Tag Archives: viata

Viața Ecaterinei cea Mare (III)

Influenţa lui Potemkin

catherine_ii_by_j-b-lampi_1780s_kunsthistorisches_museumÎn 1774, anul în care Rusia a învins Turcia, Grigori Potemkin, care se remarcase în timpul războiului, a devenit amantul Ecaterinei; astfel a început o carieră strălucită pentru acest membru al micii nobilimi, ale cărui inteligenţă şi abilităţi erau egalate doar de ambiţia lui. Avea să fie singurul dintre favoriţii Ecaterinei care a îndeplinit un rol politic de lungă durată. De obicei, împărăteasa nu amesteca afacerile cu plăcerea; miniştrii ei erau aproape mereu aleşi pentru capacităţile lor. În Potemkin a găsit însă un om extraordinar pe care îl putea iubi şi respecta şi căruia îi putea dărui o parte din puterea ei. Ca ministru, a avut puteri nelimitate, chiar şi după încetarea legăturii lor amoroase, care a durat doar doi ani.

Lui Potemkin i se datorează în parte splendoarea oarecum extravagantă a domniei Ecaterinei. El avea despre măreţie o concepţie care îi scăpase prinţesei germane, mai degrabă lipsită de imaginaţie, şi înţelegea efectul pe care acest lucru îI avea asupra poporului. Mare visător, tânjea să cucerească noi teritorii şi să populeze provincii; era un diplomat experimentat, având multe cunoştinţe despre Rusia pe care Ecaterina nu le acumulase încă şi, pe cât era ea de meticuloasă, pe atât era Potemkin de cutezător. De aceea, până când a murit, în 1791, împărăteasa l-a tratat ca un egal. Cei doi se completau şi se înţelegeau unul pe celălalt, iar ministrul ambiţios şi-a exprimat respectul faţă de suverana sa fiind complet devotat intereselor ei.

Continue reading →

Viața Ecaterinei cea Mare (I)

ecaterina-cea-mare-tanaraEcaterina II în rusă Ekaterina Alekseievna născută Sophie Friederike Auguste, prinţesă von Anhalt-Zerbst cunoscută ca Ecaterina cea Mare, în rusă Ekaterina Velikaia (21.04/02.05 stil nou 1729, Stettin, Prusia, azi Szczecin, Polonia – 6.11/17.11.1796, Ţarskoie Selo, azi Puşkin, lângă Sankt Petersburg, Rusia)

Împărăteasă a Rusiei (ţarină), de origine germană (1762-1796), care şi-a integrat ţara în viaţa politică şi culturală a Europei, direcţie inaugurată de Petru cel Mare. Împreună cu miniştrii ei a reorganizat administraţia şi legile Imperiului Rus şi a întins stăpânirea rusească, anexând Crimeea şi mare parte din Polonia.

Continue reading →

O istorie a amantelor: Elena Lupescu

elena-lupescuGermania a lansat Holocaustul, dar prin anii ’20 antisemitismul deja bântuia prin Europa. A fost cu precădere mai virulent în România, cu toate că aici evreii constituiau mai puțin de 5 % din totalul populației și nu se bucurau de multe dintre drepturile care le reveneau românilor neevrei. Unii evrei ambiţioşi şi-au schimbat afiliaţia religioasă printr-o convertire publică la creștinism, ceea ce le-a permis să evite restricţiile severe care îi împovărau pe coreligionarii lor ce îşi păstrau credinţa proprie. Însă, orice ar fi făcut, nu puteau scăpa cu totul de „memoria“ oficială a originilor lor evreieşti.

Origini

Un astfel de convertit a fost românul de origine evreiască Nicolae Grunberg, care şi-a schimbat numele mai întâi în Wolff, apoi în românescul Lupescu. Pentru a putea obţine cetăţenie românească şi a-și dezvolta afacerile, Lupescu s-a botezat şi în ritul creştin ortodox. Soţia sa, Elizei, tot o evreică, s-a convertit la Romano-Catolicism. În 1899 s-a născut fiica lor, Elena, care a fost crescută, ca şi fratele ei, Costică, în credinţa creştină. În adolescenţă, Elena a stat chiar la internat, într-o şcoală administrată de călugărițe germane, care au învăţat-o manierele în societate, ceva franceză şi germană.

Reputaţie de femeie promiscuă

„Desăvârşita“ Elena era o tânără fermecătoare, inteligentă şi cochetă, care făcea capetele să se întoarcă în urma ei, cu un ten alb ca laptele, ochi verzi puşi în evidenţă de părul ei roşu. Avea o siluetă seducătoare, un mers falnic și – în ciuda faptului că fusese crescută la mănăstire – o reputaţie de femeie promiscuă. După un scurt mariaj cu un ofițer de carieră, care a divorțat repede de ea pe motiv de adulter, Elena şi-a reluat viaţa de plăceri care o ispitea atât de mult.

Continue reading →

Viața lui Dostoievski (III) Operele din anii 1860

Operele din anii 1860

La întoarcerea în Rusia, Dostoievski s-a angajat într-o intensă activitate literară. Cu fratele său, Mihail, a editat două reviste influente, mai întâi Vremea (1861-1863), care a fost suspendată de dostoevskij_1863guvern din cauza unui articol supărător, apoi Epoca (1864-1865), care a fost închisă după moartea lui Mihail. După ce iniţial a încercat să îşi menţină o poziţie moderată, Dostoievski a început să îi atace pe radicali, care caracterizau, practic, întreaga intelectualitate rusă. Dostoievski a respins materialismul lor, moralitatea lor utilitară, reducerea artei la propagandă şi, mai presus de toate, faptul că refuzau libertatea şi responsabilitatea individuală. Pentru tot restul vieţii, el a păstrat un simţ profund al pericolului şi al ideilor radicale şi, din acest motiv, operele sale postsiberiene au fost tratate cu dispreţ de bolşevici şi considerate suspecte de regimul sovietic.

Însemnări din subterană

În prima parte din Însemnări din subterană (1864), un narator anonim lansează un atac strălucitor împotriva unei serii de credinţe comune ale liberalilor şi radicalilor: că este posibil să fie descoperite legile psihologiei individuale, că oamenii nu au, în consecinţă, niciun liber-arbitru, că istoria este guvernată de legi şi că este posibil să fie proiectată o societate utopică bazată pe legile societăţii şi ale naturii umane. Chiar dacă ar putea fi construită o astfel de societate, crede omul din subteran, oamenii ar detesta-o tocmai pentru că le-ar refuza capriciile şi i-ar defini drept absolut previzibili. În a doua parte a microromanului, omul din subteran îşi reaminteşte incidente din trecutul său, care îl arată comportându-se, sub imperiul răutăţii pure, ca o replică vie împotriva determinismului. Aşadar, Dostoievski arată clar că soluţia iraţională a omului său din subteran nu este cu nimic mai bună decât sistemele raţionaliştilor. De asemenea, Însemnări din subterană reprezintă o parodie la adresa bibliei radicalilor, lucrarea utopică Ce trebuie făcut? (1863) a lui Nikolai Cernîşevski.

Continue reading →

Viața lui Dostoievski (II) Primele opere. Condamnarea la moarte

dostoievskiPrimele opere

Prima operă publicată a lui Dostoievski a fost mai degrabă o traducere liberă şi excesiv de emoţională a romanului Eugénie Grandet de Honoré de Balzac; iar opera scriitorului francez avea să exercite o mare influenţă asupra literaturii sale. Dostoievski nu avea să rămână mult timp necunoscut. Imediat ce a scris primul microroman, Oameni sărmani (1846), şi-a câştigat faima de nou talent al literaturii ruse, cu acreditarea celui mai influent critic al vremii sale, „furiosul” Visarion Belinski. Trei decenii mai târziu, în Jurnalul unui scriitor, Dostoievski a rememorat povestea „descoperirii” sale.

După ce a terminat Oameni sărmani, scriitorul a dat un exemplar prietenului său Dmitri Grigorovici, care i-a dus-o poetului Nikolai Nekrasov. Citind cu voce tare manuscrisul lui Dostoievski, aceşti doi scriitori au fost uimiţi de investigaţia psihologică a operei şi de talentul scriitorului de a mânui emoţiile. Chiar dacă era ora 4 dimineaţa, au mers direct la Dostoievski să îi spună că primul roman al său este o capodoperă. Mai târziu în aceeaşi zi, Nekrasov a dus Oameni sărmani lui Belinski. „A apărut un nou Gogol!”, a spus Nekrasov, la care Belinski a răspuns, „Cu tine, răsar Gogoli la fel ca ciupercile!” Belinski i-a comunicat imediat lui Dostoievski entuziasmul său: „Înţelegi? înţelegi tu ce înseamnă ce ai scris?” În Jurnalul unui scriitor, Dostoievski şi-a reamintit acest eveniment drept cel mai fericit moment al vieţii.

Oameni sărmani, lucrare a cărei valoare a fost umbrită de scrierile ulterioare, este scris în forma deja anacronică a romanului epistolar. Makar Devuşkin, un funcţionar sărac care îşi permite să trăiască doar într-un colţ al unei bucătării murdare, schimbă scrisori cu o tânără săracă, Varvara Dobrosiolova. Scrisorile acesteia destăinuie că fusese predestinată unui om bogat şi lipsit de valoare cu care, la sfârşitul romanului, este de acord să se căsătorească. Romanul se remarcă pentru descrierile efectelor psihologice (mai degrabă decât materiale) ale sărăciei. Dostoievski a transformat tehnicile folosite de Nikolai Gogol în Mantaua, renumita poveste despre un copist sărac. Dacă eroul comic al lui Gogol este lipsit de conştiinţă de sine, eroul conştient al lui Dostoievski suferă agonia umilinţei. Într-o scenă faimoasă, Devuşin citeşte povestirea lui Gogol şi se simte jignit.

Continue reading →

Viața lui Dostoievski (I) Copilăria şi adolescenţa

dostoievskiDostoievski, Feodor (Mihailovici) (11.11/30.10.1821, stil vechi, Moscova, Rusia – 9.02/28.01.1881, stil vechi, Sankt Petersburg). Romancier rus şi scriitor de proză scurtă a cărui investigaţie psihologică în cele mai întunecate profunzimi ale afecţiunilor umane, împreună cu momentele sale de iluminare de neegalat au avut o influenţă uriaşă asupra ficţiunii sec. XX.

Dostoievski este considerat, de obicei, unul dintre cei mai importanţi romancieri din istoria literaturii. Modernismul literar, existenţialismul şi diversele şcoli de psihologie, teologie şi critică literară au fost profund influenţate de ideile sale. Adesea, lucrările lui sunt considerate profetice, deoarece a prezis cu exactitate modul în care revoluţionarii din Rusia s-ar comporta dacă ar ajunge la putere. În timpul său a fost renumit şi pentru activitatea de jurnalist.

Lucrări majore şi caracteristici

Dostoievski este cunoscut cel mai bine pentru microromanul Însemnări din subterană şi datorită celor patru mari romane, Crimă şi pedeapsă, Idiotul, Demonii şi Fraţii Karamazov. Fiecare dintre aceste lucrări este renumită pentru profunzimea psihologică şi, pe bună dreptate, Dostoievski este unanim privit drept unul dintre cei mai mari psihologi din istoria literaturii. S-a specializat în analiza stărilor patologice care conduc la nebunie, crimă şi suicid şi în explorarea umilinţei, autodistrugerii, dominaţiei tiranice şi furiei criminale. De asemenea, aceste lucrări majore sunt recunoscute drept mari „romane de idei” care tratează atemporalitatea şi problemele legate de timp din filozofie şi politică. Psihologia şi filozofia sunt strâns legate de portretele de intelectuali realizate de Dostoievski, personaje care „simt ideile” în adâncul sufletului. În fine, aceste romane au deschis un nou teren pentru experimentele cu forma literară.

Copilăria şi adolescenţa

Principalele evenimente din viaţa lui Dostoievski – execuţia sa suspendată în ultimul moment, detenţia în Siberia şi crizele epileptice – erau atât de bine cunoscute, încât, dincolo de opera sa, Dostoievski a câştigat o notorietate deosebită în epocă. El şi-a exploatat adesea propria legendă inspirându-se din dramaticele evenimente din viaţa sa pentru a crea cele mai reuşite personaje. Chiar şi aşa, unele evenimente din viaţa lui au rămas umbrite de mister, iar unele speculaţii grosolane au dobândit, din păcate, statut de fapt.

Continue reading →

Viața lui Nicolae Bălcescu

Gheorghe_Tattarescu_-_Nicolae_BalcescuBĂLCESCU, Nicolae (29.VI.1819, Bucureşti – 29.XI.1852, Palermo, Italia), istoric şi prozator. Părinţii lui Bălcescu erau originari din Bălceşti (judeţul Vâlcea), unde mama, Zinca Bălcescu (care şi-a păstrat numele de familie şi după căsătoria cu pitarul Barbu sin Petre, tatăl lui Bălcescu), avea o moşie. Făceau parte din mica boierime, cu averea mereu în scădere după bejenia din vremea răscoalei lui Tudor Vladimirescu şi după moartea prematură a tatălui, în 1824.

Bălcescu şi-a început instrucţia şcolară în familie, cu un dascăl grec. Din 1832 este elev la Colegiul „Sf. Sava”. Aici îl cunoaşte pe Ion Ghica. De la profesorul bănăţean Eftimie Murgu îşi însuşeşte primele elemente de filosofie. La 19 ani se angajează în armată cu gradul de iuncher şi predă, ca învăţător, cunoştinţe elementare şi lecţii de istorie într-o şcoală destinată ostaşilor. Studiul istoriei, mai ales al documentelor referitoare la trecutul Principatelor, devine preocuparea dominantă, ceea ce are ca urmare şi orientarea tânărului ofiţer spre gruparea naţională, condusă de colonelul Ion Câmpineanu.

Continue reading →

Viața lui Friedrich Nietzsche (III) Elev și student

Nietzsche-Young ManLiceul Pforta, situat nu departe Naumburg, pe râul Saale, era o şcoală cu tradiţie de cel mai mit nivel. În afara unei educaţii clasice, strădaniile pedagogice le celor aproximativ 200 de elevi se îndreptau spre formare caracterului: hărnicia, disciplina şi o adevărată viaţă spartană erau considerate principalele virtuţi ale instituţiei. Metodele erau severe, dar nicidecum şicanatoare, profesorii întru totul înţelegători, printre aceştia şi multe personalităţi de marcă.

Cu toate acestea, Nietzsche a avut dificultăţi de acomodare, aşa cum s-a întâmplat în cursul nefericitului intermezzo de la şcoala medie comunală, dificultăţi datorate dorului de casă, pe care îl simt majoritatea copiilor la intrarea într-un internat. Învăţa cu sârguinţă, dar la început nu a legat noi prietenii. Libertatea de mişcare spirituală, pe care nu o avusese la început în regimul strict de la Pforta, încerca să o redobândească acasă în timpul vacanţelor: acolo a înfiinţat un mic cerc literar şi artistic, «Germania», din care făceau parte, în afară de el, vechii prieteni Krug şi Pinder. Statutul societăţii prevedea ca fiecare membru să prezinte lunar o lucrare care urma să fie criticată reciproc. Important este faptul că prietenii puteau, cu puţinele mijloace ale societăţii, să-şi permită un abonament la «Revista pentru muzică», iar acest lucru a influenţat gustul pentru muzică al lui Nietzsche: astfel a cunoscut el, care aprecia doar muzica clasică, arta lui Richard Wagner. Şi, în sfârşit, din ultimii bani ai societăţii, au cumpărat o partitură de pian pentru «Tristan şi Isolda».

Nietzsche şi-a găsit un nou prieten care de-a lungul multor ani va deveni însoţitorul său în drumeţiile spirituale: era Paul Deussen, alături de care în anul 1861, de Paşti, Nietzsche urma să fie confirmat.

În curând însă Nietzsche părea să aibă îndoieli în ce priveşte religia creştină; strălucita educaţie logică şi filologică dobândită la Pforta au dus la o distanţare critică de credinţa strămoşilor. Această schimbare nu a intervenit ca o ruptură bruscă şi nu îşi are rădăcinile în vreo întâmplare semnificativă venită din interior sau din exterior; nu cunoaştem nici vreo suferinţă spirituală sau vreo criză catastrofală care să fi determinat năruirea credinţei. Îndoielile în ce priveşte creştinismul şi respingerea totală a acestuia au apărut treptat şi au survenit, la început, ca o urmare neintenţionată a educaţiei lui Nietzsche. De aceea, pe bună dreptate, el a calificat mai târziu această schimbare ca fiind procesul unei eliberări liniştite şi lipsite de dureri. Pierderii credinţei, poate unul din cele mai importante evenimente din viaţa lui Nietzsche, nu-i corespunde nici o împrejurare cu adevărat importantă.

Continue reading →

Viața lui Friedrich Nietzsche (II) Copilăria

Nietzsche-21Nietzsche însuşi a relatat cât de greu i-a fost să se mute din casa parohială de la ţară în strâmtorarea locuinţei din Naumburg. Copilul întâmpina greutăţi în împrejurările ce i se păreau ostile. Aceste dificultăţi aveau să sporească atunci când, la îndemnul bunicii, a fost nevoit să frecventeze şcoala reală din Naumburg. Nietzsche a eşuat în aspra lume a celor ce-i vor deveni camarazi dejoacă şi cu care nu reuşea să se împrietenească. Abia când a ajuns într-o instituţie privată care pregătea copii pentru gimnaziul domului părea să se simtă mai bine. Acolo, Nietzsche şi-a câştigat şi primii prieteni: pe Wilhelm Pinder şi Gustav Krug, fii de jurişti din cercul de cunoscuţi ai bunicii sale. împreună cu ei, Nietzsche, în vârstă de opt ani, a intrat la gimnaziul domului. Nu i-a fost deloc uşor la şcoală, învățarea regulilor şi faptul că trebuia să fie ascultător îl revoltau. Dar marele talent al acestui copil sensibil se întrevedea deja.

Atmosfera din Naumburg, din cercul familiei, care dădea impresia că este artificială şi nefirească, cu pretenţiile ei religioase şi morale, l-a determinat pe tânărul Friedrich Nietzsche să nu participe la jocurile dezinvolte ale altor copii ci să-şi petreacă timpul într-un mod erudit, scriind. La vârsta de 10 ani a compus un motet şi scrisese deja 50 de poezii. Fără a se baza pe vreun exemplu, se străduia să realizeze scene măreţe de natură, încerca, cu ajutorul metricii, să învingă furtuni pe mare şi incendii.

Continue reading →

Viața lui Friedrich Nietzsche (I) Familia

nietzscheDacă apreciem însemnătatea unui filosof după efectul pe care îl au operele sale asupra urmaşilor, atunci îl putem situa pe Friedrich Nietzsche deopotrivă alături de Hegel, Marx, Kierkegaard şi Schopenhauer; el este unul din puţinii mari gânditori ai secolului al XlX-lea care se situau cu mult înaintea timpului lor şi fără de care secolul al XX-lea nu ar fi devenit ceea ce este.

Istoria receptării operei lui Nietzsche începe târziu. El, cel care şi-a pierdut puterea raţiunii, nu a trăit să vadă gloria mereu crescândă de care s-a bucurat în cele din urmă opera sa; sămânţa ideilor sale şi-a arătat în chip uimitor roadele, atât în rău, cât şi în bine, abia după moartea sa.

Comparativ cu această receptare, viaţa lui Nietzsche a fost aproape neînsemnată: câteva decenii ale unei vieţi de intelectual, de la bun început o persoană retrasă, o viaţă care a stat sub semnul singurătăţii şi al neînţelegerii. Nici o realizare nu a făcut să crească în intensitate şi nu a definit această viaţă şi nici o preţuire veritabilă, venită din exterior, nu a însoţit-o. Astfel, Nietzsche pare să aibă dreptate atunci când scrie în Ecce Homo: Una sunt eu, alta sunt scrierile mele. Multiplele interpretări ale acestor scrieri trec prin toate stadiile: de la admiraţie oarbă la critică îndârjită.

Continue reading →

Viața lui Moliere (I) Pasiunile din tinerețe

moliereJean-Baptiste Poquelin s-a născut la Paris, la 15 ianuarie 1622. Se trăgea după mamă și tată dintr-o familie de tapițeri. Tatăl său, care afară de profesiunea sa mai avea și cinul de valet-de-cameră-tapițer al regelui, gândea ca fiul său să-i urmeze, iar tânărul Poquelin, dat de timpuriu ucenic în prăvălie, nu știa la 14 ani decât să citească, să scrie și să socotească, în sfârșit, elementele folositoare profesiunii sale.

Totuși, bunicul lui după mamă, căruia-i plăcea tare mult comedia, îl ducea câteodată la palatul Bourgogne, unde juca Bellerose comedie înaltă, iar Gautier-Garguille, Gros-Guillaume și Turlupin, farsă. De câte ori se întorcea de la teatru, tânărul Poquelin se punea pe lucrul său de tapițer mai trist, mai distrat, mai dezgustat de perspectiva profesiei sale. Să ne închipuim acele dimineți visătoare urmând zilei de spectacol ale geniului adolescent în fața căruia, în noutatea apariției ei, viața omenească i se și desfășura ca o scenă perpetuă. Se mărturisi, în fine, tatălui său și, sprijinit de bunicul care-l răsfăța, obținu să-și facă studiile. Fu primit într-o pensiune, după cât se pare, de unde urmă, ca extern, cursurile Colegiului Clermont, mai târziu Louis-le-Grand, condus de iezuiți. Cinci ani i-au fost de ajuns ca să-și termine tot ciclul studiilor; pe deasupra, mai făcu la Colegiu cunoștințe folositoare, care i-au influențat soarta. Prințul de Conti, fratele Marelui Conde, fu unul dintre condiscipolii săi, lucru de care-și aduse totdeauna aminte, mai pe urmă.

Continue reading →

Viața și opera lui George Bacovia (II)

George BacoviaCritica literară nu şi-a dat seama de la început de dimensiunea reală a lirismului bacovian. E. Lovinescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Perpessicius (acesta mai aproape de adevăr în judecata lui de valoare), Pompiliu Constantinescu, G. Călinescu recunosc originalitatea poetului, dar drămuiesc bine propoziţiile când e vorba să dea o judecată de valoare globală. Impresia de monotonie, artificiu liric trece de la un comentariu la altul.

Mai mult decât atât: luptând pentru impunerea poeziei lui Arghezi, critica estetică l-a uitat pe Bacovia care, în jurul anului 1900, schimbase radical limbajul şi temele poeziei româneşti. A trebuit să apară o altă sensibilitate şi altă generaţie poetică pentru ca Bacovia să fie recunoscut un mare poet. Acest lucru s-a întâmplat în anii ’60, când modernitatea românească revine în actualitate. Poeţii şi criticii tineri de atunci îl descoperă şi îl impun. O alianţă spirituală care, ca şi în cazul întâlnirii cu Arghezi, Blaga şi Barbu, a funcţionat şi a dus, în cele din urmă, la renaşterea lirismului românesc după trauma realismului socialist.

Continue reading →

Viața și opera lui George Bacovia (I)

George Bacovia portretBACOVIA, George (4.IX.1881, Bacău – 22.V.1957, Bucureşti), poet. Este al patrulea dintre cei opt copii ai Zoiţei (n. Langa) şi ai lui Dimitrie Vasiliu, comerciant. Prin tată, Bacovia se trăgea dintr-o veche familie boierească (Mustea), atestată pe vremea lui Ştefan cel Mare.

Studii, boli și slujbe

Urmează primele patru clase gimnaziale la Şcoala Domnească din oraşul natal, apoi — începând din 1894 – este înscris la Gimnaziul „Principele Ferdinand”. Încheie studiile liceale în 1903, după ce trecuse prin Liceul Militar din Iaşi şi prin cel din Bacău. Are, printre profesori, pe G. Ibrăileanu (română, clasa a V-a), Dimitrie Nanu (română, clasa a Vl-a) şi D. D. Pătrăşcanu (istorie). Se distinge la desen şi muzică.

În octombrie 1903 se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti şi, după multe amânări, exmatriculări, reprimiri, reuşeşte să capete diploma de licenţă la Iaşi, în noiembrie 1911, în aceeaşi lună fiind admis în Colegiul de avocaţi din judeţul Bacău. Nu exercită însă profesiunea. În 1912 este suplinitor în şcoli din Bacău, apoi, în februarie 1913, capătă postul de copist la Prefectura din Bacău, după puţin timp devine ajutor de contabil la Prefectură; în iunie 1914 este internat la Sanatoriul de boli nervoase al doctorului Mărgăritescu din Bucureşti. În decembrie acelaşi an primeşte vizita lui Al. Macedonski la Bacău.

Continue reading →

Arthur Schopenhauer. Viața și opera (II)

schopenhauerOglinda, măgarul și îngerul

Lumea ca voinţă şi reprezentare nu atrage atenţia şi librarii sunt nevoiţi să o vândă ca o simplă hârtie. Va cita mai târziu, după ce află acest aspect, pe Lichtenberger: operele de acest gen sunt ca o oglindă. Dacă un măgar se priveşte în ea, nu se poate aştepta să vadă un înger.

În 1836 publică Despre voinţa în natură, încorporată apoi în ediţia a doua a Lumii ca voinţă şi reprezentare (1884). În 1841 îi apar Cele două probleme fundamentale ale moralei, şi ea fără vreun succes deosebit. Cărţile lui se îngălbeneau în raft, nedesfăcute. Anul 1844 aduce la lumină ediţia a doua a Lumii ca voinţă şi reprezentare cu un succes neexagerat.

Gloria

Abia în 1851 Schopenhauer forţează publicul să-l recunoască prin publicarea celor două volume reunite sub titlul Parerga şi Paralipomena. E un fel de „dincolo de carte şi resturi“. Lucrarea va fi tradusă în limba engleză sub titlul Eseuri. Cartea e o izbândă pentru public, nu una şi pentru autor care este dezamăgit de micimea cunoştinţelor contemporanilor. Intră în schimb, prin ea, în lume şi brutalizează lumea care l-a refuzat până atunci. E răzbunarea lui Schopenhauer, el, misoginul şi cinicul pesimist. Din această operă de o lectură foarte agreabilă, Schopenhauer va primi drept remunerare 20 de exemplare gratuite. Are şi lumea răzbunarea ei. E dificil să fii optimist în asemenea condiţii.

Continue reading →

Arthur Schopenhauer. Viața și opera (I)

SchopenhauerDestinat unei cariere de comerciant

La 22 februarie 1788, la Danzing, se năştea Arthur Schopenhauer, fiul lui Henric şi al Johannei. Un tată negustor, cunoscut pentru abilitatea lui în afaceri şi iubitor de libertate care va vrea, asemenea multor alţi taţi, să hotărască singur soarta odraslei. O mamă curioasă care nu va trezi în viitorul filosof decât un accentuat sentiment antimatern. Fire independentă, tatăl va părăsi oraşul Danzing în 1793, pentru că acesta încetează de a mai fi un oraş liber. Anexat Poloniei, oraşul îşi pierde creditul de libertate pe care îl avea.

Destinat unei cariere de comerciant, micul Schopenhauer va trăi primii lui ani în lumea afacerilor şi a finanţelor. La zece ani Schopenhauer cunoaşte la perfecţie limba franceză care-i va rămâne limbă de predilecţie. Călătoreşte des împreună cu tatăl său şi, mai târziu, îşi va aminti cu recunoştinţă despre aceste călătorii, dovadă afirmaţia lui: „Cărţile nu înlocuiesc experienţa, iar ştiinţa nu ţine loc de geniu“.

Ca în multe alte cazuri, la un moment dat, Schopenhauer este pus să aleagă între a urma gimnaziul la Hamburg ori a efectua o călătorie în Europa, sub promisiunea că se va dedica apoi comerţului. Alege a doua variantă şi va avea grijă să nu o respecte pe prima. Vizitează Belgia, Olanda, Anglia, Franţa, Elveţia. Îl dezgustă bigotismul englez şi îl impresionează măreţia lui Mont Blanc. Un munte uriaş şi singuratic cu care îi va plăcea apoi să se compare. Nu se poate opune voinţei tatălui său şi, reîntors la Hamburg, intră într-o casă de comerţ numai pentru a-i face pe plac.

Continue reading →