Despre Ion C. Brătianu
Dacă regele Carol I întemeiază o dinastie a Hohenzollernilor români, Ion C. Brătianu o creează pe aceea a Brătienilor politici: alături de el, Dimitrie, fratele lui, Ionel, Vintilă şi Dinu, copiii lui, George, nepotul lui. Toţi izvorăsc din moşnenii din Brătieni-Argeş, adică din chiar mijlocul ţării (şi să se mai spună că oamenii mari ai unui popor vin mai totdeauna din marginile sale geografice!).
Se naşte într-o veche familie de mici boieri, la 2 iunie 1821. Învaţă în ţară cu Simonide şi Gheorghe Lazăr. În 1835 intră în armata pământeană care tocmai se crease. Trei ani mai târziu, în 1841, îl găsim la Paris, unde face studii politehnice şi intră în contact cu emigraţia românească, emigraţie care frecventează ca şi el cursurile lui Michelet, Edgar Quinet şi Adam Mickievicz. Este francmason cu Louis Blanc, revoluţionar în Franţa cu Lamartine, suflet arzător al generaţiei de la 1848 cu Bălcescu, Rosetti, fraţii Goleşti şi Heliade Rădulescu. Este omul acţiunii şi al rezistenţei, în legătură şi prietenie cu toţi marii revoluţionari ai veacului, mobilizând speranţele româneşti în exilul postpaşoptist.
Un exil lung şi dificil. Istoricul Gh. Brătianu scria:
„Mentalitatea şi pregătirea intelectuală şi politică a lui Ion Brătianu? Anii tinereţei şi-i petrecuse în frământările Parisului revoluţionar, tot acolo îşi adăpostise surghiunul după înăbuşirea revoluţiei muntene de la 1848, iar poliţia celui de-al doilea imperiu văzuse în el un agitator periculos, în legături strânse cu societăţile secrete ale vremii…”
Republican convins la acea dată, participă sau e învinuit că participă la un complot împotriva împăratului Napoleon al III-lea şi este condamnat. În 1856 se reîntoarce la Bucureşti şi, unionist înfocat, este unul dintre artizanii Unirii. Devine liderul radicalilor liberali, denumiţi „roşii”. Este apropiat mai ales de C.A. Rosetti, jurnalist de forţă, care conduce ziarul Românul.
Inspirat de Occident, Ion Brătianu dă o luptă tenace pentru reforme. Îşi arată din ce în ce mai clar atitudinea pragmatică şi realistă faţă de problemele politice. Elanurile romantice ale tinereţii fac loc treptat realismului unui om politic matur. În 1866, participă la complotul împotriva lui Alexandru Ioan Cuza. Are o contribuţie majoră la aducerea în ţară a unui principe străin. Merge în Germania, la Dusseldorf, pentru a-l determina să vină în ţară pe Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Îl şi însoţeşte la venirea acestuia în ţară, în ultima parte a drumului pe Dunăre, de la Baziaş la Tr. Severin şi apoi cu trăsura până la Bucureşti, unde cei doi ajung la 10 mai 1866. În ciuda opoziţiei unora dintre marile puteri, care aveau alte planuri, politica faptului împlinit practicată de Brătianu şi diplomaţia acestuia au avut succes. În acelaşi an, e adoptată o noua Constituţie, după modelul celei belgiene din 1831 – cea mai liberală din Europa.
Ion Brătianu face parte din mai multe ministere. Şi, după ani de frământări şi nelimpeziri, ajunge sfetnicul cel mai de seamă al lui Carol, ca prim-ministru între 1876-1888, nu mai puţin de 12 ani, în cea mai lungă guvernare a României liberal-democrate.
Mic de statură, foarte vioi, om de energie şi de acţiune, Brătianu era înainte de orice o mare voinţă. Dacă e adevărat ce se zice, cum că esenţele tari se află în flacoane mici, I.C. Brătianu confirmă cu strălucire zisa. Este omul care duce în spinare o epocă în istoria românilor, personalizând-o şi caracterizând-o. E cu adevărat omul care trăieşte în istorie şi face istorie. Pentru că ştie ce vrea. E simbolul burgheziei române care se ridică. Şi este unul care creează canavaua acestei ridicări. El şi prietenii săi, visătorul său prieten C.A. Rosetti, nu mai puţin visătorul său frate Dimitrie, pragmaticul Eugeniu Carada şi mulţimea oamenilor politici noi (aşa de sarcastic întâmpinată de M. Eminescu), pe care o înregimentează în 1875 în Partidul Liberal. Un partid care până în 1938 va fi cea mai importantă forţă politică a ţării, instrumentul cel mai eficace al modernizării ei.
Ideile lui I.C. Brătianu erau puţine, dar clare. Nu a fost un doctrinar, a fost omul acţiunii practice hotărâte. Într-o vreme în care în România totul era de făcut şi de construit, I.C. Brătianu a ştiut să fie un mare constructor – de instituţii politice mai cu seamă, dar şi de pârghii economice şi sociale. Dacă n-ar fi fost, Brătianu ar fi trebuit inventat.
Ion Bulei
sursa: zf
Drumul spre Santiago
Descoperirea presupusului mormânt al apostolului Santiago (denumirea spaniolă) sau Iacov cel Mare, cum este cunoscut la români, fratele Sf. Apostol Ioan, a avut loc în 1813. În acel an, unui păstor din îndepărtata regiune a Galiciei i s-a părut că vede un câmp de stele semnalând un loc de pe un munte. L-a înştiinţat imediat de acest lucru pe Teodomir, episcopul din Iria Flavia, oraş important din regiune, având obârşii romane, care a mers să inspecteze locul. A găsit acolo un mormânt de marmură, iar în el resturi umane.
Episcopul Teodomir a declarat, prin revelaţie divină, că acela este mormântul apostolului Santiago şi i-a adus la cunoştinţă acest lucru lui Alfonso II el Casto, regele Asturiei (regatul asturian era unicul rămas din Spania vizigotă, după invazia musulmană din anul 711), care a ordonat construirea unei biserici de cărămidă, pentru a proteja locul sfânt.
Începând cu această descoperire, mormântul a devenit destinaţia finală a tuturor pelerinilor din Europa. Drumul până la el era construit pe numeroasele via romane care existau în zonă. Evenimentul s-a dovedit o mană cerească pentru regalitatea creştină de atunci, în contextul luptei sale împotriva relativ recentei invazii arabe, care se produsese cu un secol înainte. Odată cu descoperirea mormântului lui Santiago, regii creştini, care după Reconquista au primit numele de regi catolici, s-au bucurat de sprijinul întregii comunităţi europene în confruntarea lor cu păgânii.
În faţa afluenţei inimaginabile de creştini care începeau să vină din toate colţurile continentului, era necesar ca drumul spre mormântul lui Santiago să se convertească în ceva mai mult decât o simplă cale de tranzit. Astfel, s-au construit hanuri şi spitale, s-au ridicat poduri, biserici şi mănăstiri şi, bineînţeles, s-au format importante nuclee de populaţie, oraşe şi localităţi care constituie şi azi o moştenire artistică şi culturală importantă.
Legenda spune că Santiago a fost unul din cei 12 apostoli care l-au urmat pe Isus Hristos şi este identificat drept cel care a creştinat Peninsula Iberică. A fost condamnat la moarte în Palestina de regele Irod Agripa care dorea, pe de o parte, să dea o lecţie comunităţii creştine, iar pe de altă parte să fie pe placul evreilor şi să calmeze protestele religioase. Moartea sa l-a transformat pe Santiago în primul martir apostolic. Tradiţia mai spune că resturile corpului lui Santiago au fost duse în ţara pe care a evanghelizat-o şi îngropate în extremitatea nord-vestică a peninsulei, în zona în care se află azi Santiago de Compostela.
După cum spune legenda, discipolii săi au furat trupul şi l-au adus, la capătul unei călătorii de şapte zile pe mare, până la vărsarea râului Ulla, actualul golf Arousa, pentru a respecta regula urmată de aapostoli, aceea de a fi îngropaţi în locul în care au predicat. După mai multe fapte miraculoase, care au convins-o pe regina locală Lupa, l-au îngropat în acelaşi loc în care, şapte secole mai târziu, a fost descoperit de către păstorul galiţian.
Totuşi, teorii alternative susţin că nu apostolul a fost îngropat acolo şi că mormântul era al episcopului Priscillian, care a murit cu mult înainte de invazia musulmană a Spaniei, după ce a fost executat de împăratul Teodosiu I în anul 385 pentru erezie. Ca o curiozitate, Priscillian a fost primul martir al bisericii de la Roma, după pactul acesteia cu puterea imperială, la fel cum Santiago (Iacov) a fost primul martir al creştinismului când acesta nu era încă acceptat de putere.
Erezia priscilliană era unitariană şi respingea unitatea bisericii cu statul imperial, cu corupţia şi îmbogăţirea celor din păturile înalte ale societăţii. Reclama întoarcerea bisericii către săraci şi promova prezenţa femeilor şi chiar a sclavilor în viaţa bisericească.
Conform acestei versiuni, Priscillian s-ar fi născut în Galicia şi ar fi fost adus după execuţie de către discipolii săi până la locul naşterii sale pentru a fi îngropat. Invazia musulmană a stopat pelerinajul la mormânt până în anul 813, când a fost redescoperit.
La ora actuală, pelerinajele nu se mai fac pentru Priscillian, ci pentru Santiago, iar drumul către mormântul acestuia, străbătut de pelerini din lumea întreagă, a devenit suport pentru un bogat melanj de cunoştinţe, medii economice, influenţe arhitectonice şi artistice. În plus, a fost un mijloc de propangandă esenţial al creştinismului în lupta sa pentru unitatea dogmei în Evul mediu şi un instrument al regilor catolici în lupta lor contra invaziei maure.
Alegeţi!
Celebrul matematician Grigore Moisil era cunoscut pentru replicile cu umor pe care le dădea cu diverse ocazii.
La un moment dat, exasperat de faptul că se făceau presiuni asupra lui din partea conducerii facultăţii să stea cel puţin opt ore la universitate, indiferent dacă avea sau nu cursuri, s-a enervat şi, luîndu-şi hotărît haina şi geanta ca să iasă, a comentat:
– Voi aveţi nevoie de capul meu sau de fundul meu? 🙂
Unde erau ofiţerii la Smârdan?
Nicolae Grigorescu, chestionat despre tablourile sale, e întrebat de ce nu a pictat ofiţeri, ci numai soldaţi, în tabloul “Atacul de la Smârdan“.
Maestrul răspunde sec:
“Am pictat şi ofiţerii, dar erau mai în faţă şi au ieşit din ramă!“ 🙂
31 mai – Istoricul zilei
1594 – A murit Tintoretto, pictor italian, reprezentant de seamă al şcolii veneţiene
1809 – A murit Joseph Haydn, compozitor austriac
1819 – S-a născut poetul american Walt Whittman
1883 – S-a născut Onisifor Ghibu, pedagog şi om politic, membru al Academiei Române
Carol al II-lea şi Elena Magda Lupescu Wolf – povestea unei iubiri patimase
Înainte de a vorbi de iubirea care i-a învăluit până la moarte pe Carol al II-lea şi Magda Lupescu, sunt necesare câteva precizări asupra arborelui genealogic al familiei regale, reprezentată de Casa de Hohenzollern-Sigmaringen.
Din căsătoria regelui Ferdinand cu regina Maria, au rezultat şase copii. Carol (1893-1953), Elisabeta (1894-1961), Maria (1900-1961), Nicolae (1903-1978), Ileana (1909-1991) şi Mircea (1913-1916). Conform tradiţiei, primul băiat născut a devenit regele României.
Carol al II-lea s-a născut la 15 octombrie 1893, fiind cunoscut sub numele de Carol Caraiman. După ce a renunţat pentru prima dată la tron, în 1918, Carol a fugit cu Ioana Lambrino, la Odessa, în august 1919, abdicând pentru a doua oară. Ioana Maria Valentina Zizi Lambrino (1898-1953), a fost fiica unui general român. Au avut un singur fiu, Mircea Gregor Carol Lambrino. Căsătoria lor, îndelung contestată, a fost anulată prin sentinţa Tribunalului Ilfov, din 1919. Carol revine în ţară la 10 martie 1921 şi se căsătoreşte cu prinţesa Elena (1896-1982), care făcea parte din casa regală a Greciei, fiica regelui Constantin. Au avut un singur fiu, pe Mihai, născut în 1921, viitorul monarh al României.
Dar la orizont, a apărut o altă Elena – Elena Lupescu – şi după patru ani şi nouă luni, la 30 decembrie 1925, regele nărăvaş a renunţat pentru a treia oară la tron spre a o întâlni la Paris. Carol şi Elena au divorţat în 1928.
Prin aceste renunţări la tron, regele a adus grave prejudicii imaginii monarhiei din România. Toată suflarea dorea stabilitate politică şi o continuitate regală, normală şi firească. Frământările populaţiei erau în creştere.
După cinci ani petrecuţi în exil, la 20 iunie 1927, Carol revine în România, unde este proclamat rege, la 8 iunie 1930. În 1938, a scos în afara legii partidele politice, înfiinţând partidul unic, Frontul Renaşterii Naţionale. Ceva mai târziu a acceptat ciopârţirea României Mari, înfăptuită cu trudă de regele Ferdinand, tatăl său. După o perioadă de zece ani de controverse şi măsuri dictatoriale, la 6 septembrie 1940, va fi silit să abdice şi izgonit definitiv din ţară. A semnat actul de renunţare la prerogativele sale, dar fără sa scrie cuvântul abdicare, sperând la o reîntoarcere pe tron, a nu ştiu câta oară – caz unic în istoria universală.
În timpul domniei lui Carol, influenţa amantei lui s-a simţit din ce în ce mai mult la nivel politic. Ea a ordonat asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu şi a altor 13 legionari, dezlănţuind un lung şir de răzbunări într-o ţară care avea nevoie de linişte.
Ghinionul întregii societăţi româneşti a fost acela că în spatele regelui, Elena Lupescu a fost o adevărată eminenţă cenuşie, care a învârtit pe degete o ţară întreagă. Domina comportamentul regelui şi îi controla deciziile. Legătura lor a scandalizat de multe ori clasa politică, dar şi cancelariile străine, făcând să curgă fluvii de cerneală despre tandemul lor politic şi sentimental. Analiştii vremii au ajuns la concluzia că Elena Lupescu a fost singura parteneră care a rezistat apetitului sexual al regelui, bolnav de priapism.
Poporul era uimit de aceste interminabile plecări şi reveniri ale regelui, fără ca cineva să ia o atitudine fermă, aşa cum s-ar fi întâmplat în oricare ţară din lume. În momentul părăsirii palatului, luându-şi rămas bun de la toţi supuşii, Davidescu, unul dintre slujbaşi, obişnuit cu acest circ de abdicări şi reîncoronări ale aceleiaşi persoane, i-a spus regelui : Tot aici o să vă primesc la întoarcere.
După septembrie 1940, Carol şi Duduia, aşa cum o alinta, au colindat Europa, Cuba, Mexicul şi Brazilia, traseu impus de Elena care dorea să cunoască întreaga lume. Bani erau din belşug. La 3 iulie 1947, iubitul i-a îndeplinit şi ultimul capriciu. S-au cununat la Rio de Janeiro, eveniment după care, iubita a obţinut mult visatul rang de Alteţa Sa Regală, Prinţesa Elena de România. S-au stabilit apoi în Portugalia, la Estoril.
La 3 aprilie 1953, Carol a murit în urma unui stop cardiac, la varsta de 60 de ani. La ceremonia funerară, Elena s-a aplecat asupra defunctului şi a spus Adio, dragostea vieţii mele. Coşciugul a fost depus mai întâi în Panteonul Regal, de la Mănăstirea San Vicente şi apoi mutat într-o capelă a cimitirului oraşului Estoril.
Elena Lupescu a murit la 7 iulie 1977, la vârsta de 78 de ani, la 24 de ani de la decesul lui Carol. Osemintele sale au fost aşezate la picioarele regelui.
La 14 februarie 2003, rămăşiţele pământeşti ale celor doi au fost aduse în ţară şi înhumate lângă Mănăstirea Curtea de Argeş, la o distanţă de 450 de metri unul de altul. A fost aleasă ziua de 14 februarie, deoarece atunci s-au cunoscut, în urma cu 78 de ani.
Elena Lupescu s-a născut la 2 septembrie 1899, la Iaşi, ca fiică a farmacistului evreu Nicolas Grumberg Wolf, care şi-a schimbat numele în Nicolae Lupescu. Studiile le-a făcut în Bucureşti, la Pitar Mos, o şcoală de prestigiu în acele timpuri. Avea un corp plinuţ, pielea albă, ochi verzi şi păr roşcat. Încet, încet a devenit o femeie îndrăzneaţă, dominatoare.
S-a cunoscut cu monarhul în ziua de 14 februarie 1925, la cinematograf, prin intermediul lui Posmantir, un fotograf de albume deocheate. Tânăra cu părul roşu fusese căsătorită cu un ofiţer şi a locuit o vreme la vila Carola din Sinaia, unde a avut o viaţă tumultuoasă, cu jocuri de noroc şi aventuri diverse. În anumite dimineţi, personalul mănăstirii de alături se închina cu adâncă pioşenie pentru iertarea păcatelor celor ce ieşeau din vila învecinată, cu mintea înceţoşată.
Primele întâlniri au avut loc în casa colonelului Tăutu şi într-un imobil din strada Mihai Ghica, pe care Carol i l-a cumpărat iubitei. Toate ziarele vremii s-au înroşit cu aceste picanterii. Ziariştii o descriau pe metresa regală, folosind cele mai jignitoare formulări. Analiştii vremii considerau că toate deciziile dezastruoase ale regelui au fost inspirate de amantă. Miniştrii i-au au cerut deseori s-o alunge, dar el a rămas neînduplecat, îngenuncheat pe viaţă faţă de Duduia.
Confirmându-se faptul că istoria este rotundă, redau, în continuare momentul abdicării finale. După ce a ordonat arestarea şi asasinarea legionarilor, în frunte cu căpeteniile lor, ţara fiind într-o continuă fierbere, Carol a dispus înlocuirea premierului Gigurtu cu un ofiţer energic, în persoana generalului Ion Antonescu. Pentru restabilirea liniştii în ţară, noul premier i-a cerut regelui să abdice, în noaptea de 6/7 septembrie 1940. În stradă mulţimea furioasă cerea plecarea urgentă a regelui detestat.
Duduia a început să strângă în grabă lucrurile cele mai de preţ şi să le împacheteze. Bijuterii, bani, 41 de tablouri de valoare şi aur. Întreg bagajul a încăput în 12 vagoane. Pe traseu, gărzile nu au mai dat onorul. Gesticulau a lehamite. Urcarea în tren s-a făcut în gara Băneasa. Până la Lugoj trenul a mers fără incidente. Regele a fost avertizat că legionarii îl vor aştepta la Timişoara şi nu vor lăsa să plece garnitura mai departe dacă Duduia nu va fi dată jos, pentru a fi arestată, judecată şi executată pentru toate relele făcute în atâţia ani.
Urmare a refuzului acestor cereri, la Timişoara ferestrele vagoanelor în mişcare au fost pulverizate de armele automate ale celor plasaţi pe peron. Carol şi Duduia s-au culcat pe jos, spre a nu fi atinşi de rafale.
Marele lor noroc a fost acela că mecanicul de locomotivă nu a oprit trenul din motive care nu s-au aflat niciodată. Oricare ar fi făcut-o în mijlocul acelor tornade de gloanţe.
La fel nu se va afla niciodată de ce trenul nu a fost deraiat, oprit la semnal sau dinamitat. Trecând peste aceste incredibile paradoxuri ale istoriei, cei doi călători îngroziţi au ajuns în final la Veliki Kikinda, pe teritoriul iugoslav. Geamurile distruse au fost înlocuite, trenul continuându-şi drumul spre Italia.
Pe parcursul anilor acelui exil fără întoarcere, despre care am mai vorbit, la fiecare 14 februarie cei doi amorezi şi-au serbat ziua când s-au cunoscut în 1925, la cinematograful Fundaţiei Culturale Regale, unde rula filmul Nibelungii.
În încheiere citez un fragment din însemnările fostului monarh, făcute la 14 februarie 1943, la sosirea în Mexic:
Pentru Duduia şi mine este o mare zi. E aniversarea împreunării noastre. Au trecut 18 ani de la acea zi fericită care a schimbat tot cursul vieţii mele.
Cred că puţine perechi au putut menţine o dragoste atât de constantă în decursul atâtor ani.
Am trecut împreună prin aşa de multe, am avut zile bune, dar mai ales dureroase şi grele de îndurat. Dragostea noastră le-a înfruntat pe toate şi iată-ne în acest Mexico primitor, unde ea este singurul meu sprijin, singura fiinţă pe care pot să mă bizui cu dragoste şi încredere. Din punct de vedere social, deşi nu ne-am putut căsători încă, situaţia s-a schimbat radical, ea este, de fapt considerată nevasta mea.
Suntem legaţi pentru vecie, nimica nu ne va despărţi.
Dupa cum am precizat pe parcursul textului, la 3 iulie 1947, cei doi s-au căsătorit oficial în Brazilia. Iubirea lor pasională a avut mult mai multe exprimări ce pot umple o carte. Am ales atât cât s-a putut, numai o parte a esenţei.
Pe lângă toate relele pentru care a fost acuzat acest rege, nu trebuie totuşi uitat faptul că România a atins între 1937-1938 cel mai înalt prag de dezvoltare economică, nivel ce a făcut ca la Paris, leul să devină valută forte. Doar pentru puţin timp…
sursa: paginiromanesti
30 mai – Istoricul zilei
1431 – Ioana d’Arc, eroina naţională a Franţei, a fost arsă pe rug, în oraşul Rouen
1593 – A murit Christopher Marlowe, dramaturg englez
1640 – A murit Peter Paul Rubens, pictor olandez
1744 – A încetat din viaţă poetul englez Alexander Pope
1778 – A murit Voltaire (François Marie Arouet), filosof şi scriitor iluminist
1827 – Iluministul român Petrache Poenaru inventează şi obţine în Franţa brevetul de invenţie pentru primul toc cu rezervor din lume
1960 – A murit scriitorul Boris Pasternak, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură: „Doctor Jivago”
Nu plange – Veronica Micle
NU PLÂNGE
de Veronica Micle
Nu plânge că te dau uitării,
Şi nici nu plânge că te las…
Sosit-a ceasu-nstrăinării
Şi ceasul bunului rămas.
Se rupe-un lanţ plin de tărie
Ca firul cel mai subţirel;
Când soarta vrea aşa să fie,
Zadarnic vrei să faci altfel.
Şi nu mai e nimic în stare
Să-ntoarcă vremile-napoi
Şi-acea iubire-atât de mare
Ce-a fost odată între noi.
Rămâi tu, dar rămâi cu bine,
Rămâi cu suflet liniştit…
Un dor se duce şi-altul vine
Şi vei uita că te-am iubit.
Minijupa în istorie
Sfârşit de septembrie 1959, la Londra.
Mary Quant, creatoare de modă, priveşte pe fereastra casei cum cade ploaia rece pe caldarâmul din faţa casei. Pare o zi tristă. De după colţul unei clădiri o vede pe Elisabeth, de 16 ani, nepoata sa. Îi deschide repede uşa. Fusta lungă a fetei era udă până peste genunchi. Fata risca să răcească. Nu stă mult pe gânduri, ia foarfecă şi taie tot ce era plouat. Elisabeth se duce la oglindă şi pufneşte în râs: ,,Nu-i rău. Chiar îmi stă bine aşa!”
Mary priveşte şi ea, stă o clipă în cumpănă, apoi sare în sus de bucurie: – Asta e! Minifusta, Minijupa!
Se născuse faimoasa minijupă. Avea să fie mai puternică decât o bombă atomică. Într-o clipă va cuceri mapamondul. Mătură totul în cale. Ea va fi întâlnită chiar şi în cel mai neînsemnat cătun din lume. Nu-i rezistă nici curentele puritane, destul de puternice în acea vreme. Minijupa devine un simbol al nonconformismului. Fetele tinere pot, în sfârşit, să-şi arate picioarele.
Moda mini-fustei căzuse la timp. De ea aveau nevoie rockul şi twistul. Nebunia noii mode nu cunoaşte limite. La ea contribuie din plin televiziunea şi cinematograful. Marile bulevarde ale lumii sunt invadate de minijupe. E un torent în faţa căruia nimic nu-i stă în cale, pulverizând orice încercare de a i se opune. E ceea ce trebuia tinerilor.
Mary Quant este chiar depăşită de fenomen. Nici prin gând nu-i trecea că se va ajunge aici. Minijupa este, probabil, obiectul de îmbrăcăminte analizat cu cea mai mare stăruinţă de psihologi şi sociologi care au inclus această modă în cadrul fenomenelor sociale. Mary recunoaşte: „Am reuşit să exprim o dorinţă inconştientă de democratizare a modei. Stilul meu nu este doar pentru oamenii bogaţi şi faimoşi. Am simţit că tinerii aşteaptă o schimbare şi am avut această idee care s-a dovedit fericită”.
Au fost proteste?
Multe, dar fără efect. S-au topit ca zăpada sub soarele de primăvară. Asupra lui Mary Quant, desigur, s-au revărsat toate onorurile. Regina Angliei îi conferă „Ordinul Imperiului Britanic”. Avea şi de ce. Miliarde de lire au intrat în „puşculiţa” Angliei. Apoi, Muzeul Londrei, din „Kensington Palace”, îi dedică o impresionantă expoziţie în care sunt prezentate toate modelele imaginate de ea, lucru fără precedent pentru un creator în viaţă, iar prestigiosul ziar „Sunday Times” îi înmânează Premiul Internaţional, pentru că „a smuls Anglia din atitudinea ei excesiv conservatoare în privinţa modei”.
sursa: lovendal
A.C. Cuza şi rabinul
Se ştie că A.C. Cuza era antisemit. În epocă, circula, despre el, următoarea anecdotă:
Călătorind cu trenul spre Iaşi, a găsit un loc liber într-un compartiment în care se afla şi rabinul din Buhuşi. Compania acestuia nu-i făcea prea mare plăcere, dar s-a aşezat lângă rabin.
Ca să-l zgândăre pe rabin i-a propus un joc:
– Uite, ovreiule, lumea spune că eşti un înţelept. Hai să ne punem câte o întrebare şi cine nu ştie răspunsul, plăteşte câte o mie de lei.
– Vai de mine, se văietă rabinul, dumneavoastră sunteţi aşa un mare profesor, o să-mi luaţi banii.
Ca să-l prindă în joc, Cuza îi spune:
– Dacă nu ştii să răspunzi la întrebarea mea, plăteşti o mie, iar dacă eu nu ştiu răspunsul, plătesc o sută de mii.
Rabinul refuză, dar n-are încotro, şi jocul începe:
– Spune-mi, ovreiule, la ce dată a fost lupta de la Călugăreni?
– Nu ştiu, spune rabinul, poftim o mie de lei.
– Hai, e rândul tău, îl îndemnă Cuza.
Rabinul se gândeşte o clipă şi întreabă:
– Ce este galben pe spate, verde pe burtă, mănâncă raci, fluieră şi zboară noaptea?
Cuză asudă, iese pe culoarul vagonului, se reîntoarce în compartiment. Abătut, îi numără rabinului o sută de mii şi-l întreabă:
– Ei, acum spune-mi, ce este galben pe spate, verde pe burtă, mănâncă raci, fluieră şi zboară noaptea?
– Nu ştiu, poftim mia!
Cum a făcut Eminescu cinste cu pantalonii lui Slavici
Mihai Eminescu, la Viena, alături de Ioan Slavici şi alţi prieteni români.
Cum stăteau prost cu finanţele, nu-şi prea permiteau să treacă pe la cârciumă. Într-o seară, Eminescu, cel mai strâmtorat dintre toţi, îşi anunţă amicii: azi fac eu cinste!
Zis şi făcut. Merg la un mic local şi se apucă să comande mâncare, udată din belşug cu vin. Puţin miraţi de gratitudinea poetului, prietenii nu comentează nimic legat de subiect, ci doar înfulecă bucatele. La un moment dat Eminescu pleacă de la masă. Lipseşte vreo oră. După ce se întoarce, petrecerea continuă, iar la sfârşit, se achită nota după cum fusese stabilit: de către Eminescu.
Surpriză mare însă la Slavici acasă! Omul tocmai primise nişte pantaloni noi din ţară şi, noroc de neşansă, îl anunţase şi pe Eminescu de acest lucru. Firesc, în timpul cât a lipsit de la masă, Eminescu s-a dus la gazda lui Slavici, i-a “împrumutat” pantalonii, i-a amanetat şi a plătit consumaţia! 🙂
29 mai – Istoricul zilei
1265 – S-a născut poetul italian Dante Alighieri: „Divina Comedie”, „Infernul”, „Purgatoriul”
1453 – Armata otomană condusă de sultanul Mahomed al II-lea cucereşte Constantinopole punând capăt Imperiului Bizantin
1500 – A murit Bartolomeu Dias, explorator portughez
1814 – A murit Josephine de Beauharnais, prima soţie a lui Napoleon Bonaparte şi împărăteasă a Franţei
1860 – S-a născut Isaac Albéniz, compozitor şi pianist spaniol
1917 – S-a născut John Fitzgerald Kennedy, al 35-lea preşedinte al SUA (1961-1963)
1945 – A murit Mihail Sebastian, prozator, dramaturg şi eseist: „Oraşul cu salcâmi”, „Accidentul”, „Jocul de-a vacanţa”
1953 – Sir Edmund Hillary şi şerpaşul Tenzing Norgaz sunt primii oameni care ating vârful Everest
Scurtă istorie a imnului naţional
Ideea unui imn naţional a apărut în prima parte a veacului al XIX-lea cu ocazia festivităţilor oficiale la care participau domnitorii români.
Prin 1862 a fost organizat un concurs public pentru imnul noului stat constituit prin unirea Valahiei cu Moldova. Câştigătorul acestuia a fost compozitorul Eduard Hübsch cu piesa „Marş triumfal şi primirea steagului şi a Măriei Sale Prinţul Domnnitor„.
Aproape 20 de ani mai târziu, poetul Vasile Alecsandri scria „Imnul regal„, care devenea imnul de stat al României, fiind intonat pentru prima dată în 1884. Acordurile lui s-au auzit în România până în 1947.
În perioada comunistă au fost intonate mai multe imnuri de stat.
Imnul Republicii Populare România între anii 1948 şi 1953 a fost „Zdrobite cătuşe” de Aurel Baranga. A urmat imnul datorat poeţilor Eugen Frunză şi Dan Deşliu, „Te slăvim Românie” (1953-1977) . Până în 1989 imnul a fost „Trei culori cunosc pe lume„, care era o variantă modificată a unui cântec patriotic al compozitorului Ciprian Porumbescu.
Versurile imnului naţional actual al României aparţin lui Andrei Mureşanu (1816-1863), poet romantic, jurnalist, traducător, un adevărat tribun al al epocii Revoluţiei de la 1848. Muzica a fost compusă de Anton Pann (1796-1854), cunoscut poet şi culegător de folclor.
Poemul „Un răsunet” al lui Andrei Mureşanu, scris în vremea Revoluţiei de la 1848, a fost pus pe note în câteva zile de Anton Pann şi cântat pentru prima dată pe 29 iunie 1848 la Râmnicul Vâlcea (la 18 zile după izbucnirea revoluţiei).
Simbolistica lui naţională şi rolul jucat în momentele cheie ale istoriei româneşti (Războiul de Independenţă, Primul şi al Doilea Război Mondial ori mişcarea revoluţionară din decembrie 1989) au făcut ca opţiunea noului regim democratic de la Bucureşti să se îndrepte după 1989 către creaţia lui Andrei Mureşanu şi Anton Pann, ce va deveni imn naţional sub titlul „Deşteaptă-te române”.
Tot prostime
La „Junimea”, unde era poreclit Burduhănosul sau Popa Smântână, întrebat fiind odată ce mai e nou pe la consiliul general al Instrucţiunii publice, unde fusese, Ion Creangă a răspuns anecdotic:
– Cică, într-o duminică, o cucoană şi-a luat fiica şi s-au dus amândouă la biserică. Întorcându-se, după slujbă, acasă, a întâlnit o altă cucoană care a întrebat-o cine mai era la biserică.
„De, a răspuns cucoana, eu am fost şi fiică-mea: de-acolo înainte tot prostime.” 🙂
Îndemnul lui Caragiale
Caragiale asculta o nuvelă pe care o citea Carmen Silva (pseudonimul literar al reginei Elisabeta) şi în această nuvelă – Răzbunarea – răsfrângerea unei raze de lună pe lama cuţitului ridicat asupra victimei deschidea o amplă paranteză lirică, pe care Caragiale, plictisindu-se ascultând-o, a intervenit nerăbdător:
– Maiestate, fiţi umană, loviţi o dată! 🙂
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente