Istoria geto-dacilor

Geto-daci = Denumire dată de istoricii moderni ramurii nordice a neamurilor trace care populau în Antichitate spaţiul carpato-dunărean. Ramură distinctă a tracilor, delimitată etnic şi lingvistic de tracii sudici, creatoare a unei culturi materiale şi spirituale originale şi unitare, populaţia autohtonă carpato-dunăreană a fost desemnată, începând cu sec.VI î.Hr., de izvoarele greceşti, cu numele de geţi, iar în sec. I î.Hr. de cele romane cu numele de daci. Întrucât geţii şi dacii sunt purtătorii uneia şi aceleiaşi civilizaţii şi, aşa cum arată Strabon, vorbeau aceeaşi limbă, reprezentând, deci, ramuri ale aceluiaşi popor, istoriografia modernă a desemnat populaţia autohtonă din milen. I î.Hr. – din această zonă geografică – cu numele de geto-daci. Potrivit informaţiilor lui Herodot, se poate afirma că separarea geto-dacilor din masa triburilor trace s-a desăvârşit în decursul primei epoci a fierului (Hallstatt).

Organizare   Aflaţi din punct de vedere al organizării sociale în faza democraţiei militare, geto-dacii erau împărţiţi în triburi (apulii, burii, ratacensii, tirageţii, carpii), fiecare dintre acestea era condus de un şef militar cu reşedinţa într-un centru întărit – dava  (Argedava, Piroboridava, Tamasidava, Pelendava). În anumite împrejurări istorice, mai multe triburi înrudite şi învecinate s-au organizat în mari uniuni de triburi, cum a fost aceea condusă de „regele” Dromichaites.

Societatea    Treptat, în cadrul societăţii geto-dace s-au accentuat diferenţele dintre clasa nobililor (tarabostes, pilleati) şi oamenii liberi de rând (comati). Sclavia la geto-daci a avut mai mult un caracter patriarhal.

Ocupaţii   Ocupaţiile de căpetenie ale geto-dacilor erau agricultura şi creşterea vitelor. O anumită importanţă în asigurarea bazei economice a societăţii geto-dacice o aveau albinăritul, pomicultura, viticultura, precum şi felurite meşteşuguri ca prelucrarea lemnului, olăritul, extragerea şi prelucrarea metalelor. Geto-dacii făceau comerţ intens cu lumea greco-elenistică şi mai târziu cu cea romană, importând vin, untdelemn, obiecte de sticlă şi bronz, ceramică superioară. Ofereau în schimb produse vegetale, animale, lemn, sare, peşte, miere de albine etc. Începând din a doua jumătate a sec. III î.Hr. au emis monedă proprie, inspirată din cea grecească şi macedoneană. Emisiunile monetare ale geto-dacilor au încetat în primele decenii ale sec. I î.Hr., când denarul roman a devenit moneda de schimb. La Tilişca (jud. Sibiu), Ludeşti (jud. Hunedoara), Grădiştea Muscelului (Sarmizegetusa Regia) au fost descoperite tipare monetare care copiau fidel o serie de denari romani. În acelaşi timp, în Dacia a pătruns o mare cantitate de monede romane originale, care ilustrează intensitatea schimbului practicat cu negustorii romani încă din sec. I î.Hr.

Civilizaţia   În funcţie de factorii geoclimatici, îşi construiau atât case de suprafaţă, din lemn şi lut, sau bordeie (în regiunile de câmpie), cât şi locuinţe mai impunătoare, având mai multe încăperi cu temelii lucrate din blocuri de piatră (la Sarmizegetusa Regia) sau acoperite cu ţigle şi olane (Popeşti), acestea din urmă aparţinând desigur fruntaşilor politici şi religioşi. Civilizaţia materială a geto-dacilor a îmbrăcat de-a lungul secolelor diferite aspecte: în epoca hallstattiană complexele culturale Basarabi şi Ferigile poartă deja amprenta lor, iar mai târziu, din sec. V-IV î.Hr., sunt creatorii unei civilizaţii de tip La Tène, care atinge apogeul în sec. I î.Hr. – I d.Hr.

Religia   Geto-dacii practicau cu precădere ritul funerar al incineraţiei. Religia lor politeistă era asemănătoare religiei celorlalte populaţii indo-europene. De mare popularitate se bucurau zeităţi ca: Zalmoxis, Gebeleizis, Bendis, Cavalerul trac. Descoperirile arheologice din Munţii Orăştiei sau de la Ocniţa-Buridava, au demonstrat că pătura superioară a societăţii geto-dace, în special preoţimea, cunoştea scrierea cu litere greceşti şi latineşti. Izvoarele scrise vorbesc de existenţa la geto-daci şi a unor cunoștinţe de astronomie, medicină empirică şi botanică.

Organizarea politică    În cadrul ariei largi locuite de gto-daci, începând cu sec. I î.Hr., în condiţiile dezvoltării lor economice, politice şi spirituale, puternicele uniuni de triburi au fost unificate de către Burebista, cel mai de seamă dintre toţi regii traci, făuritorul unei „mari stăpâniri” (megali arhé, la Strabon), ale cărei hotare se întindeau din Carpaţii Păduroşi, până la Dunărea mijlocie şi M-ţii Slovaciei. După moartea lui Burebista, regatul geto-dac se destramă. Perioada 44 î.Hr. – 106 d.Hr. se caracterizează prin încercările urmaşilor săi de a realiza reunificarea uniunilor de triburi. Astfel, în fruntea geto-dacilor s-au perindat o serie de regi, dintre care cei mai cunoscuţi sunt: Deceneu, Comosicus, Scorilo, Duras-Diurpaneus.

Cucerirea romană    Perioada care a premers cuceririi cucerii unei noi părţi a Daciei de către romani a însemnat, sub conducerea lui Decebal, şi epoca de maximă dezvoltare a civilizaţiei geto-dacice. Meşteşugurile, comerţul, arta s-au îmbogăţit şi au cunoscut forme superioare de manifestare. Acum se confecţionează puternicul complex defensiv alcătuit din cetăţile dacice din M-ţii Orăştiei, având drept centru politic, militar şi religios Sarmizegetusa Regia – capitala Daciei. Populaţie războinică, geto-dacii, aliaţi cu alte popoare vecine, organizau numeroase atacuri asupra teritoriilor sud-dunărene, aflate sub stăpânirea romană. La început victorioşi, în cele din urmă geto-dacii au fost copleşiţi de forţa armatei romane, superioară din punct de vedere numeric şi al tehnicii de luptă. Împăratul Traian a reuşit, după două campanii grele, în anii 101-102 şi 1505-106, să cucerească Dacia şi să o transforme în provincie romană. O parte a triburilor geto-dace (carpii din Moldova şi dacii liberi din Muntenia, Crişana şi Maramureş) au rămas în afara provinciei Dacia, organizând dese atacuri în interiorul acesteia. Populaţia autohtonă, dăinuind alături de romani, a fost supusă unui puternic proces de romanizare în urma căruia a rezultat o nouă populaţie, daco-romanii, ce aveau să constituie elementul hotărâtor în procesul formării limbii şi poporului român.

Urmăriți prezentarea video AICI

sursa: Dicţionar enciclopedic, vol. 2,  Editura Enciclopedică, 1996