Sultanul Soliman și negustorul
Sultanul Soliman, după ce a cucerit Belgradul, se întorcea spre Constantinopol. La intrarea în capitală, din marea mulțime care aștepta să aclame pe sultanul glorios, ieși disperat un bătrân, care s-a aruncat în genunchi înaintea lui Soliman, strigând să i se facă dreptate. Sultanul, văzându-l, îl întrebă cu blândețe:
– Cine ești?
– Sunt un bătrân negustor și hoții mi-au jefuit toată averea.
– Unde ai fost, pe când hoții te jefuiau?
– Dormeam.
– Și de ce dormeai? strigă sultanul mânios.
24 ianuarie 1859: Unirea Principatelor Române
Astăzi, 24 ianuarie 2016, se împlinesc 157 de ani de când Adunarea Electivă a Ţării Româneşti s-a pronunţat pentru alegerea ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza, realizând astfel unirea Ţării Româneşti cu Moldova. 24 ianuarie semnifică, practic, ziua de naștere a statului național modern român.
O istorie a Universității din București
Povestește profesorul Adrian Cioroianu: „Povestea de faţă ne aduce în atenţie una dintre cele mai cunoscute instituţii ale României. Vom vedea ce legătură există între Alexandru Ioan Cuza şi… ziua naţională a Americii. Va fi o poveste în care apar mulţi savanţi, dar mai apar şi legionari cu pistoale, comunişti cu dosare sau mineri cu panseluţe. În cazul în care n-aţi ghicit încă, aici voi vorbi despre o instituţie ce există în viaţa statului nostru de 150 de ani. Este vorba despre Universitatea din Bucureşti.
Cei mai mulţi români ştiu că data de 4 iulie e ziua naţională a Statelor Unite ale Americii – dar mai puţini ştiu că tot 4 iulie, pe stil vechi, a fost şi ziua de naştere a Universităţii din Bucureşti. Printr-un decret al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, atunci, în iulie 1864, facultăţile de Drept, Ştiinţe şi Litere (înfiinţate în anii precedenţi) au fost unite într-o Universitate, al cărei prim rector era savantul jurist Gheorghe Costaforu. Ca element picant al istoriei, reţineţi că acest prim rector era şi un om foarte orgolios – într-atât de orgolios, încât la un moment dat l-a provocat la duel cu spade pe un bărbat din familia Lahovari, ocazie cu care chiar a fost rănit. În România, dintotdeauna, calmul universitar se pare că a avut limitele sale! 🙂
Viaţa fabuloasă a Dioscurilor
Dioscuri. Acest nume – în traducere „fii ai lui Zeus” – îi indică pe Castor şi Pollux, cei doi eroi pe care romanii îi desemnau uneori cu numele de Castori.
După Homer, erau fiii Ledei şi ai lui Tindar, regele lacedemonienilor (de aceea sunt numiţi uneori Tindarizi), şi fraţii Elenei. Castor era celebru pentru priceperea sa în îmblânzirea cailor, iar Pollux pentru iscusinţa sa în pugilat (Homer, Odiseea). Potrivit lui Homer, amândoi dispăruseră de pe pământ înainte ca grecii să întreprindă expediţia împotriva Troiei. Cu toate că fuseseră îngropaţi, se întorceau la viaţă pe rând, o zi unul, o zi celălalt, şi li se aduceau onoruri divine.
O anecdotă cu Sigmund Freud
Un gentleman, trecând prin Viena, pe la începutul secolului XX, se simțea extrem de deprimat, ba chiar încercat de gânduri sinucigaşe – de aceea s-a dus la Sigmund Freud.
Freud l-a ascultat timp de o oră, apoi a spus:
– Starea dumneavoastră este atât profundă, cât şi serioasă. Ea nu poate fi tratată într-o singură şedinţă. Trebuie să beneficiați de tratament adecvat, care poate dura câțiva ani. Între timp, totuşi, ar fi bine să încercați să vă destindeți. În Viena tocmai a sosit marele Grimaldi, clovnul, şi spectatorii se tăvălesc de râs la glumele lui. Mergeți la un spectacol de-al său. Timp de două ore, vă veți distra, cu siguranță, şi asta poate avea un efect benefic pentru mai multe zile.
– Îmi pare rău, a răspuns gentlemanul deprimat, dar îmi este imposibil.
– De ce? a întrebat Freud.
Am și eu mândria mea!
Povestește scriitorul Isaac Asimov: „În 1949, fratele meu Stan era la colegiu. Când l-am vizitat pe tata, acesta mi-a mărturisit că avea probleme în privința taxelor școlare. Ei bine, chiar dacă treburile nu-mi mergeau grozav, nu eram sărac lipit pământului; nu voiam ca tata să se omoare muncind pentru bani, și nici ca Stan să-și întrerupă studiile. În consecință, i-am spus:
– Nu-i nimic, tată, o să-i achit eu taxele.
Tata mi-a replicat cu severitate:
Regele, poetul și pastrama
În ajunul unei lupte, poetul Antagoras găsi cu cale să-și frigă pastramă pe câmpul de luptă. Pe când mânca în liniște, iată că regele Antigonos trece din întâmplare pe lângă Antagoras.
– Ce crezi tu, Antagoras, zise regele, că Homer, când a descris vestitele lupte ale lui Agamemnon, și-a pierdut vremea frigând pastramă?
– Dar tu, răspunse Antagoras, crezi că Agamemnon a câștigat toate luptele lui pierzându-și timpul să vadă dacă frige cineva pastramă pe câmpul de luptă? 🙂
Romanitatea românilor în viziunea istoricilor. Subiectul I
SUBIECTUL I ……………………………………………………………30 puncte
Citiți, cu atenție, textele de mai jos:
A. “Începând cu secolul al VI-lea intrăm deci în a doua etapă a formării poporului român; impactul civilizator al imperiului [roman] încetează, atât datorită interpunerii masei slave între el și protoromâni, cât și datorită evenimentelor interne care-l vor transforma din imperiu roman în imperiu grecesc. Influențele romanizatoare nu s-au putut exercita decât până la această dată, de acum înainte nu mai avem de a face cu un proces de romanizare, ci cu unul de menținere a ei și de asimilare a populațiilor slave așezate în mijlocul protoromânilor; deși ultimii slavi vor fi asimilați, romanizați abia în secolul al XII-lea, putem socoti că începând cu secolele IX-X se poate vorbi de un popor român definitiv constituit.”
(Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre)
Romanitatea românilor în viziunea istoricilor. Sinteză pentru bacalaureat
Romanitatea românilor reprezintă un element esențial al identității lingvistice și culturale a poporului român.
Românii sunt un popor romanic (neolatin), al cărui proces de formare (etnogeneză) a cunoscut trei etape:
1. Existența civilizației geto-dace, supusă cuceririi romane, în urma războaielor daco-romane dintre anii 101-102 și 105-106;
2. Sinteza daco-romană, realizată în urma procesului de romanizare;
3. Desăvârșirea etnogenezei în urma contopirii populației daco-romane cu migratorii slavi în sec. V-VII.
Epidemia de amintiri
Povestește scriitoarea Isabel Allende: „Nu prea am antrenament pentru meditaţie, dar în ultimele săptămâni m–am surprins gândindu–mă la trecutul meu cu o frecvenţă explicabilă doar ca un semn de senilitate prematură. Epidemia asta de amintiri au declanşat–o două întâmplări recente.
Prima a fost o constatare a nepotului meu Alejandro, care m–a surprins în timp ce–mi studiam în oglindă harta ridurilor şi mi–a spus plin de compasiune: „Nu–ţi face probleme, babo, o să mai trăieşti cel puţin trei ani.” Am hotărât atunci că era cazul să mai arunc o privire asupra vieţii mele, pentru a stabili ce să fac în aceşti trei ani care mi–au fost acordaţi cu atâta generozitate. 🙂
Vai de ea!
Competiția pentru atenția regelui putea fi feroce. Nell Gwynne, amanta lui Carol al II-lea, regele Angliei între 1660 și 1685, și-a invitat odată rivala, pe Moll Davis, să împartă un platou de delicatese, peste care Nell presărase un laxativ. În noaptea aceea, când Moll era încătușată în îmbrățișarea amoroasă a lui Carol al II-lea, natura își spuse cuvântul brusc și imperios. Vai de Moll! Regele n-a suportat șocul și a renunțat la ea! 🙂
O istorie a duelului (III)
Personaje dintre cele mai ilustre ale occidentului medieval au condamnat cu asprime practica „Judecății lui Dumnezeu”. Astfel, Liutprand, regele longobarzilor (712-744), afirma: „Nu suntem siguri de judecata lui Dumnezeu și am auzit că oameni nevinovați au pierit apărând o cauză justă; dar acest obicei este atât de vechi la longobarzi, încât nu-l putem schimba, cu toată impietatea sa.” Carol cel Mare, deși considera că lupta în arenă este preferabilă jurământului fals, s-a văzut silit, în 805, să încerce oprirea vărsării de sânge, indicând ca soluție calea tratativelor.
Dar personaje la fel de importante s-au folosit de această practică. În secolele X-XII, mai mulți împărați germani au apelat la „campioni” pentru a proba… nevinovăția fiicelor sau a soțiilor lor.
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente