Arhive categorie: Personalităţi

Cine a fost Ana Pauker?

ana paukerPauker, Ana (născută Hannah Rabinsohn (13.02.1893, Codăeşti, Vaslui, România – 14.06.1960, Bucureşti) – Activistă şi conducătoare neoficială a Partidului Comunist Român după Al Doilea Război Mondial şi ministru de externe la sfârşitul anilor 1940 şi începutul anilor 1950.

Născută într-o familie destul de săracă, devine profesoară şi se apropie de mişcarea socialistă, intrând în Partidul Social-Democrat (1915). În 1916 a sprijinit aripa probolşevică din partid, care, în 1921, a ajuns la conducerea partidului şi a înscris organizaţia în Internaţionala Comunistă. Formaţiunea şi-a schimbat numele în Partidul Comunist din România.

Ana Pauker şi soţul ei au devenit figuri importante în partid. Au fost arestaţi în 1922 pentru activităţile lor politice şi, după ce au fost eliberaţi, au plecat în exil în Elveţia. În perioada 1926-1929, în Franţa, a devenit instructor Comintern şi s-a implicat în mişcarea comunistă din Balcani. După întoarcerea în România, a fost arestată (1935) şi condamnată la zece ani închisoare. Eliberată în 1941, în urma unui schimb de prizonieri politici cu sovieticii, a devenit şefa grupului de comunişti români exilaţi, cunoscut ulterior sub denumirea facţiunea moscovită.

Continuă citirea →

Anunțuri

C. S. Lewis. Primii ani. Fericirea monotonă

cs lewisBinecuvântări

Pe lângă părinţi buni, hrană bună şi o grădină (care pe atunci părea mare) în care să mă joc, mi-am început viaţa însoţit de alte două binecuvântări.

Una era bona noastră, Lizzie Endicott, în care chiar şi memoria necruţătoare a copilăriei nu poate descoperi vreun cusur – nimic altceva decât blândeţe, bună dispoziţie şi chibzuinţă. Pe vremea aceea, nici vorbă de absurdităţi ca „doamne bone”. Prin Lizzie ne-am ramificat rădăcinile spre ţărănimea din comitatul Down. Aveam astfel toată libertatea faţă de două lumi sociale foarte diferite. Acestui fapt îi datorez îndelunga imunitate faţă de asocierea nejustificată pe care unii oameni o fac între rafinament şi virtute. De când mă ştiu, înţelesesem că anumite glume care puteau fi împărtăşite cu Lizzie ar fi fost imposibile într-un salon; şi că Lizzie era, atât cât îi stă în putinţă unui muritor, bună pur şi simplu.

Cealaltă binecuvântare era fratele meu. Deşi cu trei ani mai în vârstă, nu părea niciodată fratele mai mare; am fost aliaţi, ca să nu spun confederaţi, de la bun început. Totuşi eram foarte diferiţi. Primele noastre desene (şi nu-mi aduc aminte de vreun răstimp în care să nu fi desenat fără încetare) o dovedesc. Ale lui conţineau vapoare, trenuri şi bătălii; ale mele, când nu erau inspirate din ale sale, erau despre ceea ce amândoi numeam „animale îmbrăcate” – creaturi antropomorfizate din literatura pentru copii. Întâia lui povestire – ca frate mai mare mă precedase în trecerea de la desen la scris – se numea Tânărul Rajah. Făcuse deja din India „ţara lui”; Tărâmul-Animalelor era al meu.

Continuă citirea →

C. S. Lewis. Primii ani. Părinții

cs lewis surprins de bucurieClive Staples Lewis (1898-1863) a fost un scriitor irlandez, cunoscut pentru scrierile sale despre literatura medievală, apologiile creștine, lucrările de critică și romanele de ficțiune, în special ciclul narativ pentru copii Cronicile din Narnia. Lewis a fost bun prieten cu John Ronald Reuel Tolkien, autorul celebrului roman Stăpânul inelelor. Amândoi au fost profesori de literatură la Universitatea din Oxford. În autobiografia sa spirituală, Surprins de bucurie, C. S. Lewis povestește:

„M-am născut în iama lui 1898, la Belfast, ca fiu al unui jurist şi al unei fiice de cleric. Părinţii mei au avut doar doi copii, ambii băieţi, iar eu eram mezinul, mai mic cu trei ani ca fratele meu. Două plămezi foarte diferite se împleteau în obârşia noastră.

Tata aparţinea primei generaţii din familia lui care se căpătuise profesional. Bunicul lui fusese ţăran galez; tatăl lui, un om realizat prin propriile puteri, începuse viaţa ca muncitor, imigrase în Irlanda şi sfârşise ca partener în firma Madlwaine şi Lewis, „Cazangii, ingineri şi constructori de nave”.

Mama era o Hamilton care avea în ascendenţă multe generaţii de clerici, avocaţi, marinari şi alte profesiuni de acest gen; din partea mamei sale, prin familia Warren, spiţa ei cobora până la un cavaler normand ale cărui oase se odihnesc la Battle Abbey.

Continuă citirea →

Nefericirea lui Anton Holban

anton holbanNefericirea a hotărât destinul lui Anton Holban. Mort la 35 de ani (1902-1937) în urma unei operaţii nereuşite, Holban a apucat să scrie patru romane, câteva nuvele şi numeroase articole şi studii, dintre care cel despre Proust e, negreşit, cel mai important. Dar toate, inclusiv împlinirile literare, i-au venit greu, în chinuri efective, fără a li se recunoaşte valoarea adevărată.

La fel s-a petrecut şi viaţa sa, ca fiu al unei căsnicii nepotrivite ale cărei tensiuni şi chiar violenţe i-au marcat copilaria şi adolescenţa. Mama lui Holban era sora lui E. Lovinescu, fiinţă aleasă, cultivată şi delicată, iar tatăl, un suflet cazon în apucături şi comportament. De soarta copilului (părinţii au divorţat când viitorul scriitor avea zece ani) s-a îngrijit bunicul. Şi-a terminat facultatea de litere (cu specialitatea limba franceză) la Bucureşti, dar n-a izbutit să câştige concursul pentru bursa pentru Şcoala Normală Superioară din Paris. Au urmat ani de profesorat prin licee de provincie (Constanţa, Galaţi), în 1931 e transferat la liceul monahal Cernica, apoi, în 1934, la Seminarul Central Bucureşti, pentru ca în 1937 să dispară.

Şi viaţa lui sentimentală e una marcată de nefericire. Prietena din anii studenţiei (prototipul Irinei din romanul O moarte care nu dovedeşte nimic) îl părăseşte peste câţiva ani, căsătorindu-se cu un magistrat, căsătoria contractată de Holban în 1931, parcă în condiţii de clandestinitate, e desfăcută în 1932, o altă amiciţie sentimentală, în 1935, se încheie, tragic, prin moartea scriitorului.

Continuă citirea →

Viața lui Elvis Presley

elvis-presleyPresley, Elvis Aaron sau Aron (08.01.1935, Tupelo, Mississippi, SUA – 16.08.1977, Memphis, Tennesse). Cântăreţ american renumit, cunoscut în lumea întreagă ca „rege al rock-and-roll” şi unul dintre artiştii dominanţi ai muzicii rock de la mijlocul anilor 1950 până la moartea sa.

Începuturile

Presley a crescut într-o familie foarte săracă în Tupelo, s-a mutat în Memphis pe când era adolescent, iar familia sa ajunsese aproape la sapă de lemn când producătorul Sam Phillips de la Sun Records, o casă de producţie blues locală, l-a sunat pentru caseta demonstrativă. După câteva săptămâni de sesiuni de înregistrări, rezultatul a fost o trupă formată din Presley, chitaristul Scotty Moore şi basistul Bill Black. Repertoriul lor consta în acel gen de muzică pentru care Presley avea să devină faimos: cântece blues şi country, balade Tin Pan Alley şi imnuri evanghelice. Presley cunoştea această muzică în parte de la radio, în parte de la biserica penticostală la care mergeau părinţii săi şi de la grupurile muzicale la care participa, care se reuneau la biserica afro-americanilor din Memphis a reverendului H.W. Brewster, şi în parte de la cluburile de blues de pe Beale Street pe care a început să le frecventeze în adolescenţă.

Continuă citirea →

O soartă ieșită din comun: Pierre Abelard (II) O iubire mare care nu se va sfârşi niciodată

Heloïse Pierre AbélardAbelard e în plină glorie. Brusc, în 1118, aventura lui cu Heloise o întrerupe. O cunoaştem în detaliu datorită extraordinarei sale autobiografii, Historia Calamitatum – Povestea nenorocirilor mele -, aceste Confesiuni „avant la lettre”.

Totul începe ca în Legăturile primejdioase ale lui Cholderos de Laclos. Abelard nu e un om lipsit de scrupule. Dar ispita „demonului amiezii” îl asaltează pe acest intelectual care, la 39 de ani, nu cunoaşte dragostea decât din cărţile lui Ovidiu și cântecele compuse de el, nu din proprie experienţă ci din spirit goliardesc. Ajunsese pe culmile gloriei şi ale orgoliului. O mărturisește : „Credeam că alt filozof pe lume nu mai era în afară de mine”

Apare Heloise: iată o cucerire de adăugat celor ale inteligenţei. A fost mai întâi o poveste cerebrală, tot atât cât şi carnală. Află de existenţa nepoatei confratelui său, canonicul Fulbert: are 17 ani, e frumoasă şi atât de cultivată încât ştiinţa ei o făcuse renumită în toată Franţa.

Este femeia care-i trebuie. Nici n-ar tolera o proastă. Că, în plus, are un trup bine făcut, nu-i displace defel. În definitiv, e vorba de gust şi de prestigiu. La rece, elaborează un întreg plan care îi reuşeşte mai presus de orice speranţă. Canonicul Fulbert îi încredinţează pe tânăra Heloise ca elevă, măgulit că-i poate oferi un dascăl de talia lui · Abelard. Când vine vorba de salariul ce i s-ar cuveni, acesta îl convinge lesne pe chibzuitul Fulbert să-i acorde o remuneraţie în natură: masa şi casa.

Însă demonul veghează. Între dascăl şi elevă se produce un coup de foudre. O relaţie întâi intelectuală, curând şi una trupească. Înnebunit, Abelard uită de toate, de lecţii, de lucrările sale. Aventura durează, se adânceşte. E iubire, o iubire mare care nu se va sfârşi niciodată. Va rezista la tot felul de necazuri, până şi dramei ce va urma. Continuă citirea →

O soartă ieșită din comun: Pierre Abelard (I) Cruciada intelectuală

pierre abelardÎn limitele modernităţii veacului al XII-lea, Pierre Abelard reprezintă prima mare figură de intelectual modern. Este primul profesor.

Mai întâi, cariera lui este uimitoare, pe măsura omului: acest breton din împrejurimile oraşului Nantes, născut la Pallet în 1079, aparţine clasei micilor nobili a căror viaţă devine dificilă o dată cu începuturile economiei monetare. Abelard, lăsând bucuros meşteşugul armelor pe. seama fraţilor săi, se avântă către învăţătură.

Dar renunţarea la armele războinice nu înseamnă şi renunţarea la alte lupte. Veşnic bătăios, el va deveni cavalerul dialecticii – după cum a spus Paul Vignaux – şi, veşnic în mişcare, el este prezent oriunde se află prilejul unei lupte de susţinut. Deşteptând necontenit idei, el provoacă pretutindeni discuţii pătimaşe.

Continuă citirea →

Stefan Zweig. O biografie

stefan zweigStefan Zweig (1881-1942), scriitor şi publicist austriac. S-a născut în familia unui înstărit industriaş evreu. Religia nu a jucat un rol important în viaţa lui şi, deşi avea să publice în Neue Freie Presse, al cărui prestigios „foileton” era editat de Theodor Herzl, nu va fi atras nici de sionism.

A urmat filozofia la Universitatea din Viena şi la cea din Berlin. A debutat ca poet sub influenţa lui Hofmannsthal şi a lui Rilke, primind o importantă distincţie literară austriacă. Student fiind, pleacă în Belgia, la Emile Verhaeren, căruia îi va deveni bun prieten, traducător şi biograf (printre marii săi prieteni se vor număra de asemenea Sigmund Freud şi Arthur Schnitzler). În 1904 pleacă în Franţa, unde îşi face mulţi prieteni în lumea literară pariziană, de exemplu pe Jules Romains, şi îl cunoaşte pe Romain Rolland, pe care îl va admira o viaţă întreagă; apoi vizitează Anglia, Statele Unite, India şi alte ţări, continuându-şi în tot acest timp preocupările literare.

În 1915 se căsătoreşte cu Friederike von Winternitz.

În timpul Primului Război Mondial, declarându-se pacifist, la fel ca Romain Rolland, nu luptă pe front, slujindu-şi patria ca funcţionar la Arhivele Ministerului de Război. În 1919 părăseşte Viena pentru a se stabili la Salzburg; aici, în cursul unui deceniu, scrie cele mai celebre dintre povestirile, eseurile şi biografiile sale.

În anii 1920-1930, perioada sa de creaţie cea mai fertilă, Stefan Zweig s-a bucurat de o mare faimă internaţională. „Poate că din zilele lui Erasmus (asupra căruia ne-a oferit o lucrare strălucită) nici un alt scriitor nu a fost atât de celebru ca Stefan Zweig”, spunea Thomas Mann. Este socotit unul dintre maeştrii nuvelei, însă rămâne la fel de cunoscut pentru biografiile sale dedicate unor mari personalităţi istorice şi culturale (Maria Antoaneta, Maria Stuart, Erasmus din Rotterdam, triadele Balzac-Dickens-Dostoievki, Hölderlin-Kleist-Nietzesche, Casanova-Stendhal-Tolstoi etc.) şi pentru „miniaturile istorice” adunate în cea mai populară carte a sa, Orele astrale ale omenirii.

Continuă citirea →

George Sand: „Făgăduiam să devin o mare frumusețe, dar…”

george sand aurore dupinPovestește George Sand despre copilăria ei:

„Aveam o constituție solidă și tot timpul cât am fost mică făgăduiam să devin o mare frumusețe, făgăduială pe care nu mi-am ținut-o. 🙂

Înclinarea, aproape din leagăn, către reverie, de care îmi era cu neputință să-mi dau seama, mă făcu să am foarte de tânără, o mutră bleagă. Spun cuvântului pe nume, pentru că toată viața mea, în copilărie, la mănăstire, în familie, mi-a fost spus adesea și probabil că așa și era. 🙂

Din propriul meu îndemn, nu citeam, eram leneșă din fire și n-am putut să-mi înving această indolență decât cu mari eforturi.

Continuă citirea →

O traiectorie extraordinară

paulo coehloPână să scrie Jurnalul unui mag, băiatul slăbuț, crescut în cartierele Botafogo și Gavea, din Rio, parcursese o traiectorie extraordinară.

Elev rebel și încăpățânat, controlat strict de un tată sever și neîndurător, Paulo Coelho a ajuns să fie internat cu forța de trei ori într-un ospiciu și supus la ședințe brutale cu electroșocuri.

Tulburat de propria sa identitate sexuală, a preluat inițiativa de a se culca cu bărbați, pentru a se hotărî abia după aceea că nu acela era drumul său.

Continuă citirea →

Marea pasiune

asimovPovestește Isaac Asimov: „Nu-mi amintesc să-i fi privit cu nostalgie pe ceilalți copii alergând şi dorindu-mi să mă pot alătura lor. Dimpotrivă, apreciam posibilitatea drept una neplăcută. Eu eram mult mai fericit, deoarece aveam cărțile. Preferam oricând să citesc.

Nu uit după-amiezile fierbinți de vară când vânzările lâncezeau şi tata, cu sau fără mama, se putea descurca şi fără mine în prăvălie. Stăteam afară, în fața magazinului (gata oricând să dau o mână de ajutor la nevoie), cu scaunul lăsat pe spate, până atingea zidul cu speteaza, şi citeam.

Îmi amintesc că după ce s-a născut fratele meu, Stanley, şi am căpătat sarcina de a avea grijă de el, dădeam ocol cartierului de douăzeci-treizeci de ori, în vreme ce citeam, ținând o carte rezemată de mânerul căruciorului. Țin minte cum mă întorceam de la bibliotecă cu trei cărți, având câte una sub fiecare braț şi citind din a treia.

Continuă citirea →

Cum a murit Balzac?

balzacBALZAC (Honore de) Scriitor francez

Data morţii : 18 august 1850 (la 51 de ani)

Cauza : boală de inimă, complicată în faza terminală cu hidropizie şi cangrenă cauzată de arterită

Locul : strada Fortunee nr. 14 (în prezent strada Balzac), Paris (Franţa)

Înhumat : cimitirul Pere-Lachaise, Paris

 Scriitorul suporta cu greu inactivitatea la care îl condamna boala: „Opt zile de febră. Aș fi avut timp să mai scriu o carte!” suspina el.

Continuă citirea →

Ion Budai-Deleanu. Viața și opera

ion budai-deleanuBUDAI-DELEANU, Ion (6.1.1760, Cigmău, j. Hunedoara – 24.VIII.1820, Lvov), poet şi filolog.

Este fiul preotului Solomon Budai. Frecventează cursurile şcolii primare în Cigmău, după care devine elev şi absolvent al Seminarului din Blaj. Între 1777 şi 1783, este student la Facultatea de Filosofie, apoi şi la Facultatea de Teologie din Viena. Se pare că a obţinut şi doctoratul în teologie, la Erlau. În anii şederii la Viena, leagă prietenii de durată cu Samuil Micu, Gh. Şincai, Petru Maior şi Samuil Vulcan. Studios şi dornic să se informeze din surse originare asupra unor probleme de lingvistică, istorie şi drept, îşi însuşeşte, pe lângă limba germană, limbile franceză, polonă, italiană, latină şi greacă. Pregătirea umanistă temeinică şi aderarea la ideile iluministe îl situează printre exponenţii Şcolii Ardelene.

Ocupă, pentru scurt timp, un post de profesor la Blaj, dar, în urma neînţelegerilor cu episcopul I. Bob, se reîntoarce la Viena, unde îşi împarte timpul între strana de cântăreţ la biserica Sf. Barbara şi cancelaria Consiliului Aulic de Război, în calitate de copist şi traducător. Din 1787 trece în Galiţia şi se stabileşte la Lemberg (Lvov), funcţionând ca secretar de tribunal şi consilier de Curte. Mitropolitul Veniamin Costache îl cheamă la Iaşi, oferindu-i un post de profesor la Seminarul de la Socola, invitaţie căreia nu-i dă curs.

Continuă citirea →

Marin Preda. Biografie

marin preda1922 – August, 5 – Se naşte, în comuna Siliştea-Gumeşti din judeţul  Teleorman, Marin Preda, fiul lui Tudor Călăraşu (1885-1963) şi al Joiţei Preda (1892-1977). Familia este una numeroasă, cu mulţi  frați și surori, unii și din căsniciile anterioare ale părinţilor: Marin este frate cu Ilinca şi Alexandru (Sae); după tată cu Ilie, Gheorghe şi  Ion, iar după mamă cu Maria şi Miţa. Întregul material genealogic  și biografic va fi transfigurat în ciclul Moromeţilor.

1922-1930 – Copilăria în satul natal.

1930-1937 – Marin Preda urmează,  cu unele întreruperi, cursurile şcolii primare și complementare din satul natal. Învăţătorului Ionel Teodorescu (pe care îl are ca dascăl între 1930 şi 1934) îi păstrează o amintire luminoasă, socotindu-l unul dintre factorii decisivi ai viitorului său destin, prin faptul că reuşise să-i convingă tatăl de necesitatea de a-l lăsa la şcoală. O fotografie din această perioadă îl arată cu privirea pierdută şi cu simţuri aparent adormite; această „blegeală” va fi comentată în romanul autobiografic Viaţa ca o pradă şi va fi socotită un simbol al unei conștiințe cu evoluții lente și insidioase, înclinate spre reflecţie. În 1937 susține examenul de şapte clase în comuna Ciolănești, absolvind cu media 9,15.

Continuă citirea →

Da, domnule…

anatole franceDiscreția l-a făcut pe Anatole France să evite mărturisirea directă și să-și împrumute amintirile unui personaj, Pierre Noziere. În Cartea prietenului meu, ironistul France s-a manifestat savuros în retrăirea propriului său trecut.

„Da, domnule…”

„Fusesem un copil foarte inteligent, dar la vreo şaptesprezece ani devenii cam năuc. Eram atât de timid, că nu puteam nici să salut, nici să mă aşez pe scaun, când mai era cineva de faţă, fără ca sudoarea să-mi inunde fruntea. În faţa femeilor mă apuca un fel de spaimă.

 Printre prietenele mamei mele se afla una lângă care m-aş fi simţit deosebit de bine şi cu care aş fi dorit să vorbesc cât mai mult. Era văduva unui pianist care murise tânăr şi celebru, Adolphe Gance. Se numea Alice. Niciodată nu i-am văzut bine nici părul, nici ochii, nici dinţii. Cum să vezi bine ceea ce pluteşte, străluceşte, scânteiază, te ameţeşte! Dar mi se părea mai frumoasă decât visul şi de un farmec supranatural.

Într-o seară, pe când tata primea musafiri, doamna Gance intră în salon cu un aer blajin, care-mi dădu puţin curaj. O urmăream cu privirea; mi se părea că am surprins în ochii ei frumoşi o expresie de tristeţe; mă tulbura. Cineva o rugă să cânte la pian. Cânta o nocturnă de Chopin; n-am auzit niciodată ceva mai frumos. Mi se părea că simt chiar degetele Alicei, degetele ei lungi şi albe, de pe care îşi scosese adineauri inelele, cum îmi ating urechile cu mângâieri divine.

Continuă citirea →