Monthly Archives: Iunie 2015

Riscul unui act de vitejie

alexandre dumas tatalPrimăvara anului 1818. Alexandre Dumas are 16 ani. Vârsta când dorințele se trezesc; când băieții, care până atunci disprețuiseră fetele, încep să le caute. Lui Dumas i se oferea prilejul să placă: balul Rusaliilor, mare sărbătoare în Villers-Cotterets. Aveau să vină și fete străine: o nepoată a abatelui Gregoire, Laurence; o prietenă spaniolă a acesteia, Vittoria; amândouă de 20 de ani și se pare că foarte drăguțe.

Dumas și-a consacrat primele atenții domnișoarei Laurence. Ei i-a oferit brațul când au plecat să facă o plimbare prin parc. Îmbrăcat într-un costum arhaic și ridicol, cu pantaloni scurți, tânărul se simțea cam rușinat. Socoti totuși că un act de vitejie poate câștiga simpatia însoțitoarei sale și se oferi să sară peste șanțul de la capătul parcului.

Povestește Dumas: “Dintr-o săritură mă aflam dincolo. Când am ajuns pe pământ îndoindu-mi genunchii, o pocnitură sinistră se auzi. Simții o răcoare spre partea de jos a persoanei mele. Îmi crăpase fundul pantalonilor! 🙂

Continue reading →

La ce este bună o secretară personală?

secretaraPovestește Mircea Micu:

“1977, septembrie. Vine Nichita Stănescu la Asociație, matinal și frisonat. „Bătrâne, vreau să-ți spun ceva”. Și-mi spune că a achiziționat o secretară personală care să-i țină în ordine hârtiile și să-i dicteze la mașină. Mă roagă să-l împrumut cu o mică sumă de bani, să-i dea un avans.

Mă execut și-l întreb dacă “secretara” știe să bată la mașină. Râde amuzat și răspunde că nu știe, dar are timp să învețe fiindcă, deocamdată, nici el nu are mașină! 🙂

Cine sunt barbarii?

iorga nicolaePovestește Eugen Lovinescu despre Nicolae Iorga:

“La cursurile sale, Nicolae Iorga cerea o liniște deplină; orice șoaptă i se părea un comentariu, orice foșnet de hârtie îl irita; nimeni nu putea intra mai târziu în sală, iar, odată intrat, nimănui nu-i era îngăduit decât să asculte sau să ia note; față de orice alte preocupări, el avea izbucnirea Nazarineanului față de zarafii din templu. Pentru a zugrăvi atmosfera exactă a acestor cursuri, voi povesti o întâmplare ce o rezumă printr-un relief puternic.

În cursul unor lecții asupra barbarilor, pânza uimitoare a cuvântării cădea cântăreț și monoton, când, deschizându-se brusc ușa sălii, intră un om, de o oarecare maturitate, roșcat, cu ochelari groși, pe care, deși nu era un student, profesorul îl primi ca pe un oaspete nepoftit.

Continue reading →

Totul se aranjează

victor eftimiuPovestește Eugen Lovinescu despre Victor Eftimiu:

“Întreaga lui personalitate se polariza în jurul axei unui optimism fundamental, ireductibil, ce-l făcea să se încreadă în steaua sa, fără trufie ostentativă, dar netulburat, și nu-l lăsa să fie abătut de nevoia de față. Nimic nu-l îngrijora, nimic nu-l speria. “Totul se aranjează” era vorba lui obișnuită, pe care o aplica la toate situațiile și, într-adevăr, ca prin farmec, îi ieșea în cale împrejurarea fericită ce restabilea o situație compromisă.

Un prieten îmi povestea că, tot în acea epocă îndepărtată a vieții de boemă, s-a întors odată în țară cu domnul Eftimiu de la Paris la Berlin. După ce, din îndemnul lui, s-au oprit mai întâi la Colonia ca să o viziteze, s-au hotărât să rămână și la Berlin două zile.

– Să tragem la un hotel mai mare, insistă el.

Așa au și făcut, lăsându-se serviți în veselă plată de argint; după două zile, Eftimiu propuse să mai rămână o zi; rămaseră; apoi încă o zi… Părându-i-se prelungirea fără obiect și hotărât să plece singur, abia acum află prietenul adevărul: nemaiavând bani de plecare, Eftimiu voia să aștepte la hotel să-i vină “telegrafic”, de la redacția unui ziar de la Arad la care colabora. Ca să-l lase singur, ar fi fost neomenos; ca să aștepte banii ”telegrafic”, nu-și făcea nici o iluzie asupra lor; nu-i mai rămase, așadar, prietenului, cum era și firesc, de altminteri, decât să-și ia asupra-și cheltuielile drumului. Când se văzură instalați în vagon:

Continue reading →

Prin ce trăiesc oamenii?

tolstoiCizmarul Semion, foarte sărac, vrea să cumpere o singură șubă pentru întreaga lui familie; ducându-se în sat, nu primește însă banii pe care mujicii i-i datorează. Cam afumat, pe drumul de întoarcere, observă sprijinit de o capelă un om alb gol, trece pe lângă el cu frică, apoi se întoarce gândindu-se că acela ar putea să înghețe, îl învelește în anteriul său, îl și încalță, și îl duce pe pribeag cu el. Acasă, Matriona, care îl aștepta cu șuba nouă și îl vede dezbrăcat, băut și în tovărășia unui necunoscut, îl ia la ceartă, după care se îmbunează însă și îi ospătează cu ultimul blid de mâncare ce i-a mai rămas de la copii. Atunci pribeagul de care s-a îndurat zâmbește pentru o dată; iar a doua zi fața i se luminează. Mărturisește doar că a fost pedepsit de Dumnezeu și că îl cheamă Mihail. Rămâne lucrător la Semion, îi învață meseria, îl ajută.

Cam peste vreun an, intră în casă un boier fălos și, dându-le un material scump, le comandă o pereche de cizme care să nu se uzeze. Semion se sperie de pretențiile boierului, dar Mihail, uitându-se la el, zâmbește pentru a doua oară, luminându-se la față. Și îi croiește boierului nu cizme, ci niște încălțări ușoare fără tălpi. Disperarea Matrionei trece însă când vine omul boierului cu știrea că, în drum spre casă, acesta a murit, iar pentru a fi înmormântat tocmai de asemenea încălțări e nevoie.

Mihail lucra de șase ani la Semion când a venit la ei o negustoreasă cu două fetițe, una beteagă de piciorul stâng, și comandă pentru ele pantofiori, unul pentru piciorul strâmb și trei pentru picioarele bune, căci sunt gemene. Și povestește femeia cum le luase la ea când cu șase ani în urmă  le-a murit întâi tatăl, apoi mama, care, prăbușindu-se peste fetițe i-a și scrântit uneia piciorul. Iar Mihai, uitându-se în sus, se apucă să zâmbească pentru a treia oară. Și mărturisește binefăcătorilor lui cele ce i se întâmplaseră.

Continue reading →

Puterea de iluzie a artei

adrien le corbeauPovestește E. Lovinescu:

Prin 1910 s-a instalat la Paris unul din tinerii noștri scriitori, Bernhaut – după numele de naștere – Radu Baltag – după numele cu care și-a tipărit un volum de nuvele la “Minerva” – Adrian Corbu – după ziaristica făcută în Ardeal. Plin de entuziasm, voia să cucerească Parisul ca eroii lui Balzac. A doua zi după sosire era în biroul lui Octave Mirbeau, a treia zi, în biroul lui Antole France, a patra zi în biroul lui Bourget și așa mai departe. Toți îl primiseră “admirabil”, cu invitația “să mai treacă pe la dânșii”, dar niciodată nu i-a mai găsit apoi acasă.

După ce a fost Bernhaut, Radu Baltag, Adrian Corbu, acest om a izbutit totuși să ajungă în douăzeci de ani Adrien Le Corbeau, adică autorul a două romane interesante, Le gigantesque și l’Heure finale, despre care s-a pomenit cu ocazia premiului Goncourt. Mic funcționar în serviciul de expediție al librăriei Fasquelle, situația lui materială nu s-a schimbat însă cu nimic în tot acest răstimp, locuind în aceeași mansardă și mâncând același ou cumpărat de la Potin și preparat la aceeași mașină de spirt.

Continue reading →

Taina ultimului gând

hemingwayCânta când se trezea și a cântat, înainte de a adormi, în noaptea sinuciderii. Ce a gândit oare în noaptea aceea?

Poate că s-a gândit, cu oroare, la agenții F.B.I.- ului din halucinațiile sale depresive, dar care efectiv îl persecutaseră pentru activitatea sa pe fronturile de război, mergând până a-l spiona când soția sa, Mary, l-a dus la clinica Mayo sub un nume fals cu iluzia de a-l feri de invazia, devenită insuportabilă, a ziariștilor și reporterilor.

Sau poate că s-a gândit la amantele pierdute, pe care nu le mai putea avea, la dulcea sa soție din tinerețe, la bogata soție din anii maturității, la aroganta soție din vremea competițiilor, la umila și înțeleapta soție de la sfârșit, poate chiar la impudica logodnică Masai, la alte frumoase iubite intangibile sau nu, la infirmiera lui din adolescență, la aristocratica venețiancă.

Continue reading →

Arde Londra ! Cataclisme ale istoriei. (VIII) Pasărea Phoenix

christopher wrenReclădirea orașului începu foarte repede, dar nu din inițiativa autorităților, ci a simplilor cetățeni. Rând pe rând, ei se înapoiau în City, curățau locul de ruinele afumate și își încropeau adăposturi provizorii.

În ziua de 13 septembrie, la o săptămână după stingerea focului, un locuitor din cartierul Blackfriars trecu la reconstrucția propriu-zisă a casei sale. Autoritățile au interzis, însă, cu desăvârșire orice asemenea inițiativă. Carol II era obsedat de planuri ambițioase, menite să facă din Londra cea mai modernă capitală a epocii. În acest scop, el se adresă câtorva proiectanți printre care se numărau memorialistul John Evelyn și un tânăr și necunoscut arhitect, Christopher Wren.

Continue reading →

Arde Londra ! Cataclisme ale istoriei. (VII) Europa nu mai cunoscuse un asemenea foc

The Great Fire of LondonUn ceas mai târziu intensitatea vântului scăzu brusc. Bătălia continuă însă cu îndârjire toată noaptea și dimineața următoare pentru a se pune stavilă incendiului pe Fleet Street.

În după-amiaza de miercuri văzduhul era cu desăvârșire liniștit și fumul se înălța încet, în trâmbe verticale. Pepys, care își părăsise locuința în zorii zilei, se înapoie așteptându-se să găsească doar niște rămășițe carbonizate.Spre surprinderea lui, însă, casa scăpase neatinsă, ca și sediul Amiralității, locul său de lucru.

Din cele scrise de memorialist în jurnalul său se poate vedea limpede că problema principală care se punea acum era cazarea și aprovizionarea sinistraților. Într-un puternic elan de solidaritate cu londonezii, locuitorii comitatelor vecine trimiseseră convoaie de care pline cu merinde, primind în același timp, în casele lor, mii de refugiați rămași fără niciun adăpost. Centre de distribuire a pâinii fură improvizate în preajma zonei pârjolite.

Continue reading →

Arde Londra ! Cataclisme ale istoriei. (VI) Sfârșitul catedralei

marele incendiu londraÎn dimineața de marți, vântul sufla cu puterea unui uragan și jumătate din City arsese până la temelie. Prin aer treceau vâjâind ramuri și cârpe aprinse, scânteile dănțuiau nebunește mai pretutindeni, iar funinginea acoperea caldarâmul străzilor, apele fluviului și chipurile oamenilor.

Rânduri întregi de case se năruiau acum aproape simultan, cu un zgomot infernal. Străzile erau ticsite de lumea care fugea înnebunită de colo până colo și un transport cu căruța ajunsese să coste 50 de lire sterline, sumă fantastică pentru timpurile acelea. Mulți dintre cei ce se evacuau cădeau istoviți în drum, fiind călcați în picioare de ceilalți sau striviți sub roțile vehiculelor care se mai aventurau prin „cetate”.

Spaima generală spori și mai mult atunci când marina militară începu să folosească praful de pușcă pentru a arunca în aer clădirile afectate de incendiu. Zvonurile se intensificaseră și ele: unii șopteau că o flotă olandeză înainta spre Tamisa, alții că o armată de 50.000 de francezi se pregătea să asedieze capitala.

Continue reading →

Arde Londra ! Cataclisme ale istoriei. (V) Priveliște de groază

incendiu londraDimineața de luni începu destul de prost pentru rege, care abia închisese ochii în timpul nopții. Strigătele londonezilor, izgoniți de incendiu din sălașurile lor, răzbăteau acum limpede până la Palatul Whitehall. Primul raport prezentat lui Carol II semnala că unul dintre cele mai importante antrepozite de pe malul Tamisei fusese prefăcut în cenușă, ca și Oficiul poștal central, ca și numeroase alte case, printre care și cârciuma „Capul de mistreț”, frecventată de Shakespeare cu câteva decenii mai înainte.Pretutindeni, autoritățile erau depășite de evenimente: nu se cunoștea, nici măcar aproximativ, numărul locuințelor distruse de incendiu.

Înapoindu-se la locuința sa din ulița Seething, Pepys se apucă de împachetat, ducându-și lucrurile mai de preț și o parte din mobilă în grădină și punându-și la adăpost documentele oficiale și banii într-un cufăr de fier pe care-l avea în pivniță. Apoi, înainte de a se culca, la lumina tremurătoare a unei lumânări, Pepys se așeză la masă și notă cu grijă în jurnalul său toate evenimentele acelei zbuciumate zile.

Continue reading →

Arde Londra ! Cataclisme ale istoriei. (IV) Zvonuri alarmante

incendiu londra 1666Operația urma să se desfășoare după procedeul clasic al vremii: în pereții caselor se înfigeau cârlige uriașe, legate la capătul liber de câte o frânghie groasă. O pereche sau două de cai, „înhămați” cu frânghii, trăgeau apoi până la năruirea pereților.

Pepys se grăbi să ducă la îndeplinire sarcina primită. O caleașcă îl purtă în galop până la catedrala St. Paul. Văzduhul era plin de fum și scântei, se auzeau țipete de femei și clopote care băteau „invers” – semnalul convențional pentru foc – se vedeau familii întregi care cărau pe străzi bruma de lucruri salvate de la incendiu.

Pe strada Cannon, Pepys îl descoperi în sfârșit pe lordul-primar. Epuizat, cu o năframă înfășurată în jurul gâtului, Sir Thomas Bludworth înălță din umeri la auzul mesajului venit din partea lui Carol II:

Doamne sfinte, ce să mă fac? Sunt istovit! Nimeni nu-mi dă ascultare! M-am străduit să dărâm niște case, dar focul e mai repede decât noi.

După cum notă în jurnalul său, Pepys avu impresia că „lordul-primar se purta ca o femeie gata să-și dea ochii peste cap”. Sir Thomas Bludworth respinse propunerea de a folosi soldați la stingerea incendiului, declarând că singurul lucru care-i mai rămăsese de făcut era… să se culce! Și, fără să ia în seamă protestele lui Pepys, lordul-primar o porni spre casă.

Continue reading →

Arde Londra ! Cataclisme ale istoriei. (III) Șuvoaie de plumb topit

incendiu londraDupă ce pluti vreo oră pe fluviu, Pepys își dădu seama că pericolul era foarte mare. În vara care tocmai lua sfârșit, bântuia o secetă neobișnuită în întreaga Anglie, ceea ce făcuse să scadă considerabil nivelul fluviului. Dar ceea ce îl îngrijora și mai mult pe Pepys fu atitudinea celor mai mulți cetățeni ai capitalei, care refuzau să-și părăsească locuința chiar și atunci când focul se apropia la numai câțiva metri. Atunci când incendiul le ataca direct casele, se hotărau și ei să-și evacueze lucrurile îndreptându-se în general spre chei, în speranța că vor găsi o barcă cu care să ajungă în alt cartier.

Partea cea mai rea era că nimeni nu-și dădea osteneala să lupte împotriva incendiului. Londra nu avea pe atunci un corp de pompieri propriu-zis. doar în biserici și în clădirile publice se aflau găleți confecționate din piele și destinate tocmai unor asemenea împrejurări. Totuși, nimeni dintre cei care ar fi trebuit să organizeze combaterea incendiului – adică preoții și polițiștii -, nu mișca un deget, mărginindu-se să urmărească extinderea focului cu o disperare crescândă, dar neputincioasă.

Continue reading →

Ziua Învățătorului

5 iunie ziua invatatoruluiAstăzi, 5 iunie, sărbătorim Ziua Învăţătorului, un moment important prin care societatea îşi exprimă recunoştinţa faţă de cei care pun bazele educaţiei şcolare.
Ziua de 5 iunie poartă semnificația zilei de naștere a dascălului Gheorghe Lazăr (1779-1823), întemeietorul învățământului modern românesc.

Arde Londra ! Cataclisme ale istoriei. (II) Începutul incendiului

incendiu londra 1666În zorii zilei de duminică, 2 septembrie 1666, vântul de nord-est biciuia necruțător străzile Londrei, făcând să zăngăne ferestrele caselor și zgâlțâind firmele de metal ale cârciumilor. În locuința lor de pe ulița Seething, Samuel Pepys și soția sa, Elizabeth, dormeau adânc. Somnoroasă, slujnica lor, Jane, se duse la geamul deschis pentru a trage în piept aerul  curat al dimineții, dar privirea îi fu atrasă de niște flăcări mari, care se vedeau în depărtare. Alarmată, ea dădu buzna în dormitorul stăpânilor săi, strigând:

Foc! E foc în târg!

Continue reading →