Arhive categorie: Personalităţi

7 ani de când a murit Gabriel Garcia Marquez

Se împlinesc astăzi 7 ani de când a murit GABRIEL GARCIA MARQUEZ (1927-2014), scriitor columbian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1982. În cartea lui Plinio Apuleyo Mendoza, „Parfumul de guayaba: Convorbiri cu Gabriel Garcia Marquez”, trad.: Miruna Ionescu, ed. a II-a, București, Curtea Veche Publishing, 2008, am găsit părerile lui Gabo despre ceea ce a fost cu adevărat important pentru el:

Prieteni

„- Prietenii tăi: ce reprezintă ei în viața ta? Ai reușit să-ți păstrezi toate prieteniile din tinerețe?

– Unele mi-au rămas pierdute pe drum, dar cele esențiale din viața mea au supraviețuit tuturor furtunilor. N-a fost o întâmplare, ci dimpotrivă: eu am avut grijă, în fiecare minut al vieții mele și în orice împrejurare, să fie așa. Niciodată, în nicio împrejurare, n-am uitat că în adevărul sufletului meu nu sunt și nu voi fi nimic mai mult decât unul dintre cei 16 fii ai telegrafistului din Aracataca. Singurul lucru care mă interesează cu adevărat în viață: dragostea copiilor și a prietenilor mei. Călătoresc mult în lume, dar totdeauna interesul primordial al acestor călătorii este să mă întâlnesc cu prietenii dintotdeauna, care nici măcar nu sunt mulți. În realitate, singurul moment din viață în care mă simt că sunt eu însumi este acela când sunt cu ei.”

Copii

„- Ai o extraordinară relație cu copiii tăi. Care e formula?

– Relațiile mele cu fiii mei sunt excepțional de bune. Oricât de uluit, de înfuriat, de distrat sau de obosit aș fi, mereu am avut timp să vorbesc cu copiii mei, să stau cu ei, încă de când s-au născut. La noi în casă, din clipa în care copiii au început să raționeze, toate deciziile se discută și se rezolvă de comun acord. Am descoperit dintr-odată, când copiii mei au început să crească, faptul că adevărata mea vocație era cea de tată: îmi place să fiu tată, experiența cea mai pasionantă din viața mea a fost aceea de a ajuta la creșterea celor doi fii ai mei, și cred că tot ceea ce am făcut mai bun în viață nu sunt cărțile, ci fiii mei. Sunt ca doi buni prieteni ai noștri, dar crescuți de noi înșine.”

Femei

„- Cât de importante au fost femeile în viața ta?

– Nu aș putea să-mi înțeleg viața, așa cum e ea, fără importanța pe care au avut-o în ea femeile. Am fost crescut de o bunică și de nenumărate mătuși, care se completau una pe alta în atențiile față de mine, și de femei de serviciu care mi-au dat momente de fericire în timpul copilăriei pentru că aveau, dacă nu mai puține prejudecăți, cel puțin alte prejudecăți decât cele ale femeilor din familia mea. Cea care m-a învățat să citesc era o învățătoare foarte frumoasă, foarte grațioasă, foarte inteligentă, care mi-a insuflat plăcerea de a merge la școală numai ca să o văd. În fiecare moment din viața mea există o femeie care mă ține de mână prin tenebrele unei realități pe care femeile o cunosc mai bine decât bărbații și în care se orientează mai ușor, deși cu mai puțină strălucire. Toate astea s-au convertit într-un fel de sentiment care este aproape o superstiție: simt că nu mi se poate întâmpla nimic rău când mă aflu printre femei. Îmi produc un fel de sentiment de siguranță fără de care nu aș fi putut face nici unul dintre lucrurile bune pe care le-am făcut în viață. Mai ales, cred că n-aș fi putut scrie.”

Plângând la moartea unui personaj – Colonelul Aureliano Buendia (Un veac de singurătate)

„- Știam că la un moment dat trebuia să-l omor și n-aveam curajul. Și într-o după-amiază m-am gândit: “acuma gata, s-a terminat cu el.” Trebuia să-l omor. Când am terminat capitolul, am urcat tremurând la etajul al doilea al casei, unde se afla Mercedes. A știut ce se întâmplase de cum mi-a văzut fața. “Gata, a murit colonelul”, a spus. M-am întins în pat și am plâns două ore.”

86 de ani de la moartea lui Panait Istrati

Astăzi se împlinesc 86 de ani de la moartea lui PANAIT ISTRATI (1884-1935). Scriitorul, născut în Brăila, ca fiu nelegitim al unei spălătorese și al unui contrabandist grec, a trăit mult timp în sărăcie, bolnav și singur și a plătit toate peregrinările, toate privaţiunile, toate umilirile unei vieţi prea lungi în suferinţă şi prea scurtă în satisfacţii. Amintirea sa este evocată cu emoție de Alexandru Talex:

„1935, Aprilie… O primăvară zgribulită întârzia să-şi arate mugurii şi zâmbetul desmorţitor al soarelui. Nori sumbri pătau cu prevestiri, albastrul tineresc al cerului de primăvară. Vântul se vânzolea pe uliţi, bătea voiniceşte la geamul ferestrelor şi se afunda apoi în hăul străzilor, departe spre câmpiile dantelate încă de zăpezile iernii prelungite. Bolnav, mai grav ca niciodată, Panait Istrati se sbătea, strângând cu mâini crispate de febră firul chinuitei sale vieţi. Jur împrejurul său, stoluri de cărţi îi guruiau număr nesfârşit de elanuri, risipite peste şapte mări şi ţări. Numai cu un sfert de plămân, cu o inimă distrusă, Panait Istrati nu voia totuşi să moară…

Ani de-a rândul trăise cu moartea. Între el şi dragostea, între el şi gloria, între el şi viaţa, moartea s-a aciuiat ca o nechemată, veşnic dătătoare de neliniști. A înfruntat-o însă, nesinchisindu-se de prezenţa ei. Moartea i-a fost întotdeauna, acolo, la căpătâiul patului său de suferinţă, pe care nu-l părăsea mai de loc. Dar, şi aşa, veşnic umbrit de moarte, înalt, slab, Panait Istrati avea nu ştiu ce curaj, nu ştiu ce nădejde, de care se agățau încă privirile sale de bolnav, tare îndrăgostit de viață.

Îl revăd parcă aievea. Venisem în după amiaza aceea, după ce avusese o criză teribilă de sciatică. Întins pe patul de suferinţă, într-una din cămăruţele apartamentului de la etajul 5 din str. Paleologu, – ochii săi alergară în spre ai noştri, ni-i sfredeli cu sufletul pe buze, încercând parcă să surprindă din tristeţea ce ne podidea lacrimile, gândul că-l socoteam poate învins de Aceea, cu care se luptase treizeci de ani în şir…

– Nu, nu, nu ! n-am să mor ! Nu vreau să mor ! Nu, nu I Mi-e mai bine ! Daţi sfoară la gazetă, că Panait Istrati a învins şi de data asta, moartea !…

Am rămas singuri. Mă uit la el: un Christ răstignit. Slăbit amarnic, vigoarea sufletească fi e intactă. Este neras; barba i-a albit. Zâmbeşte încurcat… Apoi, deodată, pieptul i se învolburează ca valurile unei mări, ce prevestesc furtuna. Îi simt mâna cum se înnoadă, ca o iederă sprintenă, flămândă, printre degetele-mi înfiorate şi răspunzând unui apel nerostit, mă smulg de pe scaun, mă aşez pe pat, îi sărut pleoapele ostenite şi-mi culc capul, îngreunat de spaime, pe brațele sale…”

163 de ani de la nașterea scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea

Astăzi se împlinesc 163 de ani de la nașterea scriitorului, gazetarului și omului politic Barbu Ștefănescu Delavrancea (11.IV.1858, Bucureşti – 29.IV.1918, Iaşi).

Trăgându-se dintr-o familie de obârşie vrânceană, Barbu era al nouălea copil al căruţaşului Ştefan Tudorică Albu, care îşi părăsise ţinutul şi se stabilise în Bariera Vergului, la marginea Bucureştilor. Trece prin câteva şcoli, absolvind, ca bursier, Liceul „Sf. Sava”. Amintirile copilăriei, grefate pe o sensibilitate ascuţită, sporită de obsesia originii umile, vor urca mai toate în operă.

În 1877 se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti. Este şi anul debutului literar, cu o poezie publicată în „România liberă”, sub semnătura Barbu, folosită şi pentru debutul său literar, cu volumul de versificări „Poiana Lungă – Amintiri”, din 1878. Pleacă în 1882 în Franţa, pentru a-şi pregăti doctoratul în drept, dar arta, literatura, filosofia îl acaparează, experienţa pariziană fiind trăită intens, cu o permanentă nevoie de exteriorizare patetică. Întors în ţară după doi ani, se înscrie în Baroul de Ilfov, e profesor, conferenţiar al Ateneului Român, redactor la „România liberă”, prim-redactor la „Epoca”, „Lupta”, colaborator la „Revista literară”, „Familia”, „Drepturile omului”, „Românul”, „Literatură şi ştiinţă”, „Vieaţa”, redactor la „Revista nouă”. Îi apar volumele „Sultănica” (1885), „Linişte” (1887), „Trubadurul” (1887), „Paraziţii” (1892), „Între vis şi viaţă” (1893). Gazetarul aduce pretutindeni verva sa critică, pamfletară şi o pasionată pledoarie democratică. Ideile lui căpătau energie şi putere de seducţie prin impetuoasa desfăşurare a unei logici dominant afective, elocinţa lui întreţinând o foarte personală magie lirică.

Mai întâi neînregimentat politic, în timp înscris în Partidul Liberal (a fost şi redactor la „Democraţia” şi „Voinţa naţională”), deputat de Prahova (1894), membru al Partidului Conservator (1898), primar al Bucureştilor (1899-1901), va schimba partidele încă de câteva ori, cedându-le, pe rând, beneficiile strălucitoarei sale oratorii. Două sunt chestiunile asupra cărora se concentrează: problema ţărănească şi cea naţională. Făcând politică, a fost desemnat deputat în mai multe rânduri, vicepreşedinte al Camerei, ministru al Lucrărilor Publice, ad-interim la Culte şi Instrucţiune Publică, ministru al Industriei şi Comerţului. Făcând politică, Delavrancea, incapabil de sentimente moderate, se situa întotdeauna la extreme, ba pe culmile speranţei, ba în cea mai compactă amărăciune. În 1912 este ales membru al Academiei Române, discursul de recepţie intitulându-se „Din estetica poeziei populare”.

Creatorul literar, intrat o vreme în umbră, revine în prim-plan după pledoaria în apărarea lui I. L. Caragiale, în procesul acestuia cu C. Al. Ionescu-Caion (1902), cu trilogia alcătuită din piesele „Apus de soare” (1909), „Viforul” (1910) şi „Luceafărul” (1910), la care se adaugă, de data aceasta palid, câteva dramatizări ale unor nuvele mult lăudate în momentul apariţiei („Irinel”, 1912, şi „Hagi-Tudose”, 1913).

La izbucnirea primei conflagraţii mondiale, pledează înflăcărat pentru intrarea în război, gândind că ţara va fi întregită prin eliberarea Transilvaniei. Semnarea unei păci separate cu Germania i se pare umilitoare şi îl determină să-şi ceară demisia din guvern. Moare însingurat la Iaşi, unde venise târziu, printre ultimii refugiaţi din Bucureşti.

Sursa: Academia Română, „Dicţionarul general al literaturii române”, C-D, Bucureşti: Univers Enciclopedic, 2004

Alfred de Vigny – „Jurnalul unui poet”

Astăzi se împlinesc 224 de ani de la nașterea lui Alfred de Vigny (1797-1863). În „Jurnalul unui poet”, trad.: Ionel Marinescu, selecţie, prefaţă şi note de Angela Ion, Bucureşti, Univers, 1976, am găsit informații interesante despre viața sa:

Tripla condiţie

Tripla sa condiţie, de aristocrat, soldat şi poet i-a marcat decisiv personalitatea şi gândirea, stimulându-i înclinaţia spre interiorizare. Ofiţer timp de 14 ani, renunţă la cariera tradiţională a fiilor de aristocraţi, pentru că armata nu mai solicită curajul, spiritul de sacrificiu, dăruirea totală. Păstreză însă din această experienţă virilă cultul onoarei, adevărata religie a spiritelor puternice. (p. 6-7)

Soţia

Aflându-se în garnizoană în Pirinei, Vigny se căsătoreşte, la 3 februarie 1825, în localitatea Pau, cu Lydia Bunbury, fiica mezină a unui englez foarte bogat; soţia nu-i va aduce însă nicio dotă. (p. 249)

Amanta

Actriţa Marie Dorval era o femeie încântătoare, artistă cu un temperament dramatic ieşit din comun de care Vigny a fost legat timp de şapte ani printr-o dragoste pasionată şi, se pare, împărtăşită. Chinuit de gelozie pentru veselia şi spontaneitatea, pentru profesiunea şi viaţa publică, prieteniile şi turneele Mariei Dorval, obsedat de infidelităţile ei reale sau presupuse, Vigny a văzut în ea veşnica Dalila, simbolul femeii nedemne de afecţiunea unui om superior. (p.9)

Slăbiciuni

Lui Alfred de Vigny nu i-au lipsit nici slăbiciunile, nici orgoliul, nici susceptibilităţile. A iubit şi a suferit de gelozie, copleşind-o pe Marie Dorval cu reproşuri nemeritate, a sucombat ambiţiilor academice şi a fost chinuit de vanitate pentru eşecurile succesive şi primirea reticentă care i s-a făcut, n-a avut darul admiraţiei sincere şi spontane pentru confraţii săi, scriitorii romantici Chateaubriand, Lamartine, Victor Hugo şi a rămas insensibil faţă de geniul lui Balzac şi marele talent al lui Stendhal. (p.16-17)

Relaţiile cu femeile

„Ceea ce m-a obosit, adeseori, în relaţiile mele cu femeile, e faptul că fiecăreia dintre iubitele mele(cele care merită osteneala de a fi numite astfel) a trebuit să-i fac o educaţie, ca să fie în stare să discute cu mine.” (p. 60)

Nefericit

„Viaţa mea e o dramă perpetuă; stau pe un butoi cu praf de puşcă. Aşezat între mama, pe care o subită apoplexie mi-o va răpi în urma vreunui acces de mânie, şi soţia mea, împotriva căreia mama se înfurie neîncetat, temându-mă de moartea uneia şi supărarea celeilalte, neputând face să înceteze această stare din cauza lipsei unei averi mai mari tot ceea ce-mi dau lucrările mele se iroseşte într-o casă pe care vreau s-o fac mai fericită, dar care mă face nefericit.” (p.96)

Memorie

„M-am născut cu o asemenea memorie, încât nu am uitat nimic din tot ce am văzut şi din tot ce mi s-a spus, de când am venit pe lume.” (p.181)

Studiu

„Distracţia mă oboseşte şi munca mă odihneşte. M-am aruncat cu atâta putere în studiu, încât a devenit ceva fără întrerupere legat de sufletul meu, şi ceea ce copiii numesc jocuri, ceea ce adulţii numesc plăceri, n-au fost pentru mine nimic altceva decât zgomote şi frământări tulburătoare, tumulturi ostile tainicei mele munci, care consta în a-mi da seama de toate şi a descoperi, în fiecare artă, frumuseţea, în fiecare ştiinţă, secretele, în fiecare mister cuvântul, în fiecare om caracterul, în fiecare eveniment cauza.” (p. 220)

Alexandru Macedonski. O biografie

Astăzi se împlinesc 167 de ani de la nașterea poetului Alexandru Macedonski (1854-1920).

A fost fiul maiorului (mai târziu, general) Al. D. Macedonski şi al Mariei (n. Pârâianu). În Cartea de aur (1902), poetul lansează ideea unei genealogii fantaste: „Prin tată, neîntrecutul poet – spune despre sine la persoana a III-a – coboară dintr-o familie polonă care a domnit în Lituania şi care îşi găseşte originea din familia princiară de Biberstein, una dintre cele mai puternice de pe Rin”. În realitate, strămoşii pe linie paternă sunt originari din sudul Dunării; bunicul, Dimitrie, luptase în campaniile ruso-turce de la începutul secolului al XIX-lea cu gradul de locotenent, ia parte la Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, fiind amestecat (potrivit unor surse) în trădarea Pandurului, părăseşte ţara, revenind, sub Kiseleff, serdar în 1838, apoi condamnat în legătură cu conspiraţia lui Mitiţă Filipescu, împreună cu N. Bălcescu. Fiul lui Dimitrie, Alexandru, sprijină Unirea din 1859 şi pe Al. I. Cuza, care-l înaintează la gradul de general, numindu-l apoi ministru de război al Principatelor, prim-adjutant al Domnului şi şef al statului-major domnesc. Ulterior, ajungând la neînţelegeri cu guvernul, se pensionează (1863); cu toate că fusese în conflict cu Al. I. Cuza, în ultimii ani, nu e de acord cu detronarea acestuia şi cu prezenţa unui Domn străin (1866). În 1869, e totuşi reintegrat în ierarhia militară, dar moare subit la 12 septembrie acelaşi an, la Bucureşti. Familia acreditează versiunea unei otrăviri. Din partea mamei, Macedonski se trage dintr-o „veche şi strălucită familie de peste Olt”, înrudită cu Brăiloii şi Urdărenii. După moartea generalului, văduva rămâne cu o pensie modică, „împovărată cu patru copii”: Caterina, Dimitrie, Alexandru şi Vladimir. Averea revine Caterinei (moşia Pometeştii din com. Adâncata) şi fiind, de altfel, ipotecată, familia o pierde, prin vânzare forţată, în 1877. Fiul mai mare, Dimitrie, urmează studii matematice la Paris, apoi intră în armată; Vladimir ajunge avocat, dar – asemenea poetului – are o existenţă hărţuită de lipsuri, datorii, licitaţii, despăgubiri prin justiţie etc.

Alexandru, care moşteneşte sensibilitatea, firea visătoare a mamei, dar şi temperamentul impulsiv, dominator al tatălui, îşi petrece copilăria la moşia Pometeşti, evocată într-o poezie de tinereţe (Mângâierea dezmoştenirii) şi într-unul din rondelurile ultimei etape de creaţie (Rondelul trecutului). Primele lecţii, în familie, apoi la Craiova, unde termină şi clasa a V-a de liceu. Un an mai târziu (se pare că din motive de sănătate), adolescentul întreprinde o călătorie la Viena (1870), apoi la Genova, Veneţia, Florenţa, Napoli (1871), unde se mai întoarce în 1873, trecând prin Gleichenberg, Ischia. Reconstituirea itinerariului se poate face doar după însemnările de date şi localităţi inserate de poet pe textele poeziilor scrise în acei ani. După alte mărturii, ar rezulta că, între anii 1871 şi 1872, ar fi urmat cursurile unui pension particular. În 1871, îl găsim în matricola Facultăţii de Litere din Bucureşti, fără a fi urmat totuşi cursurile. Nevoile materiale şi nostalgia locurilor natale îl întorc în ţară în 1872, 1873.

Debutează cu poezia Dorinţa poetului, în Telegraful român din Sibiu (1870); în volum, cu placheta Prima verba (1872). Din acei ani, se avântă în viaţa publică şi ziaristică: colaborează la Transacţiuni literarie şi scientifice, Revista contimpurană, Telegraful, scoate ziarul antidinastic Oltul (1873), cu articole antimonarhice care-i aduc arestarea şi detenţia la Văcăreşti (1875); deferit Curţii cu juraţi a Tribunalului Ilfov, este achitat în 1876. Numit director la prefectura jud. Bolgrad, demisionează după câteva luni. În 1877, în timpul Războiului de independenţă, scoate mai multe publicaţii efemere: Vestea, Trăsnetul, Plevna, Dunărea şi glorifică faptele de arme în Stegarul şi alte poeme eroice. Ţine la Ateneul român o răsunătoare conferinţă despre Mişcarea literară din cei din urmă zece ani (1878), schiţând un prim „program” literar. Reia tonul virulent satiric în revista Tarara (1880), cu săgeţi aruncate casei domnitoare de Hohenzollern şi „mezatului” deschis la palat sub „Vodă Trefleac”, sau ironizând veleităţile literare ale Carmen Sylvei. În acelaşi an, Macedonski întemeiază cea mai durabilă publicaţie a sa, Literatorul, care va avea – sub titluri şi variante dictate de împrejurările agitatei biografii a fondatorului – o existenţă la fel de hărţuită, până în 1919. Intenţia iniţială era de a contracara prestigiul şi influenţa Convorbirilor literare şi orientarea spre spaţiul cultural germanic a „Junimii”. Relaţiile rămân totuşi, la început, deferente: Macedonski citeşte în cenaclul lui Maiorescu Noaptea de noiembrie (1881), Alecsandri colaborează la Literatorul. Vor interveni însă în curând disensiuni, fricţiuni, polemici (v. şi poezia antijunimistă Dialogul morţilor), soldate cu erorile de atitudine faţă de Alecsandri, Caragiale, Eminescu. La finele lui 1881, Macedonski publică a doua sa culegere de Poezii (pe copertă 1882), însoţite de o Prefaţă-manifest în sprijinul „poeziei sociale”, cu intenţia reînnodării tradiţiei militante a momentului 1848. Nivelul creaţiei macedonskiene se menţine deocamdată în sfera romantică mesianică, oscilând între D. Bolintineanu şi Musset. În 1882, publică în Literatorul, în acelaşi avânt de intimitate frenetică şi umanitarism generos, Noaptea de ianuarie, Noaptea de februarie, Noaptea de martie şi Noaptea de noiembrie. În aceeaşi revistă publică o Analiză critică a creaţiei lui Alecsandri, care duce la ruptura cu bătrânul poet. Se înfiinţează „Societatea revistei Literatorul”, al cărui preşedinte e V. A. Urechia, Macedonski fiind vicepreşedinte. Numit şi inspector al monumentelor istorice, pentru scurtă vreme.

În 1883, se căsătoreşte cu Ana Rallet-Slătineanu, cu care va avea cinci copii: George (m. 1886), Alexis, Nikita, Pavel, Constantin-Hyacint. În acelaşi an, datorită nefericitei epigrame la adresa lui Eminescu, Macedonski îşi atrage ostilitatea unei mari părţi a vieţii literare, părăsit şi renegat chiar de prieteni şi colaboratori, silit să se autoexileze la Paris (până în 1885). În Franţa, frecventează cercurile literare şi începe să scrie în limba franceză. Ia contact cu agitaţia grupărilor simboliste, cunoaşte pe câţivadintre poeţii reputaţi ai momentului: Paul Fort, L. Tailhade, Jean Richepin, St. Mallarmé (unora le vadedica apoi poezii), atras de aripa belgiană a simbolismului (Albert Mockel), colaborând la revista La Wallonie (1886). Reîntors în ţară, încearcă reanimarea Literatorului (2 nr. în 1886), fie sub vechea denumire, fie sub titluri disimulate: Revista independentă (1887), România literară (1888); paralel, alte iniţiative publicistice, cu Stindardul ţării, de orientare antimonarhică (1888), Streaja ţării (1889); începe colaborarea la Românul (cu cronicile intitulate Viaţa bucureşteană), polemizează cu Timpul. În creaţie, reia filonul romantic al „nopţilor” cu Noaptea de mai (1887), lansează un prim manifest simbolist, Poezia viitorului (1892), lucrează la ciclul de Idile brutale şi la romanul în limba franceză Le Calvaire de feu, reanimând şi cenaclul Literatorului. Sfârşitul veacului îl impune iarăşi atenţiei publice prin câteva atitudini de frondă: premiera tragediei „clasice” Saul (în colab. cu C. Pavelescu), cursa pe bicicletă Bucureşti-Braşov şi retur, amestecul în „afacerea” mitropolitului Ghenadie, recepţia oferită în cinstea „magului” franco-asiro-babilonian Sâr Péladan (1898), redeschiderea „oficială” a cenaclului ş.a. Totodată, poetul se impune prin noile sale volume: Excelsior (1895) şi Bronzes (în lb. franceză, 1897). În jurul Literatorului se grupează tot mai mulţi dintre exponenţii „poeziei noi”, unii „descoperiţi” sau încurajaţi şi „lansaţi” de Macedonski: Ştefan Petică, (I. C.) Săvescu, M. Demetriad, D. Anghel, Tudor Arghezi, I. Pillat ş. a.

Până la primul război mondial, Macedonski alternează – într-o existenţă plină de privaţiuni, sfidând neînţelegerile, aversiunea etc. – momentele de eroare (susţinerea, în Forţa morală, 1901-1902, a campaniei lui Caion împotriva lui I. L. Caragiale; încercările de a se exila şi a cuceri o iluzorie notorietate în Franţa ş. a.), cu câteva realizăridurabile: Cartea de aur (1902), Le Calvaire de feu (1906), Flori sacre (1912), primul ciclu din poema rondelurilor (1916). Eşecul tribulaţiilor pariziene îl întoarce în ţară, în toamna lui 1913, unde redeschide cenaclul din strada Dorobanţi, printre noii acoliţi numărându-se şi Horia Furtună, Al. T. Stamatiad, Marcel Romanescu, G. Bacovia, N. Davidescu, Adrian Maniu, Tudor Vianu ş.a. Izbucnirea ostilităţilor face să eşueze şi premiera pariziană a piesei Le fou? Pronunţându-se pentru neutralitate, poetul face totuşi imprudente declaraţii antifranceze şi scoate ziarul progerman Cuvântul meu (1915). Atitudinea sa va fi vehement atacată în presa de după 1918, care reactualizează „cazul Macedonski ” O. Densusianu îşi retrage propunerea ca Macedonski să fie ales membru al Academiei; O. Goga, ministru al Cultelor şi Artelor, îl numeşte (1920) şef de birou, dar poetul refuză. Termină ultima parte a Poemei rondelurilor, publicând ultima poezie antumă în Universul literar din 14 nov. 1920. Zece zile mai târziu, se stinge din viaţă în locuinţa sa de pe Calea Dorobanţi nr. 24.

Dincolo de aspectele controversate ale unei opere inegale, risipite în multe direcţii şi orientări, „originalitatea lui incontestabilă, îndrăzneala concepţiilor şi atitudinii lui, farmecul cântecului său când jubilând de bucurie, când dulce şi melancolic, forţa şi fecunditatea imaginaţiei sale, armonia savantă a lirii pe care o înstruna, nenumăratele-i iniţiative poetice care şi-au găsit atâţi imitatori şi continuatori, toate acestea fac din Macedonski unul din cei mai mari poeţi ai literaturii române” (Tudor Vianu).


Sursa: Aurel Sasu, Dicționarul biografic al literaturii române (M-Z), Paralela 45, 2006

Viața lui Johann Strauss tatăl

Johann Strauss s-a născut la Viena la 14 martie 1804. A început să cânte la vioară încă din copilărie și la vârsta de 15 ani era deja profesionist și membru al mai multor orchestre. În 1826, Strauss și unul dintre prietenii săi, Josef Lanner, au format un mic grup. Acesta s-a bucurat de succes și curând orchestra  număra 12 instrumentiști. Strauss dirija, așa cum se obișnuia pe atunci, cu arcușul. Lanner compunea. Dar Strauss simțea și el nevoia să compună, ceea ce a declanșat conflictul cu Lanner. Strauss și-a înființat o orchestră proprie, care în scurt timp număra aproape 200 de muzicieni. Vienezii nu cereau numai valsuri. Voiau și polci, cadriluri și marșuri. Strauss le dădea tot ce doreau. Compunea fără încetare, producând lucrări încântătoare, care se bucură și azi de mare popularitate, printre care Marșul lui Radesky.

La Viena toată lumea frecventa Sperl, o grădină cu o sală de dans unde Strauss putea fi găsit aproape tot timpul. Scriitorul Heinrich Laube a observat scena și ne-a lăsat un portret pitoresc al lui Strauss în acțiune:

„Sub copacii iluminați și sub arcadele deschise, oamenii stau la un număr nesfârșit de mese, mănâncă, beau, flecăresc, râd și ascultă. În mijlocul lor se află orchestra, care cântă noile valsuri, sperietoarea muzicienilor noștri savanți, noile valsuri care înfierbântă sângele precum înțepătura unei tarantule. În mijlocul grădinii, pe platforma orchestrei, se află eroul modern al Austriei, Napoleonul austriac, directorul muzical Johann  Strauss. E negru ca un maur; are părul cârlionțat, o gură voluntară, buzele subțiri și un nas turtit. Dacă n-ar avea fața atât de albă, ar putea fi considerat un adevărat rege al maurilor… Tot tipic african este și felul  în care dirijează valsurile. Membrele personale nu-i mai aparțin din momentul în care se dezlănțuie furtuna deșertică a valsurilor. Arcușul dansează cu brațul; tempoul îi animă picioarele… și vienezii acceptă această comportare pătimașă cu un entuziasm nemaiîntâlnit. […] Și acum încep pregătirile pentru dansul adevărat. Pentru ca mulțimea nedisciplinată să fie ținută la distanță, se întinde o frânghie lungă si cei care rămân în centrul sălii sunt separați de adevărații dansatori… Aceste orgii durează până dimineața; atunci eroul muzical al Austriei își strânge vioara și se duce acasă să doarmă câteva ore și să viseze alte teme de valsuri pentru după-amiaza următoare.”

Strauss a plecat în turneu cu orchestra sa: Ungaria și Germania în 1834, Parisul în 1837 și 1838, Londra în 1838. Pretutindeni, situația era aceeași. Strauss îi cucerea pe toți. Lumea îndrăgea muzica lui; toți erau uluiți de strălucirea lui, de precizia și forța orchestrei sale. Programul era extrem de obositor. În Franța, Strauss și echipa lui au dat 86 de concerte în 91 de zile. În Anglia, 72 în 120.

Strauss avea și o oarecare viață de familie. Soția lui, Anna Streim, i-a născut 6 copii. Despotismul părintelui nu era cu nimic mai prejos decât acela al dirijorului. Nu trăia decât pentru orchestra lui și pentru a face bani. Nu se interesa prea mult nici de soție, nici de familie. Dar într-o singură privință era ferm – nu voia să-și vadă copiii muzicieni de profesie. Johann jr., fiul lui cel mai mare, vădea un talent ieșit din comun, dar aversiunea tatălui pentru viața de muzician profesionist era atât de mare încât a trebuit să ia lecții pe ascuns. Apoi s-a întâmplat ceva care i-a ușurat situația tânărului Strauss, deși mama lui probabil că a suferit foarte mult. Strauss-tatăl a plecat de acasă și s-a mutat împreună cu altă femeie, cu care a făcut 4 copii.

Strauss a murit la 25 septembrie 1849, dar nu înainte de a-l vedea pe fiul lui bine instalat în locul său. Johann-fiul avea 19 ani când a decis să-și concureze tatăl. Viena fierbea. Toată lumea era la curent cu tensiunea din familia Strauss. Debutul a fost încununat de succes, iar  fiul și tatăl s-au împăcat. La fel ca și tatăl său, Johann-fiul a organizat turnee cu cea mai bună orchestră și a cucerit întreaga Europă.


sursa: Harold C. Schonberg, Viețile marilor compozitori, Traducere Anca Irina Ionescu, Editura Lider, București

Viața lui Alexandru Ioan Cuza

800px-Alexandru_Ioan_Cuza_-_Photo_by_Carol_Popp_de_SzathmáryAstăzi se împlinesc 200 de ani de la nașterea lui Alexandru Ioan Cuza (1820-1873), primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România.

Alexandru Ioan Cuza s­-a născut la Bârlad la 20 martie 1820, ca membru al unei familii boiereşti moldovene amintite în documente încă de la 1638. Tatăl său, Ioan Cuza, a ajuns până la rangul de postelnic în vremea domnitorului Ioniţă Sandu Sturdza. Mama sa, Sultana Cozadini, provenea dintr­-o familie greco-­italiană din Constantinopol, stabilită în Principatele Române.

Primii ani de şcoală au fost petrecuţi în pensionul francez deschis de Victor Cunin la Iaşi; aici a fost coleg cu Minail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri, cu care va colabora, mai târziu, în viaţa politică. La Paris a obţinut în 1845 bacalaureatul în litere, s­-a înscris la Facultatea de Drept şi în Societatea economiştilor din Paris. La 30 aprilie 1844 s­-a căsătorit cu Elena Rosetti, care îi va sta alături până la moarte.

Continuă citirea →

Borges: o viaţă

BorgesSlab şi bolnăvicios

Părinţii lui îşi făceau în mod constant griji. Ca mulţi alţi copii născuţi prematur, Georgie era slab şi bolnăvicios, nu vedea bine şi, când a început să vorbească, stâlcea cuvintele atât de rău, încât mama lui se temea ca nu cumva să aibă probleme cu auzul. Georgie se speria foarte uşor, de aceea avea coşmaruri mai tot timpul. Teama băiatului pare să fi fost legată de inadaptabilitatea care îl afectase încă de mic. Visa că îşi jupoaie pielea de pe faţă şi că găseşte pe altcineva sub ea sau că îşi scoate masca şi că sub ea este o altă mască. Temeri asemănătoare îl chinuiau şi în timpul zilei: îi era frică de oglinzi, dându-se înapoi din faţa propriei imagini cînd o vedea reflectată pe mobila ilustrată, de mahon, din dormitorul lui; uneori îşi închipuia că vede faţa altuia, de aceea nu suporta să se uite în oglindă, de parcă propria reflecţie ar fi încercat să-i fure identitatea.

Eşec adolescentin

[Geneva] În preajma împlinirii a 19 ani, pe 24 august, doctorul Borges şi-a întrebat fiul dacă s-a culcat vreodată cu o femeie şi, când acesta i-a zis că nu, tatăl lui s-a hotărât să-l ajute pe tânăr să devină bărbat. În Argentina exista obiceiul ca taţii sau unchii să aranjeze iniţierea băieţilor cu o prostituată într-un bordel şi astfel, în ton cu această practică, doctorul Borges i-a dat lui Georgie adresa unui apartament din Place du Bourg-de-Four, care se afla în cartierul felinarelor roşii, nu departe de locul în care trăiau ei, spunându-i că acolo îl va aştepta o femeie. Cei mai mulţi tineri abordează primul contact sexul cu mare teamă; de aceea Borges, când în sfârşit a ajuns la apartamentul femeii, era extrem de agitat. Se pare că, până la urmă, a fost prea precipitat ca să treacă prin toate etapele iniţierii.

Continuă citirea →

Povestea lui Louis Braille

louis brailleVreme de multe generații din secolele trecute, procedura standard de a forma meșteșugari pricepuți a fost ca tatăl să-și învețe fiii meseria. Aptitudinile necesare pentru o meserie erau transmise din generație în generație.

Cu mulți ani în urmă, un cizmar îl învăța pe fiul lui de 9 ani meseria sa, ca să-l pregătească pentru viață. Într-o zi, de pe masa cizmarului căzu un priboi și, din nefericire, îi scoase ochiul băiatului. În lipsa cunoștințelor medicale și a experienței de azi, fiul a ajuns să-și piardă și celălalt ochi.

Tatăl lui l-a dat la o școală specială pentru nevăzători. La acea vreme, elevii erau învățați să citească cu ajutorul unor blocuri mari de lemn sculptate. Blocurile erau greoaie, incomod de mânuit și era nevoie de foarte mult timp să înveți să citești de pe ele.

Continuă citirea →

Soția lui Nathaniel Hawthorne

nathaniel hawthorne si sotia sa SophiaÎn majoritatea cazurilor, sau chiar în toate, succesul este rezultatul direct al eforturilor unei persoane și al suportului și încurajării primite din partea altei sau altor persoane.

Nathaniel Hawthorne este un exemplu bun. Se simțea descurajat și cu inima zdrobită când s-a dus acasă și i-a spus soției sale, Sophia, că era un ratat fiindcă fusese dat afară din slujba sa de la vamă. La auzul acestei vești, ea l-a lăsat perplex printr-o izbucnire entuziastă de bucurie.

„Acum”, a spus ea pe un ton triumfător, „poți să-ți scrii cartea!”

Hawthorne a răspuns nedumerit:

Continuă citirea →

Copilăria lui Cehov

anton pavlovici cehovAstăzi se împlinesc 160 de ani de la nașterea lui Anton Pavlovici CEHOV (1860-1904). Citind biografia acestuia (Henri Troyat, Cehov, trad.: Marina Vazaca, Bucureşti, Albatros, 2006) am găsit câteva pagini impresionante despre copilăria marelui scriitor rus:

„Tatăl lui Cehov era un băcan destul de sărac, cu o fire cazonă şi evlavioasă. Şi-a silit fiul să lucreze ca vânzător în prăvălia sa şi l-a înscris într-un cor bisericesc pe care îl dirija el însuşi. În ciuda blândeţii mamei sale, copilăria a rămas pentru Cehov o amintire dureroasă.

Convins întotdeauna că face voinţa lui Dumnezeu, cu care se afla în relaţii privilegiate, tatăl impunea familiei sale o disciplină de fier, cu toţii tremurau îndată ce ridica el vocea. Când apărea, aveau impresia că i-a şi prins cu o greşeală. La cea mai mică abatere, clocotea de mânie, înjura, gesticula, tuna şi fulgera, lovea. Dădea potop de palme, iar în cazurile grave lua biciul din cui şi-şi sufleca mânecile. “Tata a început să-mi facă educaţia, mai zis să mă bată, când nici nu împlinisem cinci ani”, va scrie Cehov. “Dimineaţa când mă trezeam mă întrebam întâi şi-întâi dacă mă va bate.” După primirea unei pedepse aspre, cu fundul numai vărgi, Anton trebuia, după datină, să sărute mâna părintelui său.

Continuă citirea →

Gustave Flaubert. O biografie

iflaube001p1Flaubert, Gustave (12.12.1821, Rouen, Franţa – 08.05.1880, Croisset). Romancier francez.

La vârsta de 22 de ani, a renunţat la studiile de drept pentru a se dedica scrisului. Capodopera sa, Madame Bovary (1857), o frescă realistă a plictisului burghez provincial şi a adulterului, a avut ca efect intentarea unui proces de imoralitate autorului, care a fost însă achitat. Opera sa include romane precum exoticul Salammbô (1862), a cărui acţiune se desfăşoară în Cartagina antică, Educaţia sentimentală (1869), un bildungsroman clasic ce are ca temă alienarea individului într-o perioadă de schimbări sociale şi politice, şi Ispita Sf. Anton (1874), remarcabil prin modul de prezentare a frământărilor interioare. Volumul Trei povestiri (1877) este alcătuit din trei nuvele ale căror acţiuni se petrec în Antichitate, în Evul Mediu şi în perioada contemporană autorului. Corespondenţa lui Flaubert include adevărate capodopere ale genului epistolar.

Continuă citirea →

Viața intimă a lui Gustave Flaubert (II)

gustave flaubertÎn vreme ce Louise Colet rămăsese departe și se afla la un pas de sinucidere de dorul lui, Flaubert se zgâia la piramide, străbătea cursul Nilului cu barca și frecventa prostituate. Vizitarea bordelurilor nu era o distracție nouă pentru scriitor, care a adus acasă un nedorit, dar binemeritat suvenir din sejurul lui în Orientul Mijlociu: sifilisul. În călătoriile lui, niciun local de prostituate nu i se păruse într-atât de mizer, încât el să nu se plece să-și satisfacă poftele. Nici sifilisul nu l-a oprit (cu toate că o prostituată l-a alungat din pricina unei răni deschise) și, la un moment dat, a susținut că s-a folosit de trei femei înainte de prânz și de încă una după desert.

În călătoria lui, scriitorul s-a delectat și cu prostituate bărbați, într-una din scrisorile lui notând că în sfârșit „o făcuse și pe-asta, la băi”, într-un interludiu sexual cu „un tânăr pungaș, cu fața ciupită de vărsat și cu turban alb.” Mai nota și că fusese o experiență ce merita repetată.

Continuă citirea →

Viața intimă a lui Gustave Flaubert (I)

Gustave FlaubertScriitorul Gustave Flaubert a fost un mare senzual: frecventa cu asiduitate bordelurile, a încercat sexul cu bărbați și a avut relații amoroase cu destule femei.

Chipeș, dar nu tocmai partenerul ideal, inveteratul burlac Gustave Flaubert a avut totuși succes la doamne – chiar la acelea pentru a căror companie nu plătea. Cea mai îndelungată relație a lui a fost o idilă de opt ani cu o poetă care, fără să știe, l-a ajutat inspirându-i personajul principal din controversatul său roman Doamna Bovary.

O birjă cu storurile trase, „bălăbănindu-se ca o corabie”, se târa de-a lungul străzilor din Rouen (Franța), ieșind apoi pe drumurile de țară din împrejurimi. În birjă, Emma Bovary avea o întâlnire pasională cu un iubit din trecutul ei. Faimoasa scenă erotică din Doamna Bovary, capodopera lui Gustave Flaubert, a fost inspirată de una din întâlnirile lui amoroase din viața reală cu poeta Louise Colet, care avusese loc în trăsura ei, în timp ce se învârteau în jurul unui parc de la marginea Parisului.

Continuă citirea →

Cine a fost Jacob Grimm?

jacob grimmSe împlinesc astăzi 235 de ani de la naşterea lui JACOB GRIMM, considerat părintele poveştilor.

Primul din şase copii, Jacob Grimm s-a născut la Hanau în 1785. Celebritatea lui durabilă se datorează unei lucrări în trei volume numită Kinder-und Hausmarchen, pe care a publicat-o împreună cu fratele lui Wilhelm când nici unul dintre ei nu împlinise treizeci de ani. Cartea este cunoscută sub titlul Poveştile fraţilor Grimm, iar titlul ei înseamnă, într-o traducere mai literală, Povești pentru copii și întreaga familie, sugerând că destinatarii cărții ar fi atât copiii, cât și adulții. În opinia celor doi frați, poveştile populare erau importante pentru toată lumea deoarece exprimau, la un nivel universal, visele, temerile şi bucuriile omenirii.

Considerată cea mai mare antologie de poveşti alcătuită vreodată, colecţia include poveşti atât din Germania, cât şi din întreaga Europă, din sudul însorit (Spania) până în nordul friguros (Finlanda). Printre cele mai cunoscute se numără Albă-ca-Zăpada, Hansel și Gretel, Muzicanţii din Bremen, Cenușăreasa, Croitorașul cel viteaz şi Frumoasa din pădurea adormită.

Continuă citirea →