Arhive lunare: Martie 2015

Ludovic al XVI-lea – Regele decapitat

Ludovic XVI executieLudovic al XVI-lea, regele Franței, era moștenitorul unei stirpe care de mai bine de zece secole edificase și guvernase acest regat al florilor de crin, și care, prin grația lui Dumnezeu, făcuse din el una dintre cele mai puternice țări din lume.

Dar în această dimineață de luni 21 ianuarie 1793, la patru luni bătute pe muchie după proclamarea republicii, pe 21 septembrie 1792, Ludovic al XVI-lea nu mai e decât Ludovic Capet, fost rege al francezilor. Îl vor tăia în două, separând ireversibil trupul regelui de cel al națiunii.

Când, după un moment de ezitare, Ludovic coboară dintr-o trăsură mare, verde, care s-a oprit în Piața Revoluției, piața Ludovic al XV-lea până mai ieri, vede întâi șirurile de soldați, gărzile naționale și cavalerii, apoi marea de oameni care a invadat piața.

E frig. Regele va fi decapitat.

Continuă citirea →

Romanizarea în Dacia

dacia romana hartaCaracteristici generale

În ansamblul ei, romanizarea populaţiilor autohtone constituie un proces istoric de mari proporţii şi cu consecinţe uriaşe, comparabil ca însemnătate cu indo-europenizarea şi cu migraţia popoarelor din mileniul l d.Hr. Romanizarea ca fenomen istoric, pe lângă trăsăturile sale generale, prezintă şi o serie de particularităţi legate de locul, timpul şi baza etnică pe care s-a altoit.

În general, romanizarea a înlăturat diferenţele dintre localnici şi romani pe planul culturii materiale, al vieţii politice şi religioase, iar limba latină s-a impus ca singura limbă de comunicare în condiţiile unui mediu etnic extrem de divers. O trăsătură esenţială, definitorie, a romanizării este dispariţia treptată a graiurilor autohtone şi înlocuirea lor cu latina populară.

Continuă citirea →

Jean-Baptiste Colbert. Scurtă biografie

ColbertColbert, Jean-Baptiste (29.08.1619, Reims, Franţa – 06.09.1683, Paris). Om de stat francez. I-a fost recomandat lui Ludovic XIV de către Jules Mazarin, pentru care lucrase ca asistent personal. A pus la cale înlăturarea lui Nicolas Fouquet, după care l-a slujit pe rege, oferindu-i sfaturi atât în probleme personale, cât şi în cele legate de administrarea regatului.

În calitate de inspector general al finanţelor (1665), a făcut ordine în operaţiunile financiare, a reformat sistemul de taxe şi impozite în care domnea haosul şi a reorganizat industria şi comerţul. Ca secretar de stat însărcinat cu problemele flotei (1668), s-a angajat să facă din Franţa o putere maritimă. A încurajat emigrarea în Canada şi a contribuit la creşterea prestigiului Franţei în domeniul artelor.

Deşi o serie de războaie l-au împiedicat să realizeze toate reformele, a reuşit să consolideze monarhia şi să îmbunătăţească administraţia publică şi economia, contribuind la impunerea Franţei ca putere dominantă în Europa.

Continuă citirea →

„Alexandria”, cea mai răspândită carte populară la români

alexandria carte popularaALEXANDRIA, carte populară, compusă, probabil, în secolele al III-lea sau al II-lea î.Hr., în limba greacă, în Egipt, scrierea are la bază legendele despre Alexandru Macedon şi, se pare, o istorie a expediţiilor sale atribuită lui Callisthenes (c.370-327 î.Hr.). Circulând în numeroase variante, la mai multe popoare, naraţiunea despre faptele războinice ale cuceritorului macedonean a primit elemente noi, în spiritul vremurilor şi după caracterul popoarelor la care a pătruns.

Cele mai vechi texte sunt atestate în Imperiul Bizantin. Dintre acestea, versiunea numită în literatura de specialitate Pseudo-Callisthenes a constituit sursa nenumăratelor prelucrări ivite în Evul Mediu. Din Imperiul Bizantin, povestirea a pătruns în Apus prin traduceri latine, dintre care cea a clericului Leon din secolul al X-lea, Historia Alexandri Magni regis Macedoniae de proeliis, a servit ca prototip versiunilor ulterioare. După un text latin s-a făcut în secolul al XlII-lea traducerea sârbo-croată, identificată ca izvor al primei transpuneri româneşti a Alexandriei, realizată în a doua jumătate a secolului al XVI-lea.

Continuă citirea →

Secretele Bibliotecii din Alexandria (II) Oamenii în negru

alexandria bibliotecaOfensiva împotriva bibliotecii

Următoarea ofensivă serioasă împotriva bibliotecii pare să fi fost lansată de împărăteasa Zenobia. Încă o dată, distrugerea n-a fost totală, dar dispărură cărţi importante.

Cunoaştem motivul ofensivei pe care o lansă după dânsa împăratul Diocleţian (284-305). Documente contemporane concordă asupra acestui subiect. Diocleţian voia să distrugă toate lucrările care ofereau secretele fabricării aurului şi argintului. Altfel spus, toate lucrările de alchimie. Pentru că se gândea că dacă egiptenii ar fi putut fabrica după planul inimii aur şi argint, şi-ar fi procurat mijloacele de a ridica o armată şi de a lupta împotriva imperiului. Diocleţian însuşi, fiu de sclavă, fusese proclamat împărat la 17 septembrie 284. Era, se pare, un persecutor înnăscut şi ultimul decret pe care-i semnă, înaintea abdicării de la 1 mai 305, ordona distrugerea creştinismului. Diocleţian se lovi în Egipt de o revoltă puternică şi începu în iulie 295 asediul Alexandriei. Ocupă oraşul, ceea ce dădu ocazia unor masacre înfiorătoare. Totuşi, potrivit legendei, calul lui Diocleţian făcu un pas greşit pe când intra în cetatea cucerită şi Diocleţian interpretă acest incident ca pe-un mesaj al zeilor care-i comandau astfel să cruţe oraşul.

Continuă citirea →

Secretele Bibliotecii din Alexandria (I)

biblioteca Alexandria ardereDistrugerea marii biblioteci din Alexandria a fost desăvârşită de arabi în anul 646 al erei creştine. Dar această distrugere a fost precedată de altele, iar înverşunarea în a face să dispară această colecţie fantastică a cunoaşterii este de o semnificaţie aparte.

Începuturile

Biblioteca din Alexandria pare să fi fost fondată de Ptolemeu I sau de Ptolemeu al II-lea. Oraşul în sine, după cum o arată şi numele, fusese înfiinţat de Alexandru cel Mare în iarna anului 331/330 înainte de Hristos. Se scurseră deci aproape 1000 de ani până când biblioteca să fie complet distrusă. Alexandria a fost, poate, primul oraş din lume construit complet din piatră, fară a se folosi în nici un fel lemnul. Biblioteca avea zece săli mari şi camere separate pentru cercetători.

Se mai discută încă despre data exactă a fondării şi numele fondatorului, dar adevăratul fondator, în sensul de organizator şi creator al bibliotecii, nu doar al regelui care domnea pe atunci, pare să fi fost un personaj numit Demetrios din Phalera. De la început, el strânse şapte sute de mii de cărţi, cărora le adăugă mereu altele. Cărţile erau cumpărate cu banii regelui.

Acest Demetrios din Phalera, născut între 354 şi 348 î.Hr., pare să-i fi cunoscut personal pe Aristotel. În 324 îHr. apare ca orator public, în 317 este ales guvernator al Atenei, pe care-o conduce timp de zece ani, din 317 până-n 307 î.Hr. Impuse un anumit număr de legi, mai ales una referitoare la reducerea luxului în cazurile de înmormântare. Pe vremea lui, Atena număra 90.000 de locuitori, 45.000 de străini admişi şi 400.000 de sclavi.

În ce priveşte persoana însăşi a lui Demetrios, istoria ni-l prezintă ca pe arbitrul eleganţei ţării sale. A fost primul atenian care şi-a decolorat părul în blond cu ajutorul apei oxigenate. 🙂 După aceea fu alungat de la guvernare şi se duse la Teba. Acolo scrise un mare număr de lucrări, printre care una cu un titlu ciudat, Pe marginea fasciculului de lumină din cer, care este, probabil, prima lucrare despre farfuriile zburătoare. În 297 î.Hr., faraonul Ptolemeu îl convinge să vină să se instaleze la Alexandria. Atunci fondează biblioteca. Ptolemeu I moare în 283 î.Hr. şi fiul său, Ptolemeu al ll-lea, îl exilează pe Demetrios la Busiris, în Egipt. Acolo este muşcat de un şarpe veninos şi moare.

Continuă citirea →

Istoria lui „Aghiuță”

hasdeu aghiutaAGHIUŢĂ, revistă satirică şi literară care a apărut la Bucureşti, săptămânal, de la 3 noiembrie 1863 până la 17 mai 1864. Director, redactor şef şi, probabil, singurul colaborator era B. P. Hasdeu.

Temperament de luptător şi, pe deasupra tuturor oscilaţiilor sale politice, om cu ferme convingeri progresiste, era firesc pentru Hasdeu, care încerca şi profunde sentimente de simpatie şi recunoştinţă pentru domnitorul Al. I. Cuza, să intre fără ezitare în aspra dispută publicistică pe care partizanii lui Cuza o purtau cu adversarii acestuia, combătând cu violente mijloace satirice „coaliţiunea” dintre partidele „anti-conservatoriu” şi anti-progresist”.

Spre deosebire de alte periodice satirice ale epocii, în Aghiuță satira şi literatura se împletesc reuşit. Hasdeu nu se mulţumeşte numai să ia în derâdere, ca N. T. Orăşanu, ci demontează cu iscusinţă mecanismul vieţii politice, punând în evidenţă demagogia şi exagerările unor oameni politici ai vremii (nu este cruţat C. A. Rosetti — zis Berlicoco), venalitatea şi lipsa de convingeri ale altora, indiferenţa în faţa adevăratelor nevoi ale poporului. El se situează astfel în linia unei tradiţii iniţiate de I. Heliade-Rădulescu şi pe care o vor ilustra, mai târziu, Mihai Eminescu şi I. L. Caragiale.

Continuă citirea →

Bătălia din Codrii Cosminului

codrii-cosminului-bataliaCodrii Cosminului, Bătălia din – (26 octombrie 1497). Confruntare între oastea condusă de domnitorul Moldovei Ştefan cel Mare (1457—1504) şi armata poloneză condusă de regele Ioan Albert.

Sub pretextul unei campanii militare antiotomane de recucerire a cetăţilor Chilia şi Cetatea Albă (pierdute în faţa turcilor în 1484), Ioan Albert a intrat în Moldova (august 1497) cu intenţia de a pune ca domn pe fratele său Sigismund, lansând un asediu asupra cetăţii de scaun a Sucevei. Ca răspuns, Ştefan a lăsat în cetate o singură garnizoană puternică şi şi-a concentrat armata la Roman, cerând ajutor turcilor şi ungurilor. Asediul nu a avut succes, iar moldovenii au reuşit şi să izoleze armata polonă, lăsând-o fără provizii şi surse de hrană. Astfel forţat, Ioan Albert a cedat.

Pacea încheiată cerea ca polonii să se retragă exact pe acelaşi traseu pe care intraseră în Moldova, lucru imposibil, pentru că pe ruta aceea nu se mai găseau resurse de hrană pentru armată. Alegerea drumului prin Codrii Cosminului s-a dovedit fatală, căci moldovenii au organizat o ambuscadă chiar în mijlocul pădurii, „prăbuşind codrul peste ei, tăindu-i şi omorându-i fără milă”.

Continuă citirea →

Legenda lui Heracle. (III) Ultimele aventuri ale eroului

herculeO dată terminate cele douăsprezece munci, Heracle nu s-a mai aflat în slujba lui Euristeu şi s-a întors la Teba. Eroul i-a dat-o de soţie lui Iolau, prietenul credincios care îi mâna carul, pe propria sa soţie, Megara, el dorind-o pentru sine pe Iole, fiica lui Euritos, regele cetăţii Ehalia din insula Eubeea. Suveranul promisese mâna Iolei celui care avea să-i învingă pe el şi pe fiii săi în întrecerea de tras cu arcul. Heracle i-a învins, dar Euritos şi fiii săi nu au vrut să-şi ţină făgăduiala, pentru că Heracle îşi omorâse copiii născuţi de Megara. Doar unul dintre fiii lui Euritos, Ifitos, a fost de partea lui Heracle, însă eroul l-a ucis într-un acces de nebunie (Homer, Odiseea, 21.28). Nebunia a fost urmată de boală; oracolul din Delfi a spus că Heracle avea să se vindece numai dacă va lucra timp de trei ani şi îi va da lui Euritos bunurile câştigate, drept răscumpărare pentru moartea fiului său.

Poate că acum are loc disputa dintre Heracle şi Apollo pentru tripodul din Delfi. Apollo şi Heracle, ambii fiii lui Zeus, sunt reprezentaţi în numeroase picturi pe vase şi în sculptură în timp ce îşi dispută simbolul oracolului din Delfi. Poate pentru că Heracle voia să-şi facă un oracol în altă parte, poate pentru că a intrat în sanctuar deşi era vinovat de uciderea lui Ifitos, a fost alungat și urmărit de Apollo. Acesta din urmă a câştigat disputa, iar Heracle s-a supus oracolului şi a devenit timp de trei ani sclavul Omfalei, regina din Lidia.

Continuă citirea →

Legenda lui Heracle. (II) Cele douăsprezece munci

Nemean_lion_fighting_HeraklesCele douăsprezece munci ale lui Heracle, în ordinea tradiţională, sunt următoarele:

1) Lupta împotriva leului din Nemeea. Valea Nemeii era pustiită de un leu fioros, fiul lui Tifon sau al lui Ortros şi al Echidnei. Euristeu i-a poruncit lui Heracle să-i aducă pielea leului. După ce a încercat în zadar să-l ucidă cu ghioaga şi săgeţile sale, Heracle a reuşit să omoare monstrul sugrumându-l cu mâinile goale; s-a întors apoi la Tirint ducând leul mort pe umeri. Pielea leului era atât de rezistentă, încât nimic nu reuşea s-o sfâşie, cu excepţia ghearelor leului însuşi. Ulterior, Zeus a aşezat leul printre constelaţii.

2) Lupta împotriva Hidrei din Lerna. Asemenea leului din Nemeea, şi acest monstru era fiul lui Tifon şi al Echidnei şi fusese crescut de Hera. El ameninţa regiunea Lerna din apropiere de Argos; avea nouă capete, dintre care unul — cel central – era nemuritor. Heracle l-a înfruntat cu ghioaga, dar în locul fiecărui cap pe care reuşea să-l distrugă apăreau alte două. În cele din urmă, Heracle a învins Hidra cu ajutorul tovarăşului său credincios Iolau, arzând capetele pe măsură ce le dobora şi îngropându-l sub o stâncă pe cel nemuritor. Înmuind apoi vârful săgeţilor sale în veninul monstrului, Heracle le-a otrăvit.

3) Prinderea căprioarei din Cerinia. Căprioara, care trăia în Arcadia, avea coarnele de aur şi copitele de bronz. Euristeu i-a poruncit lui Heracle să i-o aducă vie, iar eroul a trebuit să o urmărească un an întreg, prinzând-o după ce a rănit-o cu o săgeată. Potrivit unei versiuni furnizate de Calimah, căprioara era sacră şi îi aparţinea Artemisei; alte patru căprioare, asemănătoare întru totul ei, erau înhămate la carul zeiţei. Atingerea unui astfel de animal constituia un sacrilegiu, pe care Heracle l-a trecut asupra lui Euristeu. În povestirea lui Pindar, urmărirea căprioarei de către Heracle s-a extins la cele mai îndepărtate regiuni din nord şi l-a dus pe erou până în ţara hiperboreenilor şi în Insulele Fericiţilor, unde a fost întâmpinat cu bunăvoinţă de Artemis.
Continuă citirea →

Legenda lui Heracle. (I) Erou și zeu

heracleHeracle. Personaj grec mitic, definit de Pindar ca „erou divin” şi considerat de atunci ca având o dublă natură, de zeu şi erou. Potrivit lui Homer, Heracle era fiul lui Zeus şi al Alcmenei, o muritoare, soţia lui Amfitrion din Teba (Beoţia). Zeus s-a dus la Alcmena luând înfăţişarea lui Amfitrion, pe când acesta era plecat la război; din această unire s-a născut Heracle.

În ziua când trebuia să se nască Heracle, pe când Zeus se lăuda că urma să devină tatăl unui erou ce avea să domnească asupra neamului lui Perseu, care era strămoşul lui Amfitrion, precum şi al Alcmenei, Hera, geloasă din cauza trădării soţului, a reuşit să-l convingă să jure că va fi rege urmaşul lui Perseu ce urma să se nască în acea zi; s-a grăbit apoi să ajungă la Argos, unde a grăbit durerile soţiei lui Stenelos, alt fiu al lui Perseu, şi a făcut ca Euristeu să se nască înainte de vreme, amânând în acelaşi timp naşterea lui Heracle şi lipsindu-l pe acesta din urmă de domnia pe care Zeus o pregătise pentru el.

Continuă citirea →

Captivitatea şi moartea lui Baiazid Fulgerul. (III) Asasinat sau sinucidere?

bayazidTrecuseră șapte luni de captivitate. Încercările de a-l elibera, fie răscumpărându-l, fie scoțându-l tainic (printr-un tunel) din captivitatea mongolă, eșuară. Nerăbdător, Yilderim se adresă lui Timur rugându-l să nu-i distrugă statul și să-l pună în libertate. „Astăzi sunt eu înfrânt, mâine poți fi tu” – ar fi spus fostul sultan. La acestea, Timur ar fi răspuns: „Așa este. Dar până când te vei întoarce de la Samarkand, voi așeza pe tătari în țara ta.”

Aceste cuvinte au mâhnit adânc pe captiv, fiindcă înțelegea că va trebui să însoțească pe Timur până în capitala sa din Samarkand (Asia centrală), împodobindu-i carul de triumf, și că în acest răstimp statul otoman, dat pe mâna tătarilor, se putea destrăma. Fire orgolioasă și impulsivă, Baiazid n-a putut suporta gândul unei asemenea umilințe. Câteva picături de otravă aflate sub piatra inelului ce-l purta au fost suficiente. Astfel muri la Akșehir, în Anatolia sudică, Yilderim Sultan Baiazid, în 9 martie 1403, după șapte luni și două săptămâni de captivitate.

Continuă citirea →

Captivitatea şi moartea lui Baiazid Fulgerul. (II) Cuşcă de fier sau litieră?

baiazid timur lenk ankaraÎn vreme ce trupele lui Timur urmăreau resturile armatei otomane în retragere, Baiazid însoţea din oraş în oraş pe învingătorul său. Un corp de armată mongol cuceri Bursa, captură ceea ce mai rămăsese din tezaurul Curţii otomane (cea mai mare parte fusese salvată de Süleyman, fiul cel mai mare al lui Baiazid), prinse pe Olivera, soţia favorită a lui Yildirim, şi o trimise lui Timur. Curând fu cucerit Izmirul (Smirna) şi restabilite principatele de Saruhan, Karamau, Germiyam şi altele, iar fiii lui Baiazid (Suleyman, Isa, Musa, Mustafa şi Mehmed), incitaţi de Timur, dar mai ales de propria lor sete de putere, începură o dispută acerbă pentru tronul de la Edirne (Adrianopol), noua capitală din 1402. Ea avea să se termine abia în 1413, prin victoria lui Mehmed I Celebi (1413-1421). În Balcani se reluară luptele împotriva otomanilor, iar împăratul Bizanţului prestă omagiu şi plăti tribut hanului turcoman, în timp ce suveranii occidentali intrară în relaţii cordiale cu învingătorul adversarului lor de odinioară. Astfel, întreaga operă a lui Baiazid se destrămă.

Cuşcă de fier sau litieră?

S-a scris destul de mult despre cele şapte luni şi două săptămâni de captivitate a fostului sultan; dar această perioadă nu este nici până astăzi elucidată şi există, credem puţine şanse de a fi luminată vreodată. Explicaţia constă în faptul că izvoarele sunt confuze, tendenţioase şi contradictorii.

S-au format două curente de opinii: unii istorici susţin că Baiazid a fost transportat într-o cuşcă de fier, fiind deci rău tratat de Timur, alţii pledează pentru o reinterpretare a izvoarelor şi legendelor în legătură cu această chestiune, acreditând teza că, în realitate, sultanul captiv a fost purtat într-o litieră; prin urmare, a fost tratat cu cinste.

În afară de aceste păreri au mai fost lansate şi altele. S-a afirmat, de exemplu, că Timur s-ar fi urcat pe cal punând piciorul pe spinarea lui Baiazid sau că fostul sultan ar fi fost hrănit laolaltă cu câinii hanului, din resturile de la masa acestuia. S-a mai spus că Timur căuta să-l umilească pe Yildirim, obligând-o pe Olivera să danseze ca o sclavă în faţa curţii hanului şi a captivului însuşi.

Continuă citirea →

Enigme ale istoriei – Captivitatea şi moartea lui Baiazid Fulgerul (prima parte)

baiazid sultan ilderim fulgerulCând, în primăvara anului 1402, armatele hanului turcoman Timur cel Şchiop îşi făcură apariţia în Asia Mică, nimeni din Imperiul otoman, din Bizanţ sau din Europa nu bănuia că lui Baiazid, aflat în culmea puterii, i se pregătea lovitura de graţie.

În acel moment, sultanul otoman asedia, pentru a treia oară, Constantinopolul. Europa aştepta, din clipă-n clipă, vestea căderii marii cetăţi de pe Bosfor. Palmaresul victoriilor lui Baiazid era aşa de impunător încât cucerirea acelei „punţi de aur între Orient şi Occident”, care fusese, atâta vreme, Bizanţul, părea să nu fie decât o chestiune de timp.

Într-adevăr, într-o bătălie memorabilă, care-i adusese şi epitetul de Yildirim (Fulgerul), datorită apariţiei sale neaşteptate, într-o noapte, sub zidurile cetăţii Nicopole, Baiazid învinsese, în 1396, floarea cavaleriei europene. Ca urmare a acestei victorii, ce uimise şi înspăimântase Europa, pământurile bulgare fură anexate statului otoman, ele devenind, potrivit practicii din Orient, proprietatea sultanului. Albania sudică şi Thesalia căzuseră, de asemenea, sub stăpânirea sa. În Asia Mică fură supuse autorităţii sale numeroase principate. Pentru prima oară orientalii acordară unui suveran otoman titlul de „stăpân al ţinuturilor Romei”, în virtutea faptului că stăpânea teritorii care aparţinuseră odinioară Imperiului roman, iar occidentalii pe acela de „Imperator Turchorum“. Dar pentru a se fonda un adevărat imperiu otoman trebuia să cadă Constantinopolul, cu strâmtorile Bosfor şi Dardanele, cu legăturile sale cu Mediterana, Marea Neagră şi Marea Egee.

Continuă citirea →

Viata lui Jean Cocteau

Jean_CocteauCocteau, Jean (5.07.1889, Maisons-Laffitte, lângă Paris, Franţa – 11.10.1963, Milly-la-Forêt, lângă Paris). Poet, libretist, romancier, actor, cineast şi pictor francez. Printre cele mai importante lucrări ale sale se numără poemul Îngerul Heurtebise (L’Ange Heurtebise, 1925), piesa Orfeu (Orphée, 1926), romanele Copiii teribili (Les Enfants terribles, 1929) şi Maşina infernală (La Machine infernale, 1934) şi filmele suprarealiste Sângele unui poet (Le Sang d’un poète, 1930) şi Frumoasa şi bestia (La Belle et la bête, 1946).

Moştenirea şi tinereţea

Cocteau a crescut la Paris şi s-a considerat întotdeauna parizian prin vorbire, educaţie, idei şi obiceiuri. Familia sa făcea parte din burghezia pariziană, cultivată, bogată şi interesată de muzică, de pictură şi de literatură. Primele amintiri ale lui Cocteau erau legate de teatru, în formele sale populare, cum ar fi circul şi palatul de gheaţă, cât şi de teatrul serios, cum ar fi tragediile jucate la Comédie-Française. La 19 ani a publicat primul volum de poezie, Lampa lui Aladin (La Lampe d’Aladin).

Continuă citirea →