Cine a fost Aspasia, femeia care i-a cucerit pe Socrate și Pericle?
Pe nedrept denigrată în timpul vieții, Aspasia din Milet, soția lui Pericle și prietenă a filozofilor, a fost o femeie remarcabilă pe drept cuvânt.
Aspasia este poate cea mai cunoscută și cea mai nedreptățită femeie din antichitatea greacă clasică. Ea a trăit în Atena în timpul așa-numitei Epoci de Aur din secolul al V-lea î.Hr., când acest oraș, sub conducerea ambițiosului general Pericle, a devenit centrul unui imperiu maritim care se întindea de-a lungul Mării Egee, dominând sute de polisuri (orașe-state).
Aspasia avea să devină tovarășa și sfătuitoarea iubită a lui Pericle timp de peste un deceniu, dar nu era ateniancă prin naștere: se născuse în Milet, un oraș-stat din Ionia (pe coasta de vest a Turciei moderne), care timp de un secol fusese centrul intelectual al lumii antice de limbă greacă.
Nu se știe nimic sigur despre primii ani de viață ai Aspasiei în Milet, iar o mare parte din biografia ei trebuie reconstituită din diverse surse și conjecturi; dar traiectoria ei ulterioară sugerează că nu era străină de curentele intelectuale ale orașului natal.
Milet a fost fondat de atenieni și alți coloniști greci în jurul anului 1000 î.Hr. și a devenit un centru cultural și comercial înfloritor. Gânditorii milesieni din secolul al VI-lea î.Hr., precum Thales și Anaximandru, au fost considerați (printre alții, de Aristotel) ca fiind primii filosofi. Acești oameni se dedicau speculațiilor despre chestiuni care nu țineau de viața de zi cu zi: întrebări despre originile cosmosului, natura timpului și elementele primare ale lumii naturale. În cursul secolului al VI-lea î.Hr., Milet a cedat dominației imperiale persane și, în cele din urmă (după o revoltă eșuată), a fost distrus în totalitate în 493 î.Hr., iar locuitorii supraviețuitori au fost forțați să fugă în exil. Paisprezece ani mai târziu, în 479 î.Hr., persanii invadatori au fost respinși din Grecia, iar viața a început să revină în orașul restaurat.
Printre cei care s-au întors în țară se număra tatăl Aspasiei, Axiochus, a cărui descendență poate fi urmărită până la cea a unei familii aristocratice ateniene numite Alcmaeonide (din care făcea parte și Pericle). Aproximativ un deceniu mai târziu, în anul 470 î.Hr. s-a născut Aspasia: semnificația numelui ei în limba greacă – „bun venit” – poate indica faptul că nașterea ei a venit ca o bucurie neașteptată. Crescând, ea a dobândit în mod evident acel tip de educație literară și filosofică (refuzată majorității femeilor grecești) care i-a permis să devină o vorbitoare fluentă, o gânditoare elocventă și o profesoară admirată. Atenienii asociau preocupările intelectuale și abilitățile retorice, pe care le considerau suspecte, cu cei care nu erau atenieni, pe care îi clasificau drept xenoi („străini”), cărora le dădeau titulatura de „sofiști” – bărbați precum Protagoras și Gorgias. Astfel de atribute la o femeie, însă, erau aproape de neconceput. Ele ar fi fost privite cu dezgust de atenieni, care aveau tendința de a se gândi la soțiile ‘cinstite’ ca la niște gospodine și mame fără nicio chemare sau drept la aspirații intelectuale.
Pe când avea aproximativ 20 de ani, Aspasia a emigrat la Atena în compania surorii sale, care era căsătorită cu un aristocrat atenian (tot un Alcmaeonid) și politician pe nume Alcibiade. Cu zece ani mai devreme, în 460 î.Hr., Alcibiade fusese ținta procedurii cunoscute sub numele de ostracizare, prin care un vot în cvorum al cetățenilor atenieni ducea la expulzarea din Atena, pentru o perioadă de zece ani, a unei personalități nepopulare sau cu probleme politice. Plecase în Milet împreună cu soția și familia sa, iar aceștia s-au întors aducând-o cu ei pe sora soției sale, frumoasa și inteligenta Aspasia, cel mai probabil cu scopul de a-i găsi un soț de mare anvergură. Totuși, la 20 de ani, Aspasia ar fi fost considerată trecută de prima tinerețe pentru a face o căsătorie onorabilă, deoarece fetele ateniene erau de obicei logodite la începutul adolescenței.
Fiind femeie și străină, abilitățile intelectuale ale Aspasiei nu puteau decât să ridice semne de întrebare în rândul bărbaților și femeilor ateniene. Aceștia asociau, în general, astfel de calități cu o clasă de femei mai puțin onorabile, curtezanele (hetaire). Acestea din urmă duceau o viață mult mai emancipată decât femeile ateniene legate de casă, ceea ce, în mod firesc, tindea să le facă mai interesante și mai căutate tovarășe pentru bărbații căsătoriți și educați decât propriile soții. Dar Aspasia nu se sfia să își etaleze elocvența neobișnuită și, nu în ultimul rând, inteligența emoțională. Ea a înființat în casa ei (sau în cea a lui Alcibiade) o practică terapeutică menită să consilieze bărbații și femeile din elita ateniană cu privire la relațiile umane, în special despre dragoste și căsătorie. În acest sens, ea ar putea cita exemplul unui sofist atenian, Antiphon, care a înființat o „cură de vorbire” în orașul Corint, cu scopul de a-i consilia și consola pe cei îndurerați.
Potrivit biografului antic Plutarh, printre cei care au vizitat salonul Aspasiei s-a numărat și tânărul Socrate, care era apropiat de Aspasia ca vârstă. În această etapă a vieții sale, Socrate nu avea încă o personalitate filosofică pe deplin dezvoltată. Fiu al unui pietrar bogat, el se antrena pentru a deveni soldat hoplit și asista la prelegerile unor sofiști care își promovau speculațiile despre timp, univers și fizică. Socrate împărtășea însă cu Aspasia o fascinație pentru misterele relațiilor și conduitei umane, care ofereau o cale mai fezabilă pentru examinarea filosofică decât fizica absconsă, cale pe care avea să o urmeze în întregime în filosofia sa ulterioară.
Clearchus (un elev al lui Aristotel) afirmă că Aspasia și Socrate „au avut o relație” înainte ca Aspasia să devină tovarășa lui Pericle. Întrucât amândoi au fost figuri neobișnuite în Atena – Aspasia, cu trecutul ei străin și intelectul neobișnuit, iar Socrate, cu afecțiunea sa mentală care îl făcea să audă voci, precum și cu respingerea căilor succesului politic sau financiar pe care le avea la dispoziție pentru a le urma – este posibil ca ei să fi fost atrași împreună de sentimentul reciproc de a fi diferiți de cei din jur. Elevul lui Socrate, Platon, a avut-o în mod clar în minte pe Aspasia atunci când a construit figura lui „Diotima” (de altfel necunoscută și neatestată, dar numele înseamnă „onorată de Zeus”, iar „Zeus” era porecla obișnuită a lui Pericle) în dialogul său Simpozion. Diotima este descrisă ca fiind o femeie „inteligentă”, cu elocvența unui „sofist desăvârșit”, care a fost vizitată de Socrate în mai multe rânduri pentru a-l putea instrui pe tema iubirii (Eros).
Faimoasa afirmație a lui Socrate era că „tot ce știa era că nu știa nimic”; dar în cazul iubirii, spune el, știa adevărul – pentru că l-a învățat de la Diotima. Doctrina iubirii pe care Diotima o expune în Simpozion propune că iubirea începe cu atracția fizică față de un alt corp, apoi trece la o atracție față de mai multe corpuri; dar că apoi avansează spre forme de iubire superioare din punct de vedere etic (de unde și termenul de iubire „platonică”). Un dialog pierdut cu titlul Aspasia al unui elev al lui Socrate (Eschines), citat de oratorul roman Cicero, păstrează un scenariu care a avut loc într-unul dintre saloanele Aspasiei: în el, Aspasia susține și ea o abordare similară, mai degrabă etică decât fizică, a relațiilor dintre bărbat și femeie, ca fiind baza unei căsnicii reușite.
Una dintre formele superioare de iubire remarcate în Simpozionul lui Platon este iubirea patriotică. Este posibil ca Aspasia să fi simțit că face un serviciu de iubire orașului său adoptiv, Atena, atunci când, în anul 445 î.Hr., la aproximativ cinci ani după ce a ajuns acolo, a intrat într-o relație cu Pericle și s-a mutat în casa lui ca soție. Pericle era divorțat de mulți ani de prima sa soție și a fost îndrăgostit de Aspasia, care la 25 de ani avea doar jumătate din vârsta lui; afecțiunea publică neobișnuită pe care i-a acordat-o („o îmbrățișa în fiecare dimineață și seară la plecarea și la întoarcerea în casa lui”) a fost remarcată de observatorii contemporani. Dar Pericle s-a aflat într-o dilemă, deoarece cu doar șase ani mai devreme, în 451 î.Hr., propusese și adoptase o lege în Adunarea ateniană cu scopul de a descuraja căsătoriile dintre bărbații atenieni și soțiile din afara Atenei: aceasta decreta că copiii unei astfel de uniuni nu vor primi cetățenia ateniană. A făcut apel la atenieni, cu succes, pentru a anula legea în cazul propriului său fiu cu Aspasia din Milesia, Pericle Junior.
Cu toate acestea, Pericle a avut și dușmani și detractori de-a lungul perioadei de aproximativ 30 de ani de ascensiune în politica ateniană. Intrarea în scenă a Aspasiei i-a înfuriat pe dușmanii săi. Dramaturgii comici ai vremii, ale căror piese reflectau răutăți politice din punctul de vedere al atenienilor conservatori care disprețuiau politicieni populiști precum Pericle, au aruncat insulte și vituperări asupra cuplului. În pasajele comice care au supraviețuit, Aspasia este numită „curvă”, „doamnă de bordel” și „mamă de bastard” și este înjurată pentru presupusa ei influență malignă asupra lui Pericle (care a propus cu succes o lege a cenzurii în 439 î.Hr., deși aceasta a fost abrogată la scurt timp după aceea). În special, a fost acuzată că l-a instigat pe Pericle să conducă o expediție pe uscat și pe mare împotriva insulei Samos (un rival comercial al orașului său natal, Milet), ceea ce a dus la o campanie acerbă de zece luni în perioada 440-439 î.Hr., care s-a încheiat cu supunerea sângeroasă a insulei. Nouă ani mai târziu, în 431 î.Hr., atenienii au intrat din nou în război, de data aceasta cu Sparta, ca urmare a unor dispute prin procură, inclusiv una cu orașul vecin Megara. Cel mai mare dramaturg comic al vremii, Aristofan, l-a ironizat pe Pericle în comedia sa „Acharnians” pentru că a pornit războiul („Războiul peloponesiac”) pentru a o liniști pe Aspasia, „doamna lui de bordel”, pentru că se presupune că niște megarieni „fugiseră cu două prostituate” din bordelul ei.
Oricât de absurde și de comice ar fi astfel de scenarii, ele au fost luate ca atare timp de secole. Cu toate acestea, doi biografi contemporani sobri ai lui Socrate, Platon și Xenofon, o prezintă pe Aspasia doar ca pe o profesoară respectată de elocvență și expertă în probleme de relații umane. Nici unul dintre ei nu spune nimic despre faptul că ar fi fost o „prostituată” și nici măcar o singură sursă antică nu o numește hetairă. Acest termen i-a fost atașat de către scriitori ulteriori, stânjeniți de apelativele mai peiorative care i-au fost aplicate de către comedianți, dar nepregătiți să recunoască adevărul portretizării sale de bună reputație de către Platon și Xenofon. Dialogul Menexenus al lui Platon susține că Aspasia a contribuit la compunerea celebrului „Discurs funerar” păstrat de istoricul Tucidide prin cuvintele puse în gura lui Pericle. Dacă este așa, ea a fost cu siguranță o femeie de o elocvență și o influență extraordinare; dar nu în felul în care o descriu piesele comice.
După mai bine de 15 ani împreună, Aspasia l-a pierdut pe Pericle în 429 î.Hr. când acesta a murit din cauza ciumei din Atena. În anul următor, ea s-a recăsătorit cu un bărbat pe nume Lysicles, care era un general, probabil cunoscut de regretatul Pericle ca fiind un tovarăș de-al său. Lysicles este și el batjocorit de comedianți ca fiind un „vânzător de oi”, fără îndoială pentru a sugera asociațiile sale mercantile de joasă speță și caracterul avar al Aspasiei (vânzarea de oi ar fi putut fi pur și simplu o sursă vizibilă a bogăției sale). Lysicles a murit în anul următor în timpul serviciului activ în Frigia, lăsând-o pe Aspasia văduvă pentru a doua oară.
După aceea nu mai auzim nimic despre Aspasia. S-ar putea să se fi căsătorit din nou; și ar fi putut trăi pentru a-l vedea pe Socrate executat în 399 î.Hr. Dar figura ei planează asupra unui episod istoric trist, execuția fiului ei, Pericle, în 406 î.Hr., după ce acesta a comandat în comun flota ateniană în bătălia navală de la Arginusae. Deși a fost o victorie ateniană, o furtună i-a împiedicat pe generali să se organizeze pentru a aduna cadavrele, iar atenienii, furioși și îndurerați, au votat pentru executarea în masă a celor zece comandanți. A fost o procedură controversată, iar președintele Consiliului a încercat din răsputeri, dar fără succes, să-i convingă că era ilegal să nu-i judece pe comandanți individual. Acel președinte era Socrate, care îndeplinea singura funcție civică pe care și-a asumat-o în întreaga sa viață. Poate că a fost convins să candideze atât de târziu la această funcție doar pentru că Aspasia, femeia pe care o iubise cândva, îi întinsese mâna, rugându-l să facă tot ce poate pentru a cruța viața fiului ei.
sursa – Engelsberg Ideas
Vă recomand să urmăriți prezentarea pe Youtube – https://www.youtube.com/watch?v=A5yRb1vr_Ms
Elena Cuza. Prima doamnă a României – Prima parte
La 17 iunie 1825, la Iaşi, a văzut lumina zilei Elena, cea care mai târziu va ajunge Prima Doamnă a României.
Tatăl, postelnicul Iordache Rosetti, era fiul Marelui Vornic, cu acelaşi nume, de la care moştenise moşia Soleşti, în ţinutul Vaslui, singura care-i mai rămăsese „din mai bine de douăzeci şi nouă de moşii cât avusese”. Mama, Ecaterina, era fiica logofătului Dumitrache Sturdza, care, în timpul revoluţiei de la 1821, împreună cu întreaga familie, „lăsându-şi odoarele casei şi bucatele pământului pe mâna răsculaţilor şi a turcilor”. s-a refugiat la Cernăuţi, unde a stat doi ani. În această perioadă, postelnicul Iordache Rosetti s-a căsătorit cu Ecaterina Sturdza, de la care ” luă puţină zestre”.
Ecaterina Rosetti ” era aspră la înfăţişare, ca şi tatăl ei logofătul. Avea o fire dreaptă, hotărâtă la fapte, chibzuită şi foarte religioasă. Autoritară cu copiii săi, nu le îngădui niciodată cea mai mică lipsă de bună cuviinţă faţă de cei ce-i înconjurau. Luând în mână aproape fără sprijinul soţului, treburile destul de încurcate ale moşiei, era cunoscută ca adevărata stăpână de către toţi slujitorii curţii, boierul fiind mai puţin energic şi suferind de inimă. Se descurca singură cu zarafii de care avea nevoie, mai cu seamă în vremea când ridicase din temelie, casa nouă la Soleşti. Era însă bună şi îndatoritoare cu acela care avea nevoie de sfatul şi ajutorul ei”.
Elena îşi va petrece primii ani ai copilăriei la moşia Soleşti, alături de ceilalţi patru fraţi, sub directa supraveghere a mamei sale, Ecaterina. Anii şcolarităţii îi va face cu profesori particulari, la conacul unchiului său, Constantin Sturdza, de la Şcheea, împreună cu verii săi, şi apoi la bunicul Dumitrache Sturdza de la Miclăuşeni, posesorul unei impresionante colecţii de manuscrise şi documente. La 15 ani revine la Iaşi, unde familia sa deţinea o casă, şi conform obiceiului vremii, este prezentată în cercurile protipendadei capitalei Moldovei, din vremea domnitorului Mihail Sturdza. Tot ceea ce vedea în jurul său, era cu totul neaşteptat pentru adolescenta crescută atât de autoritar de părinţi, şi care nu-şi putuse dezvolta adevărata personalitate. Curiozitatea şi dorinţa de necunoscut, o împingea înainte spre acest mediu cultural efervescent al Iaşilor anilor 40, dar firea temătoare, o reţinea în multe împrejurări, lăsând-o pradă visurilor romantice.
„Tineretul făcea saloane literare, societăţi muzicale, sub supravegherea maeştrilor aduşi din Berlin sau Viena cu mari cheltuieli. La aceste întruniri, cunoscu Elena Rosetti pe Hermiona Asachi, căsătorită Moruzzi, care mânuia destul de îndemânatic condeiul, şi cânta şi din harpă, instrument rar întâlnit pe acele vremuri”. În saloanele rudei sale, Didiţa Mavrocordat, întâlnea „mai tot tineretul cult al Iaşilor, fără deosebire de boierie. Se jucau acolo comediile tinerilor scriitori moldoveni: Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Matei Milo”.
Deoarece părinţii aveau treburi la moşia de la Soleşti, tânăra Elena a fost lăsată câţiva ani, la Iaşi, în grija mătuşei sale, Profira Cantacuzino. Se ivea acum, prilejul de a face noi cunoştinţe, cu ocazia frecventării petrecerilor, din saloanele marilor boieri Roznovanu, Costache Sturdza, Mavrocordat sau Cantacuzino.
Fără a fi o frumuseţe, tânăra Elena se remarcă prin simplitate, corectitudine, naturaleţe, timiditate. Avea ochi mari, negri, sprâncene pronunţate, faţa ovală, iar părul bogat îl purta strâns în cozii, cu cărare la mijloc, după moda vremii. În această perioadă, îl cunoaşte pe Alexandru Cuza, posibil în casa Didiţei Mavrocordat, al cărui soţ fusese pe vremuri colegul lui în Institutul Cuenim, din Iaşi, sau la balurile lui Nicolae Cantacuzino. Oricum, un prilej deosebit l-a constituit îndoita nuntă a Pulheriei Rosetti-Cantacuzino cu Constantin Moruzzi și a Pulheriei Rosetti – Bălănescu cu Vasile Cantacuzino, petrecere la care a participat domnitorul Mihail Sturdza, şi toată „lumea bună” a capitalei Moldovei, despre care amintea cu entuziasm Elena Rosetti, într-o scrisoare adresată mamei sale, din 6 februarie 1841.
„De statură medie, cu înfăţişarea plăcută, trăsături regulate, ochi albaştri şi păr castaniu buclat, Alexandru Cuza plăcea tuturor de la prima vedere. Foarte inteligent, spiritual, cu purtări simple şi familiale, era primit în toate saloanele, şi mai cu deosebire de către femei, care-I găseau curtenitor şi vesel. Cuceritor când voia, prietenos cu cei de aproape, lua parte la mai toate petrecerile, unele din ele destul de scandaloase pentru cei ce ţineau la buna lor faimă.
Îndată după venirea în ţară, când slăbiciunile lui nu erau încă prea mult cunoscute, întâlni pe Elena Rosetti, care, cu toate că nu era o fată bogată, făcea parte din protipendadă, şi avea întinse legături de rudenie cu cei care conduceau Moldova. Alexandru Cuza, care nu era un om de interes, luându-se mai mult după îndemnul inimii, decât al raţiunii, privi totuşi pe această mică boieroaică, ca o partidă bună pentru începutul carierei sale funcţionăreşti”.
Tânărul judecător solicita un concediu ministerului în vederea căsătoriei sale cu Elena Rosetti. Evenimentul a avut loc la 30 aprilie 1844, în biserica de pe domeniul postelnicului Iordache Rosetti din Soleşti, într-un cerc restrâns.
Numeroasele obligaţii de serviciu, ce-i reveneau la judecătorie, îl determină pe Alexandru Cuza să părăsească în grabă Soleştii, pentru a se deplasa la Galaţi. Aici, tânăra pereche va locui în casele postelnicului Ioan Cuza.
Sursa – Oltea Răşcanu Gramaticu, Doamna Elena Cuza în ACTA MOLDAVIAE MERIDIONALIS, XXX, 2009
Vă recomand să urmăriți prezentarea video pe Youtube – https://www.youtube.com/watch?v=e5ie6FH8g2c
Isaac Asimov – Autobiografie
Isaac Asimov a fost unul dintre cei mai mari scriitori de science fiction ai secolului XX. Excepțional de prolific, Asimov a scris peste 500 de volume.
Lectura „Autobiografiei” lui Isaac Asimov oferă cititorului șansa de a descoperi detalii despre copilăria scriitorului, relațiile cu părinții și colegii, cele două căsnicii ale sale, pasiunile, viciile și fobiile sale, dar și despre cărțile care i-au asigurat succesul. Jalonând mereu între prezentarea faptelor și gândurile și evenimentele care au stat în spatele unui moment din viață sau al altuia, autorul îl delectează pe cititor cu un stil literar caracterizat de umor și ironie.
Părinții
… tata nu m-a pedepsit niciodată fizic, a lăsat asta pe seama mamei, care era foarte pricepută în materie.
(mama) Traiul greu îi tocise nervii, de aceea se descărca în principal asupra mea. E drept că și eu i-am dat suficiente motive, dar mă bătea adesea și nu avea deloc mâna ușoară. Asta nu însemna însă că nu mă iubea din tot sufletul. Regret doar că nu avea și alte modalități de a mi-o dovedi. (p. 17)
Mama n-a avut niciodată ocazia de a deveni o bună bucătăreasă. Din cauza prăvăliei, trebuia să gătească pe fugă, aşa că, pe toată durata tinereții mele (de fapt, până m-am însurat), am mâncat numai prăjeli şi, ocazional, carne fiartă cu cartofi fierți. Nu consumam legume, însă mâncam foarte mult pâine. Nu mă plâng. Îmi plăceau toate. Cred însă că modul acela de preparare a hranei mi-a imprimat un mod de viață care, spre bătrânețe, mi-a provocat necazuri cu arterele coronare. Privind şi partea pozitivă a lucrurilor, mâncărurile mamei mi-au antrenat sistemul digestiv, obişnuindu-l cu sarcini mai dificile, aşa încât am căpătat un stomac de fier. Totuşi, mama gătea şi unele specialități – ridichi gratinate cu ceapă şi ouă fierte tari – care erau o minunăție, dar, după ce le mâncai cu regularitate vreme de o săptămână, cei din jur începeau să păstreze o oarecare distanță.
Marea pasiune
Nu-mi amintesc să-i fi privit cu nostalgie pe ceilalți copii alergând şi dorindu-mi să mă pot alătura lor. Dimpotrivă, apreciam posibilitatea drept una neplăcută. Eu eram mult mai fericit, deoarece aveam cărțile. Preferam oricând să citesc.
Nu uit după-amiezile fierbinți de vară când vânzările lâncezeau şi tata, cu sau fără mama, se putea descurca şi fără mine în prăvălie. Stăteam afară, în fața magazinului (gata oricând să dau o mână de ajutor la nevoie), cu scaunul lăsat pe spate, până atingea zidul cu speteaza, şi citeam.
Îmi amintesc că după ce s-a născut fratele meu, Stanley, şi am căpătat sarcina de a avea grijă de el, dădeam ocol cartierului de douăzeci-treizeci de ori, în vreme ce citeam, ținând o carte rezemată de mânerul căruciorului.
Țin minte cum mă întorceam de la bibliotecă cu trei cărți, având câte una sub fiecare braț şi citind din a treia. (p. 37)
Dacă vreau să-mi amintesc de pace, seninătate şi plăcere, mă gândesc la mine însumi aşa cum eram în acele toropite după-amiezi de vară, cu spătarul scaunului proptit de perete, cu cartea în poală, întorcând paginile. Poate că în viața mea au existat, la răstimpuri, note mai acute de extaz, momente copleşitoare de triumf şi satisfacție, dar în privința fericirii senine şi liniştite, nu există alte clipe cu care să le pot compara. (p. 37)
Viciile
I.Fără viciul jocurilor de noroc
Rememorând toate astea, pare destul de meschin din parte-mi că nu am vrut să risc nişte bunuri banale, mizând pe abilitatea mea de jucător. Totuşi refuzul a avut avantajele sale: m-a oprit toată viața de la a ceda în fața tentațiilor jocurilor de noroc. O singură dată, o singură dată, m-am prăbuşit din starea aceea de puritate. Pe la douăzeci de ani, n-am rezistat ispitei de a mă alătura „băieților” şi am participat la un joc de pocher, la care fusesem asigurat că mizele aveau să fie modeste.
Ulterior, încercat de remuşcări, i-am mărturisit tatei că jucasem pocher pe bani.
— Şi cum te-ai descurcat? m-a întrebat calm tata.
— Am pierdut cincisprezece cenți.
— Slavă Domnului, a exclamat el. Gândeşte-te ce s-ar fi întâmplat dacă ai fi câştigat cincisprezece cenți. Bătrânul meu era perfect conştient de patima pe care o declanşa un asemenea viciu.
II. Fără băutură
… este bine ştiută nesiguranța creatorului. Nu cumva textele lui sunt slabe? Chiar dacă este un autor popular, care nu-şi pune problema publicării, el îşi poate face griji în privința calității. Am impresia că o combinare între singurătate şi nesiguranță (la care se adaugă, în unele cazuri, apropierea inexorabilă a termenului de predare) duce uşor la căutarea alinării în băutură. Şi cunosc destui scriitori de science-fiction care sunt băutori înveterați.
Cum am scăpat eu? În primul rând, am fost învățat să mă feresc de băuturile alcoolice de către un tată sever. În al doilea rând, motivele care-i împing pe scriitori spre băutură nu există în cazul meu. Mie îmi place să fiu singur, deşi pot fi foarte sociabil într-un grup, mai cu seamă dacă sunt lăsat să vorbesc numai eu. De asemenea, nu m-am gândit niciodată că operele mele pot fi proaste. Sunt lipsit de orice discernământ critic şi-mi place tot ceea ce scriu. (p. 83-84)
Palavragiu
Recunosc cu mâna pe inimă că sunt un palavragiu neîntrecut. Chiar recent, Robyn (fiica) i-a spus unui prieten: „O conversație cu tata înseamnă să asculți un monolog.” (p. 347)
Dispute cu cei din jur
… m-am ciondănit cu profesorii pe tot parcursul studiilor, chiar şi în timpul doctoratului. În plus, am avut dispute cu toți cei care se aflau deasupra mea în vreo ierarhie. Nu mi-am găsit cu adevărat liniştea până ce nu am ajuns singurul meu stăpân. Niciodată nu am avut stofă de slujbaş. (p. 39)
Un aspect neplăcut al personalității
Viața mea, chiar şi după ce avansasem binişor în vârsta mijlocie, a fost marcată de incapacitatea de a mă înțelege cu colegii şi şefii. Chiar şi în calitate de profesor la Facultatea de Medicină, mi-am etalat acest aspect neplăcut al personalității mele. (p. 179) [avea să fie concediat]
Doar scrisul
Atunci când m-am simțit deprimat sau nefericit, singurul antidot pe care l-am avut la îndemână (fiindcă niciodată nu am fumat, nu am băut şi nu m-am drogat) a fost scrisul. Doar el mi-a anihilat anxietatea. (p. 96)
Femeile
… n-am avut nici o întâlnire cu o fată înainte de a împlini douăzeci de ani. (p. 91)
Poate că acest lucru n-a fost chiar atât de rău. Absența sexului opus a însemnat că m-am putut concentra asupra învățăturii, fără a fi distras de prezențe feminine. În plus, datorit faptului că fusesem promovat înainte de termen în clase superioare, toate colegele mele, fiind cu doi ani mai mari, m-ar fi privit ca pe un copil şi mi-ar fi respins cu dispreț orice avansuri.
Şi totuşi, n-a fost în întregime bine. Absența femeilor a contribuit la deformarea dezvoltării mele sociale. Totodată, a avut drept efect faptul că m-am trezit în noaptea nunții (la vârsta de douăzeci şi doi de ani) flăcău, cu o soție virgină. Asta poate părea minunat pentru moralişti, dar eu cred că a fost un dezastru. (p. 91)
Suferind din dragoste
În cele din urmă, intrând în facultate la vârsta de nouăsprezece ani, am avut şi colege. Din întâmplare, vecina mea de bancă la cursul de chimie organică sintetică era blondă, atrăgătoare, doar cu un an mai mare decât mine şi o chimistă mult mai pricepută.
În condițiile respective, nu consider surprinzător faptul că m-am îndrăgostit imediat. Poate a fost o prostie s-o fac aşa rapid, dar a fost perfect natural. (p. 91)
Fata era foarte drăguță şi bună la suflet, străduindu-se din răsputeri să nu mă jignească, deşi n-o interesam câtuşi de puțin din punct de vedere romantic. Am ieşit împreună de câteva ori (primele mele întâlniri) şi a rezistat în fața incredibilelor mele stângăcii. Ea m-a învățat, de pildă, că bufetele cu autoservire nu erau singurele localuri unde se putea mânca şi m-a dus la un restaurant micuț, după ce m-a prevenit, cu multă blândețe, că trebuia să las un bacşiş.
De fapt, ziua cea mai fericită din viața mea a fost 26 mai 1940, când am mers împreună la Expoziția Mondială, am petrecut toată ziua împreună, ba chiar am reuşit s-o ating de câteva ori rapid cu buzele, închipuindu-mi că acelea erau… săruturi. (p. 92)
Acela a fost însă şi sfârşitul. Ea obținuse diploma de absolvire şi-şi găsise o slujbă în industrie în Wilmington, statul Delaware. Pe 30 mai, şi-a luat rămas bun de la mine, lăsându-mă copleşit de durere. Am mai întâlnit-o de două ori după aceea. O dată, m-am dus chiar în Wilmington, ca s-o vizitez, şi am mers împreună la film. Iar după un sfert de veac, am ținut o prelegere în Atlantic City pentru Societatea Chimică Americană, iar o femeie, care mă aşteptase să-mi vorbească după încheierea conferinței, m-a întrebat: „Mă mai ţii minte, Isaac?”
Ea era. Am recunoscut-o, fireşte, dar nu m-am simțit emoționat. Am cinat pe faleză, împreună cu ea şi cu soțul ei. Avea deja cinci copii.
Ce s-a întâmplat după despărțirea noastră din 1940 mi se pare acum (acum, după o jumătate de secol) partea cea mai interesantă a întregului episod. Pentru prima şi singura dată în viață, am suferit din dragoste. (p. 92)
Mult timp după aceea, am bântuit de colo-colo, încruntat și nefericit. Pentru mine, norii pluteau la o palmă de pământ şi razele soarelui erau inutile. Nu mă puteam gândi decât la fata aceea, iar când o făceam pieptul îmi era cuprins de o gheară şi-mi venea greu să respir. Decisesem că viața nu avea sens şi eram foarte, foarte, foarte sigur că n-aveam să-mi revin niciodată. Ba chiar mă întrebam dacă n-ar fi fost mai simplu să mă întind în pat şi să mor de durere. (p. 92-93)
Prima căsătorie
Tactul şi fermitatea, insistența în fixarea altor întâlniri, siguranța mea calmă că ne vom căsători au fost atât de impresionante, încât Gertrude a cedat. În nici un caz nu mă considera un obiect de adorare romantic (cine naiba ar fi făcut-o?), totuşi am izbutit s-o amețesc prin vorbe în asemenea măsură, încât a fost de acord să-mi ofere o şansă. (Bineînțeles, mi-a admirat inteligența. Asta mi-a fost de ajutor.) Pe 26 iulie 1942, la mai puțin de jumătate de an după prima noastră întâlnire, ne-am căsătorit. N-a fost o căsătorie uşoară. La urma urmelor, ea nu era îndrăgostită de mine, sunt sigur în privința asta. Amândoi eram virgini (deşi ea avea cu doi ani mai mult decât mine), iar viața noastră sexuală n-a fost prea grozavă, întrucât nici unul din noi nu avea experiență. Au existat şi alte nepotriviri care s-au amplificat pe parcurs… (p. 100)
Infidelitate
Aş dori să subliniez faptul că nu eram un monument de fidelitate. (…) Când mă însurasem, fusesem total lipsit de experiență sexuală, iar în următorii unsprezece ani nu avusesem nicio legătură extraconjugală, în ciuda ocaziilor ivite în armată la convenții. Cu toate acestea, nu rămâneam chiar indiferent în fața tentațiilor şi, în cele din urmă, au apărut ocazii când unele tinere şi-au făcut foarte clare intențiile, iar posibilitățile existau şi… am cedat. (p. 305)
Aş fi putut cu uşurință să mă transform într-un Don Juan. Dețineam impulsul respectiv, dar… nu aveam timpul necesar. Scrisul se situa pe primul loc şi, întrucât era vorba de cantități impresionante, ocaziile de a mă angaja în diverse aventuri au apărut doar rar. N-am regretat, fiindcă, în cazul meu, chiar şi sexul ocupa locul al doilea, după scris. (p. 305)
Janet
Suntem permanent împreună, chiar şi atunci când lucrăm în colțuri opuse ale locuinței. În plus, răbdarea şi sensibilitatea lui Janet sunt remarcabile, ea acceptându-mi toate defectele cu o iubire neclintită. Sunt sigur că şi eu le-aş îngădui pe ale ei, cu tot atâta iubire, dacă ar avea vreunul. (p. 307)
Despre moarte
Deoarece am avut parte de o viață bună, voi accepta moartea, atunci când va veni, pe cât voi putea de împăcat, deşi aş prefera să nu fie dureroasă. De asemenea, aş dori ca toți aceia care rămân după mine – rude, prieteni şi cititori – să nu-şi irosească timpul şi să nu-şi otrăveasc sufletul în inutile jelanii şi în nefericire. Ar trebui ca, în numele meu, să fie încântați că viața mi-a fost atât de bună. (p. 393)
Sursa – Isaac Asimov, Autobiografie, Trad.: Mihai-Dan Pavelescu, București, Teora, 1997
156 de ani de la abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza
Astăzi se împlinesc 156 de ani de când Alexandru Ioan Cuza, domnitorul României, a fost silit să abdice, ca urmare a conjurației pregătite de coaliția dintre conservatori și liberal–radicali.
În noaptea de 10 spre 11 februarie 1866, trădat de o parte a armatei condusă de colonelul Nicolae Haralambie, Alexandru Ioan Cuza a fost ameninţat cu pistoalele şi pus să semneze actul de abdicare. Astfel, Cuza a fost nevoit să renunțe la conducerea ţării în fruntea căreia s-a aflat vreme de şapte ani, timp în care a contribuind la accelerarea societăţii româneşti printr-un program de reforme fără egal până atunci.
Alexandru Ioan Cuza a murit în exil în Germania, la Heidelberg, în 1873, la vârsta de 53 ani,
Copilăria lui Ion Luca Caragiale
Într-o seară de iarnă, sosind de la Berlin, Caragiale îşi făcu intrarea în casa lui Vlahuţă, cu o privire visătoare şi spuse cu neobişnuite inflexiuni duioase în voce: „Parcă văd… Seara. Frig. Ninge, viscoleşte. La Ploieşti. Acum cincizeci şi atâţia de ani… O femeie săracă, într-o odaie fără foc, se chinuieşte, nemişcată, pe o saltea de paie… Vântul vâjâie afară, nenorocita femeie se zvârcoleşte înăuntru de dureri groaznice… Şi toată noaptea o duce aşa… De-abia către ziuă se uşurează. Naşte un copil fără noroc… Ei bine, copilul ăla sunt eu.” Cei de faţă fură surprinşi, dar oaspetele se grăbi să împrăştie, cu o glumă, după obicei, norul de înduioşare ce-l adusese cu sine.
Poate că tocmai tristeţea ce-l copleşise pe Caragiale în acea seară de iarnă dă tabloului o estompă sumbră, pe care n-a avut-o în realitate. Tatăl său, grămăticul mănăstirii Mărgineni, nu mai era în 1852 un om aşa de lipsit, încât femeia lui să îndure chinurile facerii într-o odaie fără foc. Postul modest pe care-l deţinea nu-l ridicase totuşi în rândurile celor înstăriţi, aşa că, atunci când va afirma despre sine că e copil de oameni săraci, Caragiale nu va mai exagera ca în evocarea condiţiilor naşterii sale.
Viscolea, ca în miez de iarnă grea, când s-a născut viitorul dramaturg, în noaptea de 29 spre 30 ianuarie stil vechi. Evenimentul s-a produs nu la Ploieşti, ci la Haimanale, aşezare din apropierea mănăstirii Mărgineni. După referințele localnicilor, casa lui Luca Caragiale se afla, pare-se, la capătul unui dâmb, paralel cu zidul ca de cetate al mănăstirii. Aşezarea de oameni nevoiaşi, pripăşiti prin partea locului — de unde şi numele peiorativ de Haimanale — a purtat mai târziu numele de Vornicul Măgureanu, care n-a reuşit să-l facă uitat pe cel initial. Începând din 1952, satul a primit numele celui mai vestit dintre cetățenii săi. Comuna Ion Luca Caragiale, la 25 kilometri de Ploieşti şi cam tot atâția de Târgovişte, e astăzi o aşezare înfloritoare, cu gară. Cum se vede, e un centru de o anume importantă, care şi-a lărgit locul, prin defrişări în marile păduri de fagi. Pe sub crengile bătrânilor copaci de altă dată şi-a purtat Luca sin Ştefan primul născut, în ziua de 7 februarie 1852, naşă fiind Maria, cea venită cu patruzeci de ani înainte, în alaiul lui Caragea-vodă, de la Constantinopol.
Peste numai două luni, pe Ia mijlocul lui aprilie, Luca Caragiali fu nevoit să plece, probabil în interes de serviciu, la Bucureşti, unde rămase până în mai. Scrisorile Ecaterinei — „Cati” — sunt ale unei soții iubitoare care ghiceşte necazurile sotului, chiar dacă acesta i le ascunde. Soții îşi fac reproşuri de dragoste, puțin exagerate după patru ani de conviețuire şi Ia vârsta lor. Probabil că nu erau deprinşi să stea despărtiți atâta vreme. Cati, ca orice gospodină de la ţară, a pus în primăvară cloşti şi-şi încunoştiinţează bărbatul că are doisprezece pui de curcă, răţuşte şi pui de găină. În casă nu domnea însă întotdeauna belşugul — sunt zile când la bucătărie nu e foc şi „n-au avut nimeni ce mânca”. Cincisprezece cornuri trimise de la Bucureşti prin Ion Vizitiu fac bucuria femeii şi a copilului — „a păpat şi scumpul nostru Iancu”. Iancu nu avea decât vreo trei luni, dar mama îl asociază formulelor de politeţe şi afectuoase adresate tatălui şi rudelor din Capitală — „Iancuţu, copilaşul nostru cel scump sărută mâna tătuţului şi la toţi şi toate rudele, el să află sănătos, voinic, împreună cu mama lui „.
Copilul era într-adevăr voinic, căci pe la patru luni mama îl şi purta în picioare, ceea ce-l alarmează pe Luca, de unde asigurarea imediată. „Pentru Iancuţu nostru drag nu te-ngrija, că eu nu-I port mult în picioare, numai câte puţin, şi îl ţin bine, nici nu-l port mereu”. E un copil „blagoslovit” — „bunătatea lui este nespusă. Acuma s-a dedat în apă, nu i se aude guriţa până îl scald, apoi râde de tot, vesel, vesel, din somn când se deşteaptă cu râs şi cu gângâituri”.
Până la împlinirea vârstei de şcoală, Ion Luca a crescut în libertatea neîngrădită a copiilor de la ţară. Sănătos şi deosebit de vioi, bătea coclaurile, dar ştia să guste şi deliciile serilor calme, cu basme spuse de vreun moşneag sau vreo bătrână din Haimanale.
„Sălbaticul”, ajuns la vârsta fatală de şapte ani, a încetat de mai face parte dintre „haimanale”, fiindcă a fost luat dintre consătenii Iui şi dus la Ploieşti, ca să fie dat la şcoală. Se pare că întreaga familie s-a mutat acum la oraş, Luca Caragiali părăsind slujba de secretar mănăstiresc şi de trepăduş în subordinele unui avocat. Deveni el însuşi avocat, profesie pentru care avea desigur experienţă şi pentru care nici nu se cereau pe atunci studii speciale.
Proaspătul avocat Caragiali, descins în Ploieşti, şi-a încredinţat băiatul dascălului Haralambie de la biserica Sfântul Gheorghe, în curtea căreia Ion Luca şi-a făcut „instrucţiunea cu slovă popească”, chirilicele fiind încă pentru câţiva ani alfabet oficial. Ștrengarii cumpărau de la dascăl dreptul de a trage clopotele de Paşti, cu câte doi gologani de trei parale şi ouă roşii. De jos, în timp ce ciocănea cu măiestrie toaca de fier, dascălul admonesta clopotarii, prea zeloşi din amuzament, cu strigătul : „Mai încet, mă! că mi le dogiţi şi, foarte… laic, îi înjura de „feştila moaşii”. „Venerabilul” popa Marinache, cu barbă mândră de borangic alb, era tot atât de slobod la gură.
Pe la marile sărbători, copiii mai încurcau câteodată lucrurile, cum i s-a întâmplat unui nepot de arnăut domnesc, care, în Ioc de sfeşnicele fără valoare ale bunicii, a dus acasă sfeşnicele de argint masiv ale ctitorului bisericii. Incidentul a fost rezolvat de dascălul Haralambie cu o «feştilă şi două palme» aplicate bietului băiat, care a justificat confuzia prin aceea că ambele perechi de sfeşnice erau împodobite cu zambile pembe… Micii şcolari priveau cu jind belşugul de bunătăti ce se revărsa spre folosul celor doi slujitori ai bisericii, cam prea ahtiati după bunurile acestei lumi — cozonaci şi plăcinte de drob, căpăţâni de miel pe orez, cu caimac de iaurt, ouă roşii şi pască adunate din mahala în mari basmale cadrilate. Din prea multă neînfrinare, dascălului Haralambie „i s-a stins şi lui feştila chiar într-o săptămână luminată…”
Familia lui Luca Caragiali se instalase, cu chirie, în casa lui hagi Ilie lumânărarul, de la aceeaşi biserică Sfântul Gheorghe. Era o casă solidă, cu ziduri atât de groase, că în firida ferestrelor puteau fi depozitate şase borcane mari de murături. Nouă trepte urcau spre pridvorul susjinut de stâlpi greoi de stejar. Din pridvor, pătrundeai într-o sală largă, cu două odăi în stânga şi două în dreapta. Sobele „de o dignitate magistrală” erau văruite în alb. În odaia lor, paturile copiilor, al lui Iancu şi al lui Lenci — cu trei ani mai mică decât fratele ei — erau aşezate „cu fața spre lumina vetrei şi cu căpătâiul sub icoane…” Casa, cu acoperiş țuguiat de şindrilă, aşternut spre nord cu un covor de muşchi verde şi moale, era înconjurată de o curte imensă, cu pomi fructiferi şi bălării ce răspândeau arome tari.
Descriind peste patruzeci de ani grădina copilăriei, scriitorul va da una din puținele lui pagini de sensibilitate la farmecul naturii:
“Iată şi liliecii… Au înflorit a doua oară — semn de toamnă lungă… Îmi trimit de departe mirosul lor onest. Să ne apropiem binişor şi să intrăm în grădina care parcă n-are fund. Grădina asta — s-o vezi noaptea pe lună I Atunci să-i mănânci discret prunele brumării. Iată ce frumuseţe de prune. Dar gutuile… Și perele astea de iarnă… Astea se mănâncă tocma-n postul Paştelui. Și viţa, uite ce încărcată e! Uitaţi-vă departe, până-n ulucile cari d-abia se zăresc colo jos. Toată câmpia aceasta plină de bălării uriaşe e curtea caselor. Nu simţiţi cum miroase a bălărie răscoaptă de soare?”
Pentru hoinarul spaţiilor largi de la Haimanale, curtea aceasta era un paradis, cu prelungire în grădinile vecine, peste gardurile uşor de sărit. Cum să rezişti ispitei de a explora şi porţiunea de rai de dincolo de gard, unde te poti înfrupta cu vestitele vişine turceşti, chiar dacă boabele negre şi dulci sunt păzite de stăpânul grădinii, un arhanghel Mihail înarmat, în loc de spadă de foc, cu un bici Iung, care te arde mai rău când te-ajunge din urmă aburcat pe gardul pe care-l sari înapoi, spre propria ta curte?
Deşi i-a crescut sub o straşnică supraveghere, scriitorul n-a ascuns copiilor lui năzbâtiile propriei sale copilării. „Spunea — relatează Ecaterina Logadi — că în copilărie fusese un băiat neastâmpărat, spaima mahalalei. Mama lui primea dese plângeri pentru merele furate din pomul vecinului, bătăi cu copiii şi multe ale năzdrăvănii, pe care noi, în copilăria noastră, nu le-am cunoscut.” Poate că părintele voia, în sens autocritic, să dea copiilor lui o pildă de cum trebuie să se poarte… Odată, Iancu a confecționat un zmeu imens, din opt coli, cu zbârniitul căruia a interzis o noapte întreagă somnul mahalalei. Când venea la Ploieşti unchiul Iorgu, cu trupa, nepotul era nelipsit de la reprezentații. Apoi, pe stradă, făcea pe actorul, maimuțărind cu haz trecătorii ce i se păreau caraghioşi.
După un an de patriarhală tutelă şcolărească a dascălului Haralambie, cel cu feştila, şi a popii Marinache, elevul Caragiali Luca Ion a trecut la Şcoala domnească nr. 1 din Ploieşti, unde catalogul clasei a doua îl înregistrează în anul şcolar 1860-1861.
La opt ani, aşa cum îl vedem într-o fotografie, era un băietaş cam slăbuț, ţigănos, cu bolta craniană mare, frunte înaltă și privire inteligentă, mai mult meditativă decât ştrengărească. Tuns mărunt, e îmbrăcat ingrijit, în haină de uniformă, cu vestă şi flanelă închisă la gât sub gulerul alb aI cămăşii. Cu slova învățată la Sfântul Gheorghe, putea acum să se instruiască ceva mai temeinic, după o programă ce cuprindea obiectele : religia (catehismul moral), geografia Principatelor, aritmetică, citirea şi caligrafia. Caligrafia, mai ales, a luat-o în serios. Manuscrisele şi scrisorile dramaturgului vor fi modele de scriere frumoasă.
Dar nici la celelalte obiecte nu s-a lăsat mai prejos; la sfârşitul anului a primit premiul al treilea, cu cunună. Fiu al unui om fără trecere deosebită, va fi fost chiar primul, dându-se însă întâietate altora, din motive… extraşcolare, ca în schițele lui de mai târziu. Bănuială cu atât mai întemeiată, dacă ținem seama de fumurile învățătorului Zaharia Antinescu, membru corespondinte, onorar, „bene-merito” şi… ețetera al atâtor asociatii, societăți şi ordine, că transcrierea titlurilor de pe cartea lui de vizită ne-ar lua o pagină întreagă. Din fericire, Ion Luca nu s-a aflat sub autoritatea acestui vânător de demnităti onorifice decât un an. Elevul şi-a amintit mania fostului dascăl, când a inşirat titlurile lui conu Trahanache. Dascălul nu şi-a uitat nici el elevul, trimițându-i, în 1901, o felicitare pe spațioasa-i carte de vizită, umplută pe-o față cu faimoasele lui demnităti.
În clasa a III-a (1861-1862), Ion Luca a trecut sub patronajul lui Bazil Drăgoşescu. Nici pe acesta nu l-a uitat, dar în altfel. Bazil Drăgoşescu nu era lipsit de cultură — ştia latineşte şi a scris un manual de istoria românilor, — dar mai puțin cărturar decât colegul său de la clasa a doua. Totuşi, în cei treizeci de ani cât a funcționat la Ploieşti, el a fost institutorul cel mai iubit şi respectat de elevii săi. Caragiali Luca Ion îi va păstra recunoştintă toată viața : „Să-i dea Dumnezeu odihnă bună bravului nostru dascăl, neuitatului meu domnul Basile Drăgoşescu! În trei ani m-a-nvăţat, cu litere străbune, româneasca toată câtă o ştiu până-n ziua de azi, că mai mult, după el nici n-am mai avut unde-nvăţa; şi tare bine-mi prinde acum!” Dascălul avea talent la predare, dar nu evita nici mânuirea nuieluşei, instrument inevitabil în pedagogia vremii. Nuieluşa aceea a fost o adevărată baghetă magică, în deprinderea definitivă a regulilor ortografice. Cum s-o vorbeşti de rău?
Nu trei ani, câţi spune Caragiale, înşelat de memorie, l-a avut dascăl pe Bazil Drăgoşescu, ci numai un an, în clasa a III-a. În clasa a IV-a (1862-1863), a învăţat cu directorul şcolii, Mihail Georgescu. Dacă în clasa precedentă, din 85 de elevi ieşise primul, împărţind cinstea de premiant cu un coleg, amândoi dăruiţi cu câte o Caligralie, un Desen linear şi o Istorie a românilor, în ultimele clase primare – fiindcă se pare că a urmat şi clasa a V-a, cu cursuri speciale de franceză, germană şi elină — s-a clasificat mai slab, nu însă sub limita menţiunilor şi a darurilor în cărţi. La sfârşitul anului şcolar 1863-1864, fostul elev al Şcolii domneşti nr. 1 cerea atestatul de absolvire a cursului elementar.
***
Sursa – Ion Roman, Caragiale, Editura Tineretului, București, 1964
28 ianuarie 814 – Moartea sosește la cel mai mare împărat al Europei
Limba lui era germana, capitala o avea la Aachen, iar germanii îlconsideră primul împărat german, precum și cel mai mare dintre aceștia. Francezii îl consideră francez, arătând că el a fost rege al francilor, iar capitalei lui îi spun Aix-la-Chapelle, ca referință la frumoasa capelă octogonală pe care a construit-o acolo. Și ei îl consideră primul lor împărat și, probabil, cel mai mare.
Carol cel Mare, cunoscut și sub numele lui francez, Charlemagne, a fost un suveran care a cucerit vaste teritorii pentru a clădi un imperiu ce cuprindea teritoriile de astăzi ale Franței, Belgiei și Olandei, practic întreaga Germanie și Austrie, jumătate din Italia, o parte din Ungaria și câteva provincii din nord-estul Spaniei. A întemeiat dinastia carolingiană, care a domnit neîntrerupt până în anul 987, iar în câteva limbi slave (precum și în turcă), cuvântul „rege” derivă din versiunea germană a numelui său (Karl), de exemplu král în cehă și król în polonă. În felul acesta, împărtășește o distincție cu Iulius Caesar, al cărui nume s-a aflat la originea cuvintelor Kaiser din germană și țar din rusă.
Carol cel Mare a murit în această zi, în urmă cu aproape o mie două sute de ani, probabil de gripă. Mormântul lui se află în capela catedralei din Aachen. El poartă inscripția: „Sub hoc conditorio situm est corpus Karoli Magni et orthodoxi imperatoris, qui regnum francorum nobiliter apliavit, et per annos XLVII felicites rexit.” (Sub această piatră funerară odihnește trupul lui Carol, mare și ortodox împărat, care a condus regatul francilor cu măreție vreme de patruzeci și șapte de ani.)
Cu toate că a fost un sprijinitor loial al Bisericii și a ajutat la răspândirea credinței, Carol cel Mare a fost canonizat abia în 1165, deoarece, după cum a afirmat istoricul Norman Davies, „procesul a fost împiedicat timp de trei sute cincizeci și unu de ani de relatările conform cărora cuceririle sale sexuale au fost la fel de extinse ca și cele teritoriale”. Din păcate pentru Carol cel Mare, acesta n-a devenit niciodată un sfânt în toată puterea cuvântului, din cauza faptului că a fost canonizat de către Pascal al III-lea, un antipapă numit de Frederic I Barbarossa, împărat al Sfântului Imperiu Roman, ca o replică la papii legitimi ai Bisericii Catolice de la Roma.
*****
sursa: William B. Marsh, Bruce R. Carrick, 365 de zile care au marcat istoria omenirii, trad. Constantin Dumitru-Palcus, Ed. Litera, 2012
Grațierea
Astăzi se împlinesc 172 de ani de când o grațiere din partea țarului Nicolae I îl salvează pe scriitorul rus Fiodor Dostoievski de plutonul de execuție, în ultima clipă. A „scăpat” cu zece ani de muncă silnică în Siberia.
Fără acea grațiere, literatura universală ar fi avut mult de pierdut. În 1846 Dostoievski începuse să devină cunoscut cu primul său roman, „Oameni sărmani”. După ce a scăpat de plutonul de execuție a scris „Umiliți și obidiți”, „Amintiri din casa morților”, „Însemnări din subterană”, „Crimă și pedeapsă”, „Jucătorul”, „Idiotul”, „Demonii”, „Frații Karamazov”.
81 de ani de la moartea lui Nicolae Iorga
Astăzi se împlinesc 81 de ani de la moartea lui Nicolae Iorga. Creator al unei opere fără precedent (1250 de cărți și 25000 de articole), Iorga a fost adulat și pus pe înaltul piedestal al gloriei, dar și coborât în neant de cei care nu l-au înțeles. Dincolo de limitele firești ale unui om prins în vâltoarea vieții publice, Iorga a fost un mare patriot, un iubitor fără limite al pământului pe care s-a format neamul românesc și un desăvârșit cunoscător a tot ce a creat acest popor. Istoric și om politic, Iorga este și autorul unui volum de cugetări care reprezintă permanența gândirii sale în toată complexitatea și armonia ei. Iată câteva dintre ele:
1. Un popor care nu îşi cunoaşte istoria este ca un copil care nu îşi cunoaşte părinţii.
2. Democrat înseamnă cineva care vrea să înalţe poporul pe umerii săi, nu cineva care vrea să se înalţe el pe umerii poporului.
3. Cu tine ai totdeauna doi tovarăşi: tot binele pe care l-ai făcut şi tot răul.
4. Oameni sunt mulţi, dar mulţi nu sunt oameni.
5. Un om făţarnic are două feţe şi niciun obraz.
6. Înţelepciunea vieţii e simplă: fă ca pe unde ai trecut tu să fie mai bine ca înainte.
7. Omul cu adevărat bun este doar cel care ar fi putut fi rău şi n-a fost.
8. Minciuna ascunde azi fapta urâtă, dar descoperă mâine sufletul nevrednic.
9. În viaţă risipim ani, iar la moarte cerşim clipe.
10. Pe morţi nu-i căutaţi în mormânt, ci în inima voastră.
***
Urmăriți aici prezentarea video – https://www.youtube.com/watch?v=rBNH5sI583o
7 ani de când a murit Gabriel Garcia Marquez
Se împlinesc astăzi 7 ani de când a murit GABRIEL GARCIA MARQUEZ (1927-2014), scriitor columbian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1982. În cartea lui Plinio Apuleyo Mendoza, „Parfumul de guayaba: Convorbiri cu Gabriel Garcia Marquez”, trad.: Miruna Ionescu, ed. a II-a, București, Curtea Veche Publishing, 2008, am găsit părerile lui Gabo despre ceea ce a fost cu adevărat important pentru el:
Prieteni
„- Prietenii tăi: ce reprezintă ei în viața ta? Ai reușit să-ți păstrezi toate prieteniile din tinerețe?
– Unele mi-au rămas pierdute pe drum, dar cele esențiale din viața mea au supraviețuit tuturor furtunilor. N-a fost o întâmplare, ci dimpotrivă: eu am avut grijă, în fiecare minut al vieții mele și în orice împrejurare, să fie așa. Niciodată, în nicio împrejurare, n-am uitat că în adevărul sufletului meu nu sunt și nu voi fi nimic mai mult decât unul dintre cei 16 fii ai telegrafistului din Aracataca. Singurul lucru care mă interesează cu adevărat în viață: dragostea copiilor și a prietenilor mei. Călătoresc mult în lume, dar totdeauna interesul primordial al acestor călătorii este să mă întâlnesc cu prietenii dintotdeauna, care nici măcar nu sunt mulți. În realitate, singurul moment din viață în care mă simt că sunt eu însumi este acela când sunt cu ei.”
Copii
„- Ai o extraordinară relație cu copiii tăi. Care e formula?
– Relațiile mele cu fiii mei sunt excepțional de bune. Oricât de uluit, de înfuriat, de distrat sau de obosit aș fi, mereu am avut timp să vorbesc cu copiii mei, să stau cu ei, încă de când s-au născut. La noi în casă, din clipa în care copiii au început să raționeze, toate deciziile se discută și se rezolvă de comun acord. Am descoperit dintr-odată, când copiii mei au început să crească, faptul că adevărata mea vocație era cea de tată: îmi place să fiu tată, experiența cea mai pasionantă din viața mea a fost aceea de a ajuta la creșterea celor doi fii ai mei, și cred că tot ceea ce am făcut mai bun în viață nu sunt cărțile, ci fiii mei. Sunt ca doi buni prieteni ai noștri, dar crescuți de noi înșine.”
Femei
„- Cât de importante au fost femeile în viața ta?
– Nu aș putea să-mi înțeleg viața, așa cum e ea, fără importanța pe care au avut-o în ea femeile. Am fost crescut de o bunică și de nenumărate mătuși, care se completau una pe alta în atențiile față de mine, și de femei de serviciu care mi-au dat momente de fericire în timpul copilăriei pentru că aveau, dacă nu mai puține prejudecăți, cel puțin alte prejudecăți decât cele ale femeilor din familia mea. Cea care m-a învățat să citesc era o învățătoare foarte frumoasă, foarte grațioasă, foarte inteligentă, care mi-a insuflat plăcerea de a merge la școală numai ca să o văd. În fiecare moment din viața mea există o femeie care mă ține de mână prin tenebrele unei realități pe care femeile o cunosc mai bine decât bărbații și în care se orientează mai ușor, deși cu mai puțină strălucire. Toate astea s-au convertit într-un fel de sentiment care este aproape o superstiție: simt că nu mi se poate întâmpla nimic rău când mă aflu printre femei. Îmi produc un fel de sentiment de siguranță fără de care nu aș fi putut face nici unul dintre lucrurile bune pe care le-am făcut în viață. Mai ales, cred că n-aș fi putut scrie.”
Plângând la moartea unui personaj – Colonelul Aureliano Buendia (Un veac de singurătate)
„- Știam că la un moment dat trebuia să-l omor și n-aveam curajul. Și într-o după-amiază m-am gândit: “acuma gata, s-a terminat cu el.” Trebuia să-l omor. Când am terminat capitolul, am urcat tremurând la etajul al doilea al casei, unde se afla Mercedes. A știut ce se întâmplase de cum mi-a văzut fața. “Gata, a murit colonelul”, a spus. M-am întins în pat și am plâns două ore.”
86 de ani de la moartea lui Panait Istrati
Astăzi se împlinesc 86 de ani de la moartea lui PANAIT ISTRATI (1884-1935). Scriitorul, născut în Brăila, ca fiu nelegitim al unei spălătorese și al unui contrabandist grec, a trăit mult timp în sărăcie, bolnav și singur și a plătit toate peregrinările, toate privaţiunile, toate umilirile unei vieţi prea lungi în suferinţă şi prea scurtă în satisfacţii. Amintirea sa este evocată cu emoție de Alexandru Talex:
„1935, Aprilie… O primăvară zgribulită întârzia să-şi arate mugurii şi zâmbetul desmorţitor al soarelui. Nori sumbri pătau cu prevestiri, albastrul tineresc al cerului de primăvară. Vântul se vânzolea pe uliţi, bătea voiniceşte la geamul ferestrelor şi se afunda apoi în hăul străzilor, departe spre câmpiile dantelate încă de zăpezile iernii prelungite. Bolnav, mai grav ca niciodată, Panait Istrati se sbătea, strângând cu mâini crispate de febră firul chinuitei sale vieţi. Jur împrejurul său, stoluri de cărţi îi guruiau număr nesfârşit de elanuri, risipite peste şapte mări şi ţări. Numai cu un sfert de plămân, cu o inimă distrusă, Panait Istrati nu voia totuşi să moară…
Ani de-a rândul trăise cu moartea. Între el şi dragostea, între el şi gloria, între el şi viaţa, moartea s-a aciuiat ca o nechemată, veşnic dătătoare de neliniști. A înfruntat-o însă, nesinchisindu-se de prezenţa ei. Moartea i-a fost întotdeauna, acolo, la căpătâiul patului său de suferinţă, pe care nu-l părăsea mai de loc. Dar, şi aşa, veşnic umbrit de moarte, înalt, slab, Panait Istrati avea nu ştiu ce curaj, nu ştiu ce nădejde, de care se agățau încă privirile sale de bolnav, tare îndrăgostit de viață.
Îl revăd parcă aievea. Venisem în după amiaza aceea, după ce avusese o criză teribilă de sciatică. Întins pe patul de suferinţă, într-una din cămăruţele apartamentului de la etajul 5 din str. Paleologu, – ochii săi alergară în spre ai noştri, ni-i sfredeli cu sufletul pe buze, încercând parcă să surprindă din tristeţea ce ne podidea lacrimile, gândul că-l socoteam poate învins de Aceea, cu care se luptase treizeci de ani în şir…
– Nu, nu, nu ! n-am să mor ! Nu vreau să mor ! Nu, nu I Mi-e mai bine ! Daţi sfoară la gazetă, că Panait Istrati a învins şi de data asta, moartea !…
Am rămas singuri. Mă uit la el: un Christ răstignit. Slăbit amarnic, vigoarea sufletească fi e intactă. Este neras; barba i-a albit. Zâmbeşte încurcat… Apoi, deodată, pieptul i se învolburează ca valurile unei mări, ce prevestesc furtuna. Îi simt mâna cum se înnoadă, ca o iederă sprintenă, flămândă, printre degetele-mi înfiorate şi răspunzând unui apel nerostit, mă smulg de pe scaun, mă aşez pe pat, îi sărut pleoapele ostenite şi-mi culc capul, îngreunat de spaime, pe brațele sale…”
Alfred de Vigny – „Jurnalul unui poet”
Astăzi se împlinesc 224 de ani de la nașterea lui Alfred de Vigny (1797-1863). În „Jurnalul unui poet”, trad.: Ionel Marinescu, selecţie, prefaţă şi note de Angela Ion, Bucureşti, Univers, 1976, am găsit informații interesante despre viața sa:
Tripla condiţie
Tripla sa condiţie, de aristocrat, soldat şi poet i-a marcat decisiv personalitatea şi gândirea, stimulându-i înclinaţia spre interiorizare. Ofiţer timp de 14 ani, renunţă la cariera tradiţională a fiilor de aristocraţi, pentru că armata nu mai solicită curajul, spiritul de sacrificiu, dăruirea totală. Păstreză însă din această experienţă virilă cultul onoarei, adevărata religie a spiritelor puternice. (p. 6-7)
Soţia
Aflându-se în garnizoană în Pirinei, Vigny se căsătoreşte, la 3 februarie 1825, în localitatea Pau, cu Lydia Bunbury, fiica mezină a unui englez foarte bogat; soţia nu-i va aduce însă nicio dotă. (p. 249)
Amanta
Actriţa Marie Dorval era o femeie încântătoare, artistă cu un temperament dramatic ieşit din comun de care Vigny a fost legat timp de şapte ani printr-o dragoste pasionată şi, se pare, împărtăşită. Chinuit de gelozie pentru veselia şi spontaneitatea, pentru profesiunea şi viaţa publică, prieteniile şi turneele Mariei Dorval, obsedat de infidelităţile ei reale sau presupuse, Vigny a văzut în ea veşnica Dalila, simbolul femeii nedemne de afecţiunea unui om superior. (p.9)
Slăbiciuni
Lui Alfred de Vigny nu i-au lipsit nici slăbiciunile, nici orgoliul, nici susceptibilităţile. A iubit şi a suferit de gelozie, copleşind-o pe Marie Dorval cu reproşuri nemeritate, a sucombat ambiţiilor academice şi a fost chinuit de vanitate pentru eşecurile succesive şi primirea reticentă care i s-a făcut, n-a avut darul admiraţiei sincere şi spontane pentru confraţii săi, scriitorii romantici Chateaubriand, Lamartine, Victor Hugo şi a rămas insensibil faţă de geniul lui Balzac şi marele talent al lui Stendhal. (p.16-17)
Relaţiile cu femeile
„Ceea ce m-a obosit, adeseori, în relaţiile mele cu femeile, e faptul că fiecăreia dintre iubitele mele(cele care merită osteneala de a fi numite astfel) a trebuit să-i fac o educaţie, ca să fie în stare să discute cu mine.” (p. 60)
Nefericit
„Viaţa mea e o dramă perpetuă; stau pe un butoi cu praf de puşcă. Aşezat între mama, pe care o subită apoplexie mi-o va răpi în urma vreunui acces de mânie, şi soţia mea, împotriva căreia mama se înfurie neîncetat, temându-mă de moartea uneia şi supărarea celeilalte, neputând face să înceteze această stare din cauza lipsei unei averi mai mari tot ceea ce-mi dau lucrările mele se iroseşte într-o casă pe care vreau s-o fac mai fericită, dar care mă face nefericit.” (p.96)
Memorie
„M-am născut cu o asemenea memorie, încât nu am uitat nimic din tot ce am văzut şi din tot ce mi s-a spus, de când am venit pe lume.” (p.181)
Studiu
„Distracţia mă oboseşte şi munca mă odihneşte. M-am aruncat cu atâta putere în studiu, încât a devenit ceva fără întrerupere legat de sufletul meu, şi ceea ce copiii numesc jocuri, ceea ce adulţii numesc plăceri, n-au fost pentru mine nimic altceva decât zgomote şi frământări tulburătoare, tumulturi ostile tainicei mele munci, care consta în a-mi da seama de toate şi a descoperi, în fiecare artă, frumuseţea, în fiecare ştiinţă, secretele, în fiecare mister cuvântul, în fiecare om caracterul, în fiecare eveniment cauza.” (p. 220)
Alexandru Macedonski. O biografie
Astăzi se împlinesc 167 de ani de la nașterea poetului Alexandru Macedonski (1854-1920).
A fost fiul maiorului (mai târziu, general) Al. D. Macedonski şi al Mariei (n. Pârâianu). În Cartea de aur (1902), poetul lansează ideea unei genealogii fantaste: „Prin tată, neîntrecutul poet – spune despre sine la persoana a III-a – coboară dintr-o familie polonă care a domnit în Lituania şi care îşi găseşte originea din familia princiară de Biberstein, una dintre cele mai puternice de pe Rin”. În realitate, strămoşii pe linie paternă sunt originari din sudul Dunării; bunicul, Dimitrie, luptase în campaniile ruso-turce de la începutul secolului al XIX-lea cu gradul de locotenent, ia parte la Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, fiind amestecat (potrivit unor surse) în trădarea Pandurului, părăseşte ţara, revenind, sub Kiseleff, serdar în 1838, apoi condamnat în legătură cu conspiraţia lui Mitiţă Filipescu, împreună cu N. Bălcescu. Fiul lui Dimitrie, Alexandru, sprijină Unirea din 1859 şi pe Al. I. Cuza, care-l înaintează la gradul de general, numindu-l apoi ministru de război al Principatelor, prim-adjutant al Domnului şi şef al statului-major domnesc. Ulterior, ajungând la neînţelegeri cu guvernul, se pensionează (1863); cu toate că fusese în conflict cu Al. I. Cuza, în ultimii ani, nu e de acord cu detronarea acestuia şi cu prezenţa unui Domn străin (1866). În 1869, e totuşi reintegrat în ierarhia militară, dar moare subit la 12 septembrie acelaşi an, la Bucureşti. Familia acreditează versiunea unei otrăviri. Din partea mamei, Macedonski se trage dintr-o „veche şi strălucită familie de peste Olt”, înrudită cu Brăiloii şi Urdărenii. După moartea generalului, văduva rămâne cu o pensie modică, „împovărată cu patru copii”: Caterina, Dimitrie, Alexandru şi Vladimir. Averea revine Caterinei (moşia Pometeştii din com. Adâncata) şi fiind, de altfel, ipotecată, familia o pierde, prin vânzare forţată, în 1877. Fiul mai mare, Dimitrie, urmează studii matematice la Paris, apoi intră în armată; Vladimir ajunge avocat, dar – asemenea poetului – are o existenţă hărţuită de lipsuri, datorii, licitaţii, despăgubiri prin justiţie etc.
Alexandru, care moşteneşte sensibilitatea, firea visătoare a mamei, dar şi temperamentul impulsiv, dominator al tatălui, îşi petrece copilăria la moşia Pometeşti, evocată într-o poezie de tinereţe (Mângâierea dezmoştenirii) şi într-unul din rondelurile ultimei etape de creaţie (Rondelul trecutului). Primele lecţii, în familie, apoi la Craiova, unde termină şi clasa a V-a de liceu. Un an mai târziu (se pare că din motive de sănătate), adolescentul întreprinde o călătorie la Viena (1870), apoi la Genova, Veneţia, Florenţa, Napoli (1871), unde se mai întoarce în 1873, trecând prin Gleichenberg, Ischia. Reconstituirea itinerariului se poate face doar după însemnările de date şi localităţi inserate de poet pe textele poeziilor scrise în acei ani. După alte mărturii, ar rezulta că, între anii 1871 şi 1872, ar fi urmat cursurile unui pension particular. În 1871, îl găsim în matricola Facultăţii de Litere din Bucureşti, fără a fi urmat totuşi cursurile. Nevoile materiale şi nostalgia locurilor natale îl întorc în ţară în 1872, 1873.
Debutează cu poezia Dorinţa poetului, în Telegraful român din Sibiu (1870); în volum, cu placheta Prima verba (1872). Din acei ani, se avântă în viaţa publică şi ziaristică: colaborează la Transacţiuni literarie şi scientifice, Revista contimpurană, Telegraful, scoate ziarul antidinastic Oltul (1873), cu articole antimonarhice care-i aduc arestarea şi detenţia la Văcăreşti (1875); deferit Curţii cu juraţi a Tribunalului Ilfov, este achitat în 1876. Numit director la prefectura jud. Bolgrad, demisionează după câteva luni. În 1877, în timpul Războiului de independenţă, scoate mai multe publicaţii efemere: Vestea, Trăsnetul, Plevna, Dunărea şi glorifică faptele de arme în Stegarul şi alte poeme eroice. Ţine la Ateneul român o răsunătoare conferinţă despre Mişcarea literară din cei din urmă zece ani (1878), schiţând un prim „program” literar. Reia tonul virulent satiric în revista Tarara (1880), cu săgeţi aruncate casei domnitoare de Hohenzollern şi „mezatului” deschis la palat sub „Vodă Trefleac”, sau ironizând veleităţile literare ale Carmen Sylvei. În acelaşi an, Macedonski întemeiază cea mai durabilă publicaţie a sa, Literatorul, care va avea – sub titluri şi variante dictate de împrejurările agitatei biografii a fondatorului – o existenţă la fel de hărţuită, până în 1919. Intenţia iniţială era de a contracara prestigiul şi influenţa Convorbirilor literare şi orientarea spre spaţiul cultural germanic a „Junimii”. Relaţiile rămân totuşi, la început, deferente: Macedonski citeşte în cenaclul lui Maiorescu Noaptea de noiembrie (1881), Alecsandri colaborează la Literatorul. Vor interveni însă în curând disensiuni, fricţiuni, polemici (v. şi poezia antijunimistă Dialogul morţilor), soldate cu erorile de atitudine faţă de Alecsandri, Caragiale, Eminescu. La finele lui 1881, Macedonski publică a doua sa culegere de Poezii (pe copertă 1882), însoţite de o Prefaţă-manifest în sprijinul „poeziei sociale”, cu intenţia reînnodării tradiţiei militante a momentului 1848. Nivelul creaţiei macedonskiene se menţine deocamdată în sfera romantică mesianică, oscilând între D. Bolintineanu şi Musset. În 1882, publică în Literatorul, în acelaşi avânt de intimitate frenetică şi umanitarism generos, Noaptea de ianuarie, Noaptea de februarie, Noaptea de martie şi Noaptea de noiembrie. În aceeaşi revistă publică o Analiză critică a creaţiei lui Alecsandri, care duce la ruptura cu bătrânul poet. Se înfiinţează „Societatea revistei Literatorul”, al cărui preşedinte e V. A. Urechia, Macedonski fiind vicepreşedinte. Numit şi inspector al monumentelor istorice, pentru scurtă vreme.
În 1883, se căsătoreşte cu Ana Rallet-Slătineanu, cu care va avea cinci copii: George (m. 1886), Alexis, Nikita, Pavel, Constantin-Hyacint. În acelaşi an, datorită nefericitei epigrame la adresa lui Eminescu, Macedonski îşi atrage ostilitatea unei mari părţi a vieţii literare, părăsit şi renegat chiar de prieteni şi colaboratori, silit să se autoexileze la Paris (până în 1885). În Franţa, frecventează cercurile literare şi începe să scrie în limba franceză. Ia contact cu agitaţia grupărilor simboliste, cunoaşte pe câţivadintre poeţii reputaţi ai momentului: Paul Fort, L. Tailhade, Jean Richepin, St. Mallarmé (unora le vadedica apoi poezii), atras de aripa belgiană a simbolismului (Albert Mockel), colaborând la revista La Wallonie (1886). Reîntors în ţară, încearcă reanimarea Literatorului (2 nr. în 1886), fie sub vechea denumire, fie sub titluri disimulate: Revista independentă (1887), România literară (1888); paralel, alte iniţiative publicistice, cu Stindardul ţării, de orientare antimonarhică (1888), Streaja ţării (1889); începe colaborarea la Românul (cu cronicile intitulate Viaţa bucureşteană), polemizează cu Timpul. În creaţie, reia filonul romantic al „nopţilor” cu Noaptea de mai (1887), lansează un prim manifest simbolist, Poezia viitorului (1892), lucrează la ciclul de Idile brutale şi la romanul în limba franceză Le Calvaire de feu, reanimând şi cenaclul Literatorului. Sfârşitul veacului îl impune iarăşi atenţiei publice prin câteva atitudini de frondă: premiera tragediei „clasice” Saul (în colab. cu C. Pavelescu), cursa pe bicicletă Bucureşti-Braşov şi retur, amestecul în „afacerea” mitropolitului Ghenadie, recepţia oferită în cinstea „magului” franco-asiro-babilonian Sâr Péladan (1898), redeschiderea „oficială” a cenaclului ş.a. Totodată, poetul se impune prin noile sale volume: Excelsior (1895) şi Bronzes (în lb. franceză, 1897). În jurul Literatorului se grupează tot mai mulţi dintre exponenţii „poeziei noi”, unii „descoperiţi” sau încurajaţi şi „lansaţi” de Macedonski: Ştefan Petică, (I. C.) Săvescu, M. Demetriad, D. Anghel, Tudor Arghezi, I. Pillat ş. a.
Până la primul război mondial, Macedonski alternează – într-o existenţă plină de privaţiuni, sfidând neînţelegerile, aversiunea etc. – momentele de eroare (susţinerea, în Forţa morală, 1901-1902, a campaniei lui Caion împotriva lui I. L. Caragiale; încercările de a se exila şi a cuceri o iluzorie notorietate în Franţa ş. a.), cu câteva realizăridurabile: Cartea de aur (1902), Le Calvaire de feu (1906), Flori sacre (1912), primul ciclu din poema rondelurilor (1916). Eşecul tribulaţiilor pariziene îl întoarce în ţară, în toamna lui 1913, unde redeschide cenaclul din strada Dorobanţi, printre noii acoliţi numărându-se şi Horia Furtună, Al. T. Stamatiad, Marcel Romanescu, G. Bacovia, N. Davidescu, Adrian Maniu, Tudor Vianu ş.a. Izbucnirea ostilităţilor face să eşueze şi premiera pariziană a piesei Le fou? Pronunţându-se pentru neutralitate, poetul face totuşi imprudente declaraţii antifranceze şi scoate ziarul progerman Cuvântul meu (1915). Atitudinea sa va fi vehement atacată în presa de după 1918, care reactualizează „cazul Macedonski ” O. Densusianu îşi retrage propunerea ca Macedonski să fie ales membru al Academiei; O. Goga, ministru al Cultelor şi Artelor, îl numeşte (1920) şef de birou, dar poetul refuză. Termină ultima parte a Poemei rondelurilor, publicând ultima poezie antumă în Universul literar din 14 nov. 1920. Zece zile mai târziu, se stinge din viaţă în locuinţa sa de pe Calea Dorobanţi nr. 24.
Dincolo de aspectele controversate ale unei opere inegale, risipite în multe direcţii şi orientări, „originalitatea lui incontestabilă, îndrăzneala concepţiilor şi atitudinii lui, farmecul cântecului său când jubilând de bucurie, când dulce şi melancolic, forţa şi fecunditatea imaginaţiei sale, armonia savantă a lirii pe care o înstruna, nenumăratele-i iniţiative poetice care şi-au găsit atâţi imitatori şi continuatori, toate acestea fac din Macedonski unul din cei mai mari poeţi ai literaturii române” (Tudor Vianu).
Sursa: Aurel Sasu, Dicționarul biografic al literaturii române (M-Z), Paralela 45, 2006
Viața lui Johann Strauss tatăl
Johann Strauss s-a născut la Viena la 14 martie 1804. A început să cânte la vioară încă din copilărie și la vârsta de 15 ani era deja profesionist și membru al mai multor orchestre. În 1826, Strauss și unul dintre prietenii săi, Josef Lanner, au format un mic grup. Acesta s-a bucurat de succes și curând orchestra număra 12 instrumentiști. Strauss dirija, așa cum se obișnuia pe atunci, cu arcușul. Lanner compunea. Dar Strauss simțea și el nevoia să compună, ceea ce a declanșat conflictul cu Lanner. Strauss și-a înființat o orchestră proprie, care în scurt timp număra aproape 200 de muzicieni. Vienezii nu cereau numai valsuri. Voiau și polci, cadriluri și marșuri. Strauss le dădea tot ce doreau. Compunea fără încetare, producând lucrări încântătoare, care se bucură și azi de mare popularitate, printre care Marșul lui Radesky.
La Viena toată lumea frecventa Sperl, o grădină cu o sală de dans unde Strauss putea fi găsit aproape tot timpul. Scriitorul Heinrich Laube a observat scena și ne-a lăsat un portret pitoresc al lui Strauss în acțiune:
„Sub copacii iluminați și sub arcadele deschise, oamenii stau la un număr nesfârșit de mese, mănâncă, beau, flecăresc, râd și ascultă. În mijlocul lor se află orchestra, care cântă noile valsuri, sperietoarea muzicienilor noștri savanți, noile valsuri care înfierbântă sângele precum înțepătura unei tarantule. În mijlocul grădinii, pe platforma orchestrei, se află eroul modern al Austriei, Napoleonul austriac, directorul muzical Johann Strauss. E negru ca un maur; are părul cârlionțat, o gură voluntară, buzele subțiri și un nas turtit. Dacă n-ar avea fața atât de albă, ar putea fi considerat un adevărat rege al maurilor… Tot tipic african este și felul în care dirijează valsurile. Membrele personale nu-i mai aparțin din momentul în care se dezlănțuie furtuna deșertică a valsurilor. Arcușul dansează cu brațul; tempoul îi animă picioarele… și vienezii acceptă această comportare pătimașă cu un entuziasm nemaiîntâlnit. […] Și acum încep pregătirile pentru dansul adevărat. Pentru ca mulțimea nedisciplinată să fie ținută la distanță, se întinde o frânghie lungă si cei care rămân în centrul sălii sunt separați de adevărații dansatori… Aceste orgii durează până dimineața; atunci eroul muzical al Austriei își strânge vioara și se duce acasă să doarmă câteva ore și să viseze alte teme de valsuri pentru după-amiaza următoare.”
Strauss a plecat în turneu cu orchestra sa: Ungaria și Germania în 1834, Parisul în 1837 și 1838, Londra în 1838. Pretutindeni, situația era aceeași. Strauss îi cucerea pe toți. Lumea îndrăgea muzica lui; toți erau uluiți de strălucirea lui, de precizia și forța orchestrei sale. Programul era extrem de obositor. În Franța, Strauss și echipa lui au dat 86 de concerte în 91 de zile. În Anglia, 72 în 120.
Strauss avea și o oarecare viață de familie. Soția lui, Anna Streim, i-a născut 6 copii. Despotismul părintelui nu era cu nimic mai prejos decât acela al dirijorului. Nu trăia decât pentru orchestra lui și pentru a face bani. Nu se interesa prea mult nici de soție, nici de familie. Dar într-o singură privință era ferm – nu voia să-și vadă copiii muzicieni de profesie. Johann jr., fiul lui cel mai mare, vădea un talent ieșit din comun, dar aversiunea tatălui pentru viața de muzician profesionist era atât de mare încât a trebuit să ia lecții pe ascuns. Apoi s-a întâmplat ceva care i-a ușurat situația tânărului Strauss, deși mama lui probabil că a suferit foarte mult. Strauss-tatăl a plecat de acasă și s-a mutat împreună cu altă femeie, cu care a făcut 4 copii.
Strauss a murit la 25 septembrie 1849, dar nu înainte de a-l vedea pe fiul lui bine instalat în locul său. Johann-fiul avea 19 ani când a decis să-și concureze tatăl. Viena fierbea. Toată lumea era la curent cu tensiunea din familia Strauss. Debutul a fost încununat de succes, iar fiul și tatăl s-au împăcat. La fel ca și tatăl său, Johann-fiul a organizat turnee cu cea mai bună orchestră și a cucerit întreaga Europă.
sursa: Harold C. Schonberg, Viețile marilor compozitori, Traducere Anca Irina Ionescu, Editura Lider, București
Viața lui Alexandru Ioan Cuza
Astăzi se împlinesc 200 de ani de la nașterea lui Alexandru Ioan Cuza (1820-1873), primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România.
Alexandru Ioan Cuza s-a născut la Bârlad la 20 martie 1820, ca membru al unei familii boiereşti moldovene amintite în documente încă de la 1638. Tatăl său, Ioan Cuza, a ajuns până la rangul de postelnic în vremea domnitorului Ioniţă Sandu Sturdza. Mama sa, Sultana Cozadini, provenea dintr-o familie greco-italiană din Constantinopol, stabilită în Principatele Române.
Primii ani de şcoală au fost petrecuţi în pensionul francez deschis de Victor Cunin la Iaşi; aici a fost coleg cu Minail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri, cu care va colabora, mai târziu, în viaţa politică. La Paris a obţinut în 1845 bacalaureatul în litere, s-a înscris la Facultatea de Drept şi în Societatea economiştilor din Paris. La 30 aprilie 1844 s-a căsătorit cu Elena Rosetti, care îi va sta alături până la moarte.
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente