Cum a apărut omul? Viața în preistorie
GREUTĂŢILE CERCETĂRII
Omul de astăzi – la fel ca toate entităţile vii de pe pământ – s-a format în urma unei evoluţii îndelungate. Antropogeneza reprezintă un proces îndelungat, constând în mai multe trepte şi impasuri.
Începuturile se pierd în negura de acum mai multe milioane de ani. Această distanţă imensă în timp îngreunează cunoaşterea realităţii. Una dintre probleme rezidă din faptul că, din cauza numărului lor redus, strămoşii noştri îndepărtaţi au lăsat puţine urme. Vestigiile lăsate de activitatea acestui mic număr de indivizi au apărut întâmplător din adâncul peşterilor, din mlaştini, sau din straturi de rocă şi pietriş, în urma unor lucrări ce aveau ca scop transformarea peisajului. Din acest motiv nu avem o imagine clară, de necontestat despre preistorie. Cunoştinţele noastre fragmentare pot fi schimbate fundamental datorită unei noi descoperiri sau a unei noi interpretări date unei descoperiri mai vechi, aşa cum s-a întâmplat deseori în ultimele decenii. Însă cercetarea, depăşind piedicile şi erorile, ajunge tot mai aproape de realitate.
Viaţa din preistorie poate fi reconstituită doar prin colaborarea a numeroase ştiinţe. Arheologia, prin săpăturile efectuate, aduce la suprafaţă urmele materiale, geologia stabileşte vechimea straturilor în care s-au făcut descoperirile. Cei care se ocupă de antropologiecercetează oasele, dinţii şi stabilesc transformările biologice, unele etape de dezvoltare, caracteristicile acestora. Prin identificarea oaselor animalelor de odinioară, paleontologia descoperă ce au vânat şi mâncat oamenii din vechime.
DESPRINDEREA OMULUI DIN REGNUL ANIMAL
Oamenii de ştiinţă presupun că mamiferele superioare şi omul au avut un strămoş comun. De- a lungul a milioane de ani s-au născut noi variante ale acestuia. Apariţia omului nu este rezultatul unui fenomen liniar: anumite specii au evoluat spre maimuţe, apoi spre maimuţe antropoide, iar numeroasele specii dispărute fără urmaşi semnalează liniile moarte ale dezvoltării.
Acum aproximativ 2 milioane de ani a apărut în estul Africii prima specie de umanoizi, pe care ştiinţa a numit-o Homo habilis (omul muncitor). Care a fost factorul determinant al acestei evoluţii? În lupta pentru supravieţuire fiinţele se adaptează la mediu, de exemplu la condiţiile de climă în schimbare, la floră. Homo habilis a posedat numeroase caracteristici care l-au diferenţiat de regnul animal şi i-au asigurat succesul adaptării. În comparaţie cu dimensiunile corpului avea o cutie craniană mare (aproximativ jumătate din creierul omului de azi), umbla în două picioare, realiza unelte simple (de exemplu, folosea pietre devenite ascuţite prin spargere) şi e de presupus că ar fi cunoscut şi focul.
HOMO ERECTUS
În urmă cu 1,5 milioane de ani a apărut în mare parte din Africa şi Eurasia şi a dispărut acum 300 000 de ani, o altă specie de umanoizi Homo erectus (omul vertical). Numele său provine dintr-o eroare ştiinţifică: la început s-a presupus în mod greşit că este prima specie cu poziţie verticală. Era mai solid decât predecesorii săi şi capacitatea cutiei sale craniene era mai mare. În mod sigur cunoştea focul, folosea mai multe tipuri de unelte din piatră. Trăia în grupuri mai mari, într-o aşezare puteau trăi şi 50 de indivizi. În această perioadă a crescut ritmul evoluţiei datorită realizării de unelte, a vânătorii şi a adaptării la condiţiile mai vitrege provocate de o nouă glaciaţiune.
OMUL PREISTORIC
Urmele omului preistoric sau neanderthalian au fost descoperite din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi, pe măsura evoluţiei ştiinţei, au fost interpretate în mai multe feluri.
La început descoperirea din localitatea eponimă, craniul din Valea Neanderthal, a fost socotită ca reprezentând rămăşiţele unui soldat căzut într-un război recent. Apoi, a fost privit ca provenind de la un intermediar dintre Homo erectus şi omul de azi. În prezent, cercetătorii îl consideră a fi o variantă dispărută a omului de azi. Nici în prezent nu există unanimitate în privinţa stabilirii vechimii sale: a apărut în urmă cu 100 000 de ani (după alţii cu 400 000 de ani) şi a dispărut acum 50 000 de ani. Se presupune că a pierit sau s-a contopit cu strămoşul omului de azi. Zona principală de habitat a omului neanderthalian a fost Europa, vestul Asiei şi nordul Africii.
Craniul şi structura corpului se deosebesc mult de ale omului de azi. Craniul se distinge prin înălţimea redusă a calotei, partea posterioară puternic reliefată, frunte fugindă, arcade proeminente imense, maxilare puternice, lipsa bărbiei. Capacitatea cutiei craniene era mai mare ca a omului de azi. Era de statură joasă, cu membre masive, gât gros.
Comunităţile trăiau organizate în hoarde, se stabileau în peşteri. Vânau în grupuri, victimele lor erau atrase în gropi sau fugărite în prăpăstii. Activităţile lor mai complexe au determinat diviziunea muncii (bărbaţii vânau, femeile erau culegătoare). Un pas important l-a reprezentat apariţia vorbirii articulate. Morţii erau înmormântaţi în cadrul unui ritual, iar, pentru a-şi atinge scopurile, au apelat la vrăjitorie.
HOMO SAPIENS
În urmă cu aproximativ 300 000 de ani s-a dezvoltat din omul vertical strămoşul imediat al omului de astăzi, aşa-numitul Homo sapiens (omul raţional). Acesta a dispărut, dar acum aproximativ 30 000 de ani a apărut strămoşul omului de azi (Homo sapiens sapiens), al cărui craniu şi-a pierdut puternica reliefare din partea posterioară, a apărut bărbia, iar capacitatea craniană era în medie de 1500 cm3. Astfel s-a încheiat procesul de antropogeneză şi a început istoria omului de azi.
Oamenii care trăiesc în prezent constituie o singură specie. Însă, pe parcursul populării planetei, adaptarea la mediu a dus la formarea mai multor rase, care se diferenţiază prin culoarea pielii, structura corpului, statură. În prezent diferitele rase trăiesc amestecate, apariţia lor se poate lega însă de diferite continente: europoizii (Europa, vestul Asiei, nordul Africii), mongoloizii (estul Asiei, America), negroizii (Africa) şi australoizii (Australia).
Omul a dezvoltat mai departe uneltele (harponul, sapa din coarne de cerb), a descoperit arcul şi săgeata. Acestea au crescut eficacitatea vânătorii. Imaginea despre Lumea de Dincolo a devenit mai complexă, lucru sugerat de înmormântările în poziţie chircită.
Omul epocii paleolitice a realizat şi o serie de creaţii artistice, din motive de cult şi pentru plăcerea proprie. În numeroase peşteri au fost descoperite desene rupestre, picturi care reprezentau animale, scene de vânătoare. Aceste creaţii artistice minunate puteau servi la creşterea succesului la vânătoare, cum a dovedit etnografia a numeroase populaţii primitive. Cele mai frumoase urme ale artei preistorice, păstrate până azi, se găsesc în peşterile din sudul Franţei (Lascaux) şi Spania (Altamira).
Sursa – Szaray Miklos, Istorie 9 pentru liceu, Traducerea Dr. Bodo Cristina, Octatasi Hivatal, 2006
Vă recomand să urmăriți și prezentarea video pe Youtube – https://www.youtube.com/watch?v=mx97MlJBc6g
Mario Vargas Llosa – Peștele în apă
Astăzi se împlinesc 85 de ani de la nașterea scriitorului peruan Mario Vargas Llosa. În cartea sa autobiografică „Peștele în apă„, trad., note: Luminița Voina-Răuț, București, Humanitas, 2010, câștigătorul Premiului Nobel pentru literatură dezvăluie amintiri dureroase din copilăria sa:
Frica de tatăl violent
„Dincolo de faptul că nu ieșeam nicăieri și-mi petreceam ore în șir în camera mea, o senzație nouă, necunoscută, a pus stăpânire pe mine și nu m-a mai părăsit de atunci: frica. Frica de acel domn care se întorcea de la birou palid, cu ochii încercănați și cu mica venă umflată pe frunte, prevestind astfel furtuna, care începea s-o insulte pe mama. Începeau să-mi tremure picioarele. Voiam să redevin mic de tot, să dispar. Iar când, supraexcitat de propria-i furie, se arunca asupra mamei ca s-o bată, îmi doream să mor cu adevărat, pentru că preferam să mor decât să mai simt acea groază care mă stăpânea.
Și pe mine mă bătea, din când în când. Prima oară a fost într-o duminică, la ieșirea de la slujba din parohia Magdalena. Eram pedepsit pentru nu știu ce motiv și n-aveam voie să plec de acasă, dar am presupus că pedeapsa nu includea slujba religioasă și, cu consimțământul mamei, m-am dus la biserică. La ieșire, printre oameni, am văzut Fordul albastru, lângă treptele bisericii. Și pe el, stând pe stradă și așteptându-mă. Privindu-i fața, mi-am dat seama ce mă așteaptă. Sau poate nu, pentru că era la început și nu-l cunoșteam încă foarte bine. Îmi imaginam că va proceda ca unchii mei, când nu-mi mai suportau năzbâtiile: îmi va da o palmă ușoară sau mă va trage de urechi și, după cinci minute, totul va fi dat uitării. Fără să scoată un cuvânt, mi-a tras cu putere o palmă care m-a doborât la pământ, după care a început să mă lovească, împingându-mă în mașină […] Iar acasă, în timp ce mă obliga să-i cer iertare, m-a bătut în continuare și m-a avertizat că mă va învăța el minte…” (p. 56)
Dragoste?
„Dragostea mamei pentru tata, masochistă și chinuită cum mi s-a părut întotdeauna, avea acel caracter excesiv și nesocotit al marilor iubiri, pasiuni care nu ezită să plătească prețul infernului pentru a se afirma.” (p. 57)
Frică și umilință
„Când mă bătea eram atât de terorizat, încât mă pierdeam cu firea și ajungeam să mă umilesc în fața lui, cerându-i îndurare cu mâinile împreunate. Dar nici așa nu se calma. Continua să mă lovească, vociferând și amenințându-mă că mă va băga în armată ca simplu soldat, de îndată ce voi avea vârsta regulamentară, ca să-mi bag odată mințile în cap. Când totul se termina și puteam să mă închid în camera mea, nu mai simțeam loviturile, ci doar furie și dezgust față de frica mea îngrozitoare care mă făcuse să mă umilesc în așa hal și din cauza asta stăteam treaz toată noaptea și plângeam în tăcere.” (p. 59)
Iubiri
Mario Vargas Llosa a avut o viață agitată. În 1955 se căsătoreşte cu o mătuşă, Julia Urquidi, cu 10 ani mai în vârstă, provocând un mare scandal în familie. Tatăl său îi scria că îi acorda un termen de câteva zile ca Julia să plece din proprie inițiativă. “Încheia spunându-mi printre înjurături că dacă nu-i dădeam ascultare avea să mă ucidă ca pe un câine turbat. Iar după semnătură adăuga în chip de post-scriptum că puțin îi păsa dacă mă duceam să-l reclam la poliție, pentru că nimic nu-l putea împiedica să-mi tragă vreo cinci gloanțe. După care semna din nou spre a-mi demonstra că rămânea neclintit în hotărârea lui.” (p. 342) Mario Vargas Llosa divorţează de ea în 1964, pentru ca, un an mai târziu, să se însoare cu verişoara lui, Patricia, cu care a avut trei copii. Începând din 2015, are o relație cu Isabel Preysler.
Medicamente pentru o viață mai bună!
În plină pandemie este firesc să jinduim după normalitate, siguranță, libertate. Normalitatea reprezintă însă pentru mulți întoarcerea la viețile lor serbede și aride, legate de nimicurile zilnice ale unei existențe banale. Trist.
Pandemia înseamnă suferință, neliniște, griji. Suferința este o stare de insatisfacție profundă, asociată uneori cu durerea fizică, dar care este, înainte de toate, o experiență a spiritului. Suferința se naște din dorință, din ură, din orgoliu, din gelozie, din lipsa de discernământ și din toți acei factori care tulbură spiritul și îl cufundă într-o stare de confuzie și de nesiguranță. Un alt motiv al suferinței noastre este egocentrismul, atunci când individul rar se îndepărtează de interesul lui esențial – el însuși. Printre speranțe și așteptări, printre dorințe și suferințe, viața își continuă însă cursul oferind fiecăruia prilejul să se redescopere neîncetat reflectat în imaginea construită de ceilalți și în propria conștiință. Intransigenţi faţă de cei din jur, dar indulgenţi cu noi înșine riscăm acum să pierdem încă o șansă de a ne restructura priorităţile şi de a reanaliza propria viaţă, văzând-o aşa cum este ea de fapt: viaţa unui om obişnuit, vulnerabil, pradă – la fel ca toţi ceilalţi – temerilor şi îndoielilor, bolilor şi chiar morţii.
Dacă lucrurile în jurul nostru se schimbă neîncetat, poate e momentul să încercăm să ne remodelăm viața. Într-o lume dominată de tragicul realității, unii au dificultăți să-și înțeleagă singurătatea, alții să-și uite trecutul, destui fac eforturi să-și ascundă frustrările, împreună pășind către un viitor nedesluşit. Avem însă cu toții nevoie de iubire, înțelegere, bunăvoință, compasiune, ajutor și recunoștință. Sunt singurele medicamente pentru o viață mai bună!
Viața lui Johann Strauss tatăl
Johann Strauss s-a născut la Viena la 14 martie 1804. A început să cânte la vioară încă din copilărie și la vârsta de 15 ani era deja profesionist și membru al mai multor orchestre. În 1826, Strauss și unul dintre prietenii săi, Josef Lanner, au format un mic grup. Acesta s-a bucurat de succes și curând orchestra număra 12 instrumentiști. Strauss dirija, așa cum se obișnuia pe atunci, cu arcușul. Lanner compunea. Dar Strauss simțea și el nevoia să compună, ceea ce a declanșat conflictul cu Lanner. Strauss și-a înființat o orchestră proprie, care în scurt timp număra aproape 200 de muzicieni. Vienezii nu cereau numai valsuri. Voiau și polci, cadriluri și marșuri. Strauss le dădea tot ce doreau. Compunea fără încetare, producând lucrări încântătoare, care se bucură și azi de mare popularitate, printre care Marșul lui Radesky.
La Viena toată lumea frecventa Sperl, o grădină cu o sală de dans unde Strauss putea fi găsit aproape tot timpul. Scriitorul Heinrich Laube a observat scena și ne-a lăsat un portret pitoresc al lui Strauss în acțiune:
„Sub copacii iluminați și sub arcadele deschise, oamenii stau la un număr nesfârșit de mese, mănâncă, beau, flecăresc, râd și ascultă. În mijlocul lor se află orchestra, care cântă noile valsuri, sperietoarea muzicienilor noștri savanți, noile valsuri care înfierbântă sângele precum înțepătura unei tarantule. În mijlocul grădinii, pe platforma orchestrei, se află eroul modern al Austriei, Napoleonul austriac, directorul muzical Johann Strauss. E negru ca un maur; are părul cârlionțat, o gură voluntară, buzele subțiri și un nas turtit. Dacă n-ar avea fața atât de albă, ar putea fi considerat un adevărat rege al maurilor… Tot tipic african este și felul în care dirijează valsurile. Membrele personale nu-i mai aparțin din momentul în care se dezlănțuie furtuna deșertică a valsurilor. Arcușul dansează cu brațul; tempoul îi animă picioarele… și vienezii acceptă această comportare pătimașă cu un entuziasm nemaiîntâlnit. […] Și acum încep pregătirile pentru dansul adevărat. Pentru ca mulțimea nedisciplinată să fie ținută la distanță, se întinde o frânghie lungă si cei care rămân în centrul sălii sunt separați de adevărații dansatori… Aceste orgii durează până dimineața; atunci eroul muzical al Austriei își strânge vioara și se duce acasă să doarmă câteva ore și să viseze alte teme de valsuri pentru după-amiaza următoare.”
Strauss a plecat în turneu cu orchestra sa: Ungaria și Germania în 1834, Parisul în 1837 și 1838, Londra în 1838. Pretutindeni, situația era aceeași. Strauss îi cucerea pe toți. Lumea îndrăgea muzica lui; toți erau uluiți de strălucirea lui, de precizia și forța orchestrei sale. Programul era extrem de obositor. În Franța, Strauss și echipa lui au dat 86 de concerte în 91 de zile. În Anglia, 72 în 120.
Strauss avea și o oarecare viață de familie. Soția lui, Anna Streim, i-a născut 6 copii. Despotismul părintelui nu era cu nimic mai prejos decât acela al dirijorului. Nu trăia decât pentru orchestra lui și pentru a face bani. Nu se interesa prea mult nici de soție, nici de familie. Dar într-o singură privință era ferm – nu voia să-și vadă copiii muzicieni de profesie. Johann jr., fiul lui cel mai mare, vădea un talent ieșit din comun, dar aversiunea tatălui pentru viața de muzician profesionist era atât de mare încât a trebuit să ia lecții pe ascuns. Apoi s-a întâmplat ceva care i-a ușurat situația tânărului Strauss, deși mama lui probabil că a suferit foarte mult. Strauss-tatăl a plecat de acasă și s-a mutat împreună cu altă femeie, cu care a făcut 4 copii.
Strauss a murit la 25 septembrie 1849, dar nu înainte de a-l vedea pe fiul lui bine instalat în locul său. Johann-fiul avea 19 ani când a decis să-și concureze tatăl. Viena fierbea. Toată lumea era la curent cu tensiunea din familia Strauss. Debutul a fost încununat de succes, iar fiul și tatăl s-au împăcat. La fel ca și tatăl său, Johann-fiul a organizat turnee cu cea mai bună orchestră și a cucerit întreaga Europă.
sursa: Harold C. Schonberg, Viețile marilor compozitori, Traducere Anca Irina Ionescu, Editura Lider, București
Viața lui Alexandru Ioan Cuza
Astăzi se împlinesc 200 de ani de la nașterea lui Alexandru Ioan Cuza (1820-1873), primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România.
Alexandru Ioan Cuza s-a născut la Bârlad la 20 martie 1820, ca membru al unei familii boiereşti moldovene amintite în documente încă de la 1638. Tatăl său, Ioan Cuza, a ajuns până la rangul de postelnic în vremea domnitorului Ioniţă Sandu Sturdza. Mama sa, Sultana Cozadini, provenea dintr-o familie greco-italiană din Constantinopol, stabilită în Principatele Române.
Primii ani de şcoală au fost petrecuţi în pensionul francez deschis de Victor Cunin la Iaşi; aici a fost coleg cu Minail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri, cu care va colabora, mai târziu, în viaţa politică. La Paris a obţinut în 1845 bacalaureatul în litere, s-a înscris la Facultatea de Drept şi în Societatea economiştilor din Paris. La 30 aprilie 1844 s-a căsătorit cu Elena Rosetti, care îi va sta alături până la moarte.
Borges: o viaţă
Slab şi bolnăvicios
Părinţii lui îşi făceau în mod constant griji. Ca mulţi alţi copii născuţi prematur, Georgie era slab şi bolnăvicios, nu vedea bine şi, când a început să vorbească, stâlcea cuvintele atât de rău, încât mama lui se temea ca nu cumva să aibă probleme cu auzul. Georgie se speria foarte uşor, de aceea avea coşmaruri mai tot timpul. Teama băiatului pare să fi fost legată de inadaptabilitatea care îl afectase încă de mic. Visa că îşi jupoaie pielea de pe faţă şi că găseşte pe altcineva sub ea sau că îşi scoate masca şi că sub ea este o altă mască. Temeri asemănătoare îl chinuiau şi în timpul zilei: îi era frică de oglinzi, dându-se înapoi din faţa propriei imagini cînd o vedea reflectată pe mobila ilustrată, de mahon, din dormitorul lui; uneori îşi închipuia că vede faţa altuia, de aceea nu suporta să se uite în oglindă, de parcă propria reflecţie ar fi încercat să-i fure identitatea.
Eşec adolescentin
[Geneva] În preajma împlinirii a 19 ani, pe 24 august, doctorul Borges şi-a întrebat fiul dacă s-a culcat vreodată cu o femeie şi, când acesta i-a zis că nu, tatăl lui s-a hotărât să-l ajute pe tânăr să devină bărbat. În Argentina exista obiceiul ca taţii sau unchii să aranjeze iniţierea băieţilor cu o prostituată într-un bordel şi astfel, în ton cu această practică, doctorul Borges i-a dat lui Georgie adresa unui apartament din Place du Bourg-de-Four, care se afla în cartierul felinarelor roşii, nu departe de locul în care trăiau ei, spunându-i că acolo îl va aştepta o femeie. Cei mai mulţi tineri abordează primul contact sexul cu mare teamă; de aceea Borges, când în sfârşit a ajuns la apartamentul femeii, era extrem de agitat. Se pare că, până la urmă, a fost prea precipitat ca să treacă prin toate etapele iniţierii.
Viața intimă a lui Gustave Flaubert (II)
În vreme ce Louise Colet rămăsese departe și se afla la un pas de sinucidere de dorul lui, Flaubert se zgâia la piramide, străbătea cursul Nilului cu barca și frecventa prostituate. Vizitarea bordelurilor nu era o distracție nouă pentru scriitor, care a adus acasă un nedorit, dar binemeritat suvenir din sejurul lui în Orientul Mijlociu: sifilisul. În călătoriile lui, niciun local de prostituate nu i se păruse într-atât de mizer, încât el să nu se plece să-și satisfacă poftele. Nici sifilisul nu l-a oprit (cu toate că o prostituată l-a alungat din pricina unei răni deschise) și, la un moment dat, a susținut că s-a folosit de trei femei înainte de prânz și de încă una după desert.
În călătoria lui, scriitorul s-a delectat și cu prostituate bărbați, într-una din scrisorile lui notând că în sfârșit „o făcuse și pe-asta, la băi”, într-un interludiu sexual cu „un tânăr pungaș, cu fața ciupită de vărsat și cu turban alb.” Mai nota și că fusese o experiență ce merita repetată.
Viața intimă a lui Gustave Flaubert (I)
Scriitorul Gustave Flaubert a fost un mare senzual: frecventa cu asiduitate bordelurile, a încercat sexul cu bărbați și a avut relații amoroase cu destule femei.
Chipeș, dar nu tocmai partenerul ideal, inveteratul burlac Gustave Flaubert a avut totuși succes la doamne – chiar la acelea pentru a căror companie nu plătea. Cea mai îndelungată relație a lui a fost o idilă de opt ani cu o poetă care, fără să știe, l-a ajutat inspirându-i personajul principal din controversatul său roman Doamna Bovary.
O birjă cu storurile trase, „bălăbănindu-se ca o corabie”, se târa de-a lungul străzilor din Rouen (Franța), ieșind apoi pe drumurile de țară din împrejurimi. În birjă, Emma Bovary avea o întâlnire pasională cu un iubit din trecutul ei. Faimoasa scenă erotică din Doamna Bovary, capodopera lui Gustave Flaubert, a fost inspirată de una din întâlnirile lui amoroase din viața reală cu poeta Louise Colet, care avusese loc în trăsura ei, în timp ce se învârteau în jurul unui parc de la marginea Parisului.
Petru I. Aventuroasa viață a țarului care a reformat Rusia (II) Trezirea interesului pentru politică
Sfârşitul perioadei de regență
Regenta Sofia Alexeievna a avut o prezență slabă în exercitarea puterii sale politice. Amantul său, prințul Vasili Galîțin, a încercat să întărească poziția diplomației ruse prin dislocarea trupelor în Crimeea în anul 1686 şi, din nou, în 1689, dar aceste eforturi nu au avut succesul scontat. Sofia a continuat să joace un rol de facto în conducerea statului, dar din momentul în care Petru a început să se maturizeze, din ce în ce mai mulți dregători au cerut venirea la putere a acestuia ca un conducător legitim al Rusiei.
Deoarece, pe măsură ce creştea, Petru devenea din ce în ce mai conştient de locul său în societatea rusă, poziția Sofiei era din ce în ce mai amenințată. Acest lucru era inevitabil. Pentru a preîntâmpina această situaţie, Sofia a trimis, în vara anului 1699, trupele de streliți într-un raid de noapte în satul în care Petru fusese exilat. Așa cum se întâmplase cu şapte ani în urmă, Sofia se aștepta ca incursiunea streliților să se transforme într-o baie de sânge. Totuşi, în seara de 6 august, chiar înaintea raidului, planurile au fost dejucate de către doi streliți care l-au avertizat în secret pe Petru despre complotul regentei Sofia.
Petru I. Aventuroasa viață a țarului care a reformat Rusia (I) Lupta pentru tron
În secolul al XVII-lea, Rusia era încă tributară tradiţiilor străvechi, medievale. În acest mediu se va naşte Petru cel Mare, fiul de ţar care a trăit o viaţă plină de evenimente. Petru aspira să realizeze în Rusia un climat de civilizaţie asemănător Europei Occidentale. Ţarul Petru era cunoscut ca un iubitor al vinului, un admirator al femeilor şi un petrecăreţ desăvârşit. Ca despot luminat, acesta nu s-a ferit să utilizeze forţa pentru a reforma Rusia şi a o conduce într-o nouă epocă. Totuşi, multe dintre reformele introduse s-au clădit cu sângele, sudoarea şi lacrimile supuşilor săi. Însuşi Petru, un conducător fascinant dar aspru, a demonstrat un caracter asemănător întinderilor sălbatice ruseşti, frumoase, dar crude.
LUPTA PENTRU TRON
Moartea fratelui vitreg
În ziua de 30 mai a anului 1672, s-a născut fiul ţarului Alexei Mihailovici (cunoscut ca Alexei I) şi al celei de-a doua soţii, ţarina Natalia. Acest fiu va deveni cel ce se va numi ţarul Petru cel Mare. Alexei I va avea, de asemenea, două fiice cu ţarina Natalia. La numai patru ani de la naşterea fiului său, în anul 1676, ţarul Alexei Mihailovici moare. Feodor, fiul lui Alexei cu prima sa soţie, este desemnat succesor la tron după moartea tatălui său. Acesta avea numai cincisprezece ani, dar era cel mai mare dintre cei patru fii ai ţarului, astfel fiind cea mai potrivită alegere pentru succesiunea la tron. În data de 21 iunie 1676, Feodor a fost încoronat sub numele de ţarul Feodor al III-lea. Familia boierească Miloslavskaia, din care făcea parte prima soţie a defunctului ţar Alexei, i-a izgonit atât pe micul Petru, pe mama sa Natalia și familia acesteia, Nariskina, cât și pe cele două surori ale lui Petru din palatul ţarist.
Viața lui Rudyard Kipling (II) Gloria
Cărţile junglei sunt compuse în 1894-1895, pe când se stabilise în Statele Unite, la rudele soţiei sale (Caroline Balestier din Brattleboro, Vermont, sora lui Charles Wolcott Balestier, cu care Kipling scrisese în colaborare unele povestiri); de un fantastic pictural, povestea pentru copii este de multe ori pretext al unor descrieri în care culoarea izbucneşte de pretutindeni, plină de sevă. S-a spus că această descriere a junglei dovedeşte pe deplin „puterea fanteziei lui Kipling, a unui artist capabil să recreeze Natura ca pe o hiperbolă”.
Nu cred că e adevărat: Kipling era un scriitor prin excelenţă vizual, care nu vorbea despre niciun lucru care s-ar fi aflat dincolo de sfera experienţei sale directe. Numai că această sferă era uimitor de largă şi spiritul său de observaţie extrem de ascuţit. „Omuleţul cu ochelari”, cum îi spunea Frank Norris, transcria ceea ce vedea sau ceea ce i se povestea şi, cum el nu concepea că literatura ar putea fi o artă a fanteziei, lua şi poveştile altora drept adevăr.
Dar povestirile pentru copii erau altceva: un fel de convenţie cu micii cititori care acceptau ideea că animalele ar fi putut vorbi între ele. Şi aici însuşi Kipling părea să caute o explicaţie cât de cât plauzibilă: Mowgli, neuitatul erou al Cărţilor junglei, înţelegea graiul jivinelor pentru că trăise printre ele. Era un fel de seriozitate ce acredita exact aceeaşi idee, prin mijlocirea aceleiaşi tehnici pe care, începând de prin 1914, o va folosi şi Edgar Rice Burroughs; celălalt copil al oamenilor rătăcit printre făpturile junglei, Tarzan, se străduieşte să-i convingă pe cititori că aventurile lui ar putea fi adevărate. Şi Mowgli este, din acest punct de vedere, întru totul asemenea fratelui său din jungla africană, căruia – însă – îi lipseşte admirabila candoare a personajului lui Kipling şi trăieşte totul cu un fel de crispare dramatică.
Viața lui Rudyard Kipling (I) Începuturile
Rudyard Kipling s-a născut în 1865 la Bombay (India), dar tatăl lui îi dăduse numele în amintirea Lacului Rudyard din comitatul Staffordshire, în Anglia, unde îşi întâlnise soţia. John Lockwood Kipling, tatăl viitorului scriitor, era directorul Muzeului din Lahore, autoritate recunoscută în materie de etnografie indiană. Mama, înrudită cu Burne-Jones, unul dintre cei mai de seamă pictori ai prerafaelitismului englez, prietenă cu unii membri ai cercului lui William Morris, îl educase în respectul pentru rafinamentul artei şi poeziei engleze modeme.
În 1871, părinţii l-au trimis în Anglia unde anii copilăriei vor trece fără bucurii, dominaţi de umbra unei femei urâcioase pe care ai lui o plăteau să aibă grijă de el (iar ea exagera, ţinându-l prea din scurt, terorizându-l pe băieţandrul sfios şi stângaci). Duminicile şi le petrecea, însă, în casa unchiului său prin alianţă, Burne-Jones, cu încăperi largi, cu lambriuri de lemn de nuc, împodobite cu luxuriante ornamente metalice, şi cu vitralii în gustul cel mai autentic al Prerafaeliţilor.
Mama va veni abia în 1877 să-l salveze de severitatea guvernantei: dar nu îl va lua acasă, în India, ci îl va înscrie la o şcoală cu disciplină rigidă, „United Services College”. Anii colegiului nu reprezentau o experienţă îndestulătoare pregătirii pentru cariera militară, pe care – se pare – i-o doreau părinţii. Aşa încât, silit să renunţe la prestigiul meseriei armelor, când s-a întors, în 1882, în Lahore, n-a putut deveni decât ziarist, îndeletnicire fără prea mare trecere în rândul englezilor din colonii.
Viața lui Alexandru Macedonski (II) În căutarea gloriei
În 1880 Macedonski scoate ziarul satiric „Tarara”, cu atacuri la adresa liberalilor şi a regelui şi, în acelaşi an, „Literatorul”, prin care voia să cucerească gloria literară, după ce pierduse speranţele unei cariere politice. De la început, „Literatorul” s-a definit în opoziţie cu „Convorbiri literare” şi Junimea, care, după părerea lui Macedonski, acaparaseră fără o justificare obiectivă poziţiile culturale cele mai însemnate ale epocii.
Lupta pentru gloria literară
Faţă de Maiorescu, Maiorescu duce iniţial o politică de câştigare a bunăvoinţei. Cum însă sforţarea sa de a se impune literar nu avusese ecourile favorabile scontate la „Convorbiri…” şi poetul rămânea pentru junimişti un iremediabil ratat, o figură ciudată, el se dezlănţuie în repetate rânduri în polemici pline de venin împotriva Junimii. Iritat de „domnia literară” a lui V. Alecsandri, când acesta primeşte marele premiu al Academiei, Macedonski, care concurase şi el în 1878 cu o traducere din Byron (Parisina), izbucneşte fără reticenţe. O „analiză critică” în „Literatorul” este menită a distruge mitul „infailibilităţii” lui Alecsandri. Junimiştii nu ripostează decât mai târziu, în 1883, printr-o recenzie distrugătoare la volumul său, Poezii, semnată de P. Th. Misir, şi, în continuare, afişează o tăcere plină de dispreţ.
Conflictul cu Eminescu
M. Eminescu, în care Macedonski vede un exponent tipic al Junimii, este sistematic atacat pe tema „imperfecţiunilor” formale. Cauzele conflictului de ordin personal par a fi mai vechi şi ele nu sunt cunoscute. Se pare că Eminescu l-a atacat în „Timpul” (Naționalitate și cosmopolitism,1881) și că prototipul unui portret satiric eminescian (Materialuri etnologice, 1882) ar fi fost Macedonski. În orice caz, Macedonski se plângea de atacurile „regulate” ale „confratelui Eminescu” în „Timpul” (unele – nesemnate – din 1879, acuzându-l de escrocherii şi falsuri în calitate de director de prefectură la Siliştea Nouă). Cert este că nepotrivirile temperamentale erau profunde şi că Macedonski, foarte susceptibil, izbucnea mai totdeauna disproporţionat în raport cu cauza, neîmpiedicându-se, în furia lui egocentrică, de nici un obstacol.
Viața lui Alexandru Macedonski (I) Dezamăgiri politice
MACEDONSKI, Alexandru (14.III.1854, Bucureşti – 24.IX.1920, Bucureşti), poet.
Familia
Dimitrie, bunicul poetului, şi fratele acestuia, Pavel, veniseră în ţară după înfrângerea răscoalei sârbilor împotriva turcilor, condusă de Karagheorghievici, la care participaseră. Se proclamau descendenţi de voievod sârb şi aduceau sângele iute şi amestecat al balcanicilor, un gust de aventură şi dorinţa de înavuţire rapidă. În 1821 fraţii Macedonski au fost printre cei cu care Tudor Vladimirescu a pornit răscoala în Oltenia, la care, se pare, au contribuit şi cu mari sume de bani.
Alexandru, fiul lui Dimitrie şi tatăl poetului, a urmat colegiul militar la Kerison, în Rusia, şi s-a dedicat carierei militare. Numele său se leagă de evenimentul cel mai însemnat al epocii: Unirea Principatelor. Căsătorit cu Maria, fiica pitarului Dimitrie Pîriianu, din autentica boierime oltenească, şi socotind neîndestulătoare nobleţea sud-dunăreană a înaintaşilor săi, tatăl, Alexandru Macedonski, şi-a confecţionat singur un arbore genealogic fantast, de descendent al casei Biberstein, domnitoare în Lituania, mistificare în care ajunse să creadă el însuşi.
General şi ministru de Război în timpul domniei lui Al. I. Cuza (a cărui alegere ca domn o sprijinise), iubitor de fast, ducea o existenţă seniorială, puternic fixată în amintirea copiilor. După pensionarea sa înainte de vreme, chestiunea Macedonski devine pretextul unei înfruntări între partidele liberal şi conservator, generalul fiind rechemat (în ianuarie 1869) ca şef al diviziei teritoriale. Moartea sa neaşteptată, în septembrie 1869, trezeşte în familie bănuiala unei crime, pusă în legătură cu numeroasele duşmănii, pe care şi le atrăsese generalul, fire impulsivă şi dură.
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente