Cine a fost Guilford Dudley?
Guilford Dudley (c.1535-12 februarie 1554) a fost soțul lui Lady Jane Gray (1537-1554), regină a Angliei doar pentru nouă zile (10 iulie 1553 – 19 iulie 1553).
Tatăl lui Guilford, John Dudley, duce de Northumberland, spera ca prin căsătoria fiului său cu Jane Gray, care făcea parte din casa regală a Tudorilor, să preia puterea în Anglia. Jane Grey era verișoara regelui Eduard al VI-lea (1547-1553). Acesta avea două surori, Elisabeta și Maria, care în mod normal ar trebui să-i succeadă la tron. Sub influența lui John Dudley, Eduard și-a lipsit surorile de dreptul de succesiune la tron și a numit ca urmașă a sa pe Jane Grey. Pe 10 iulie 1553 aceasta a fost declarată regină a Angliei, sub denumirea de Jane I.
Când oastea Mariei Tudor, sora lui Eduard al VI-lea, a intrat în Londra, regina Jane I a fost acuzată de trădare și, împreună cu soțul ei, a fost întemnițată în Turnul Londrei. Pe data de 12 februarie 1554, Jane Grey a fost decapitată în Tower Green, iar soțul ei, Guildford Dudley, a fost executat în Tower Hill.
Cine a fost Hera?
Hera. Romanii o numeau Iunona. În traducere, numele grecesc Hera înseamnă „stăpâna” şi o indică pe regina zeilor, fiica lui Cronos şi a Rheei şi sora şi soţia lui Zeus.
Potrivit lui Homer, a fost crescută de Oceanos şi de Tethys, iar mai târziu a devenit soţia lui Zeus. Numeroase versiuni ale mitului amintesc, nu fără divergenţe, modul în care cei doi fraţi au ajuns să se căsătorească. Conform uneia dintre ele, Hera l-a sedus pe Zeus pe muntele Ida din Asia Mică (Iliada, 14). O altă versiune spune că nunta a avut loc în palatul lui Zeus din Ocean, cu mare fast şi cu participarea tuturor zeilor, care au adus daruri; mai numeroase sunt însă povestirile despre nunta secretă a celor doi fraţi pe muntele Citeron din Beoţia. Ulterior, scriitorii adaugă că Hera, asemenea celorlalţi fii ai lui Cronos, a fost înghiţită de tatăl său şi că apoi a ieşit la lumină, fiind scuipată de zeu.
Henry Fielding. O biografie
Henry Fielding (1707-1754) – Scriitor englez. S-a născut la Glastonbury, în Somerset. Tatăl lui, un nobil, a servit în armată şi a demisionat în anul 1711, cu gradul de general. Până la vârsta de 12 ani, Henry a locuit la East Stower, Dorsetshire, la moşia bunicului său din partea mamei, care a fost membru în Consiliul de Coroană.
Între anii 1719 şi 1727, studiază la Colegiul Eton. Prima sa operă, poemul satiric Bal mascat, publicat sub pseudonimul Gulliver, persiflează viaţa mondenă. Scrie apoi comedia Dragostea în câteva măşti. În perioada 1728—1730, îşi continuă studiile la Universitatea din Leiden (Olanda). Din cauza problemelor financiare, a fost nevoit să părăsească universitatea. În aceeaşi perioadă publică patru piese, inclusiv una comică Tragedia tragediilor sau viaţa şi moartea lui Tom Degeţel, cea mai populară dintre piesele sale. Ulterior, şi-a montat singur piesa Opera galeză, în care îl critică pe prim-ministrul Walpole. Prim-ministrul, ofensat, a interzis opera. Fielding nu a renunţat însă la satira politică.
Opţiuni politice ale literaţilor în Bucureştiul interbelic (II)
Din motive politice, Arghezi face închisoare de două ori: prima dată pentru că e cu nemţii, a doua oară pentru că e împotriva lor. Şi el este, între războaie, împotriva implicării politice şi i-o spune intervievatorului cu tonul detaşat al celui care şi-a încheiat socotelile cu istoria: „Vezi, domnule Sebastian, eu unul trăiesc de multă vreme şi am experimentat foarte multe. Am fost şi eu în tinereţele mele un fel de nevoluţionar şi mai ales am cunoscut mulţi revoluţionari. La Geneva, pe vremuri, am trăit în cercurile comuniste ruseşti. Ţi-am spus doar că eu datez de mult. Ăia cu care mâncam eu atunci la masă trebuie să fie în noua Rusie oameni putemici… Dacă n-or fi ajuns din nou în Siberia… Nu, nu. Am un scepticism adânc pentru astea.” Concluzia lui este o hotărâre clară: „În ce mă priveşte sunt decis să rămân ancorat în literatură. Definitiv.” Făcea această afirmaţie în 1935. Nu şi-a putut respecta întocmai hotărârea. Istoria şi politica l-au implicat din nou şi nu în modul cel mai fericit.
Dar gazetarul din BiIete… nu-şi refuză de fapt, între războaie, opinia politică tranşantă şi comentează în permanenţă spectacolul autohton. Dincolo de spectacol, ştie să vadă şi lucrurile grave care se petrec în lume. În 1937, într-un articol prilejuit de moartea lui Alexandru Sahia, scriitor de stânga, care, după o vizită în Rusia bolşevică, scrie o carte entuziastă despre regimul de acolo, Arghezi, deşi îl disculpă pe tânăr pentru că e sincer şi pur, îşi spune net părerea proprie: „O ţară de 150 de milioane de oameni, stăpânită de două milioane de comunişti, o ţară în care o clasă intelectuală a dispărut întreagă prin asasinat politic şi unde zi de zi orice năzuinţă de libertate şi orice tendinţă de individualizare sunt doborâte cu glonţul. Un ţar proletar cu fruntea de două degete e dictatorul posomorât al noului imperiu.” Cuvinte care ar fi putut să dea insomnii cititorilor săi şi care au dobândit, abia mai târziu, o nedorită valoare anticipativă.
Opţiuni politice ale literaţilor în Bucureştiul interbelic (I)
Scriitorii sunt de cele mai multe ori învinşi în marele joc politic, indiferent de bunele lor intenţii. Dacă scriitorul alege cariera politică, neglijându-şi între timp vocaţia, are două posibilităţi: să se compromită spectaculos sau să eşueze discret, cu gustul zădărniciei gestului. Dacă e tânăr, curat, înflăcarat, se lasă sedus de ce e mai rău şi mai murdar, de extreme.
Tânărul Eliade admirator al lui Nae Ionescu şi al legionarilor, necoptul Cioran admirator al lui Hitler, Noica alegând întotdeauna soluţia perdantă: cât legionarii sunt în ascensiune, refuză să adere la Legiune, după uciderea lui Codreanu şi transformarea lui în martir, îşi trimite din străinătate adeziunea scrisă, într-un gest pe care-l crede umanitar şi de condamnare a crimei, tot Noica dedicându-şi lucrarea de doctorat despre „cum e cu putinţă ceva nou” Amintirii Profesorului Nae Ionescu.
Astăzi lucrurile sunt etichetate cu uşurinţă, simplificate până la sacrificarea înţelegerii celei mai importante întrebări, întrebarea din care Eugen Ionescu şi-a făcut un laitmotiv al vieţii: De ce?
O istorie a bascilor
Bascii – populație probabil de origine mediteraneeană și de limbă neindo-europeană, stabilită pe cei doi versanți ai Pirineilor occidentali, în provinciile Biscaya, Guipuscoa, Alava și Navarra din Spania și în departamentul Pyrenees Atlantiques din Franța.
Chiar dacă n-a existat un stat basc cu adevărat, poporul din această zonă a păstrat de-a lungul secolelor trăsături comune, rezistând la amestecul cu ulteriorii dominatori ai regiunii (romani, vizigoți, arabi și franci).
În Evul Mediu, muntenii basci reprezentau un pericol pentru toți călătorii care traversau ținuturile acelea: bascii (transformați apoi de legendă în sarazini) au fost războinicii care au distrus ariergarda lui Carol cel Mare la Roncevaux în 778.
Balista, mașina de luptă folosită de romani
Ballista (lat.) („balistă”) – mașină de luptă de diferite dimensiuni, folosită de romani la asedii și la apărare, amplasată pe turnurile fortificațiilor pentru aruncarea pietrelor.
Balistele erau formate din arcuri mari de fier, montate pe care trase de cai pentru a fi mai ușor transportate din loc în loc și amplasate în diferite puncte unde se angaja lupta. Brațul de lansare avea o înclinare de 45 grade și era prevăzut cu un cursor mobil, iar cablul se întindea ca și coarda unui arc. Mecanismele din fier erau acționate prin forța de torsiune a unor legături de frânghii, care se realiza printr-un sistem de pârghii. Încordarea se făcea în funcție de distanța dorită pentru lovirea țintei. Balistele aveau capacitatea să lanseze ghiulele până la 30 kg pe o distanță de până la 600 m.
Eminescu, Creangă și Junimea
Povestește Artur Gorovei: „Ion Creangă a fost unul dintre prietenii buni ai lui Eminescu; prietenia lor se începuse de prin 1866-67. Pe atunci Creangă, împreună cu alți institutori de la Iași, tipărea „Abecedarul”, pe care-l luase în editură „Societatea pentru învățătura poporului român”.
Venind într-o zi de la tipografie, Creangă s-a abătut pe la Bodnărescu, care îl înlocuia pe Maiorescu la direcția Școlii normale de la Trei-Ierarhi. Acolo l-a întâlnit pe Eminescu. Din una alta, a venit vorba și despre „Junimea”, societate pe care Creangă n-o avea la inimă. El făcea politică și era înscris în „Fracțiunea liberă și independentă”, iar cei de la Junimea, care-l porecleau „Popa Smântână”, îi puneau în socoteală un discurs în care ar fi zis: „În țara asta n-ar fi rău, dacă ar fi bine”.
În colaborare cu alții, Creangă făcuse o „Carte de Cetire”, și-i trebuia aprobarea Ministerului. Ministru de instrucție era Tell, și unul dintre tovarășii lui Creangă, știind că d-l Iacob Negruzzi are trecere la București, l-a rugat să stăruiască pentru aprobare. D-l Negruzzi, îmi spunea Creangă, i-a răspuns că s-ar aproba cartea, dacă n-ar fi numele lui Creangă pe copertă. El a propus să-i scoată numele, dar tovarășii au refuzat și cartea s-a aprobat, după avizul unei comisii.
Toate aceste împrejurări îl făceau pe Creangă – îmi spunea el – să nu fie prietenul Junimii. Totuși, prietenia ce întemeiase cu Eminescu, dragostea lui pentru literatură și admirația pentru Maiorescu i-au îndreptat pașii spre această societate, a cărei lozincă era: „intră cine vrea, rămâne cine poate”. Eminescu și Bodnărescu l-au introdus pe Creangă în Junimea, unde a putut să rămână.
O anecdotă din viața lui Cuza-Vodă
Se spune că Ion C. Brătianu și C. A. Rosetti ar fi scris lui Mihail Kogălniceanu, întrebându-l ce-i de făcut cu Vodă-Cuza, a cărui domnie ar trebui să înceteze. Kogălniceanu le-ar fi răspuns că Domnitorul e iubit în țară și în afară e susținut, așa că nu-i nimic de făcut decât…. doar un pistol.
Scrisoarea aceasta căzu în mâna lui Liebrecht, care o dădu lui Cuza.
Într-o zi, Cuza chemă pe Kogălniceanu la Palat, și după ce isprăvește ce avea de vorbit cu el, îi dă scrisoarea zicându-i:
– Ia-o, Mihalachi; știi că oamenii sunt răi!
Viața lui Tudor Arghezi (II) De la închisoare la academie
Ion I. C. Brătianu, sfătuit de I. Pillat, îi încredinţează conducerea unei reviste care trebuia să contribuie la unificarea spirituală a neamului. În „Cugetul românesc” (1922-1924), alături de N. Iorga, Lucian Blaga, G. Bacovia, Camil Petrescu, V. Voiculescu, N. Crainic, Urmuz ş.a., Arghezi este prezent cu Duhovnicească, Întoarcere în ţărână, Psalmistul singuratic, cronici, pamfletul Cum se scrie româneşte, vizând stilul romancierului Liviu Rebreanu, şi „Literatura nouă”, în care apără, contradictoriu, de loviturile lui N. Iorga, curentul de primenire din poezie.
„Naţiunea”, „foaia intelectualităţii”, apărută în 1923 din iniţiativa lui I. G. Duca, este scrisă aproape în întregime de Arghezi. El rămăsese adeptul modelului cultural german şi biciuia haosul social de după război. Apar aici Belşug, Amintirile ierodiaconului Iosif. Varietatea publicisticii sale (în „Viaţa românească”, „Rampa”, „Făclia”, „Gândirea”, „Contimporanul”, „Clipa”, „Clopotul”, „Lumea”, „Integral”, „Ţara noastră”, „Adevărul literar şi artistic”, „Sinteza”, „Viaţa literară”, „Ramuri” ş.a.), neaderenţa la vreun program, agresivitatea polemicilor, forma lor artistică fac din Arghezi un gazetar fără egal.
Viața lui Tudor Arghezi (I) Începuturile
ARGHEZI, Tudor (21.V.1880, Bucureşti – 14.VIL1967, Bucureşti), poet, prozator şi gazetar.
Era fiul lui Nicolae Theodorescu (iniţial Nicolae Tudor Cojocaru), cu obârşia în Cărbuneşti-Gorj, agricultor (arendaş la Martalogi şi Costeşti), funcţionar la banca din Piteşti. Identitatea mamei, cea impusă de actul de naştere dat publicităţii — în care Arghezi apare ca fiu legitim al lui Nae Theodorescu şi al Mariei Iliescu —, este contrazisă de mărturii ale corespondenţei şi ale operei, de memoriile celor apropiaţi; conform lor, Rosalia Arghesi, de naţionalitate germană, venită din ţinuturile Braşovului în Bucureşti, ca menajeră, ce trecea drept „mamă de suflet”, a fost adevărata sa mamă. Părinţii, necăsătoriţi, vor fi uniţi în semnătura scriitorului, legalizată ca nume oficial în 1956. „Puţini ştiu”, dezvăluia un cunoscut în 1931, că Tudor Arghezi este „pseudonimul propriului său nume”.
Acest destin al „oamenilor fără ascendenţă” (Dintr-un foişor) l-a făcut pe Arghezi fie să tacă, fie să dea alte versiuni asupra originii sale, amestec de adevăr şi ficţiune, dar l-a marcat definitiv. Literatura revoltei anarhice, sarcasmul şi dezgustul îşi au rădăcinile în realităţi dure, în confruntarea, la o vârstă crudă, a unei sensibilităţi acute cu „mocirla”. Copilăria în casa lui Manole Pârvulescu, comerciant, bărbatul lângă care a trăit, în Bucureşti, Rosalia, este „cea mai amară” etapă a vieţii. Din suferinţa anilor dintâi dobândeşte dorinţa unei „ireductibile independenţe” şi voinţa de a se construi prin sine însuşi, împotriva împrejurărilor duşmănoase.
Patima gloriei (II) Schitul din Grădina plantelor
Când mă gândii apoi la dureroasele întâmplări din timpul zilei, îmi dădui seama cât de greu e să practici în familie sfinţenia, înţelesei de ce sfinţii Antoniu şi Ieronim au plecat în deşert, printre lei; şi hotărâi să mă retrag, începând de a doua zi, într-un schit. Alesei, pentru a mă ascunde de lume, labirintul din Grădina Plantelor. Acolo voiam să trăiesc în meditaţie, îmbrăcat asemenea sfântului Pavel Ermitul, într-o haină din foi de palmier. Gândeam: „Se vor găsi în grădina asta destule rădăcini pentru hrana mea. Se va găsi o cabană în vârful unui munte. Acolo voi fi în mijlocul tuturor animalelor de pe pământ; leul care a săpat cu ghearele mormântul sfintei Maria Egipteana va veni, fără îndoială, să mă caute şi pe mine, pentru a-şi face datoria de îngropăciune faţă de un pustnic din împrejurimi. Şi poate că îngerii, intonând imnuri, mă vor ridica cu ei în văzduh.”
Hotărârea mea vă va părea mai puţin ciudată, când veţi afla că, de mult timp, Grădina Plantelor era pentru mine un loc sfânt, destul de asemănător cu paradisul terestru, pe care-l vedeam înfăţişat în Biblia mea cea veche, cu poze. Bona mă ducea deseori acolo şi, de fiecare dată, încercam sentimentul unei sfinte bucurii. Cerul însuşi mi se părea mai spiritualizat şi mai pur decât aiurea şi, în norii care pluteau deasupra coliviei papagalilor, peste cuşca tigrului, peste groapa ursului şi deasupra casei elefantului, vedeam parcă, nu prea desluşit, pe Dumnezeu-Tatăl, cu barba albă şi în haina albastră, cu braţul pregătit să mă binecuvânteze împreună cu antilopa şi gazela, iepurele şi turturica; şi, pe când stăteam sub cedrul din Liban, vedeam pogorând deasupra capului meu, printre ramuri, razele pe care Părintele etern le lăsa să-i scape printre degete. Animalele, care îmi mâncau din mână, privindu-mă cu blândeţe, îmi aduceau aminte de cele spuse de mama despre Adam şi zilele nevinovăţiei dintâi. Făpturile Creatorului adunate aci, ca altădată în casa plutitoare a patriarhului, se răsfrângeau în ochii mei, împodobite toate de farmecul pe care i le dădeau anii copilăriei.
Patima gloriei (I) Cum să devii sfânt?
Discreția l-a făcut pe Anatole France să evite mărturisirea directă și să-și împrumute amintirile unui personaj, Pierre Noziere. În Cartea prietenului meu, ironistul France s-a manifestat savuros în retrăirea propriului său trecut. Iată un exemplu:
„Încă nu știam să citesc, mai purtam pantaloni încheiați la spate, plângeam când bona îmi ștergea nasul, dar eram mistuit de patima gloriei. Acesta este adevărul: la vârsta cea mai fragedă nutream dorința să mă deosebesc cât mai curând de ceilalți și să dăinui în memoria oamenilor.
În acest scop căutam mijloacele cele mai potrivite, în timp ce-mi desfășuram soldații de plumb pe masa din sufragerie. Dacă aș fi putut, aș fi pornit să-mi cuceresc nemurirea pe câmpul de bătaie și aș fi devenit și eu asemănător cu unul dintre acei generali pe care îi țineam în mânuțele mele și căruia îi hărăzeam victoria armelor pe o mușama. Dar nu mi-era dat, parcă, să am calul meu, uniformă, un regiment și dușmani, lucruri fără de care nu există glorie militară. De aceea m-am gândit să mă fac sfânt. Asta cere mai puține pregătiri pompoase și aduce după sine mult mai multe laude.
Bunica şi nepotul
Un moment emoţionant din viaţa lui Eugen Lovinescu, regăsit în Memoriile sale:
„Cu toată lipsa de legătură cu trenul local, vin de obicei în târgul natal [Fălticeni] cu rapidul; cele două ceasuri de oprire la Dolhasca îmi pregătesc starea sufletească a fiului risipitor întors la un cămin părintesc, fără părinţi. Singur în compartimentul întunecat, îmi rumegam sentimentele întoarcerii în casa mare, neaşteptat de nimeni, cu o strângere de inimă şi cu o presimţire de gol, de pustiu.
– – –
Pe biroul camerei mele pustii găsii deschis un număr vechi al „Revistei Fundaţiilor Regale” cu una din cele mai bune schiţe ale lui Anton Holban [nepotul său de soră]: Bunica se pregăteşte să moară... Artă lipsită de invenţie, de fantezie, de organizare; artă de notaţii mărunte, dar bine alese, pregnante, evocatoare a atmosferii casei familiale, în care maică-mea, bătrânică de optzeci şi cinci de ani, circulă cu puterea unei prezenţe materiale. Ochii îmi căzură peste rândurile din urmă:
Eu ştiu că bunica se teme de moarte cu toate că ceilalţi se prefac că nu pricep sau nu le place să facă astfel de observaţii, căci ar fi obligaţi la consolări anevoioase. Dar eu îi spun bunicii odată când suntem numai noi, buni prieteni – bunica şi nepotul:
– Bunico, sunt bolnav rău. Oricât s-ar părea de ciudată această mărturisire de la tinereţea mea şi oricât nu s-ar vedea, e adevărat. Cei care bănuiesc ceva, cred că e numai o stare de nervi. Am dureri mari, precise şi niciunul din atâţia doctori însemnaţi nu înţelege de ce sufăr. Reţetele şi consultaţiile lor mă costă bani mulţi şi nu-mi sunt de niciun folos. Nu am putinţa unei clipe de nădejde, căci zilnic, la fiece oră, sunt forţat să-mi aduc aminte de tragedia mea. Unul mi-a spus că fac echilibristică cu moartea. Aşa sunt oamenii de nepricepuţi, incapabili să ghicească ceva. De o bucată de vreme nu mai sper nimic. Au trecut destui ani la fel de sumbri, am epuizat şi doctorii şi reţetele. O să se termine totul curând, nu mai am nicio îndoială. Şi de altfel nici eu nu mai pot trăi în felul acesta. M-am deprins puţin cu aceste gânduri şi-mi închipui că nicio hotărâre nu mi-ar fi prea grea. Cu tine odată, oricât de ciudată ar părea tovărăşia, o bătrână şi un tânăr. Amândoi, ca în grădină, bunica şi nepotul prin cer şi nori, mai departe, la bunicul…
Viața lui Dimitrie Anghel
ANGHEL, Dimitrie (16.VII.1872, Corneşti, j. Iaşi – 13.XI.1914, Iaşi), poet şi prozator.
Tatăl lui Anghel, Dimitrie Anghel, comerciant şi moşier, descindea din aromâni refugiaţi din părţile Ianinei, iar mama, Erifilia (n. Leatris), era grecoaică din insula Antigoni. Familia izbutise să intre în protipendada ieşeană, însă cunoaşte curând declinul. După ce Erifilia se stinge prematur, în 1879, tatăl lui Anghel, angajat în câteva întreprinderi hazardate, dă faliment, ceea ce îi provoacă şi moartea, în 1888. Cei patru copii vor avea totuşi condiţii pentru a-şi desăvârşi instrucţia, însă Mitif, cum e alintat cel de-al treilea, lipsit de afecţiunea maternă, cu complexe adânc înrădăcinate, refractar autoritarismului patern, dar acuzând şi absenţa unei îndrumări, este un elev mediocru. În 1890, el abandonează, în pragul absolvirii, Gimnaziul „Alexandru cel Bun”, unde ajunsese după ce trecuse pe la Institutele Unite şi pe la Şcoala de Belle Arte.
Hotărâtoare în luarea deciziei au fost, se pare, descoperirea vocaţiei poetice şi apropierea de cercul socialist, unde e introdus de fraţii mai mari, Constantin D. Anghel, viitor membru în conducerea Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România, şi Paul Anghel. În octombrie 1890, primele lui versuri, purtând o tiranică influenţă eminesciană, vedeau lumina zilei în „Contemporanul”.
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente