Enigma unui atentat: moartea lui Barbu Catargiu (ultima parte)
Suspect: Gheorghe Bogati
Gheorghe Bogati, ardelean de origine, fost ofiţer de carieră, avea un trecut dubios, fiind temut ca un om căruia nu-i era frică de nimeni. Documentele vremii îl prezintă ca fiind un spion dublu, îndeplinind importante misiuni secrete atât pentru conducătorii partidelor revoluţionare din ţările supuse dominaţiei imperiilor habsburgic şi otoman, cât şi pentru guvernele celor două imperii absolutiste. În 1862 se găsea în Bucureşti într-un mediu mizer şi imoral, care îl putea determina şi la crimă.
Multă lume îl considera ucigaşul primului ministru. Spre sfârşitul vieţii, obişnuia el însuşi să se dea drept ucigaşul lui Barbu Catargiu, căutând să stoarcă avantaje din aceasta. În 1862 a fost investigat destul de superficial. Pentru vinovăţia lui pleda faptul că, imediat după atentat, starea lui materială s-a îmbunătăţit – devenise un om bogat -, precum şi faptul că a părăsit mai târziu ţara, nesimţindu-se probabil în siguranţă.
Când în 1872 s-a reluat ancheta, Bogati se afla la Alba Iulia. Autorităţile austro-ungare, solicitate de cele româneşti, l-au arestat, supunându-l unui interogatoriu şi cercetându-i hârtiile. La acest interogatoriu, Bogati a căutat să se disculpe, numind pe un anume Dunca ca agent a opoziţiei liberale şi făptuitor al crimei. Lipsind probele concludente, nu a fost întemniţat, dar spre sfârşitul vieţii se afla la Orşova într-un fel de exil pe viaţă.
Enigma unui atentat: moartea lui Barbu Catargiu (partea a doua)
Două împuşcături şi… un pistol ruginit
Pentru ziua de 11 iunie, aniversarea împlinirii a 14 ani de la revoluţia din 1848, opoziţia liberală a hotărât să organizeze o mare demonstraţie naţională pe „Câmpia libertăţii“ de pe Dealul Filaretului, prin care voia să demaşte poziţia conservatorilor şi chiar să provoace căderea guvernului. În aceeaşi zi, majoritatea Adunării intenţiona să voteze legea agrară conservatoare. De accea, deputaţii conservatori au cerut guvernului să interzică manifestaţia anunţată de opoziţie. Barbu Catargiu a asigurat Adunarea că „voi prefera a fi zdrobit decât a îngădui slăbirea liniştei: voi prefera moartea mai înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituţiile ţării“. Acesta cuvinte fatidice au fost rostite numai cu o jumătate de oră înainte ca o mână misterioasă să-l asasineze.
La ieşirea din Cameră, după terminarea şedinţei, Barbu Catargiu, negăsindu-şi trăsura la scară, a fost invitat de colonelul Nicolae Bibescu – prefectul poliţiei – în trăsura sa. Era între orele 5-6 seara. Trăsura deschisă trecea pe sub clopotniţa Mitropoliei când s-au auzit două focuri de armă. Un glonte l-a lovit pe Barbu Catargiu în cap, omorându-l pe loc, celălalt a trecut pe la urechea lui Bibescu, care de-abia după vreo sută de paşi a reuşit să oprească caii speriaţi. La locul crimei a fost găsit un pistol ruginit. Criminalul dispăruse în viile de pe dealul Mitropoliei.
Enigma unui atentat: moartea lui Barbu Catargiu (prima parte)
Trecătorilor ce traversează bulevardul Coşbuc le-a devenit probabil familiar cadrul de la poalele dealului Mitropoliei, unde se află o statuie pe al cărui soclu poate fi citit numele lui Barbu Catargiu. Mai puţini ştiu însă că această statuie nu întâmplător a fost pusă acolo, deoarece în chiar acele locuri în anul 1862 a fost asasinat cel căruia i s-a ridicat monumentul.
Cine era Barbu Catargiu? Cum şi de ce a fost el asasinat? Cine au fost autorii morali şi materiali ai crimei? Iată întrebări la care vom încerca să răspundem în cele ce urmează.
O atmosferă politică încordată
În 1807, într-o veche familie boierească, s-a născut Barbu Catargiu, care s-a bucurat de o asemenea copilărie şi tinereţe pe care doar averea şi rangul le puteau asigura în acea vreme. După studii în străinătate, întorcându-se în ţară îşi începe activitatea politică ca adversar al domnitorilor Alexandru Ghica şi Gheorghe Bibescu, deşi cu ultimul era înrudit. Ocupă în timpul domniei lui Barbu Ştirbei funcţii importante şi se manifestă ca un aprig apărător al intereselor boierimii. Prin cultura şi talentul său oratoric, dublate de o mare energie, Barbu Catargiu devine un reprezentant marcant al conservatorilor.
Lev Tolstoi (Petersburg, 1849)
Lev Tolstoi (Petersburg, 1849)
Fraţii Tolstoi
Fraţii Tolstoi: Serghei, Nikolai, Dmitri şi Lev
Moscova, 1854
Ion C. Brătianu. Etapele vieţii
Ion C. Brătianu în diferite etape ale vieţii.
Credinţa şi înjurătura
Povesteşte Isaac Asimov: “Primesc multe scrisori. Unele dintre ele fac referire la ateismul meu declarat în mod deschis.
Primesc scrisori de la oameni care mă compătimesc şi se roagă pentru mine, dar acestea nu mă deranjează. Sunt convins că în felul acesta ei se simt mai bine.
Mă simt mult mai iritat când mi se trimit broşurele ce susţin cine ştie ce credinţă sectară, cu speranţa inutilă că astfel voi „vedea lumina”. Nu ştiu de ce asemenea oameni nu se gândesc că am concepţii ferm înrădăcinate, ce nu pot fi modificate de pliante publicitare. Câteodată, mă supără într-atât, încât le răspund.
Odată, după ce un bigot m-a acuzat în termeni ce săreau binişor calul, i-am expediat o carte poştală în care spuneam:
„Sunt sigur că dumneavoastră credeţi că după moarte voi ajunge în Iad, iar acolo voi suferi toate chinurile şi torturile pe care le poate imagina ingenuitatea sadică a divinităţii voastre şi că această tortură va continua veşnic. Nu vă este de ajuns? Mai este necesar să mă şi înjuraţi?”
Desigur, n-am primit niciun răspuns.”
Astronautul evreu
Un evreu îi spune unui american:
– Ce mare lucru că aţi ajuns pe Lună? Astronauţii evrei vor coborî pe Soare!
– Este imposibil! protestează americanul. Temperatura de acolo….
La care evreul îi răspunde:
– Termină cu prostiile! Ne crezi idioţi? O să ne ducem noaptea! 🙂
Mitul lui Narcis
Narcis. Tânăr nespus de frumos, fiul zeului fluvial Cefisos şi al nimfei Liriope, pe care râul o sedusese învăluind-o cu apele sale. Deşi era înconjurat de dragostea şi admiraţia celor care îl întâlneau, Narcis rămânea indiferent la atenţiile şi propunerile amoroase, preferind vânătoarea, la care era foarte iscusit. O variantă a mitului spune că tatăl său era Amirintos, tovarăşul credincios al Artemisei, zeiţa vânătorii.
De frumosul tânăr s-a îndrăgostit nebuneşte nimfa Echo, însă şi ea a fost respinsă şi s-a stins de durere, văzând că dragostea ei nu era împărtăşită; în cele din urmă, Nemesis a hotărât să-l pedepsească pe Narcis, făcându-l să-şi vadă chipul în apa unui izvor. Tânărul s-a îndrăgostit de acea imagine, mistuindu-se de dor, şi s-a transformat în floarea care-i poartă numele. Trupul său a dispărut, lăsând în loc splendida narcisă.
Spectacolul răzbunării
Când Carol al II-lea s-a întors în Anglia pentru o ocupa tronul, Oliver Cromwell şi alţi câţiva dintre cei ce luptaseră împotriva monarhiei odihneau sub lespezile de marmură ale catedralei Westminster.
La 30 ianuarie 1661 – aniversarea execuţiei lui Carol I – sicriele lui Cromwell şi a doi dintre susţinătorii săi au fost scoase din mormintele lor şi duse la Tyburn, locul de execuţie al criminalilor de rând. Acolo, cele trei cadavre au fost spânzurate, lăsate să atârne de funie până seara, apoi decapitate şi înmormântate la picioarele eşafodului.
Spectacolul a avut loc în prezenţa unui numeros public: doamnele din elita Londrei au considerat de datoria lor să se abată pe la Tyburn, pentru a se îmbogăţi cu plăcuta amintire a unei privelişti interesante. Ce nervi trebuie să fi avut femeile acelea!
„Încornoraţi”. Originea poreclei
Porecla de încornoraţi dată soţilor înşelaţi este arhicunoscută.
Originea ei pare a fi din timpul împăratului bizantin Andronic, care îşi alegea amantele dintre soţiile demnitarilor de la curte. Drept despăgubire, bărbatul primea vaste terenuri de vânătoare, iar ca semn al noii proprietăţi avea dreptul să-şi prindă pe poartă coarne de cerb. Lumea ştia după aceste „podoabe” cum stau lucrurile cu cinstea conjugală. 🙂
Asimov şi copiii
Povesteşte Isaac Asimov: „În ciuda faptului că anii ’50 păreau ticsiţi cu probleme legate de facultate, manuale, cărţi de popularizare ştiinţifică, la care se adăugau şi cantităţile imense de science-fiction pe care le scriam, continuam să am o viaţă personală, o căsnicie, ba chiar şi (spre surprinderea mea) copii. 🙂
Ar trebui să fiu cât se poate de cinstit şi să explic că nu mă dau în vânt după copii. Când eram mic, mamei îi intrase în cap ideea (nu ştiu de ce) că iubeam copiii şi bebeluşii. Poate se gândea că în felul acela mă convingea în mod subtil că, într-o bună zi, trebuia să-i dăruiesc o droaie de nepoţi. Oricum, de fiecare dată când în magazin intra un client însoţit de un copil mai mic de cinci ani, mama începea să uguiască: „Ah, Isaac se topeşte după copii” şi eram împins în faţă pentru a-mi face datoria.
Pentru mine, acest lucru reprezenta un chin teribil. Nu-mi trebuie mai mult de o privire pentru a afla tot ce trebuie să ştiu despre un prunc. Orice uitătură suplimentară este pierdere de timp. Dacă ţâncii sunt destul de mari pentru a se mişca în mod independent, am grijă să păstrez distanţa. Ei sunt hiperactivi, hipergălăgioşi şi, în mod invariabil, imposibil de controlat. În majoritatea cazurilor, au degete lipicioase şi stomacuri deranjate. Nu vreau să am nimic de-a face cu ei. 🙂
Viaţa lui Cervantes (ultima parte)
Don Quijote
În luna iulie sau august 1604, Cervantes a vândut drepturile cărţii Ingeniosul hidalgo Don Quijote de la Mancha (El ingenioso hidalgo Don Quijote de la Mancha cunoscut ca Don Quijote, partea I) editorului librar Francisco de Robles, pentru o sumă necunoscută. Dreptul de publicare a fost acordat în luna septembrie, iar cartea a apărut în ianuarie 1605. Există unele dovezi conform cărora subiectul cărţii era cunoscut sau parţial cunoscut înainte de publicare – de către alte persoane, precum Lope de Vega, aflat atunci în relaţii reci cu Cervantes. Culegătorii de la tipografia lui Juan de la Cuesta din Madrid au fost vinovaţi de o mare parte dintre erorile din text, multe fiindu-i iniţial atribuite autorului.
Romanul a cunoscut un succes imediat, deşi nu la fel de răsunător ca Guzman de Alfarache, Partea I, al lui Mateo Alemán, din 1599. Până în august 1605 existau două ediţii în Madrid, două publicate la Lisabona şi una la Valencia. Au urmat cele din Bruxelles, în 1607; Madrid, 1608; Milano, 1610; şi iar Bruxelles, 1611. Partea a doua, A doua parte a ingeniosului cavaler Don Quijote de la Mancha (Segunda parte del ingenioso Caballero Don Quijote de la Mancha) a apărut în 1615. Traducerea primei părţi în limba engleză a lui Thomas Shelton a apărut în 1612. Numele lui Cervantes a ajuns în scurt timp cunoscut în Anglia, Franţa şi Italia, la fel de bine ca în Spania.
Viaţa lui Cervantes (partea a doua)
Funcţionar public şi scriitor
Întors în Spania, Cervantes şi-a petrecut aproape tot restul vieţii într-un mod total diferit faţă de anii plini de acţiune şi curaj. Era mai mereu în criză de bani şi trebuia să se resemneze cu slujbe plictisitoare şi solicitante. Abia peste 25 ani a cunoscut succesul cu Don Quijote. La întoarcerea acasă, el a constatat că preţurile crescuseră, în timp ce scăzuse nivelul de trai al multor oameni, în special din clasa de mijloc, inclusiv familia sa. Euforia din Lepanto era de domeniul trecutului. Actele lui de vitejie din război nu i-au adus răsplata la care se aşteptase. A solicitat, fără succes, mai multe posturi administrative în imperiul american al Spaniei. A reuşit să obţină în 1581 doar o funcţie de scurtă durată, ca mesager regal la Oran, în Algeria. L-a urmat în zadar pe Filip II şi curtea sa la Lisabona, în Portugalia recent anexată.
Cam în această perioadă, a avut o aventură cu o tânără căsătorită, pe nume Ana de Villafranca (sau Ana Franca de Rojas), care i-a născut o fiică. Isabel de Saavedra, singurul copil al lui Cervantes, a fost crescută ulterior în casa acestuia.
În 1584 s-a căsătorit cu Catalina de Salazar y Palacios, mai tânără cu 18 ani decât el. Aceasta avea o mică proprietate în satul Esquivias din La Mancha. Se cunosc puţine lucruri despre relaţia lor emoţională. Nu există însă niciun motiv de presupunere că această căsătorie nu a fost fericită, bazându-se pe prietenie, în ciuda faptului că Cervantes era obligat să plece des de acasă pentru perioade lungi de timp. Catalina, după cât se pare, nu a fost o sursă de inspiraţie sau model pentru personajele din poezia pe care o scria pe atunci Cervantes, sau pentru primul său romanul publicat, Galateea: O romanţă pastorală (La Galatea, 1585), în noul gen la modă, romanul pastoral.
Viaţa lui Cervantes (prima parte)
Cervantes Saavedra, Miguel de (29.09.1547, Alcalá de Henares, Spania – 22.04.1616, Madrid). Romancier, dramaturg şi poet de origine spaniolă, creatorul personajului Don Quijote şi cea mai importantă şi celebră personalitate din literatura spaniolă.
Romanul său Don Quijote (El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha) a fost tradus, în întregime sau parţial, în peste 60 de limbi. Chiar şi azi se publică noi şi noi ediţii, iar dezbaterile critice asupra operei sale continuă nestingherite încă din sec. XVIII. În acelaşi timp, datorită reprezentării lor pe scară largă, în artă, teatru şi film, personajele Don Quijote şi Sancho Panza sunt, probabil, mult mai familiare din punct de vedere vizual oamenilor decât oricare alt personaj din literatura mondială.
Cervantes a experimentat foarte mult. A abordat toate genurile literare majore, nu numai pe cel epic. A fost un nuvelist remarcabil. Câteva din nuvelele sale din colecţia Povestiri exemplare (Novelas exemplares, 1613) au ajuns la un nivel apropiat de Don Quijote, dar la scară miniaturală.
Viaţa lui Cervantes. Începuturile
Cervantes s-a născut la cca 32 km de Madrid, probabil pe 29 septembrie (în ziua de San Miguel). A fost botezat pe 9 octombrie. Era al patrulea dintre cei şapte copii ai unei familii provenite din mica nobilime, dar care decăzuse la statutul de oameni de rând. Tatăl său era bărbier-chirurg, reducea fracturi, efectua flebotomii şi rezolva mici probleme medicale. Familia s-a mutat din oraş în oraş şi se ştiu puţine lucruri despre primii ani de învăţătură ai lui Cervantes. Se presupune, pe baza unui pasaj din Povestiri exemplare, că ar fi studiat o perioadă sub îndrumarea iezuiţilor, deşi este puţin probabil. Spre deosebire de majoritatea scriitorilor spanioli ai timpului, chiar şi aceia de origine umilă, se pare că Cervantes nu s-ar fi dus la universitate.
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente