Arhive lunare: Octombrie 2013

O întâmplare tulburătoare din copilăria lui Constantin Brâncuşi

Constantin Brancusi

În 1879, Constantin Brâncuşi împlinise trei ani. Un incident din această epocă îi va furniza o semnificativă amintire. În acea toamnă, cu ocazia făcutului ţuicii „la cazan”, văzând pe cei care degustă lichidul ca să vadă dacă procesul se desfăşoară cum trebuie, Brâncuşi îşi umple căuşul palmelor cu ţuică şi bea pe nerăsuflate. Fireşte, cade în somn aproape instantaneu. Când este observat, urmează panica şi, spre disperarea mamei, copilul trece drept mort.

Spre seară, când tatăl, Radu, se întoarce de la vie însoţit de lăutari, vede de departe semnele disperate ale celor care-l aşteaptă cu sufletul la gură. Petrecerea se transformă într-o jale şi tatăl crede el însuşi că fiul său e mort. Totuşi, cineva găseşte că e bine s-o cheme pe Baba Brânduşa, doftoroaie şi servitoare a Brâncuşilor. Brânduşa cercetează respiraţia copilului, apoi îi pune sub nas balegă de cal, pe care a adunat-o din preajmă. Copilul strănută şi, în vreme ce e lăsat să-şi doarmă mai departe beţia, de bucurie, petrecerea cu lăutari continuă cu şi mai multă forţă. Numai că, pentru băiat, acesta nu e sfârşitul aventurii sale.

Continuă citirea →

Viaţa şi opera lui Sandro Botticelli

Sandro_Botticelli

Botticelli, Sandro născut Alessandro di Mariano Filipepi (1445, Florenţa, Italia -17.05.1510, Florenţa). Unul dintre cei mai mari pictori florentini ai Renaşterii. Lucrările sale Naşterea lui Venus (Nascita di Venere, 1842-1485) şi Primăvara (Primavera, 1482) sunt considerate adesea de către privitorii moderni o chintesenţă a spiritului Renaşterii.

Primii ani şi cariera

Numele lui Botticelli este derivat din cel al fratelui său mai mare, Giovanni, cămătar care era numit Botticello (Butoiaşul). După cum se întâmplă frecvent cu artiştii renascentişti, cele mai multe informaţii despre viaţa şi personalitatea lui Botticelli provin din cartea lui Giorgio Vasari Vieţile celor mai renumiţi arhitecţi, pictori şi sculptori (Vite de’piu eccellenti architetti, pittori et scultori, 1550), cu detaliile adăugate şi corectate din documente. Tatăl lui Botticelli era un tăbăcar care l-a dat pe fiul său Sandro ca ucenic de bijutier după ce acesta îşi terminase şcoala. Dar cum Sandro prefera pictura, tatăl său l-a pus sub tutela lui Filippo Lippi, unul dintre cei mai admiraţi maeştri florentini.

Continuă citirea →

Cei ce nu cred în magie, cu siguranță nu o vor vedea niciodată

magie carte

Cei ce nu cred în magie, cu siguranță nu o vor vedea niciodată. (Ray Bradbury)

Când începe decadenţa unui stat?

Octavian Paler

Decadenţa unui stat începe nu atunci când oameni de valoare, capabili de mari realizări, îşi fac din situaţiile ce ocupă un izvor de câştiguri mai mult sau mai puţin alături de lege şi de morală. Începe însă atunci când orice mediocritate, oricât de stearpă, găseşte posibilitatea şi îngăduinţa de a primejdui interesele publice prin venalitate şi banditism.

sursa: C. Banu, Grădina lui Glaucon sau Manualul bunului politician, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1937, p.17

Petru cel Mare: caracterul, copilăria şi tinereţea

Petru cel Mare

Calităţi fizice

Impresia pe care Petru I o făcea asupra contemporanilor săi era aceea a unei enorme forţe şi energii. Având aproape doi metri înălţime şi fiind bine clădit, ţarul poseda o uimitoare putere fizică şi vigoare şi era într-o continuă stare de activitate, asumându-şi sarcini efectuate în mod normal de mai mulţi oameni. Puţini ruşi puteau să ţină pasul cu monarhul lor în multiplele sale îndeletniciri şi, într-adevăr, cum acesta mergea cu paşi mari şi repezi, trebuiau să alerge după el pentru a putea continua conversaţia.

Calităţi intelectuale

În afară de calităţile sale fizice extraordinare, Petru I prezenta şi calităţi intelectuale remarcabile. Ţarul dovedea o curiozitate intelectuală nelimitată, dublată de o uimitoare capacitate de a învăţa. A început să participe personal la tot felul de activităţi de stat, tehnice, speciale sau generale, s-a implicat profund în diplomaţie, administraţie, justiţie, finanţe, comerţ, industrie, educaţie şi, practic, în toate problemele de stat. În politica sa de reforme, ţarul aprecia totdeauna sfaturile competente, dar era şi independent în gândire şi nu ezita să-şi adapteze proiectele la situaţia respectivă.

Continuă citirea →

Turgheniev către Tolstoi: „Dragul meu prieten, mare scriitor al pământului rus, ascultă-mi rugămintea”

Tolstoi si Turgheniev

În 1882, Lev Tolstoi aflase cu deosebită îngrijorare că Ivan Turgheniev era grav bolnav, în Franţa. Fără menajamente, îl lovise cu mila sa pe nenorocitul confrate:

„Ştirea bolii dumitale m-a întristat foarte mult (…), mai ales că am căpătat convingerea că e vorba de o boală gravă. Am înţeles ce mult te iubeam. Mi-am dat seama că, dacă ai muri înaintea mea, aş fi foarte îndurerat…”

Mişcat de această scrisoare, Ivan Turgheniev răspunsese imediat că, după părerea medicilor, suferea de o „anghină pectorală gutoasă”, boală pe care nu o credea periculoasă. În realitate, era vorba de un cancer al măduvii spinării, care, fiind la început, îi lăsa un oarecare răgaz.

La începutul anului 1883, boala lui Ivan Turgheniev se agravă. Îl chinuiau junghiuri violente în spate. În ciuda cataplasmelor, a cloroformului, a morfinei, el urla de durere. Devenise de o slăbiciune scheletică şi o implora pe doamna Viardot, care îl îngrijiea cu devotament, să-l zvârle pe fereastră. În primele zile ale primăverii, fu transportat – asemenea „patriarhului moluştelor”, zicea el – la Bougival, în vila „Frasinii“. La 27 iunie 1883, adunându-şi puterile, scrise lui Tolstoi:

Continuă citirea →

„Nu pot avea o părere prea bună despre cărţile lui Dostoievski”

Tolstoi si Dostoievski

Reproduc dialogul dintre Lev Tolstoi şi unul dintre admiratorii săi, Rusanov, care-i cerea părerea asupra lui Dostoievski:

„- Amintirile din casa morţilor sunt excelente, dar nu pot avea o părere prea bună despre celelalte cărţi ale lui Dostoievski. Mi se citează anumite pasaje. Şi, într-adevăr, există pe ici, pe colo pasaje foarte frumoase,dar, în ansamblu, este execrabil! Un stil înzorzonat; o căutare continuă a originalitaţii în zugrăvirea caracterelor; şi aceste caractere, ca să spun aşa, sunt abia schiţate. Dostoievski vorbeşte, vorbeşte şi, până la sfârşit, nu rămâne decât un fel de ceaţă plutind peste tot ce a voit să dovedească. Găsim la dânsul un ametec bizar al celor mai înalte concepţii creştine cu panegiricul războiului, supunerea faţă de împărat, guvern şi popi…

Continuă citirea →

Portretul unei lichele

masca de porc

În spaţiul public îşi face tot mai mult simţită prezenţa o specie dezgustătoare: licheaua. Un amestec de nulitate ambiţioasă, şmecheră şi abilă, de veleitarism fără nicio acoperire, cum afirma Adrian Marino. Irezistibil atrasă de sălbăticia din lumea politicienilor constituiţi în haite, mafii şi clanuri, licheaua a adulmecat cu satisfacţie aerul îmbâcsit de egoism, de ipocrizie, de invidie şi de corupţie. De la primii paşi în politică, a şi început să-şi pregătească situaţia dorită, pe care o întrezărea dorinţa de parvenire. A intrigat, a linguşit, a calomniat, a trădat, şi-a apropiat pe unii, a silit pe alţii să se îndepărteze, în scurt a uzat şi a abuzat de toate procedeele, pe care un politicianism fără scrupul i le punea la îndemână.

Ascensiunea i-a fost fulgerătoare. A ocupat postul dorit. Era normal să culeagă roadele atâtor osteneli. O viaţă de uneltiri şi de turpitudini era răsplătită!

Unii, mai naivi, se tot întreabă care este secretul succesului parazitului cocoţat într-o oarecare funcţie. Explicaţia e simplă. Licheaua izbuteşte acolo unde omul de caracter cade învins. Căci bunăvoinţa celor puternici se îndreaptă mai bucuroasă către cei capabili de toate umilinţele şi de toate josniciile decât către oamenii care, prin independenţă şi prin demnitate, le-ar putea crea, la un moment dat, dificultăţi şi complicaţii.

Continuă citirea →

„Dacă-l vedeţi pe Dostoievski, spuneţi-i că-l iubesc”

Tolstoi si Dostoievski

În 1880, în cursul verii, Lev Tolstoi reciti Amintiri din casa morţilor şi, cuprins de admiraţie, îi scrise lui Strahov:

„Nu cunosc o carte mai frumoasă în întreaga literatură nouă, fără a-l excepta pe Puşkin. Nu atât stilul mă impresionează, cât punctul de vedere al autorului, minunat de sincer, natural şi creştin. Este o carte bună, care îţi înalţă sufletul…  Dacă-l vedeţi pe Dostoievski, spuneţi-i că-l iubesc…”

Continuă citirea →

Războaiele medice. Bătălia de la Termopile

Termopile

În vreme ce spre ei se îndrepta fluviul acesta de oameni, grecii încercau să se organizeze. Atenienii, care se ştiau vizaţi şi cărora victoria de la Maraton le conferise un prestigiu binemeritat, căutau să adune în jurul lor cetăţile greceşti. Sarcină dificilă, nu numai din pricina vechilor rivalităţi, ci şi pentru că, ţinând seamă de desfăşurarea de forţe realizată de Xerxe, majoritatea statelor greceşti socotea că ar fi mai înţelept să se supună Persiei de bunăvoie. Atenienii erau sfătuiţi să-şi părăsească oraşul fără luptă şi să se ducă departe, la adăpost de perşi, să întemeieze o nouă cetate.

Dacă vă lipsesc oamenii, păreţi foarte bine înzestraţi cu generali

Cu toate acestea, multe cetăţi din Peloponez, printre care şi Lacedemonia, se pregăteau să reziste. Confederaţii au cerut ajutor puternicului tiran al Siracuzei, Gelon. Acesta le-a propus două sute de corăbii, douăzeci de mii de infanterişti, două mii de oşteni din cavaleria grea, două mii de arcaşi, două mii de aruncători cu praştia, două mii de soldaţi din cavaleria uşoară şi provizii pentru toată durata războiului, cu condiţia să fie numit general-şef.

Menelau s-ar răsuci în mormânt dacă ar afla că spartanii au cedat comanda siracuzenilor, răspunse trimisul lacedemonian.

Continuă citirea →

Războaiele medice. Xerxe I trece Hellespontul

Xerxe

Xerxe  

Darius se mânie cumplit aflând că generalii săi au fost înfrânţi la Maraton. Nu putea să creadă că un popor atât de mic îl sfida a doua oară şi începu să pregătească o nouă oştire. Dorea să o conducă el însuşi la luptă şi îl numi pe fiul său, Xerxe, să se ocupe de treburile imperiului în lipsa lui. Dar, în 485 î.Hr., Darius a murit şi Xerxe s-a suit pe tron.

Pregătirea campaniei împotriva grecilor 

Prinţul acesta se ocupă mai întâi de egipteni, care se răsculaseră, apoi, îndată ce se asigură că nu-l vor mai deranja, reluă pregătirile începute necesare pentru a hrăni o oştire atât de mare, căci la ce folosesc atâţia oameni dacă ei mor de sete şi de foame, iar ţinuturile pe care aveau să le străbată erau prea sărace ca să-i hrănească? Regele aduse de la popoarele supuse sau aliate imperiului său infanterişti, cavaleri, arcaşi, marinari, nave de război şi de transport, provizii, metale. În sfârşit, pentru a-şi duce la bun sfârşit răzbunarea, porunci două din cele mai mari lucrări pe care ni le putem inchipui: săparea unui canal maritim care să taie istmul Muntelui Athos şi pregătirea unui pod de corăbii peste Hellespont.

Continuă citirea →

Unii tac din înţelepciune, alţii tac din prostie. Oricum ar fi, tăcerea lor vorbeşte

tacere

Unii tac din înţelepciune, alţii tac din prostie. Oricum ar fi, tăcerea lor vorbeşte.

(Dimitrie Cantemir)

Războaiele medice. Bătălia de la Maraton

batalia de Maraton

Marele rege    Toate popoarele din Asia şi chiar egiptenii se supuneau regelui perşilor, iar imperiul său se întindea din India până la Marea Egee. Era numit Marele Rege sau, pur şi simplu, Regele; imperiul său era atât de mare încât mai multe cetăţi îşi disputau onoarea de a folosi drept reşedinţă Regelui. Acesta locuia de obicei la Susa, într-un palat nemaivăzut de bogat. Curtea lui era locul tuturor bogăţiilor şi tuturor minunăţiilor, datorită comorilor sale imense.

Pe drumurile bune circulau mesagerii care duceau poruncile Regelui până în fundul provinciilor guvernate de satrapi, iar inspectorii, „ochii şi urechile Regelui“, supravegheau administrarea imperiului. Teritoriul imens era o sursă nesfârşită de soldaţi şi bogăţii şi în fiecare an paisprezece mii cinci sute şaizeci de talanţi euboicil, sumă uriaşă, intrau în vistierie. Bineînţeles, oraşele greceşti din Ionia, în Asia Mică, se supuneau regelui perşilor. De altfel, ele se arătau deseori potrivnice şi profitau de orice ocazie sã-i provoace necazuri stăpânului lor.

S-a întâmplat ca un grec foarte viclean, Histieu, tiranul oraşului Milet, să fie reţinut de regele perşilor la Susa. Atunci îi veni ideea nemaiîntâlnită de a trimite vorbă în Milet să se revolte, nădăjduind că Regele îl va trimite înapoi pentru a-şi potoli concetăţenii şi că el va putea scăpa. Voi să trimită un mesaj la Milet şi găsi o metodă foarte ingenioasă. Porunci să fie ras capul unui sclav şi tatuă pe pielea nefericitului: „Revoltă“. Când îi crescută pletele la loc, îl trimise la Milet, cu poruncă să fie ras din nou când ajunge acolo.

Continuă citirea →

Războiul în mitologie

razboi

Temă recurentă în povestirile mitologice greceşti şi romane, războiul se află sub tutela divină a lui Ares în Grecia, a echivalentului său Marte şi a Bellonei (corespondenta lui Enio din mitologia greacă) la Roma. Ca zeiţă ocrotitoare a statului, şi Atena/Minerva capătă aspectul unei divinităţi războinice, care apără graniţele ţării de duşmanii ce vin din afară, înainte, în timpul şi după campaniile militare, acestor divinităţi li se adresau rugăciuni şi li se aduceau sacrificii după un ritual precis, riguros codificat în special la Roma, unde printre zeii cărora le mulţumeau generalii şi împăraţii după celebrarea victoriei se număra şi Iupiter. De asemenea, la Roma armata era ocrotită şi de Ianus, al cărui templu (în realitate un pasaj acoperit, propriu-zis o poartă), construit de Numa Pompilius, era deschis în timp de război, pentru ca zeul să poată să iasă şi să însoţească armata pe câmpul de luptă, pe când în vreme de pace el rămânea închis.

Războaiele oamenilor

Pe plan propriu-zis mitologic, războaiele cele mai faimoase, în jurul cărora s-au ţesut încă din Antichitate veritabile cicluri poetice, sunt cel împotriva Troiei şi războiul celor Şapte împotriva Tebei, ambele caracterizate de un motiv iniţial cu caracter privat şi personal (răpirea soţiei lui Menelaos în cazul războiului troian; un conflict dinastic între doi fraţi, Eteocle şi Polinice, în cazul celui teban). Zeii iau parte în special la războiul troian, fiind de partea unora sau a altora dintre combatanţi, controlând de la distanţă evenimentele, dar intervenind adesea personal, eventual sub înfăţişări false.

Continuă citirea →

Ce domnitor al Ţării Româneşti a cerut personal sprijinul regelui Franţei, Henric III, pentru a urca pe tron?

Petru_Cercel

Ce domnitor al Ţării Româneşti a cerut personal sprijinul regelui Franţei, Henric III, pentru a urca pe tron?

a. Petru Cercel

b. Ioan Iacob Heraclid

c. Dimitrie Cantemir

d. Mihai Viteazul

Răspuns: a. Petru Cercel

Fiu al lui Pătraşcu cel Bun şi frate al lui Mihai Viteazul, a fost domn al Ţării Româneşti între 1583-1585. Instruit la izvoarele umanismului italian, a călătorit în Franţa, asigurându-şi sprijinul regelui Henric III pentru a accede la tron. Nu s-a putut menţine la putere din cauza intrigilor boiereşti şi s-a refugiat în Transilvania. A fost ctitorul Bisericii Domneşti de la Târgovişte.

sursa: Ghid de cultură generală. Întrebări şi răspunsuri, trad.: Graal Soft. – Ediţia a 2-a, revizuită, Bucureşti, Litera Internaţional, 2012