Arhive lunare: Mai 2015

Petru Comarnescu. Viața și opera

comarnescu petruComarnescu, Petru (23.11.1905, laşi, România – 27.11.1970, Bucureşti). Scriitor, eseist şi critic de artă român.

A fost licenţiat al Facultăţii de Drept (1928) şi al Facultăţii de Filozofie şi Litere din Bucureşti (1929). În 1931 şi-a susţinut doctoratul la Southern University – Los Angeles, California – cu o teză publicată în România sub titlul Kalokagathon. Cercetare a corelaţiilor etico-estetice în artă şi în realizarea de sine (1946). După înapoierea în ţară, în 1934, împreună cu Mircea Vulcănescu şi Alexandru Christian Tell a fondat asociaţia şi revista Criterion. A dus o intensă activitate publicistică, înainte de război publicând în Adevărul, Adevărul literar şi artistic, Azi, Stânga, Arta, Excelsior, Da şi nu, Ulisse. A fost redactor la revistele Vremea (1931-1936), Rampa (1933-1934), Revista Fundaţiilor Regale (de la înfiinţare până în 1943). Între 1944 şi 1949 a publicat în periodicele Bis, Agora, Timpul, Universul. După 1960 a publicat în Contemporanul, Gazeta literară, România literară, Tribuna, Secolul XX, Cronica. A fost membru şi apoi secretar (1931-1937) al Grupării Universitare pentru Societatea Naţiunilor, al cărui preşedinte de onoare era Nicolae Titulescu, membru al Societăţii Scriitorilor Români (1945), iar apoi al Uniunii Scriitorilor din RSR. Nu fără împotriviri, a fost primit în Uniunea Artiştilor Plastici din România, la secţia Critică.

Începând cu 1949, devenit indezirabil pentru autorităţile comuniste, i s-a impus interdicţia de semnătură. A reuşit totuşi, cu ajutorul criticului şi istoricului de artă Ionel Jianu, să publice în continuare sub pseudonimul Anton Coman. După 1960, interdicţia i s-a ridicat, iar ultimul deceniu de viaţă a fost nu doar cel mai prolific, dar şi perioada când i s-au recunoscut oficial meritele.

Continuă citirea →

Anunțuri

Puțin respect !

Iorga-tanarPovestește Eugen Lovinescu:

„Ieșind odată de la un curs, studențimea de la drept evolua gălăgioasă prin fața sălii noastre, cum făcea totdeauna în chip natural; nu așa credea însă și domnul Iorga, care se și repezi la ușă; fără să aibă barba neptunică de azi și nici vreun ascendent deosebit asupra studențimii străine, în larma voioasă a unui tineret scăpat la libertate s-a desprins, astfel, glasul ascuțit al tânărului apostol, ce mi s-a gravat în minte:

Mă aștept de la d-voastră, domnilor, care sunteți niște simpli îngurgitativi de bere, să respectați pe Neculai Iorga, care e un om de muncă!

Continuă citirea →

De ce vorbea singur Maiorescu?

titu maiorescuPovestește Eugen Lovinescu:

„Prin 1904, la un congres de profesori de limbi clasice, însărcinat cu elaborarea unui raport asupra pronunțării limbii latine, m-am prezentat cu un memoriu destul de dezvoltat, în care, pe baze pur științifice, ceream rectificarea ei în școlile noastre după indicațiile cercetărilor filologice. Prezidând congresul, în asistența ministrului Haret, Maiorescu m-a lăsat numai vreun sfert de ceas să-mi expun teoriile, pentru a mă întrerupe apoi, brusc, printr-o scurtă cuvântare, în care, indiferent de temeinicia argumentării științifice, mă combătea aprioric, pe motive de ordin național și pedagogic.

Deși experiența de mai târziu m-a convins că avea dreptate, procedeul mi s-a părut, totuși, inelegant și incompatibil cu un for întrucâtva științific, și i s-a părut, probabil, și lui Haret, deoarece s-a oferit să-mi publice lucrarea pe seama ministerului. Pusă apoi la vot, propunerea lui Maiorescu de a rămâne la vechea pronunțare a fost primită prin aclamație.La apariția cărții mele, am crezut de cuviință să adaug o prefață, în care, povestind faptele petrecute la congres, nu fără vioiciune subliniam incongruitatea sistemului de vot aplicat chestiunilor științifice indiscutabile.

Câteva săptămâni după aceea, un prieten comunicându-mi dorința lui Maiorescu de a mă vedea, trecui pe la dânsul într-o duminică dimineață. Cu afabilitatea lui reliefată de gesturi expresive, ce înghețau totuși, bătrânul mă invită în bibliotecă, oferindu-mi un loc în dreapta lui, în timp ce eu mă așezai, din întâmplare, în stânga.

Continuă citirea →

Să fie liniște !

iorgaProfesorul Nicolae Iorga cerea la cursurile sale – își amintește Eugen Lovinescu – o liniște sepulcrală; orice șoaptă i se părea un comentariu, orice foșnet de hârtie îl irita; nimeni nu putea intra mai târziu în sală, iar, odată intrat, nimănui nu-i era îngăduit decât să asculte sau să ia note; față de orice alte preocupări, el avea izbucnirea Nazarineanului față de zarafii din templu. Pentru a zugrăvi atmosfera exactă a acestor cursuri, E. Lovinescu povestește următoarea întâmplare:

„În cursul unor lecții asupra barbarilor, pânza uimitoare a cuvântării cădea cântăreț și monoton, când, deschizându-se brusc ușa sălii, intră un om, de o oarecare maturitate, roșcat, cu ochelari groși, pe care, deși nu era un student, profesorul îl primi ca pe un oaspete nepoftit. Omul salută și se îndreptă spre bănci. Făcându-i-se loc, își scoase tacticos paltonul, se așeză comod, privi circular și curios prin ochelarii de baga, întinse o foaie de hârtie, ascuți un creion – totul în mișcări încete, fără să observe încordarea din jur.

Privindu-l emoționați, așteptam un dezastru; din însuflețirea vorbei, presimțeam iritarea crescândă a profesorului; și, într-adevăr, intrând în labirintul unei fraze interminabile, pe când dezvolta în volute metodice definiția barbarilor: „barbari sunt cei care … barbari sunt acei care”, – după opt definiții rostite pe un ton tot mai iritat, domnul Iorga culmină printr-o nouă definiție: „barbari sunt acei care,venind la un curs, nu știu păstra cuviința necesară”.

Continuă citirea →

Clipa cea mai fericită din viața mea

cella serghi si liviu rebreanuPovestește Cella Serghi:

Rebreanu a acceptat să-ți citească romanul, mi-a spus Mihail Sebastian. Vreau să i-l duc imediat.

– Nu… mai vreau să-l recitesc, să-l revăd, să-l refac.

– Dacă ai să-l mâzgălești, n-are să-l poată citi. Ai timp pe urmă.

După plecarea lui Sebastian, m-am simțit ca un elev care a dat lucrarea scrisă neterminată. Reciteam copia dactilografiată. Vroiam să citesc cu ochii lui, ochii aceia de un albastru prea deschis, prea rece, imaginam privirea care va cădea necruțătoare pe foile pe care palpita, atât de nesigură, o viață. A mea.

Continuă citirea →

Despre copilărie, cu Cella Serghi și Jean-Paul Sartre

cella serghi jean paul sartrePovestește Cella Serghi:

„M-a impresionat, citind Cuvintele lui Sartre, cât de bine pot, răsturnând datele, să-mi regăsesc la antipodul copilăriei lui, copilăria mea.

Supravegheat de familie, micul Jean-Paul ducea o existență trucată între pereții grijulii ai casei. Eu, liberă și nebăgată în seamă, trăiam după propriile mele gusturi și fantezii.

El stârnea admirația familiei la fiecare cuvânt pe care-l spunea. Pe mine, acasă, nu mă băga nimeni în seamă. Trebuia să ies din casă pentru ca halvițarul, pescarul, croitorul din colț și ucenicii să mă bage în seamă și chiar să mă admire.

Sartre s-a născut printre cărți, a trăit printre cărți. Eu n-am găsit nicio carte în casă. Figurinele ciobite, sticluțele irizate, ulcelele de pe vremea geto-dacilor îmi vorbeau fără cuvinte. El a văzut cuvintele, eu am văzut lucruri și fapte.

De educația lui se ocupa toată familia, nimeni nu se sinchisea de educația mea. Mama trebăluia, tata înjura, bunicul mârâia, bunica scotea bani din piatră seacă. Bogăția din casă erau vocea mamei, inteligența tatii, antichitățile bunicului, halvaua turcească pe care o făcea bunica.

În familia lui Sartre, copil, viața cobora din cărți. La noi, viața era adevărată și variată ca vremea, cu ploaie și soare, cu cer senin sau înnourat, cu grindină și furtună.

Continuă citirea →

Cum e mai bine ?

prostMark Twain: „E mai bine să taci şi să pari prost decât să deschizi gura şi să risipeşti pentru totdeauna îndoielile ! 🙂

De ce îi mulțumea Mark Twain lui Dumnezeu

twain markMark Twain: „Nimeni nu ar putea trăi cu un om care spune mereu adevărul; mulţumesc lui Dumnezeu că pe niciunul dintre noi nu ne paşte acest pericol ! 🙂

Acesta e adevărul !

mark twainMark Twain: „Dumnezeu îi protejează pe proşti şi pe copii, după cum spune proverbul. Acesta e purul adevăr. Cunosc acest lucru pentru că l-am verificat pe mine însumi ! 🙂

Dacă un bărbat afirmă că el e şeful în casă, înseamnă că minte şi în alte cazuri !

mincinosMark Twain: „Dacă un bărbat afirmă că el e şeful în casă, înseamnă că minte şi în alte cazuri!” 🙂

Astea sunt nevestele!

nevesteMihail Sebastian în dialog cu Cella Serghi:

– Nimic nu-i mai primejdios decât să te însori cu o femeie inteligentă. Ești pentru Camil [Petrescu] o primejdie și el știe asta. Ascultă-mă pe mine! Camil trăiește pentru opera lui. Femeile modifică destinul bărbatului, mai ales dacă e un artist.

– Totuși sunt atâția scriitori mari, atâția pictori însurați…

– Ai văzut portretul nevestei lui Petrașcu? O femeie planturoasă, voinică. Dedesubt, scrie cu toată convingerea și cu mândrie: Nevasta mea. Nevasta lui Arghezi, Paraschiva, îi ducea sufertașul la închisoare, ținându-și pantofii în mână să nu-i uzeze. Mergea desculță, lipăind prin noroi, îi ducea mâncarea. Când Arghezi scrie, se retrage într-o chiliuță la Mărțișor, unde este numai un pat de fier și o masă. Paraschiva deschide binișor ușa și, fără un cuvânt, îi lasă tava cu tot ce trebuie și dispare. L-am vizitat într-o zi la Mărțișor și, când a apărut Paraschiva, cu chiseaua ei cu dulceață, Arghezi mi-a prezentat-o cu un ton de tandrețe pe care nu pot să-l uit: „Nevasta mea, Paraschiva.” Cezar Petrescu s-a însurat de patru ori. Tonitza stătea câtea trei zile în cârciumă și nevasta îl aștepta cuminte. Astea sunt nevestele! Celelalte nu sunt făcute decât pentru a ne complica existența.

Continuă citirea →

Odiseea. (V) Ulise părăsește insula nimfei Calypso

uliseZeii hotărâră că Atena trebuie să-l ajute pe Telemah să se înapoieze acasă teafăr, ferindu-l de atacul pețitorilor. Lui Hermes i se ceru să zboare spre insula Ogygia, ducând nimfei Calypso poruncă să-l lase liber pe Ulise.

Stăpânul tunetelor îl trimise numaidecât pe Hermes la Calypso. Punându-și sandalele înaripate și luând în mână sceptrul, Hermes se avânta de pe Olimp iute ca gândul. Asemenea vulturului de mare, el zbură deasupra apelor și cât ai clipi din ochi ajunse în Ogygia. Tare frumoasă era insula aceea, plină de falnici platani, de plopi, pini, cedri și chiparoși. Poienele erau acoperite cu iarbă grasă, iar prin iarbă viorelele și crinii răspândeau o mireasmă minunată. Patru izvoare dădeau apă insulei și pâraiele țâșneau din ele, șerpuind printre copaci. Pe insulă se afla o peșteră răcoroasă, unde viețuia nimfa Calypso. Toată peștera era acoperită cu viță de vie, de care atârnau strugurii copți.

Continuă citirea →

Odiseea. (IV) Pețitorii se pregătesc să-l ucidă pe Telemah

telemahPe când Telemah se afla în Pylos și în Sparta, pețitorii aflară din întâmplare de la Noemon că el a plecat din Ithaca, și se speriară la gândul că Telemah se dusese după ajutor. Atunci Antinoos îi sfătui să pregătească o corabie și să-l aștepte în larg pe Telemah, să-l atace pe neașteptate și să-l ucidă. Pețitorii se înțeleseră cu toții să comită această fărădelege. Adunară vâslași, se duseră la țărmul mării, luară toate cele necesare în corabie și porniră spre insula Asteris, unde voiau să stea la pândă.

Penelopa află de uneltirea lor mișelească și fu cuprinsă de deznădejde, deoarece nici ea nu știa de plecarea lui Telemah din Ithaca. Era gata să trimită un slujitor la bătrânul Laertes, tatăl lui Ulise, ca să-i vestească primejdia ce-l pândea pe nepotul lui. Dar slujitoarea Eurycleia o opri, sfătuind-o să ceară mai bine ajutor zeiței Atena. Regina dădu ascultarea sfatului, aduse jertfă zeiței și-i înălță rugăciuni. După aceea se culcă în patu-i bogat și adormi. Zeița Atena îi ascultă rugăciunea și-i trimise în somn umbra surioarei ei, Ifthime. Aceasta îi spuse că Telemah n-are să piară. Iar când o întrebă de soarta soțului ei, umbra nu-i spuse nimic și se topi ca o ceață ușoară. Penelopa se trezi și-și dădu seama că vedenia i-a fost trimisă de zei.

Continuă citirea →

Odiseea. (III) Telemah la Nestor și Menelaos

nestor mitologieNestor

Zeița Atena îi hărăzi lui Telemah o călătorie minunată. A doua zi dimineața, când Helios, zeul soarelui, abia se urca pe cer cu caii săi albi ca neaua, corabia lui Telemah sosi la Pylos. Poporul lui Nestor tocmai aducea jertfe zeului Poseidon. Locuitorii din Pylos înjunghiară mulți boi lângă altar, iar după aceea pregătiră un ospăț bogat. La nouă mese luară loc câte cinci sute de oameni.

Pe când slujitorii aduceau mâncarea, Nestor văzu deodată apropiindu-se de el câțiva străini, având în fața lor pe zeița Pallas-Atena sub chipul lui Mentor. Bătrânul rege al Pylosului îi întâmpină prietenos. Peisistratos, fiul lui, îi pofti să ia parte la ospăț. Acesta dădu zeiței Atena o cupă cu vin, rugând-o să facă o libațiune în cinstea zeului Poseidon. Atenei îi plăcu faptul că tânărul Peisistratos o cinstise întinzându-i prima cupă de vin.

După ospăț, Nestor îi întrebă pe străini de unde vin. Telemah răspunse că este fiul lui Ulise și că a venit în Pylos ca să afle ceva de soarta părintelui său. Bătrânul rege se bucură aflând că avea în față pe fiul lui Ulise, pe care-l prețuia mai mult decât pe toți eroii pentru istețimea lui. Se miră văzând ce bine seamănă Telemah cu tatăl lui și nu numai la înfățișare, ci și la înțelepciune. Nestor îi povesti de primejdiile întâmpinate la întoarcerea în patrie, dar de Ulise nu-i putu spune nimic. Îi păru rău că Telemah are de îndurat atâtea necazuri de la pețitorii desfrânați, care-i jefuiesc casa. Înțeleptul bătrân îl sfătui să se întoarcă mai repede acasă, dar mai întâi să caute a-l vedea pe regele Menelaos, fiindcă acesta se întorsese în patrie mai târziu decât ceilalți și s-ar putea să știe ceva despre Ulise. Regele Nestor era încredințat că zeii, și îndeosebi zeița Pallas-Atena, au să-l ajute pe fiul lui Ulise să afle unde este tatăl său.

Continuă citirea →

Odiseea. (II) Ticăloșiile pețitorilor în lipsa lui Ulise

telemah și mentor

Sfaturile zeiței Atena

Când zeii încuviințară întoarcerea lui Ulise în patrie, războinica zeiță Atena coborî numaidecât de pe Olimpul cel înalt pe pământ, în Ithaca, și luând înfățișarea lui Mentes, regele tafienilor, se duse acasă la Ulise. Acolo ea găsi niște pretendenți gălăgioși, care o pețeau pe Penelopa, soția lui Ulise. Ei stăteau în sala de ospețe, unde, în așteptarea mesei pregătite de robi și sluji, jucau zaruri.

Telemah, fiul lui Ulise, o văzu cel dintâi pe zeiță. El îl întâmpină prietenos pe presupusul Mentes. Îl duse în casă și îl așeză la o masă deosebită de cea a pețitorilor. Ospățul începu. După ce se săturară, pețitorii chemară pe cântărețul Femios să-i desfete cu cântul lui.

Pe când Femios cânta, Telemah se aplecă la urechea lui Mentes și i se plânse, fără să-l audă pețitorii, de toate necazurile pe care le îndură de la aceștia. Era îndurerat că tatăl său, Ulise, întârzie să se întoarcă acasă, pentru că atunci, credea el, s-ar sfârși toate necazurile. Telemah îl întrebă pe oaspete cine este și cum îl cheamă. Palas-Atena îi spuse că o cheamă Mentes, că l-a cunoscut pe Ulise cu care Telemah seamănă foarte mult și, ca și cum n-ar fi știut ce se petrece în casa lui Ulise, îl întrebă pe Telemah dacă nu cumva își serbează nunta sau dacă e vreo altă sărbătoare. De ce își fac astfel de cap oaspeții lui? Atunci Telemah îi împărtăși durerea sa, povestindu-i cum acești pețitori gălăgioși o silesc pe mama lui, Penelopa, să-și aleagă de soț pe unul dintre ei; cum fac tot felul de ticăloșii și cum îi jefuiesc averea.

Continuă citirea →