Arhive categorie: Personalităţi

Vlad – O istorie cu voievozi și porecle

Vlad_DraculVlad – Nume tradiţional purtat de o serie de voievozi ai Ţării Româneşti (Valahiei) din familia domnitoare a Basarabilor. Cei mai cunoscuţi sunt:

Vlad I Uzurpatorul, domn al Ţării Româneşti scurtă vreme (1394-1397); deşi era sprijinit de turci, a fost alungat de la domnie de Mircea cel Bătrân, căruia îi uzurpase tronul.

Vlad II Dracul sau Dracula, domn al Ţării Româneşti în perioadele 1436-1442 şi 1443-1447. Fiu al lui Mircea cel Bătrân şi adversar al turcilor, a fost nevoit să accepte suzeranitatea otomană (1437), dar a participat la campania antiturcească a lui Iancu de Hunedoara, între 1444-1445. După pacea cu turcii, a fost detronat şi ucis de Iancu de Hunedoara. Îşi datorează supranumele unei decoraţii în formă de dragon primită de la împăratul Sigismund.

Continuă citirea →

Portretul lui Dostoievski (II) Gloria. Chemarea morții

dostoevsky-1872

Îl cheamă gloria

În 1844, la 24 de ani, Dostoievski a scris “Oameni sărmani”, un studiu al sufletului omenesc, o adevărată capodoperă. L-au inspirat umilinţa, sărăcia – l-a susţinut puterea cea mai înaltă care stăruia într-însul: iubirea pentru cei care suferă, mila nesfârşită.

El priveşte cu neîncredere paginile ce le-a scris. Presimte că prin ele a pus destinului o întrebare şi se teme de verdictul lui. Şi numai cu greu se hotărăşte să încredinţeze manuscrisul poetului Nekrasov, ca să-l cerceteze.

Trec două zile, fără răspuns. El stă acasă, singur, cufundat în reveriile şi gândurile sale. Deodată, pe la ora patru dimineaţa, sună clopoţelul, tras cu violenţă de o mână nerăbdătoare. Mirat, Dostoievski deschide uşa şi Nekrasov se aruncă în braţele lui, îl cuprinde, îl sărută plin de bucurie. A citit manuscrisul împreună cu un prieten şi toată noaptea a stat şi-a ascultat, a râs şi a plâns – şi la sfârşit n-a mai putut: trebuia să-l îmbrăţişeze. Clopoţelul acela, ce-a răsunat în toiul nopţii, marchează prima secundă din viaţa lui Dostoievski – când îl cheamă gloria.

Continuă citirea →

Portretul lui Dostoievski (I) Misterul. Chipul. Tragedia

dostoevsky-1872Misterul omului

A fost toată viaţa tăcut şi sfios din fire; abia dacă au rămas dovezi în ce priveşte existenţa sa exterioară, fizică, personală. N-a avut prieteni decât în tinereţe; la maturitate a rămas singur: i se părea că-şi micşorează iubirea pentru omenirea întreagă, dacă s-ar devota cu totul unei singure fiinţe. Până şi scrisorile sale nu trădează decât mizeriile existenţei, suferinţele trupului torturat; şi oricât ar fi pline de plângeri şi chemări deznădăjduite, ele nu dau totuşi în vileag tainele lui cele mai intime.

Chipul

Chipul său pare întâi al unui ţăran. Obrajii traşi, pământii, aproape murdari, atârnă în cute, brăzdaţi de îndelungată suferinţă; pielea crăpată, cu o mulţime de dâre şi îndoituri, pârlită, decolorată, secătuită de sângele pe care o boală l-a supt vreme de douăzeci de ani, ca un vampir. La dreapta şi la stânga, ca două blocuri de piatră, umerii obrajilor, puternici, ieşiţi – ca ai slavilor; gura strânsă, dură; bărbia colţuroasă, ascunsă de o barbă încâlcită, deasă ca un tufiş sălbatic.

Continuă citirea →

Cum lucra Balzac?

BalzacBalzac lucra din greu. Corecturile sale, atât de numeroase încât echivalau aproape cu nişte versiuni diferite ale aceleiaşi idei, i-au fost imputate de editori, absorbindu-i veniturile, şi sumele pe care le primea, adeseori neînsemnate date fiind valoarea operei şi strădania pe care o depusese ca să o scrie, se împuţinau. Sumele făgăduite nu-i ajungeau întotdeauna ca să facă faţă scadenţelor şi ca să-şi acopere ceea ce el numea, râzând, datoria sa flotantă.

Balzac a desfăşurat o energie uluitoare şi o activitate care ar fi absorbit cu totul viaţa unui om obişnuit. Dar când, în anteriul lui de călugăr, înconjurat de liniştea nopţii, se afla în faţa foilor albe pe care se proiecta lumina sfeşnicului său cu şapte lumânări, sub un abajur verde, luând condeiul, uita tot, şi atunci începea o luptă mai groaznică decât lupta lui Iacob cu îngerul, aceea dintre formă şi idee. În aceste bătălii din fiecare noapte ieşea frânt de oboseală, dar învingător…

Continuă citirea →

Cine a fost Marcel Proust?

Marcel-ProustAstăzi se împlinesc 148 de ani de la nașterea romancierului francez Marcel Proust (10.07.1871, Auteuil, lângă Paris, Franţa – 18.11.1922, Paris).

Născut într-o familie bogată, Proust a făcut studii de drept şi de literatură. Datorită legăturilor sale sociale a devenit un observator obişnuit al celor mai exclusiviste saloane ale nobilimii şi a scris cronici sociale pentru ziarele pariziene. A publicat eseuri şi povestiri, inclusiv colecţia de povestiri Plăceri şi zile (1896).

A suferit de astm încă din copilărie şi, din 1897, a început să se retragă din viaţa socială, pe măsură ce sănătatea i se deteriora.

Fiind pe jumătate evreu, a devenit un susţinător înflăcărat al lui Alfred Dreyfus în afacerea care a transformat antisemitismul francez într-o mare şi controversată problemă naţională.

Afectat profund de moartea mamei sale, în 1905 s-a retras şi mai mult din viaţa socială. Un incident de renaştere involuntară a memoriei în 1909 l-a făcut să se retragă aproape complet, într-o recluziune excentrică în dormitorul său izolat cu plută pentru a scrie În căutarea timpului pierdut (A la recherche du temps perdu, 1913-1927).

Romanul voluminos în şapte părţi este, la prima vedere, un fel de autobiografie, o vastă frescă socială a Franţei în anii dinaintea şi din timpul Primului Război Mondial şi o meditaţie intensă asupra iubirii şi geloziei şi asupra artei şi a legăturilor sale cu realitatea. Romanul a fost una dintre cele mai mari realizări literare a tuturor timpurilor, i-a adus faimă mondială şi a influenţat întregul climat al romanului sec. XX.


Sursa: Enciclopedia Universală Britannica, Coord.: Ilieș Câmpeanu, Cornelia Marinescu, vol. 12, P-R, Bucureşti, Editura Litera, 2010

În căutarea fericirii: Epicur

epicurDacă e să le dai crezare criticilor săi (au existat destui de-a lungul istoriei), Epicur (341-271 î.Hr.) era un individ cu un comportament dintre cele mai scandaloase. Dar până şi detractorii săi cei mai înverşunaţi au recunoscut că era de o inteligenţă sclipitoare.

Filozof din Grecia antică, îşi ţinea discursurile în pieţele publice ale Atenei, numite agora, susţinând că singura sursă a fericirii o constituie plăcerea. (Vechiul cuvânt grecesc pentru plăcere era hedone, de unde avem neologismul „hedonist”.) Ca secret al fericirii, plăcerea trebuie să fie scopul final al oricărei acţiuni pe care o întreprindem: tot ce facem are ca unic scop atingerea plăcerii. Epicur era încredin­ţat că plăcerea este un lucru demn de urmărit, întrucât Natura ne-a înzestrat pe fiecare cu dorinţa de a o atinge. Într-o concepţie sănătoasă în sine, plăcerea era considerată un lucru bun.

Continuă citirea →

Viața sentimentală a lui Alexandru Macedonski (II)

alexandru-macedonski„Egocentricul Macedonski este în același timp un mare timid, împiedicat de orgoliu să se destăinuie, să-și dea pe față în chip confesional sentimentele, și, într-adevăr, toate mărturiile vorbesc de un Macedonski stângaci și timid cu femeile, rezervat și pudic. El fuge de societatea excesiv mondenă, zgomotoasă și superficială, detestă „balul public” de pe străzile Bucureștiului, are repulsie pentru femeile ușoare sau măcar cochete: „Nu este în firea mea – mărturisește deschis poetul – să mă amestec printre tinerii de „bon-ton”, vânători de zestre nu sunt; decoltările cucoanelor, sprâncenele lor cele câteodată prea negre, dinții lor câteodată prea albi nu mă farmecă decât în marginile cuviinței”.

Deși ieșea mai în fiecare seară la cafenea, sau la berărie, în tovărășia discipolilor, colocviile sale nu alunecau niciodată spre licență sau urgie. Lipsa femeilor facile nu era de fel simțită, iar când, odată, el este atras, împreună cu întreaga sa societate, în apartamentul unei demimondene, asistența trece printr-un moment penibil. Invitat să recite ceva, în prada unui dezgust neacoperit, Macedonski începe:

Continuă citirea →

Viața sentimentală a lui Alexandru Macedonski (I)

alexandru macedonski„Încercând să definim viața sentimentală a lui Alexandru Macedonski cu acea aparentă lipsă de discreție a biografului care poate fi uneori învinuit că explorează încă prematur unele zone, ceea ce surprinde este lipsa marelui elan erotic, sau măcar transfigurarea pasiunii incandescente. În locul său constatăm doar existența – la limită – a obișnuitelor și nu prea profundelor tulburări ale unei iubiri ca multe altele și, pe alocuri, nici atât. Nimic din ținuta îndrăgostitului fatal, romantic și vaporos la Macedonski. Niciuna din frământările obscure, adânci și zguduitoare ale dragostei, reținute de posteritate, pe care poeții se simt îndemnați să le dea forma confesională a versurilor. Legăturile sale trecătoare din adolescență n-au pregătit nicio dragoste mare. Ajuns la maturitate, spiritul lui Macedonski nu pare să fi fost atras în chip fundamental de nicio femeie. Departe de  a ne gândi la cine știe ce motive ascunse, cheia adevăratei explicații stă în temperamentul poetului.

Egotistul Macedonski nu se iubea decât pe sine

Inutil a merge cu minte prea departe, când egocentrismul lui Macedonski se opunea principial la orice îndemn de proiectare în afară, de smulgere totală, până la uitarea de sine, din permanenta sa autocontemplare. Asemenea eroului său Thalassa, poetul era un „suflet ce se închisese în el ca într-o cetate”. Preocuparea constantă de eu împiedică deci în mod firesc absorbirea într-un sentiment atât de cuceritor, cel mai exclusiv din toate, care este iubirea. Singură o mare pasiune putea să-i umbrească și să lupte cu succes împotriva violenței amorului propriu, dar pe aceasta se pare că el n-a avut-o niciodată în forme vibrante. Am spune că egotistul Macedonski nu se iubea, în ultimă analiză, decât pe sine. De unde și lipsa inocentă, organică de afectivitate excepțională pentru femeie. „Chiar în amoruri – băga el de seamă – egoiștii nu se iubesc decât pe dânșii”. Or, poetul era într-adevăr un mare egoist. Răspunzând o dată la întrebarea ce iubiți mai mult?, el mărturisi într-o deplină sinceritate și consecvență cu sine: „Pe mine”.

Continuă citirea →

Moartea lui Macedonski

Alexandru_MacedonskiVremea era tristă, chiar urâtă, afară viscolea, o ploaie măruntă amestecată cu zăpadă lovea în ferestre. În casă, în ziua de 23 noiembrie, un ultim consult medical împrăștie orice speranță: „în câteva zile, azi, mâine, poate și o săptămână”. Spre seară, un prieten al fiilor săi veni îngândurat să vadă. Zărindu-i trăsăturile i se desfăcură obosite, într-un zâmbet stins, sub lumina palidă a unei lămpi, fără însă a-l recunoaște. O amnezie subită îi îndepărta de memorie numele vizitatorului: „Aproprie-te – îmi zise el văzându-mă că-l privesc. Cine ești? Ia spune-mi? Nu te recunosc! – Sunt un prieten al copiilor dumitale, îi răspunsei eu. – Un prieten al copiilor mei? A, da! mi-aduc aminte! Ești tu, Mihail? – Da, chiar eu, și am venit să te văd! Ia spune-mi, cum te mai simți în astă seară? – Mai bine, dar pleacă, copilul meu sufletesc, că vreau să mă odihnesc.” Își acoperi ochii cu o carte, pe care se prefăcea că o citește, și ațipi în tăcere.

Către miezul nopții, respirația tot mai apăsătoare a bolnavului atrase cu spaimă atenția într-acolo. Abia fu deschisă ușa, când un fum înecăcios năvăli în odaie. În camera poetului, se aprinsese un coș de la sobă. Căzut în letargie, îl ridicară pe brațe cu mare greutate și îl duseră într-o încăpere de alături: „Ce s-a întâmplat? mi-a zis el, deschizând ochii mari și uitându-se mirat spre noi. – Nimica, maestre, s-a aprins coșul! Și atâta tot. – Cum numai atâta? zise el cu un zâmbet trist pe buze. Deci adevărat prevedeam eu că o pacoste nu vine niciodată singură.”

Continuă citirea →

Povestea de dragoste a lui Arthur Schopenhauer

caroline medonArthur Schopenhauer a cunoscut-o pe tânăra actriță și dansatoare Caroline Richter, numită Medon, pe atunci în vârstă de nouăsprezece ani, în anul 1821. Acest lucru se întâmpla la vremea când el îşi nota, în ciorna secretă Eis eauton, observaţia: „Deoarece adevărata vreme a concepţiei geniale a trecut pentru mine şi viaţa mea este, de acum, cea mai potrivită pentru meseria de dascăl, acest lucru trebuie să sară în ochii tuturor şi trebuie să am în societate o poziţie, pe care n-o pot câştiga ca burlac”.

Caroline Richter nu era, în orice caz, femeia alături de care să poată găsi acea „poziţie în societate”. Întrucât pe scenele de la periferia Berlinului juca rolul celei de-a doua amante, ea compensa acest fapt în viaţa reală şi, întorcând roata, întreţinea, în acelaşi timp, relaţii cu mai mulţi amanţi. Frumuseţea ei şi mediul teatral libertin făceau posibil acest lucru. Schopenhauer, un spectator împătimit, se aprinsese în aceste circumstanţe, dar a trebuit să se chinuie apoi în permanenţă cu sentimente de gelozie.

Continuă citirea →

René Descartes. O biografie (I)

descartes1596 – 31 martie: Se naşte René Descartes în orăşelul La Haye, din regiunea Touraine, aflat la graniţa cu regiunea Poitou (în 1802 va lua numele La Haye-Descartes, iar din 1967 se va numi Descartes), în casa bunicii dinspre mamă, Jeanne Sain (m. 1610), ca al patrulea copil al lui Joachim Descartes (1563-1640), consilier, din 1585, în Parlamentul Bretaniei, la Rennes, şi al lui Jeanne Brochard (m. 1597). Ceilalţi copii erau Pierre (n. 1589, nu a supravieţuit), Pierre (1591-1660) şi Jeanne (1590? sau 1593?-1640).

– 4 aprilie: Este botezat la biserica Saint-Georges (sec. XII-XIV). Numele i s-a dat probabil după cel al bunicului dinspre mamă, René Brochard (m. 1586). Registrul de botezuri se păstrează în casa natală, devenită Muzeul „Descartes” (înfiinţat în 1974, extins în 2005).

1597 – 13 mai: Moare mama sa, în urma naşterii unui alt fiu, care nu va trăi decât trei zile. Descartes va fi crescut de o doică şi îşi va petrece cea mai mare parte a copilăriei în casa bunicii Jeanne Sain, alături de fratele şi sora sa. Aici va învăţa să scrie şi să citească.

Continuă citirea →

Personalități istorice. Lucius Cornelius Sulla

SullaAvând ochii cenuşii şi părul auriu-roşcat, Sulla a fost generalul şi dictatorul a cărui domnie sângeroasă a însemnat sfârşitul Republicii Romane. Comandant militar şi politician conservator înzestrat, dar nemilos, el şi-a anihilat rivalii, câştigându-şi reputaţia de a fi jumătate vulpoi, jumătate leu. Deşi se autointitula „protectorul Constituţiei”, ambiţia nemăsurată a lui Sulla avea să îi aducă în cele din urmă sfârşitul.

Lucius Cornelius Sulla (138-78 î.Hr.) a pătruns târziu în lumea necruţătoare a politicii romane. Deşi de origine nobilă, moartea tatălui său l-a lăsat aproape fără bani. Potrivit istoricului roman Plutarh, în adolescenţă şi tinereţe, „îşi petrecea timpul printre actori şi bufoni şi ducea viaţa destrăbălată a acestora”. Aceste experienţe l-au ajutat pe Sulla să-şi dezvolte capacitatea de a se purta simplu – lucru esenţial pentru orice politician populist ambiţios.

Ambiţia lui Sulla a sporit după ce a devenit amantul unei văduve bogate, care i-a lăsat toată averea când a murit. Pe baza acestui noroc neaşteptat, a putut să demareze cursus honorum – procesul prin care politicienii începători urcau treptele vieţii publice în Republica Romană. Avea pe atunci 30 de ani. Şi cum mulţi dintre rivalii lui îşi începuseră carierele la puţin timp după împlinirea vârstei de 20 de ani, încă de la început Sulla a fost un om grăbit.

În 107 î.Hr., Sulla a devenit chestor şi s-a distins într-o campanie militară victorioasă împotriva regelui numidian Iugurta, luptând sub comanda consulului Gaius Marius. Cu aproape 20 de ani mai vârstnic decât Sulla, Marius îi va deveni, din mentor, cel mai aprig rival. Între 104 şi 101 î.Hr. Sulla a luptat din nou sub conducerea lui Marius şi a revenit la Roma cu o reputaţie de neegalat şi având perspective sclipitoare.

Continuă citirea →

Pierre Corneille. O biografie (IV)

pierre corneille1664 – Corneille cumpără pentru întâiul său născut, Pierre, un brevet de ofiţer.

La 2 iunie moare ducele de Guise, care îi găzduise pe cei doi fraţi Corneille şi familiile lor în palatul său.

La 3 august are loc o primă reprezentaţie cu Othon, la Fontainebleau, în faţa Curţii. La 5 noiembrie, actorii de la Hotel de Bourgogne reiau spectacolul pentru marele public, cu un succes mediocru.

Spre sfârşitul anului, Colbert emite un decret prin care sunt anulate toate titlurile de nobleţe obţinute după 1630. Corneille obţine însă de la rege o excepţie în favoarea sa.

1665 – Corneille publică o nouă ediţie din traducerea sa după Imitatio Christi.

La 4 august are loc premiera piesei Alexandre, de Racine,  care obţine pentru prima dată un succes remarcabil.

În preajma Crăciunului moare Charles Corneille, cel mai talentat dintre fiii lui Pierre Corneille, în vârstă de numai doisprezece ani.

1666 — La 28 februarie are loc premiera piesei Agesilas. Este un nou eşec al lui Corneille. În aprilie piesa apare şi în librării.

1667 – La 4 martie are loc premiera piesei Attila, jucată de trupa lui Moliere. Succes onorabil, dar departe de proporţiile celor de altă dată. Corneille simte că arta lui nu mai are vigoarea necesară şi nu mai corespunde gustului vremii.

Continuă citirea →

Pierre Corneille. O biografie (III)

corneille1652 – Descurajat de eşecul piesei Pertharite, poetul se consacră în întregime traducerii începute (Imitatio Christi), a cărei publicare parţială se bucurase de un succes remarcabil. La 31 octombrie apare sfârşitul cărţii I şi începutul cărţii a II-a din Imitation.

Spre sfârşitul anului 1652 sau la începutul anului 1653 se naşte al cincilea copil al soţilor Corneille: Charles.

În aceeaşi perioadă, Conde, constrâns să părăsească Parisul, se retrage în Ţările de Jos. Regenta şi Ludovic al XIV-lea se întorc în capitală.

1653 – În februarie, Mazarin se întoarce şi el în capitală. Preluând din nou puterea, îl numeşte pe Fouquet ministru de finanţe. În martie, Corneille publică Închinare a Poeziei către Pictură, cu ocazia recunoaşterii oficiale a Academiei de Pictură, întemeiată de Le Brun, în 1648. Poetul se plânge de necesitatea unui mecenat în favoarea poeţilor, atacându-l făţiş pe Mazarin. În aprilie apare Pertharite. În iunie sunt publicate primele două cărţi din Imitation de  Jesus-Christ. În toamna aceluiaşi an, Paul Pelisson (1624 – 1693) publică o Istorie a Academiei Franceze, în care acreditează – prin aluzii străvezii – ideea că Richelieu ar fi fost iniţiatorul persecuţiilor împotriva Cidului. Corneille nu face nimic pentru a combate aceste zvonuri.

Continuă citirea →

Pierre Corneille. O biografie (II)

Corneille1638 – La 5 septembrie se naşte viitorul rege Ludovic al XIV-lea.

Una din funcţiile lui Corneille, cea de avocat al Coroanei pe lângă Administraţia Apelor şi Pădurilor, este ameninţată să-şi piardă din importanţă, deoarece se creează un nou post, care îl dublează pe al său. Temându-se că aceasta va duce şi la o diminuare a veniturilor, Corneille angajează o lungă procedură de contestaţie, care îi va răpi tot timpul. Adăugate la marea dezamăgire pe care i-o pricinuise „disputa Cidului”, aceste tracasări materiale îl împiedică să scrie.

1639 – În luna februarie moare tatăl poetului, Corneille devenind astfel şeful familiei. În martie sunt publicate piesele Medeea şi Jocul amăgirii. Spre sfârşitul anului, revenindu-şi din şocul provocat de „disputa Cidului” şi influenţat de evenimentele vremii, Corneille scrie Horaţiu.

1610 – În primăvară, Horaţiu este jucat cu un succes îndoielnic pe scenele pariziene, după ce autorul primise încuviinţarea lui Richelieu.

1641 – În ianuarie apare Horaţiu, cu o dedicaţie către Richelieu în care poetul scrie că îi datorează protectorului său „tot talentul şi reputaţia de care se bucură“. În primăvara aceluiaşi an se joacă în premieră Cinna.

Pierre Corneille se căsătoreşte cu Marie de Lamperiere (cu unsprezece ani mai tânără decât el), fiica unui înalt magistrat din localitatea Gisors. Se pare că Richelieu a trebuit să intervină energic pentru a obţine consimţământul tatălui fetei, care considera că face o mezalianţă. La scurt timp după căsătorie, Corneille contractează o pneumonie care îl ţine multă vreme la pat.

Continuă citirea →

AveHistoria

Istoria si arta in calatorii, lecturi, fotografii si filme

Victor Roncea's Weblog

information is power

RETRO-RÂMNIC

Blogul n-a apărut din senin, vremea l-a scos în cale...

Festina Lente

agale, cu motocicleta prin împrejurimi

Blogul lui Buzatu

Discuții libere despre lucruri care ne interesează

Daurel's Blog

Just another WordPress.com weblog

Diverse diversificate 1

blog cu gânduri amestecate :)

Adevar100la100's Blog

Just another WordPress.com weblog