Arhive categorie: Personalităţi

Viața sentimentală a lui Alexandru Macedonski (II)

alexandru-macedonski„Egocentricul Macedonski este în același timp un mare timid, împiedicat de orgoliu să se destăinuie, să-și dea pe față în chip confesional sentimentele, și, într-adevăr, toate mărturiile vorbesc de un Macedonski stângaci și timid cu femeile, rezervat și pudic. El fuge de societatea excesiv mondenă, zgomotoasă și superficială, detestă „balul public” de pe străzile Bucureștiului, are repulsie pentru femeile ușoare sau măcar cochete: „Nu este în firea mea – mărturisește deschis poetul – să mă amestec printre tinerii de „bon-ton”, vânători de zestre nu sunt; decoltările cucoanelor, sprâncenele lor cele câteodată prea negre, dinții lor câteodată prea albi nu mă farmecă decât în marginile cuviinței”.

Deși ieșea mai în fiecare seară la cafenea, sau la berărie, în tovărășia discipolilor, colocviile sale nu alunecau niciodată spre licență sau urgie. Lipsa femeilor facile nu era de fel simțită, iar când, odată, el este atras, împreună cu întreaga sa societate, în apartamentul unei demimondene, asistența trece printr-un moment penibil. Invitat să recite ceva, în prada unui dezgust neacoperit, Macedonski începe:

Continuă citirea →

Viața sentimentală a lui Alexandru Macedonski (I)

alexandru macedonski„Încercând să definim viața sentimentală a lui Alexandru Macedonski cu acea aparentă lipsă de discreție a biografului care poate fi uneori învinuit că explorează încă prematur unele zone, ceea ce surprinde este lipsa marelui elan erotic, sau măcar transfigurarea pasiunii incandescente. În locul său constatăm doar existența – la limită – a obișnuitelor și nu prea profundelor tulburări ale unei iubiri ca multe altele și, pe alocuri, nici atât. Nimic din ținuta îndrăgostitului fatal, romantic și vaporos la Macedonski. Niciuna din frământările obscure, adânci și zguduitoare ale dragostei, reținute de posteritate, pe care poeții se simt îndemnați să le dea forma confesională a versurilor. Legăturile sale trecătoare din adolescență n-au pregătit nicio dragoste mare. Ajuns la maturitate, spiritul lui Macedonski nu pare să fi fost atras în chip fundamental de nicio femeie. Departe de  a ne gândi la cine știe ce motive ascunse, cheia adevăratei explicații stă în temperamentul poetului.

Egotistul Macedonski nu se iubea decât pe sine

Inutil a merge cu minte prea departe, când egocentrismul lui Macedonski se opunea principial la orice îndemn de proiectare în afară, de smulgere totală, până la uitarea de sine, din permanenta sa autocontemplare. Asemenea eroului său Thalassa, poetul era un „suflet ce se închisese în el ca într-o cetate”. Preocuparea constantă de eu împiedică deci în mod firesc absorbirea într-un sentiment atât de cuceritor, cel mai exclusiv din toate, care este iubirea. Singură o mare pasiune putea să-i umbrească și să lupte cu succes împotriva violenței amorului propriu, dar pe aceasta se pare că el n-a avut-o niciodată în forme vibrante. Am spune că egotistul Macedonski nu se iubea, în ultimă analiză, decât pe sine. De unde și lipsa inocentă, organică de afectivitate excepțională pentru femeie. „Chiar în amoruri – băga el de seamă – egoiștii nu se iubesc decât pe dânșii”. Or, poetul era într-adevăr un mare egoist. Răspunzând o dată la întrebarea ce iubiți mai mult?, el mărturisi într-o deplină sinceritate și consecvență cu sine: „Pe mine”.

Continuă citirea →

Moartea lui Macedonski

Alexandru_MacedonskiVremea era tristă, chiar urâtă, afară viscolea, o ploaie măruntă amestecată cu zăpadă lovea în ferestre. În casă, în ziua de 23 noiembrie, un ultim consult medical împrăștie orice speranță: „în câteva zile, azi, mâine, poate și o săptămână”. Spre seară, un prieten al fiilor săi veni îngândurat să vadă. Zărindu-i trăsăturile i se desfăcură obosite, într-un zâmbet stins, sub lumina palidă a unei lămpi, fără însă a-l recunoaște. O amnezie subită îi îndepărta de memorie numele vizitatorului: „Aproprie-te – îmi zise el văzându-mă că-l privesc. Cine ești? Ia spune-mi? Nu te recunosc! – Sunt un prieten al copiilor dumitale, îi răspunsei eu. – Un prieten al copiilor mei? A, da! mi-aduc aminte! Ești tu, Mihail? – Da, chiar eu, și am venit să te văd! Ia spune-mi, cum te mai simți în astă seară? – Mai bine, dar pleacă, copilul meu sufletesc, că vreau să mă odihnesc.” Își acoperi ochii cu o carte, pe care se prefăcea că o citește, și ațipi în tăcere.

Către miezul nopții, respirația tot mai apăsătoare a bolnavului atrase cu spaimă atenția într-acolo. Abia fu deschisă ușa, când un fum înecăcios năvăli în odaie. În camera poetului, se aprinsese un coș de la sobă. Căzut în letargie, îl ridicară pe brațe cu mare greutate și îl duseră într-o încăpere de alături: „Ce s-a întâmplat? mi-a zis el, deschizând ochii mari și uitându-se mirat spre noi. – Nimica, maestre, s-a aprins coșul! Și atâta tot. – Cum numai atâta? zise el cu un zâmbet trist pe buze. Deci adevărat prevedeam eu că o pacoste nu vine niciodată singură.”

Continuă citirea →

Povestea de dragoste a lui Arthur Schopenhauer

caroline medonArthur Schopenhauer a cunoscut-o pe tânăra actriță și dansatoare Caroline Richter, numită Medon, pe atunci în vârstă de nouăsprezece ani, în anul 1821. Acest lucru se întâmpla la vremea când el îşi nota, în ciorna secretă Eis eauton, observaţia: „Deoarece adevărata vreme a concepţiei geniale a trecut pentru mine şi viaţa mea este, de acum, cea mai potrivită pentru meseria de dascăl, acest lucru trebuie să sară în ochii tuturor şi trebuie să am în societate o poziţie, pe care n-o pot câştiga ca burlac”.

Caroline Richter nu era, în orice caz, femeia alături de care să poată găsi acea „poziţie în societate”. Întrucât pe scenele de la periferia Berlinului juca rolul celei de-a doua amante, ea compensa acest fapt în viaţa reală şi, întorcând roata, întreţinea, în acelaşi timp, relaţii cu mai mulţi amanţi. Frumuseţea ei şi mediul teatral libertin făceau posibil acest lucru. Schopenhauer, un spectator împătimit, se aprinsese în aceste circumstanţe, dar a trebuit să se chinuie apoi în permanenţă cu sentimente de gelozie.

Continuă citirea →

René Descartes. O biografie (I)

descartes1596 – 31 martie: Se naşte René Descartes în orăşelul La Haye, din regiunea Touraine, aflat la graniţa cu regiunea Poitou (în 1802 va lua numele La Haye-Descartes, iar din 1967 se va numi Descartes), în casa bunicii dinspre mamă, Jeanne Sain (m. 1610), ca al patrulea copil al lui Joachim Descartes (1563-1640), consilier, din 1585, în Parlamentul Bretaniei, la Rennes, şi al lui Jeanne Brochard (m. 1597). Ceilalţi copii erau Pierre (n. 1589, nu a supravieţuit), Pierre (1591-1660) şi Jeanne (1590? sau 1593?-1640).

– 4 aprilie: Este botezat la biserica Saint-Georges (sec. XII-XIV). Numele i s-a dat probabil după cel al bunicului dinspre mamă, René Brochard (m. 1586). Registrul de botezuri se păstrează în casa natală, devenită Muzeul „Descartes” (înfiinţat în 1974, extins în 2005).

1597 – 13 mai: Moare mama sa, în urma naşterii unui alt fiu, care nu va trăi decât trei zile. Descartes va fi crescut de o doică şi îşi va petrece cea mai mare parte a copilăriei în casa bunicii Jeanne Sain, alături de fratele şi sora sa. Aici va învăţa să scrie şi să citească.

Continuă citirea →

Personalități istorice. Lucius Cornelius Sulla

SullaAvând ochii cenuşii şi părul auriu-roşcat, Sulla a fost generalul şi dictatorul a cărui domnie sângeroasă a însemnat sfârşitul Republicii Romane. Comandant militar şi politician conservator înzestrat, dar nemilos, el şi-a anihilat rivalii, câştigându-şi reputaţia de a fi jumătate vulpoi, jumătate leu. Deşi se autointitula „protectorul Constituţiei”, ambiţia nemăsurată a lui Sulla avea să îi aducă în cele din urmă sfârşitul.

Lucius Cornelius Sulla (138-78 î.Hr.) a pătruns târziu în lumea necruţătoare a politicii romane. Deşi de origine nobilă, moartea tatălui său l-a lăsat aproape fără bani. Potrivit istoricului roman Plutarh, în adolescenţă şi tinereţe, „îşi petrecea timpul printre actori şi bufoni şi ducea viaţa destrăbălată a acestora”. Aceste experienţe l-au ajutat pe Sulla să-şi dezvolte capacitatea de a se purta simplu – lucru esenţial pentru orice politician populist ambiţios.

Ambiţia lui Sulla a sporit după ce a devenit amantul unei văduve bogate, care i-a lăsat toată averea când a murit. Pe baza acestui noroc neaşteptat, a putut să demareze cursus honorum – procesul prin care politicienii începători urcau treptele vieţii publice în Republica Romană. Avea pe atunci 30 de ani. Şi cum mulţi dintre rivalii lui îşi începuseră carierele la puţin timp după împlinirea vârstei de 20 de ani, încă de la început Sulla a fost un om grăbit.

În 107 î.Hr., Sulla a devenit chestor şi s-a distins într-o campanie militară victorioasă împotriva regelui numidian Iugurta, luptând sub comanda consulului Gaius Marius. Cu aproape 20 de ani mai vârstnic decât Sulla, Marius îi va deveni, din mentor, cel mai aprig rival. Între 104 şi 101 î.Hr. Sulla a luptat din nou sub conducerea lui Marius şi a revenit la Roma cu o reputaţie de neegalat şi având perspective sclipitoare.

Continuă citirea →

Pierre Corneille. O biografie (IV)

pierre corneille1664 – Corneille cumpără pentru întâiul său născut, Pierre, un brevet de ofiţer.

La 2 iunie moare ducele de Guise, care îi găzduise pe cei doi fraţi Corneille şi familiile lor în palatul său.

La 3 august are loc o primă reprezentaţie cu Othon, la Fontainebleau, în faţa Curţii. La 5 noiembrie, actorii de la Hotel de Bourgogne reiau spectacolul pentru marele public, cu un succes mediocru.

Spre sfârşitul anului, Colbert emite un decret prin care sunt anulate toate titlurile de nobleţe obţinute după 1630. Corneille obţine însă de la rege o excepţie în favoarea sa.

1665 – Corneille publică o nouă ediţie din traducerea sa după Imitatio Christi.

La 4 august are loc premiera piesei Alexandre, de Racine,  care obţine pentru prima dată un succes remarcabil.

În preajma Crăciunului moare Charles Corneille, cel mai talentat dintre fiii lui Pierre Corneille, în vârstă de numai doisprezece ani.

1666 — La 28 februarie are loc premiera piesei Agesilas. Este un nou eşec al lui Corneille. În aprilie piesa apare şi în librării.

1667 – La 4 martie are loc premiera piesei Attila, jucată de trupa lui Moliere. Succes onorabil, dar departe de proporţiile celor de altă dată. Corneille simte că arta lui nu mai are vigoarea necesară şi nu mai corespunde gustului vremii.

Continuă citirea →

Pierre Corneille. O biografie (III)

corneille1652 – Descurajat de eşecul piesei Pertharite, poetul se consacră în întregime traducerii începute (Imitatio Christi), a cărei publicare parţială se bucurase de un succes remarcabil. La 31 octombrie apare sfârşitul cărţii I şi începutul cărţii a II-a din Imitation.

Spre sfârşitul anului 1652 sau la începutul anului 1653 se naşte al cincilea copil al soţilor Corneille: Charles.

În aceeaşi perioadă, Conde, constrâns să părăsească Parisul, se retrage în Ţările de Jos. Regenta şi Ludovic al XIV-lea se întorc în capitală.

1653 – În februarie, Mazarin se întoarce şi el în capitală. Preluând din nou puterea, îl numeşte pe Fouquet ministru de finanţe. În martie, Corneille publică Închinare a Poeziei către Pictură, cu ocazia recunoaşterii oficiale a Academiei de Pictură, întemeiată de Le Brun, în 1648. Poetul se plânge de necesitatea unui mecenat în favoarea poeţilor, atacându-l făţiş pe Mazarin. În aprilie apare Pertharite. În iunie sunt publicate primele două cărţi din Imitation de  Jesus-Christ. În toamna aceluiaşi an, Paul Pelisson (1624 – 1693) publică o Istorie a Academiei Franceze, în care acreditează – prin aluzii străvezii – ideea că Richelieu ar fi fost iniţiatorul persecuţiilor împotriva Cidului. Corneille nu face nimic pentru a combate aceste zvonuri.

Continuă citirea →

Pierre Corneille. O biografie (II)

Corneille1638 – La 5 septembrie se naşte viitorul rege Ludovic al XIV-lea.

Una din funcţiile lui Corneille, cea de avocat al Coroanei pe lângă Administraţia Apelor şi Pădurilor, este ameninţată să-şi piardă din importanţă, deoarece se creează un nou post, care îl dublează pe al său. Temându-se că aceasta va duce şi la o diminuare a veniturilor, Corneille angajează o lungă procedură de contestaţie, care îi va răpi tot timpul. Adăugate la marea dezamăgire pe care i-o pricinuise „disputa Cidului”, aceste tracasări materiale îl împiedică să scrie.

1639 – În luna februarie moare tatăl poetului, Corneille devenind astfel şeful familiei. În martie sunt publicate piesele Medeea şi Jocul amăgirii. Spre sfârşitul anului, revenindu-şi din şocul provocat de „disputa Cidului” şi influenţat de evenimentele vremii, Corneille scrie Horaţiu.

1610 – În primăvară, Horaţiu este jucat cu un succes îndoielnic pe scenele pariziene, după ce autorul primise încuviinţarea lui Richelieu.

1641 – În ianuarie apare Horaţiu, cu o dedicaţie către Richelieu în care poetul scrie că îi datorează protectorului său „tot talentul şi reputaţia de care se bucură“. În primăvara aceluiaşi an se joacă în premieră Cinna.

Pierre Corneille se căsătoreşte cu Marie de Lamperiere (cu unsprezece ani mai tânără decât el), fiica unui înalt magistrat din localitatea Gisors. Se pare că Richelieu a trebuit să intervină energic pentru a obţine consimţământul tatălui fetei, care considera că face o mezalianţă. La scurt timp după căsătorie, Corneille contractează o pneumonie care îl ţine multă vreme la pat.

Continuă citirea →

Pierre Corneille. O biografie (I)

corneille1606 (6 iunie) – Se naşte Pierre Corneille, la Rouen, în casa din Rue de Pie (astăzi „Muzeul Pierre Corneille”), cumpărată în 1584 de bunicul său, Pierre Corneille (prenumele se transmitea – în virtutea unei tradiţii – din tată în fiu primului născut de parte bărbătească din ramura principală a familiei), consilier referendar pe lângă Cancelaria Parlamentului Normandiei (pe vremea aceea, parlamentul avea atribuţii juridice, nu legislative, și era organizat teritorial). Tatăl său, pe care îl chema – în virtutea tradiţiei menţionate – tot Pierre Corneille, era „maître des Eaux et Forets” în vice-comitatul de Rouen, adică funcţionar juridic însărcinat cu administrarea pădurilor Coroanei și cu rezolvarea delictelor de vânătoare şi de pescuit. Mama sa, Marthe Le Pesant, era fiica unui avocat din Rouen. Viitorul poet va avea doi fraţi – Antoine (1611-1657), care va îmbrăca haina preoţească, şi Thomas (1625-1709), autor dramatic de succes – şi trei surori: Mărie (n. 1609), căsătorită Ballan, Marthe (n. 1622), căsătorită Le Bovyer de Fontenelle (mama lui Fontenelle) şi Madeleine (n. 1629), dispărută la vârsta de numai şase ani.

1615-1622 – Pierre Corneille face studii strălucite la Colegiul Maulevrier din Rouen, condus de iezuiţi. Vădeşte calităţi intelectuale deosebite, precum şi un remarcabil talent poetic despre care stau mărturie premiile obţinute în 1618 şi 1620 pentru versurile scrise în latineşte, limba şi cultura latină marcând, dealtfel, întreaga sa creaţie.

1624 – Cardinalul de Richelieu (1585-1642) devine prim-ministru al Franţei.

Proaspăt licenţiat în drept, Pierre Corneille depune jurământ, ca avocat stagiar la audienţa civilă de pe lângă Parlamentul din Rouen. Între 1624-1628 va trece din cameră în cameră pentru a se familiariza cu procedura. (Parlamentele regionale erau organizate în trei camere: Camera Mare – care judeca în primă instanţă procesele importante şi în apel sentinţele emise de instanţele inferioare, Camera de Petiţii – secţie a Curţii de Casaţie, care audia petiţiile şi judeca în apel anumite sentinţe emise de instanţele inferioare, şi Camera de Anchetă – însărcinată cu judecarea delictelor minore.) Este însă atras din ce în ce mai mult de creaţia literară.

1625 – Se joacă – după spusele lui Fontenelle – prima piesă a lui Pierre Corneille: Melita sau scrisorile măsluite. Data este incertă, unii istorici literari afirmând că piesa a fost jucată abia în 1629. Având în vedere că poetul Alexandre Hardy (?1570 – ? 1632), aflat la vârsta senectuţii, îndreaptă – în 1628 – o diatribă împotriva „scursorilor baroului, care îşi închipuie că nişte avocăţei ar putea deveni poeţi de seamă”, se pare că piesa este cel puţin anterioară acestei date.

Continuă citirea →

Povestea lui Potemkin (III). Inteligență și ambiție

grigori potiomkin

Destinat armatei

Serviciul în slujba statului era singura profesiune a unui nobil rus. Născut în gospodăria militară a unui ofițer care luptase sub Petru la Poltava, Grișa probabil că a fost educat să considere că datoria și calea sa spre succes nu se pot găsi în alt loc decât în slujba imperiului. Imaginația băiatului trebuie să fi fost alimentată de faptele de vitejie ale tatălui său. Onoarea uniformei era supremă în Rusia, mai ales pentru moșierimea provincială. În 1721, Petru cel Mare a emis o Tabelă a Rangurilor pentru a stabili ierarhiile în armată și serviciile civile și de curte. Oricine atingea al paisprezecelea grad militar sau al optulea rang civil era automat ridicat la statutul de nobilime ereditară – dvorianstvo -, dar Petru a impus și serviciul obligatoriu pe viață tuturor nobililor. La vremea nașterii lui Potemkin, nobilimea reușise să scape în mare măsură de această obligație umilitoare, dar serviciul rămânea calea spre succes. Potemkin a manifestat interes pentru biserică. Era descendentul unui arhimandrit din secolul al XVII-lea, iar tatăl lui l-a trimis la un seminar din Smolensk. Dar a fost dintotdeauna destinat armatei.

Crescut cu laptele satului rusesc

Chiar mai jos de casă, lângă pârâu, era fântâna, care încă mai poartă numele Ecaterinei. Legenda spune că Potemkin a adus-o la un moment dat pe Ecaterina să-i arate locul său de baștină. Se prea poate ca în copilărie să fi scos apă de-acolo, deoarece traiul moșierimii fără avere era ceva mai bun decât al șerbilor mai înstăriți, dar nu cu mult. Potemkin o fi fost alăptat de o doică din sat, dar, literalmente sau nu, acest „nobil sălbatic“ a crescut cu laptele satului rusesc. Probabil că a fost îngrijit la fel de mult de țărănci, cât și de mama și surorile lui; muzica pe care o asculta erau doinele de jale ale șerbilor, cântate seara și de sărbători. Dănțuia jocurile țărănești vesele și grațioase, și nu cotilioanele care erau la modă la balurile moșierilor din zonă. O cunoștea pe ghicitoarea satului la fel de bine ca pe preot. Se simțea ca acasă nu numai la conac, ci și lângă vatra caldă și frumos mirositoare a caselor țărănești – cu aburul de cașă de hrișcă, de șci, fiertura picantă de varză, și de cvas, berea gălbuie și acrișoară pe care o beau pe lângă votcă și vinul de coacăze. Tradiția ne spune că trăia o viață simplă. Se juca cu copiii preotului, ducea caii la păscut alături de aceștia și strângea fânul cu șerbii.

Continuă citirea →

Povestea lui Potemkin (II). Copilul răsfățat al sorții

Prince potemkinO căsătorie nefericită

Bătrânul Aleksandr Potemkin avea deja reputație de tiran în familie. Prima sa nevastă mai trăia când veteranul a zărit-o pe Daria Skuratova, probabil pe moșia Balșoia Skuratova de lângă Cijovo. Născută Daria Vasilievna Kondîreva, era deja, la douăzeci de ani, văduva lui Skuratov, proprietarul decedat al moșiei. Colonelul Potemkin s-a însurat imediat cu ea. Niciunul dintre acești bărbați vârstnici nu era un soț pe gustul unei femei tinere, dar Skuratovii probabil că s-au bucurat să scape de ea.

Tânăra nevastă a colonelului a trăit o surpriză foarte nefericită. Când era însărcinată cu primul copil, o fată care avea să se numească Marta Elena, a descoperit că Potemkin încă era căsătorit cu prima lui soție, care trăia în sat. Se poate presupune că întreg satul cunoștea foarte bine secretul colonelului, iar Daria trebuie să se fi simțit ținta batjocurii propriilor ei șerbi. Bigamia nu încălca mai puțin edictele bisericești și de stat decât în prezent, dar Cijovo era un loc atât de îndepărtat, registrele atât de haotice, iar puterea bărbaților asupra femeilor absolută, încât nu erau rare cazurile de bigamie ale moșierilor provinciali. Cam în același timp, generalul Abraham Hannibal, bunicul abisinian al lui Pușkin, se recăsătorea, torturându-și în același timp prima soție într-o pivniță până când aceasta a fost de acord să intre la mănăstire; iar unul dintre fiii săi a repetat această performanță.

Continuă citirea →

Povestea lui Potemkin (I). Originile

Visuri

potemkin„Când o să cresc mare“, se spune că se lăuda micul Potemkin, „o să mă fac om de stat sau arhiepiscop.“ Colegii lui de clasă probabil că îi luau în râs visurile, căci băiatul se născuse într-o familie provincială respectabilă, dar fără nume sau avere. Nașul său, care îi era mai apropiat, obișnuia să bombăne că băiatul „fie va avea parte de mari onoruri… fie își va pierde capul“. Singura cale prin care te puteai ridica rapid la o asemenea poziție înaltă în Rusia acelor vremuri era prin favoarea monarhului – iar la vârsta de douăzeci și doi de ani, acest provincial anonim reușise să cunoască două împărătese, ambele aflate la domnie.

Origini

Grigori Aleksandrovici Potemkin s-a născut pe 30 septembrie 1739 în sătucul Cijovo, nu departe de vechiul oraș-fortăreață Smolensk. Familia Potemkin, care deținea o moșie modestă cu 430 de șerbi bărbați, nu era nici pe departe înstărită, dar nici săracă nu era. Însă statutul său oarecum inferior, dat de lipsa de avere, era compensat de un comportament considerat ciudat chiar și după standardele zonelor mărginașe ale Imperiului Rus. Alcătuiau cu toții un clan numeros, de origine poloneză și, ca toți nobilii, își inventaseră o genealogie dubioasă. Cu cât mai modest era rangul, cu atât mai grandioasă devenea genealogia, astfel că Potemkinii pretindeau că sunt descendenții lui Telesin, prințul unui trib italian care amenințase Roma în jurul anului 100 î.Hr., și ai lui Istok, un prinț dalmat din secolul al XI-lea d.Hr. După secole de obscuritate inexplicabilă, acești italieni-dalmați de viță regală reapăreau în gubernia Smolensk purtând un nume care, în mod evident, nu era de origine latină: Potemkin sau, în varianta poloneză, Potempski.

Continuă citirea →

Copilăria lui Petru cel Mare (V)

Petru cel mare tarul rusieiÎntre lecții și joacă în Kremlin și la Kolomenskoe, viața lui Petru s-a desfășurat fără mari evenimente în timpul celor șase ani de domnie ai lui Fiodor (1676-1682).

Fiodor semăna foarte mult cu tatăl său – cu un temperament blajin, indulgent și relativ inteligent, educat de marii cărturari ai vremii. Din păcate, boala sa, asemănătoare scorbutului, îl obliga deseori să conducă Rusia întins pe pat. Chiar și așa, Fiodor a reușit să înfăptuiască o mare reformă: abolirea sistemului medieval al întâietății, care era o povară zdrobitoare pe umerii administrației publice, prevăzând ca nobilii să accepte numai funcții de stat și de conducere militară în acord cu rangul lor. Și, ca să-și dovedească rangul, fiecare boier păstra cu religiozitate arhiva familiei. Aveau loc certuri nesfârșite și devenise imposibil să plasezi oameni capabili în poziții-cheie, deoarece alții, invocându-și rangurile mai înalte, ar fi refuzat să le fie subalterni. Acest sistem promovase incompetența, și, în secolul al XVII-lea, ca să poată organiza o campanie militară, țarul a fost nevoit să-l suspende temporar și să declare că, în timpul războiului, comanda va fi acordată „fără a se ține cont de întâietate“.

Fiodor voia însă ca aceste excepții temporare să devină permanente. A numit o comisie care să recomande abolirea permanentă a întâietății; apoi a convocat un consiliu special, de boieri și clerici, pe lângă care a stăruit să aprobe abolirea pentru binele statului. Patriarhul l-a susținut cu entuziasm. Boierii însă, suspicioși și deloc dornici să renunțe la prerogativele lor sacre, conferite de rang, au aprobat plini de resentimente.

Continuă citirea →

Copilăria lui Petru cel Mare (IV)

petru cel mareBrusc, pe când Petru avea doar trei ani și jumătate, seninătatea copilăriei sale a fost spulberată. De Bobotează, în ianuarie 1676, țarul Aleksei, în vârstă de patruzeci și șapte de ani, sănătos și activ, lua parte la ceremonia anuală de sfințire a apelor râului Moscova. El a răcit, după ce a stat pe tot parcursul ceremoniei în aerul înghețat de iarnă. Câteva zile mai târziu, în mijlocul unei reprezentații de teatru, țarul a părăsit sala din Kremlin și s-a dus la culcare. La început, boala nu părea periculoasă. Cu toate acestea, s-a agravat constant și, după zece zile, în data de 8 februarie, țarul Aleksei a murit. 

Dintr-odată, lumea lui Petru s-a schimbat. El fusese copilașul iubit al unui tată care o adora pe mama sa; acum devenise urmașul potențial incomod al celei de-a doua soții a tatălui său mort. Succesorul la tron era Fiodor, de cincisprezece ani, semi-invalid, cel mai vârstnic supraviețuitor dintre copiii Mariei Miloslavskaia. Deși Fiodor nu fusese niciodată sănătos, în 1674 Aleksei îl declarase formal major, recunoscându-l ca moștenitor și prezentându-l astfel supușilor și ambasadorilor străini. La momentul respectiv păruse o simplă formalitate; sănătatea lui Fiodor era așa de fragilă, iar cea a lui Aleksei așa de bună, încât puțini își imaginau că debilul fiu ar fi putut să-i supraviețuiască tatălui robust. 

Dar exact asta se întâmplase: Fiodor era țar, iar balanța puterii se înclinase din nou de la Narîșkini la Miloslavski. Deși picioarele lui erau atât de umflate încât a trebuit să fie purtat pe sus la încoronarea sa, Fiodor a fost înscăunat fără vreo opoziție. Membrii familiei Miloslavski au invadat din nou curtea, în vechile lor posturi. Fiodor nu avea resentimente față de mama lui vitregă, Natalia, sau față de frățiorul lui vitreg, Petru, numai că avea doar cincisprezece ani, și nu putea să țină piept mereu puterii rudelor Miloslavski. 

Continuă citirea →