Arhive etichetă: Ulise

Viața lui James Joyce (III)

james joyce1915 James Joyce termină de scris piesa de teatru Exiluri (două piese de teatru anterioare, scrise înainte de plecarea din Dublin, nu au fost păstrate), puternic influențat de Ibsen. În același an, continuă proiectul Ulise, început cu aproape un deceniu înainte, în care dezvoltă povestea unui cuplu irlandezo-evreu pe care, inițial, Joyce dorise să o includă în Oameni din Dublin. Spre sfârșitul anului, are deja schițată structura romanului și scrise primele capitole. După intrarea Italiei în război de partea Antantei, autoritățile austro-ungare îl obligă pe Joyce să plece, din cauza pașaportului său britanic. În consecință, în luna iunie, Joyce pleacă în Elveția, la Zürich, unde va rămâne cu familia sa timp de patru ani. Mediul cosmopolit din Zürich-ul acelei perioade de război, format în mare parte din refugiați – mulți artiști numărându-se printre aceștia –, favorizează integrarea rapidă a lui Joyce în comunitate, acesta beneficiind mult și de pe urma prezenței unor lideri ai avangardei literare a momentului, printre care Tristan Tzara. Editorul american B.W. Huebsch publică Portret al artistului la tinerețe, după ce editura engleză Duckworth îl refuzase.

1917 Joyce se operează pentru prima oară de glaucom, dar continuă să lucreze la Ulise, din care are deja scrise 12 capitole. Datorită intervențiilor lui Pound și Yeats, beneficiază de burse din partea guvernului britanic, continuând să predea, în același timp, pentru a-și putea întreține familia. Primește sprijin financiar și de la Edith Rockefeller McCormick (susținătoare americană a artelor și a psihanalizei, aflată atunci la Zürich), Harriet Shaw Weaver, Frank Budgen și Claud Sykes. Tot acum, B.W. Huebsch aduce în Statele Unite exemplare din Oameni din Dublin, procurate de la Grant Richards, și scoate prima ediție americană a cărții.

Continuă citirea →

Viața lui James Joyce (II)

james joyce - nora barnacle1904 La 10 iunie, James Joyce o cunoaște pe cea care îl va inspira cel mai mult și alături de care va trăi întreaga viață, Nora Barnacle, o tânără de 20 de ani, originară din Galway, cameristă la Finn’s Hotel în Dublin. Șase zile mai târziu, la 16 iunie, are loc prima lor plimbare, această zi rămânând imortalizată în romanul Ulise. Mai târziu, Joyce va insista printre apropiații săi ca ziua respectivă să poarte numele de Bloomsday, onorând astfel legăturile personale stranii dintre viață și scriitură. Relația dintre cei doi, puternică și total revoltătoare pentru bunele moravuri irlandeze, îl provoacă pe Joyce să se gândească tot mai mult la plecarea pe continent și la căutarea unui post de profesor de engleză. În toamna aceluiași an, cei doi evadează din societatea care le condamna concubinajul, având promisiunea unui loc de muncă pentru Joyce într-o școală Berlitz, dar motivați și de convingerea acestuia că împlinirea artistică nu poate veni într-un mediu atât de constrângător precum societatea irlandeză a momentului. Ajunși la Zürich însă, descoperă că locul de muncă promis nu este disponibil, iar aplicația lui Joyce nu fusese primită. Deplasarea ulterioară la Trieste se dovedește a fi o altă dezamăgire din același punct de vedere. Se îndreaptă apoi spre actuala Croație, pe atunci parte a Imperiului Austro-Ungar, oprindu-se la Pola, port la Adriatică. Aici, Joyce ajunge să predea engleza la o școală Berlitz. Problemele însă nu dispar, cu atât mai mult cu cât Nora rămâne însărcinată, nu vorbește decât engleză – un impediment în încercarea lor de a se integra –, iar scriitorul se obișnuiește greu cu viața domestică.

Continuă citirea →

Viața lui James Joyce (I)

james joyce1882 La 2 februarie, James Joyce se naște într-o familie catolică din clasa mijlocie a societății irlandeze, în cartierul Rathgar din Dublin. Este fiul cel mai mare al lui Mary Jane Joyce (născută Murray) și al lui John Stanislaus Joyce. Înainte de nașterea sa, părinții mai avuseseră un fiu, care nu a supraviețuit. Tatăl său era moștenitorul unei familii prospere din Cork, iar mama era fiica unui comerciant de vinuri din Dublin. Deși a mai avut încă nouă frați, James a fost răsfățatul familiei.

1888–1891 Urmează primii ani de școală la Clongowes Wood College, un prestigios colegiu iezuit din Kildare County, ale cărui taxe nu vor mai putea fi suportate de familie după 1891, astfel încât viitorul scriitor este nevoit să părăsească instituția respectivă. Influențată și de anumite schimbări politice ale momentului (căderea lui Charles Stewart Parnell, patronul familiei Joyce, de la putere), starea materială a familiei intră în declin, astfel încât cu toții trec printr-o perioadă tumultuoasă, cu nenumărate schimbări de domiciliu și cu lipsuri din ce în ce mai mari generate de nașterea altor copii.

Continuă citirea →

Odiseea. (V) Ulise părăsește insula nimfei Calypso

uliseZeii hotărâră că Atena trebuie să-l ajute pe Telemah să se înapoieze acasă teafăr, ferindu-l de atacul pețitorilor. Lui Hermes i se ceru să zboare spre insula Ogygia, ducând nimfei Calypso poruncă să-l lase liber pe Ulise.

Stăpânul tunetelor îl trimise numaidecât pe Hermes la Calypso. Punându-și sandalele înaripate și luând în mână sceptrul, Hermes se avânta de pe Olimp iute ca gândul. Asemenea vulturului de mare, el zbură deasupra apelor și cât ai clipi din ochi ajunse în Ogygia. Tare frumoasă era insula aceea, plină de falnici platani, de plopi, pini, cedri și chiparoși. Poienele erau acoperite cu iarbă grasă, iar prin iarbă viorelele și crinii răspândeau o mireasmă minunată. Patru izvoare dădeau apă insulei și pâraiele țâșneau din ele, șerpuind printre copaci. Pe insulă se afla o peșteră răcoroasă, unde viețuia nimfa Calypso. Toată peștera era acoperită cu viță de vie, de care atârnau strugurii copți.

Continuă citirea →

Odiseea. (II) Ticăloșiile pețitorilor în lipsa lui Ulise

telemah și mentor

Sfaturile zeiței Atena

Când zeii încuviințară întoarcerea lui Ulise în patrie, războinica zeiță Atena coborî numaidecât de pe Olimpul cel înalt pe pământ, în Ithaca, și luând înfățișarea lui Mentes, regele tafienilor, se duse acasă la Ulise. Acolo ea găsi niște pretendenți gălăgioși, care o pețeau pe Penelopa, soția lui Ulise. Ei stăteau în sala de ospețe, unde, în așteptarea mesei pregătite de robi și sluji, jucau zaruri.

Telemah, fiul lui Ulise, o văzu cel dintâi pe zeiță. El îl întâmpină prietenos pe presupusul Mentes. Îl duse în casă și îl așeză la o masă deosebită de cea a pețitorilor. Ospățul începu. După ce se săturară, pețitorii chemară pe cântărețul Femios să-i desfete cu cântul lui.

Pe când Femios cânta, Telemah se aplecă la urechea lui Mentes și i se plânse, fără să-l audă pețitorii, de toate necazurile pe care le îndură de la aceștia. Era îndurerat că tatăl său, Ulise, întârzie să se întoarcă acasă, pentru că atunci, credea el, s-ar sfârși toate necazurile. Telemah îl întrebă pe oaspete cine este și cum îl cheamă. Palas-Atena îi spuse că o cheamă Mentes, că l-a cunoscut pe Ulise cu care Telemah seamănă foarte mult și, ca și cum n-ar fi știut ce se petrece în casa lui Ulise, îl întrebă pe Telemah dacă nu cumva își serbează nunta sau dacă e vreo altă sărbătoare. De ce își fac astfel de cap oaspeții lui? Atunci Telemah îi împărtăși durerea sa, povestindu-i cum acești pețitori gălăgioși o silesc pe mama lui, Penelopa, să-și aleagă de soț pe unul dintre ei; cum fac tot felul de ticăloșii și cum îi jefuiesc averea.

Continuă citirea →

Odiseea. (I) Ulise la nimfa Calypso

ulise calypsoLa întoarcerea de la Troia în Ithaca, eroul Ulise a avut de îndurat multe necazuri și trecu prin nenumărate primejdii. Pe drum îi pieriră toți însoțitorii, niciunul dintre ei nefiind cruțat de ursita rea. După pribegii îndelungate, Ulise ajunse pe insula Ogygia, la nimfa Calypso.

Șapte ani fu ținut el acolo de puternica vrăjitoare Calypso. Îi era dor de de Ithaca lui dragă și de familia sa, se ruga să fie lăsat să plece în patrie, dar Calypso era neînduplecată.

În cele din urmă, zeii din Olimp se milostiviră de el. La sfatul zeilor, Zeus, rugat de fiica sa, zeița Pallas-Atena, hotărî ca Ulise să se întoarcă în patrie, deși zeul Poseidon îl urmărea pe tot cuprinsul mării, fiind mâniat pe el din pricină că-l orbise pe ciclopul Polyfemos, fiul zeului mărilor.

Continuă citirea →

Legenda Penelopei

penelopa

Penelopa. Probabil veche divinitate tesalică, fiica lui Icarios şi a Peribeei, de origine spartană, îşi datorează faima faptului de a fi fost soţia lui Ulise, care a făcut-o regină în Itaca.

Iniţial, potrivit tradiţiei, numele său era Arneea sau Arnacia; aruncată în mare din ordinul lui Icarios, fusese salvată de un cârd de raţe care au dus-o, ţinând-o la suprafaţă, până la ţărmul cel mai apropiat. După miraculoasa întâmplare, părinţii, revenind asupra deciziei lor, au rebotezat-o Penelopa, care înseamnă „raţă”.

Tatăl Penelopei a promis mâna fiicei sale eroului care va repurta victoria într-o cursă de alergare, dar când Ulise a ieşit învingător a încercat în toate chipurile s-o convingă pe fiica sa să rămână cu el. Ulise i-a îngăduit acesteia să facă ce dorea; Penelopa şi-a acoperit faţa cu un văl, arătând prin acest gest că voia să-şi urmeze soţul.

Continuă citirea →

Legenda sirenelor

Odiseu - cantecul sirenelor

Sirene – Numele legendarelor creaturi marine al căror cântec fascina pe oricine îl auzea. Nimfe ale mării, acestea erau considerate uneori fiicele lui Forcus, alteori ale lui Aheloos şi ale Steropei; în alte versiuni apar drept fiicele Terpsihorei, Melpomenei sau Caliopei, datorită virtuţilor lor muzicale care le apropiau de muze; în sfârşit, alte tradiţii le consideră fiicele Pământului, Geea. Numele şi numărul lor variază şi ele în izvoare: unele menţionează două, numite Aglaofeme şi Telxiepia, în timp ce în altele apar trei: Pisinoe, Aglaope şi Telxiepia sau Partenope, Ligeea şi Leucosia. Se credea că locuiesc pe o insulă din Marea Mediterană, plasată de Homer în apropierea coastelor sud-vestice ale Italiei, între Eea şi stânca Scilei; poeţii latini o situau în schimb lângă coastele Campaniei.

Sirenele sunt legate de două episoade mitologice celebre. Atunci când Ulise a ajuns, pe mare, în apropierea insulei lor, sirenele au încercat din răsputeri să-i atragă pe el şi pe însoţitorii lui cu cântecul lor; Ulise le înfundase însă cu ceară urechile mateloţilor, ca să nu audă, iar el s-a legat de catargul mare al corăbiei, ca să nu se poată mişca: au rămas aşa până când au ieşit din zona în care cântecul sirenelor putea fi auzit.

Continuă citirea →

Tatăl în mitologie

zeus mitologie

Rolul patern, central în societatea patriarhală a lumii clasice, este prezentat în mitologie în legătură cu unii zei şi eroi şi în diverse contexte care evidenţiază fie autoritatea tatălui (exercitată când în mod just, când cu aroganţă şi în consecinţă când acceptată, când negată şi respinsă de fii, care pot ajunge până la paricid), fie puternica legătură afectivă dintre el şi fiii săi.

În lumea divină sunt prezentate două generaţii de zei, personificate de Uranos şi Cronos, pentru care fiii reprezentau o ameninţare; amândoi încearcă să evite pericolul de a fi detronaţi de descendenţii lor, recurgând la diverse sisteme (Uranos închide în pântecele Geei fiii pe care îi naşte aceasta; Cronos îi înghite imediat după naştere), dar amândoi sunt în cele din urmă învinşi de generaţia mai tânără.

Zeus este tatăl unui şir nesfârşit de progenituri, pe care le concepe nu numai cu soţia sa Hera, ci cu un mare număr de alte divinităţi şi femei muritoare: sunt nenumăraţi eroii care pretind că s-au născut ca urmare a îmbrăţişărilor lui Zeus cu vreo eroină. Zeus este numit în epos tatăl tuturor zeilor, titlu care îi sporeşte şi îi subliniază autoritatea: „Părinte-al nostru, tu, Saturniene,/ Mai mare peste domnitorii lumii”, îl invocă Atena în Odiseea (1.45,1.81). Fii numeroşi au şi Poseidon, Apollo, Hermes, Ares, care adesea îşi zămislesc urmaşii unindu-se cu femei muritoare.

Continuă citirea →

Cine a fost Telegonos?

Telegonus, fiul lui Ulise

Telegonos. Fiul lui Ulise şi al vrăjitoarei Circe. Numele său înseamnă „cel născut departe”. Devenit adult, Telegonos a fost trimis de mama sa în căutare de veşti despre Ulise; a plecat pe mare, însă o furtună i-a aruncat corabia tocmai pe coastele Itacăi, unde neştiutorul naufragiat, înfometat, a început să fure de pe câmpuri ca să se hrănească. Vestea că un străin pradă ogoarele şi chiar turmele insulei i-a fost adusă de îndată lui Ulise, care s-a dus împreună cu Telemah să-l oprească pe ţărm, în locul unde îi fusese semnalată ultima oară prezenţa.

Văzându-se în primejdie, Telegonos s-a apărat şi, nerecunoscându-şi tatăl, l-a lovit cu lancea dăruită de Circe, al cărei vârf era făcut dintr-un spin de vulpe-de–mare. Astfel, după nenumăratele încercări prin care trecuse, când credea că a scăpat în sfârşit de orice pericol, Ulise a fost răpus de propriul lui fiu.

Continuă citirea →

Cine a fost Telemah?

Telemah, fiul lui Ulise

Telemah. Fiul lui Ulise şi al Penelopei. Când Ulise a plecat în războiul troian, Telemah, copil încă, a rămas în Itaca împreună cu mama sa. După douăzeci de ani de la plecarea lui Ulise, a plecat să afle veşti despre soarta tatălui său, ajungând la Pilos şi apoi la Sparta; la Pilos a fost întâmpinat cu bunăvoinţă de Nestor, care l-a încredinţat fiului său, dându-i acestuia sarcina să-l însoţească pe Telemah în Sparta, în căutare de alte veşti. Şi Menelaos l-a primit binevoitor, spunându-i că s-a întors la rândul lui de puţină vreme în patrie, după o călătorie pe mare ce durase opt ani, şi relatându-i profeţia lui Proteu în legătură cu Ulise.

Părăsind Sparta, Telemah a revenit în Itaca (pe alt drum decât cel de la plecare, pentru că, după cum îl avertizase Atena, peţitorii Penelopei îi întinseseră o cursă, cu intenţia de a-l ucide), unde şi-a regăsit tatăl, întors între timp, şi l-a ajutat să scape de pretendenţii la mâna Penelopei şi la tronul Itacăi.

Continuă citirea →

Povestea lui Ulise

Odiseu - Ulise

Ulise Numit de greci Odiseu (în traducere „cel urât”, după cum se explică în Odiseea), a fost unul dintre cei mai celebri eroi ai războiului troian. Era fiul lui Laerte şi al Anticleei sau, potrivit unei tradiţii mai târzii, al lui Sisif şi al Anticleei; a fost rege în Itaca şi soţul Penelopei, fiica lui Icarios, cu care a avut un fiu, Telemah. Viclenia şi acţiunile întreprinse în timpul războiului troian justifică interpretarea numelui său.

Continuă citirea →

Călătorii în mitologie – ultima parte

O poveste încântătoare este şi călătoria lui Tezeu în adâncul mării, în căutarea inelului pe care Minos l-a aruncat acolo pentru a se convinge că Tezeu era într-adevăr urmaşul lui Poseidon. Pur fantastică este călătoria lui Belerofon, care, potrivit unei versiuni a mitului transmise de Homer, a încercat să ajungă în Olimp pe calul său înaripat, Pegas, stârnind astfel mânia zeilor; Zeus l-a făcut să cadă şi să se zdrobească de pământ. Chiar făcînd abstracţie de această turnură fantastică, Belerofon rămâne un erou călător, şi astfel este prezentat într-o superbă imagine homerică: „…spre supărarea tuturor zeilor, rătăcea singur pe cîmpia Aleia, zdrobindu-şi inima şi fugind de oameni”. Călătoria devine o căutare a singurătăţii, iar numele cîmpiei înseamnă literal „câmpia rătăcitorilor”.

Continuă citirea →

Călătorii în mitologie – prima parte

Subiect privilegiat de mitologia clasică, începînd cu povestea faptelor lui Ulise, călătoria poate fi caracterizată de direcţia în care se desfăşoară: poate fi o călătorie centrifugă, de descoperire, o îndepărtare de centru în căutarea a ceva (de pildă, călătoria argonauţilor plecaţi în căutarea lânii de aur sau cea a lui Heracle plecat să aducă merele Hesperidelor ori boii lui Gerion), sau una centripetă, de întoarcere acasă (ca în cazul lui Ulise şi al celorlalţi eroi homerici care se întorc din războiul troian).

Continuă citirea →

Captivitatea în mitologie

Recurentă în numeroase legende şi mituri de pretutindeni, şi în lumea clasică imaginea prizonierului, a capturării şi întemniţării sale prilejuieşte o multitudine de dezvoltări literare. Iar aceasta încă de la origini: prima operă pe care literatura clasică ne-a lăsat-o, Iliada, începe cu descrierea unui tată – Chrises, preotul lui Apollo – care se duce în tabăra grecilor ca să-şi răscumpere fiica, luată prizonieră de greci şi oferită lui Agamemnon ca pradă de război.

Continuă citirea →