Category Archives: Personalităţi

Viața Ecaterinei cea Mare (III)

Influenţa lui Potemkin

catherine_ii_by_j-b-lampi_1780s_kunsthistorisches_museumÎn 1774, anul în care Rusia a învins Turcia, Grigori Potemkin, care se remarcase în timpul războiului, a devenit amantul Ecaterinei; astfel a început o carieră strălucită pentru acest membru al micii nobilimi, ale cărui inteligenţă şi abilităţi erau egalate doar de ambiţia lui. Avea să fie singurul dintre favoriţii Ecaterinei care a îndeplinit un rol politic de lungă durată. De obicei, împărăteasa nu amesteca afacerile cu plăcerea; miniştrii ei erau aproape mereu aleşi pentru capacităţile lor. În Potemkin a găsit însă un om extraordinar pe care îl putea iubi şi respecta şi căruia îi putea dărui o parte din puterea ei. Ca ministru, a avut puteri nelimitate, chiar şi după încetarea legăturii lor amoroase, care a durat doar doi ani.

Lui Potemkin i se datorează în parte splendoarea oarecum extravagantă a domniei Ecaterinei. El avea despre măreţie o concepţie care îi scăpase prinţesei germane, mai degrabă lipsită de imaginaţie, şi înţelegea efectul pe care acest lucru îI avea asupra poporului. Mare visător, tânjea să cucerească noi teritorii şi să populeze provincii; era un diplomat experimentat, având multe cunoştinţe despre Rusia pe care Ecaterina nu le acumulase încă şi, pe cât era ea de meticuloasă, pe atât era Potemkin de cutezător. De aceea, până când a murit, în 1791, împărăteasa l-a tratat ca un egal. Cei doi se completau şi se înţelegeau unul pe celălalt, iar ministrul ambiţios şi-a exprimat respectul faţă de suverana sa fiind complet devotat intereselor ei.

Continue reading →

80 de ani de la nașterea scriitorului Mircea Micu

mircea-micuAstăzi se împlinesc 80 de ani de la nașterea poetului și prozatorului Mircea Micu (m. 2010), pe care am avut plăcerea să-l cunosc la Rm. Sărat cu ocazia lansării cărții sale, „Singur în Mongolia”. Am descoperit atunci un scriitor complet, dar și un om sensibil și melancolic. Iată una dintre poeziile sale, care m-a impresionat în mod deosebit.

Când mai credeam

Demult, când mai credeam că n-am să mor,
Că tot ce naşte veşnic vieţuieşte,
Am râs de oamenii bătrâni prosteşte
Dispreţuind melancolia lor.

Mi se părea că sunt nemuritor,
Că n-o să mă atingă niciodată
Timpul cu bisturiul său de vată
Abia simţit, însă necruţător.

Ce panică târzie mă cuprinde
Noaptea când sunt apatic şi fragil
Şi-mi pun în faţă poza de copil
Care mă înspăimântă şi mă minte.

În ceas de taină şi de renunţare
Viaţa mea e pulbere şi scrum
Să mă primească nu am nicio zare
Să mă întorc, nu mai există drum…

Viața Ecaterinei cea Mare (II)

empress_catherine_the_great_circa_1845_george_christoph_groothPrimii ani de domnie

În ciuda slăbiciunilor personale, Ecaterina a fost o adevărată conducătoare. Dedicată întru totul ţării sale adoptive, a plănuit să transforme Rusia într-un stat puternic şi prosper. De la sosirea în Rusia visase să instaureze o domnie a ordinii şi a justiţiei, să răspândească educaţia, să creeze o curte care să rivalizeze cu Versailles şi să dezvolte o cultură naţională care să fie mai mult decât o imitaţie a modelelor franceze. Proiectele sale erau prea multe pentru a fi îndeplinite, chiar dacă nu s-ar fi concentrat decât asupra lor.

Problema practică de maximă urgenţă era reumplerea trezoreriei de stat, goală la moartea Elisabetei; acest lucru l-a făcut în 1762 prin secularizarea proprietăţilor clerului, care deţinea o treime din pământurile şi iobagii Rusiei. Clerul rusesc a fost redus la un grup de funcţionari plătiţi de stat, pierzând puţina putere ce îi mai rămăsese după reformele lui Petru cel Mare.

Întrucât lovitura ei de stat şi suspiciunile privind moartea lui Petru cereau atât discreţie, cât şi statornicie în relaţiile cu alte ţări, a continuat să păstreze legături de prietenie cu Prusia, vechiul inamic al Rusiei, cât şi cu aliaţii tradiţionali, Franţa şi Austria. În 1764 a rezolvat problema Poloniei, regat care nu avea graniţele bine definite şi era râvnit de trei puteri vecine, prin instalarea pe tronul acestei ţări a unuia dintre vechii ei amanţi, Stanislaw Poniatowski, un bărbat slab, complet devotat Ecaterinei.

Continue reading →

Viața Ecaterinei cea Mare (I)

ecaterina-cea-mare-tanaraEcaterina II în rusă Ekaterina Alekseievna născută Sophie Friederike Auguste, prinţesă von Anhalt-Zerbst cunoscută ca Ecaterina cea Mare, în rusă Ekaterina Velikaia (21.04/02.05 stil nou 1729, Stettin, Prusia, azi Szczecin, Polonia – 6.11/17.11.1796, Ţarskoie Selo, azi Puşkin, lângă Sankt Petersburg, Rusia)

Împărăteasă a Rusiei (ţarină), de origine germană (1762-1796), care şi-a integrat ţara în viaţa politică şi culturală a Europei, direcţie inaugurată de Petru cel Mare. Împreună cu miniştrii ei a reorganizat administraţia şi legile Imperiului Rus şi a întins stăpânirea rusească, anexând Crimeea şi mare parte din Polonia.

Continue reading →

127 de la moartea scriitorului Ion Creangă

ion-creanga-portretAstăzi se împlinesc 127 de la moartea scriitorului Ion Creangă.

Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor sale, Ion Creangă este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice „Amintiri din copilărie”.

Ion Creangă a murit la 31 decembrie 1889, la vârsta de 52 de ani. Bolnav de epilepsie şi devastat de moartea bunului său prieten Mihai Eminescu, Creangă şi-a găsit şi el sfârşitul în tutungeria fratelui său Zahie, doar cu câteva ore înainte de trecerea în noul an.

Francis Drake: Povestea unui erou

sir-francis-drakeDrake, Francis ulterior Şir Francis (cca 1540/1543, Devonshire, Anglia – 28.01.1596, pe mare, Puerto Bello, Panama). Amiral englez, cel mai renumit navigator al perioadei elisabetane.

Fiu al unui ţăran arendaş, a plecat pe mare la vârsta de 13 ani pentru a scăpa de sărăcie. Şi-a câştigat reputaţia de marinar priceput şi s-a îmbogăţit de pe urma raidurilor întreprinse împotriva coloniilor spaniole.

În 1557 a fost împuternicit de Elisabeta I să conducă o expediţie în America de Sud şi în regiunile aflate dincolo de acest continent. A pornit în expediţie cu cinci corăbii, însă, în cele din urmă, numai nava-amiral pe care o comanda, Golden HM, a reuşit să treacă prin strâmtoarea Magellan în Oceanul Pacific şi să avanseze apoi de-a lungul coastei Americii de Sud şi de Nord. S-a îndreptat apoi spre S, ancorând lângă oraşul San Francisco de astăzi, revendicând regiunea în numele reginei Elisabeta. A navigat spre V, până în Filipine, iar apoi, ocolind Capul Bunei Speranţe, s-a întors în 1580 la Plymouth încărcat cu comori.

Continue reading →

Viața lui Dostoievski (IV) Ultimul deceniu al lui Dostoievski

 Demonii

dostoevskyUrmătorul roman al lui Dostoievski, Demonii (1872), i-a atras ura permanentă a radicalilor. Considerată adesea drept cel mai reuşit roman politic al tuturor timpurilor, naraţiunea întreţese două intrigi.

Una se desfăşoară în jurul lui Nikolai Stavroghin, un om a cărui existenţă este inconsistentă, fără conţinut. În tinereţe, Stavroghin, într-o căutare zadarnică a semnificaţiei, îmbrăţişase şi transmisese o serie de ideologii, fiecare adoptată de diverşi intelectuali fascinaţi de personalitatea lui Stavroghin. Şatov devine un slavofil care, la fel ca Dostoievski însuşi, crede în poporul rus, „ocrotit de Dumnezeu”. Criticii existenţialişti (mai ales Albert Camus) au fost fascinaţi de Kirillov, care adoptă o serie de justificări filozofice contradictorii pentru suicid. Cea mai faimoasă scenă este cea în care Kirillov susţine că doar un act absolut gratuit de autodistrugere poate dovedi că o persoană este liberă, deoarece un astfel de gest nu poate fi explicat prin niciun fel de interes faţă de sine şi, prin urmare, distruge toate legile psihologice. Omorându-se fără motiv, Kirillov speră să devină „omul-Dumnezeu” şi, astfel, să dea un exemplu de libertate umană într-o lume care a renunţat la Hristos (omul-Dumnezeu).

Continue reading →

Viața lui Dostoievski (III) Operele din anii 1860

Operele din anii 1860

La întoarcerea în Rusia, Dostoievski s-a angajat într-o intensă activitate literară. Cu fratele său, Mihail, a editat două reviste influente, mai întâi Vremea (1861-1863), care a fost suspendată de dostoevskij_1863guvern din cauza unui articol supărător, apoi Epoca (1864-1865), care a fost închisă după moartea lui Mihail. După ce iniţial a încercat să îşi menţină o poziţie moderată, Dostoievski a început să îi atace pe radicali, care caracterizau, practic, întreaga intelectualitate rusă. Dostoievski a respins materialismul lor, moralitatea lor utilitară, reducerea artei la propagandă şi, mai presus de toate, faptul că refuzau libertatea şi responsabilitatea individuală. Pentru tot restul vieţii, el a păstrat un simţ profund al pericolului şi al ideilor radicale şi, din acest motiv, operele sale postsiberiene au fost tratate cu dispreţ de bolşevici şi considerate suspecte de regimul sovietic.

Însemnări din subterană

În prima parte din Însemnări din subterană (1864), un narator anonim lansează un atac strălucitor împotriva unei serii de credinţe comune ale liberalilor şi radicalilor: că este posibil să fie descoperite legile psihologiei individuale, că oamenii nu au, în consecinţă, niciun liber-arbitru, că istoria este guvernată de legi şi că este posibil să fie proiectată o societate utopică bazată pe legile societăţii şi ale naturii umane. Chiar dacă ar putea fi construită o astfel de societate, crede omul din subteran, oamenii ar detesta-o tocmai pentru că le-ar refuza capriciile şi i-ar defini drept absolut previzibili. În a doua parte a microromanului, omul din subteran îşi reaminteşte incidente din trecutul său, care îl arată comportându-se, sub imperiul răutăţii pure, ca o replică vie împotriva determinismului. Aşadar, Dostoievski arată clar că soluţia iraţională a omului său din subteran nu este cu nimic mai bună decât sistemele raţionaliştilor. De asemenea, Însemnări din subterană reprezintă o parodie la adresa bibliei radicalilor, lucrarea utopică Ce trebuie făcut? (1863) a lui Nikolai Cernîşevski.

Continue reading →

Viața lui Dostoievski (II) Primele opere. Condamnarea la moarte

dostoievskiPrimele opere

Prima operă publicată a lui Dostoievski a fost mai degrabă o traducere liberă şi excesiv de emoţională a romanului Eugénie Grandet de Honoré de Balzac; iar opera scriitorului francez avea să exercite o mare influenţă asupra literaturii sale. Dostoievski nu avea să rămână mult timp necunoscut. Imediat ce a scris primul microroman, Oameni sărmani (1846), şi-a câştigat faima de nou talent al literaturii ruse, cu acreditarea celui mai influent critic al vremii sale, „furiosul” Visarion Belinski. Trei decenii mai târziu, în Jurnalul unui scriitor, Dostoievski a rememorat povestea „descoperirii” sale.

După ce a terminat Oameni sărmani, scriitorul a dat un exemplar prietenului său Dmitri Grigorovici, care i-a dus-o poetului Nikolai Nekrasov. Citind cu voce tare manuscrisul lui Dostoievski, aceşti doi scriitori au fost uimiţi de investigaţia psihologică a operei şi de talentul scriitorului de a mânui emoţiile. Chiar dacă era ora 4 dimineaţa, au mers direct la Dostoievski să îi spună că primul roman al său este o capodoperă. Mai târziu în aceeaşi zi, Nekrasov a dus Oameni sărmani lui Belinski. „A apărut un nou Gogol!”, a spus Nekrasov, la care Belinski a răspuns, „Cu tine, răsar Gogoli la fel ca ciupercile!” Belinski i-a comunicat imediat lui Dostoievski entuziasmul său: „Înţelegi? înţelegi tu ce înseamnă ce ai scris?” În Jurnalul unui scriitor, Dostoievski şi-a reamintit acest eveniment drept cel mai fericit moment al vieţii.

Oameni sărmani, lucrare a cărei valoare a fost umbrită de scrierile ulterioare, este scris în forma deja anacronică a romanului epistolar. Makar Devuşkin, un funcţionar sărac care îşi permite să trăiască doar într-un colţ al unei bucătării murdare, schimbă scrisori cu o tânără săracă, Varvara Dobrosiolova. Scrisorile acesteia destăinuie că fusese predestinată unui om bogat şi lipsit de valoare cu care, la sfârşitul romanului, este de acord să se căsătorească. Romanul se remarcă pentru descrierile efectelor psihologice (mai degrabă decât materiale) ale sărăciei. Dostoievski a transformat tehnicile folosite de Nikolai Gogol în Mantaua, renumita poveste despre un copist sărac. Dacă eroul comic al lui Gogol este lipsit de conştiinţă de sine, eroul conştient al lui Dostoievski suferă agonia umilinţei. Într-o scenă faimoasă, Devuşin citeşte povestirea lui Gogol şi se simte jignit.

Continue reading →

Viața lui Dostoievski (I) Copilăria şi adolescenţa

dostoievskiDostoievski, Feodor (Mihailovici) (11.11/30.10.1821, stil vechi, Moscova, Rusia – 9.02/28.01.1881, stil vechi, Sankt Petersburg). Romancier rus şi scriitor de proză scurtă a cărui investigaţie psihologică în cele mai întunecate profunzimi ale afecţiunilor umane, împreună cu momentele sale de iluminare de neegalat au avut o influenţă uriaşă asupra ficţiunii sec. XX.

Dostoievski este considerat, de obicei, unul dintre cei mai importanţi romancieri din istoria literaturii. Modernismul literar, existenţialismul şi diversele şcoli de psihologie, teologie şi critică literară au fost profund influenţate de ideile sale. Adesea, lucrările lui sunt considerate profetice, deoarece a prezis cu exactitate modul în care revoluţionarii din Rusia s-ar comporta dacă ar ajunge la putere. În timpul său a fost renumit şi pentru activitatea de jurnalist.

Lucrări majore şi caracteristici

Dostoievski este cunoscut cel mai bine pentru microromanul Însemnări din subterană şi datorită celor patru mari romane, Crimă şi pedeapsă, Idiotul, Demonii şi Fraţii Karamazov. Fiecare dintre aceste lucrări este renumită pentru profunzimea psihologică şi, pe bună dreptate, Dostoievski este unanim privit drept unul dintre cei mai mari psihologi din istoria literaturii. S-a specializat în analiza stărilor patologice care conduc la nebunie, crimă şi suicid şi în explorarea umilinţei, autodistrugerii, dominaţiei tiranice şi furiei criminale. De asemenea, aceste lucrări majore sunt recunoscute drept mari „romane de idei” care tratează atemporalitatea şi problemele legate de timp din filozofie şi politică. Psihologia şi filozofia sunt strâns legate de portretele de intelectuali realizate de Dostoievski, personaje care „simt ideile” în adâncul sufletului. În fine, aceste romane au deschis un nou teren pentru experimentele cu forma literară.

Copilăria şi adolescenţa

Principalele evenimente din viaţa lui Dostoievski – execuţia sa suspendată în ultimul moment, detenţia în Siberia şi crizele epileptice – erau atât de bine cunoscute, încât, dincolo de opera sa, Dostoievski a câştigat o notorietate deosebită în epocă. El şi-a exploatat adesea propria legendă inspirându-se din dramaticele evenimente din viaţa sa pentru a crea cele mai reuşite personaje. Chiar şi aşa, unele evenimente din viaţa lui au rămas umbrite de mister, iar unele speculaţii grosolane au dobândit, din păcate, statut de fapt.

Continue reading →

Viața lui Nicolae Bălcescu

Gheorghe_Tattarescu_-_Nicolae_BalcescuBĂLCESCU, Nicolae (29.VI.1819, Bucureşti – 29.XI.1852, Palermo, Italia), istoric şi prozator. Părinţii lui Bălcescu erau originari din Bălceşti (judeţul Vâlcea), unde mama, Zinca Bălcescu (care şi-a păstrat numele de familie şi după căsătoria cu pitarul Barbu sin Petre, tatăl lui Bălcescu), avea o moşie. Făceau parte din mica boierime, cu averea mereu în scădere după bejenia din vremea răscoalei lui Tudor Vladimirescu şi după moartea prematură a tatălui, în 1824.

Bălcescu şi-a început instrucţia şcolară în familie, cu un dascăl grec. Din 1832 este elev la Colegiul „Sf. Sava”. Aici îl cunoaşte pe Ion Ghica. De la profesorul bănăţean Eftimie Murgu îşi însuşeşte primele elemente de filosofie. La 19 ani se angajează în armată cu gradul de iuncher şi predă, ca învăţător, cunoştinţe elementare şi lecţii de istorie într-o şcoală destinată ostaşilor. Studiul istoriei, mai ales al documentelor referitoare la trecutul Principatelor, devine preocuparea dominantă, ceea ce are ca urmare şi orientarea tânărului ofiţer spre gruparea naţională, condusă de colonelul Ion Câmpineanu.

Continue reading →

Viața lui Friedrich Nietzsche (III) Elev și student

Nietzsche-Young ManLiceul Pforta, situat nu departe Naumburg, pe râul Saale, era o şcoală cu tradiţie de cel mai mit nivel. În afara unei educaţii clasice, strădaniile pedagogice le celor aproximativ 200 de elevi se îndreptau spre formare caracterului: hărnicia, disciplina şi o adevărată viaţă spartană erau considerate principalele virtuţi ale instituţiei. Metodele erau severe, dar nicidecum şicanatoare, profesorii întru totul înţelegători, printre aceştia şi multe personalităţi de marcă.

Cu toate acestea, Nietzsche a avut dificultăţi de acomodare, aşa cum s-a întâmplat în cursul nefericitului intermezzo de la şcoala medie comunală, dificultăţi datorate dorului de casă, pe care îl simt majoritatea copiilor la intrarea într-un internat. Învăţa cu sârguinţă, dar la început nu a legat noi prietenii. Libertatea de mişcare spirituală, pe care nu o avusese la început în regimul strict de la Pforta, încerca să o redobândească acasă în timpul vacanţelor: acolo a înfiinţat un mic cerc literar şi artistic, «Germania», din care făceau parte, în afară de el, vechii prieteni Krug şi Pinder. Statutul societăţii prevedea ca fiecare membru să prezinte lunar o lucrare care urma să fie criticată reciproc. Important este faptul că prietenii puteau, cu puţinele mijloace ale societăţii, să-şi permită un abonament la «Revista pentru muzică», iar acest lucru a influenţat gustul pentru muzică al lui Nietzsche: astfel a cunoscut el, care aprecia doar muzica clasică, arta lui Richard Wagner. Şi, în sfârşit, din ultimii bani ai societăţii, au cumpărat o partitură de pian pentru «Tristan şi Isolda».

Nietzsche şi-a găsit un nou prieten care de-a lungul multor ani va deveni însoţitorul său în drumeţiile spirituale: era Paul Deussen, alături de care în anul 1861, de Paşti, Nietzsche urma să fie confirmat.

În curând însă Nietzsche părea să aibă îndoieli în ce priveşte religia creştină; strălucita educaţie logică şi filologică dobândită la Pforta au dus la o distanţare critică de credinţa strămoşilor. Această schimbare nu a intervenit ca o ruptură bruscă şi nu îşi are rădăcinile în vreo întâmplare semnificativă venită din interior sau din exterior; nu cunoaştem nici vreo suferinţă spirituală sau vreo criză catastrofală care să fi determinat năruirea credinţei. Îndoielile în ce priveşte creştinismul şi respingerea totală a acestuia au apărut treptat şi au survenit, la început, ca o urmare neintenţionată a educaţiei lui Nietzsche. De aceea, pe bună dreptate, el a calificat mai târziu această schimbare ca fiind procesul unei eliberări liniştite şi lipsite de dureri. Pierderii credinţei, poate unul din cele mai importante evenimente din viaţa lui Nietzsche, nu-i corespunde nici o împrejurare cu adevărat importantă.

Continue reading →

Viața lui Friedrich Nietzsche (II) Copilăria

Nietzsche-21Nietzsche însuşi a relatat cât de greu i-a fost să se mute din casa parohială de la ţară în strâmtorarea locuinţei din Naumburg. Copilul întâmpina greutăţi în împrejurările ce i se păreau ostile. Aceste dificultăţi aveau să sporească atunci când, la îndemnul bunicii, a fost nevoit să frecventeze şcoala reală din Naumburg. Nietzsche a eşuat în aspra lume a celor ce-i vor deveni camarazi dejoacă şi cu care nu reuşea să se împrietenească. Abia când a ajuns într-o instituţie privată care pregătea copii pentru gimnaziul domului părea să se simtă mai bine. Acolo, Nietzsche şi-a câştigat şi primii prieteni: pe Wilhelm Pinder şi Gustav Krug, fii de jurişti din cercul de cunoscuţi ai bunicii sale. împreună cu ei, Nietzsche, în vârstă de opt ani, a intrat la gimnaziul domului. Nu i-a fost deloc uşor la şcoală, învățarea regulilor şi faptul că trebuia să fie ascultător îl revoltau. Dar marele talent al acestui copil sensibil se întrevedea deja.

Atmosfera din Naumburg, din cercul familiei, care dădea impresia că este artificială şi nefirească, cu pretenţiile ei religioase şi morale, l-a determinat pe tânărul Friedrich Nietzsche să nu participe la jocurile dezinvolte ale altor copii ci să-şi petreacă timpul într-un mod erudit, scriind. La vârsta de 10 ani a compus un motet şi scrisese deja 50 de poezii. Fără a se baza pe vreun exemplu, se străduia să realizeze scene măreţe de natură, încerca, cu ajutorul metricii, să învingă furtuni pe mare şi incendii.

Continue reading →

Viața lui Friedrich Nietzsche (I) Familia

nietzscheDacă apreciem însemnătatea unui filosof după efectul pe care îl au operele sale asupra urmaşilor, atunci îl putem situa pe Friedrich Nietzsche deopotrivă alături de Hegel, Marx, Kierkegaard şi Schopenhauer; el este unul din puţinii mari gânditori ai secolului al XlX-lea care se situau cu mult înaintea timpului lor şi fără de care secolul al XX-lea nu ar fi devenit ceea ce este.

Istoria receptării operei lui Nietzsche începe târziu. El, cel care şi-a pierdut puterea raţiunii, nu a trăit să vadă gloria mereu crescândă de care s-a bucurat în cele din urmă opera sa; sămânţa ideilor sale şi-a arătat în chip uimitor roadele, atât în rău, cât şi în bine, abia după moartea sa.

Comparativ cu această receptare, viaţa lui Nietzsche a fost aproape neînsemnată: câteva decenii ale unei vieţi de intelectual, de la bun început o persoană retrasă, o viaţă care a stat sub semnul singurătăţii şi al neînţelegerii. Nici o realizare nu a făcut să crească în intensitate şi nu a definit această viaţă şi nici o preţuire veritabilă, venită din exterior, nu a însoţit-o. Astfel, Nietzsche pare să aibă dreptate atunci când scrie în Ecce Homo: Una sunt eu, alta sunt scrierile mele. Multiplele interpretări ale acestor scrieri trec prin toate stadiile: de la admiraţie oarbă la critică îndârjită.

Continue reading →

Eugen Barbu în „Dicționarul general al literaturii române”

eugen-barbuBARBU, Eugen (20.11.1924, Bucureşti — 7.IX.1993, Bucureşti), prozator, dramaturg, eseist, poet şi publicist. Este fiul lui Nicolae Barbu, tâmplar la Atelierele CFR.

Studii

Barbu a urmat studiile primare, secundare şi liceale în capitală, luându-şi bacalaureatul în 1943 la Liceul Internat Schewitz-Thyerin. În acelaşi an se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti, pe care o va abandona în favoarea Şcolii de Ofiţeri de Jandarmi (1943-1945). Audiază, în paralel, cursuri la Facultatea de Litere şi Filosofie, fără a o absolvi.

Profesii

Trece prin felurite medii şi profesiuni. Este jucător de fotbal şi antrenor, tipograf şi corector la Casa Scânteii; devine redactor-şef al revistei „Luceafărul” (1962-1968), iar din 1970 până în 1989 conduce revista „Săptămâna culturală a Capitalei”; după 1989 este director-fondator al publicaţiei „România Mare”. A fost membru supleant al Comitetului Central al PCR din 1969, membru corespondent al Academiei RSR din 1974 şi deputat din 1975. A fost distins cu mai multe premii naţionale şi cu Premiul Herder (1978). Publică sub pseudonim (Eugen Rabe şi Eugen Baraba) la „Epigrama”, „Gluma”, „Păcală”, „Veselia” şi, din 1946, colaborează la „Fapta” (unde e de înregistrat adevăratul său debut). A frecventat (în 1946) cenaclul Sburătorul, a colaborat la numeroase reviste şi la principalele ziare din capitală, încredinţându-le texte strict literare (fragmente romaneşti, schiţe, nuvele) ori acoperind o publicistică vioaie, de atitudine, întinsă de la reportaj, impresii de călătorie, articol politic, chiar cronici literare până la virulenta cronică sportivă.

Continue reading →