Arhive etichetă: viata

Dragostea are 11 dimensiuni

stephen hawking and janeÎntr-o fotografie de la nunta lui Jane Wilde cu Stephen Hawking, petrecută la Cambridge în vara lui 1965, tânărul fizician (avea 23 de ani) stă în picioare, la brațul miresei, sprijinindu-se ușor într-un baston. Fusese deja diagnosticat cu o boală neurologică degenerativă căreia i se prezisese apropiatul deznodământ fatal.

În anii următori, maladia lui Stephen progresează aproape în același ritm cu faima sa ca om de știință: mai întâi, tânărul fellow al Colegiului Caius de la Cambridge trebuie să recurgă la un scaun cu rotile, apoi își pierde definitiv vocea – imaginea genialului cosmolog paralizat, care vorbește prin intermediul unui computer, e bine cunoscută.

Deși a fost avertizată de la bun început asupra gravității bolii soțului ei, Jane crede că iubirea o va ajuta să depășească orice dificultate. Naște trei copii, îl îngrijește multă vreme aproape singură pe Stephen și renunță la orice carieră proprie.

Continuă citirea →

Anunțuri

Nefericirea lui Anton Holban

anton holbanNefericirea a hotărât destinul lui Anton Holban. Mort la 35 de ani (1902-1937) în urma unei operaţii nereuşite, Holban a apucat să scrie patru romane, câteva nuvele şi numeroase articole şi studii, dintre care cel despre Proust e, negreşit, cel mai important. Dar toate, inclusiv împlinirile literare, i-au venit greu, în chinuri efective, fără a li se recunoaşte valoarea adevărată.

La fel s-a petrecut şi viaţa sa, ca fiu al unei căsnicii nepotrivite ale cărei tensiuni şi chiar violenţe i-au marcat copilaria şi adolescenţa. Mama lui Holban era sora lui E. Lovinescu, fiinţă aleasă, cultivată şi delicată, iar tatăl, un suflet cazon în apucături şi comportament. De soarta copilului (părinţii au divorţat când viitorul scriitor avea zece ani) s-a îngrijit bunicul. Şi-a terminat facultatea de litere (cu specialitatea limba franceză) la Bucureşti, dar n-a izbutit să câştige concursul pentru bursa pentru Şcoala Normală Superioară din Paris. Au urmat ani de profesorat prin licee de provincie (Constanţa, Galaţi), în 1931 e transferat la liceul monahal Cernica, apoi, în 1934, la Seminarul Central Bucureşti, pentru ca în 1937 să dispară.

Şi viaţa lui sentimentală e una marcată de nefericire. Prietena din anii studenţiei (prototipul Irinei din romanul O moarte care nu dovedeşte nimic) îl părăseşte peste câţiva ani, căsătorindu-se cu un magistrat, căsătoria contractată de Holban în 1931, parcă în condiţii de clandestinitate, e desfăcută în 1932, o altă amiciţie sentimentală, în 1935, se încheie, tragic, prin moartea scriitorului.

Continuă citirea →

Viața lui Elvis Presley

elvis-presleyPresley, Elvis Aaron sau Aron (08.01.1935, Tupelo, Mississippi, SUA – 16.08.1977, Memphis, Tennesse). Cântăreţ american renumit, cunoscut în lumea întreagă ca „rege al rock-and-roll” şi unul dintre artiştii dominanţi ai muzicii rock de la mijlocul anilor 1950 până la moartea sa.

Începuturile

Presley a crescut într-o familie foarte săracă în Tupelo, s-a mutat în Memphis pe când era adolescent, iar familia sa ajunsese aproape la sapă de lemn când producătorul Sam Phillips de la Sun Records, o casă de producţie blues locală, l-a sunat pentru caseta demonstrativă. După câteva săptămâni de sesiuni de înregistrări, rezultatul a fost o trupă formată din Presley, chitaristul Scotty Moore şi basistul Bill Black. Repertoriul lor consta în acel gen de muzică pentru care Presley avea să devină faimos: cântece blues şi country, balade Tin Pan Alley şi imnuri evanghelice. Presley cunoştea această muzică în parte de la radio, în parte de la biserica penticostală la care mergeau părinţii săi şi de la grupurile muzicale la care participa, care se reuneau la biserica afro-americanilor din Memphis a reverendului H.W. Brewster, şi în parte de la cluburile de blues de pe Beale Street pe care a început să le frecventeze în adolescenţă.

Continuă citirea →

Elevul Paulo Coehlo, codașul clasei

coelhoPaulo Coelho n-a reușit niciodată să învețe și să studieze din plăcere. Ura toate materiile, fără excepție. Doar obligația de a obține note pentru a trece anul îl făcea să se supună torturii de a-și petrece ziua aplecat asupra cărților.

Faptul că era codașul clasei nu însemna că familia Coelho crescuse în casă un prost. Din contră, fiului nu-i plăcea deloc să studieze, dar îi plăcea foarte mult să citească.

Slăbuț, delicat, micuț, Paulo era “sacul de box”, jargon folosit în Rio de la acea vreme care îl denumea pe băiatul care nu bătea niciodată, ci doar lua bătaie. Deși era victima preferată a colegilor, a descoperit apoi cum să scape și să se impună: știind lucruri pe care nu le știa nimeni, citind povești pe care niciunul dintre colegii săi nu le știa.

Continuă citirea →

O traiectorie extraordinară

paulo coehloPână să scrie Jurnalul unui mag, băiatul slăbuț, crescut în cartierele Botafogo și Gavea, din Rio, parcursese o traiectorie extraordinară.

Elev rebel și încăpățânat, controlat strict de un tată sever și neîndurător, Paulo Coelho a ajuns să fie internat cu forța de trei ori într-un ospiciu și supus la ședințe brutale cu electroșocuri.

Tulburat de propria sa identitate sexuală, a preluat inițiativa de a se culca cu bărbați, pentru a se hotărî abia după aceea că nu acela era drumul său.

Continuă citirea →

Borges nu a profitat de ofertă

borgesÎntr-o seară din luna august 1944, Jorge Luis Borges a fost prezentat unei tinere pe nume Estela Canto, la o petrecere dată de Bioy Casares şi Silvina Ocampo. Zveltă, brunetă, drăguţă, Estela avea ochi scrutători şi un zâmbet discret care îi dădeau un aer de inteligenţă impetuoasă. La 28 de ani, era cu 18 ani mai tânără decât Borges şi se abătuse de la tradiţia argentinienelor preferând să nu se căsătorească şi să-şi croiască o carieră în jurnalism şi literatură.

Prima ei întâlnire cu Borges nu a fost deloc promiţătoare: îi citise Moartea şi busola în Sur, o povestire care o bulversase, dar nu era deloc impresionată de înfăţişarea autorului – deşi i se spusese că nu este foarte arătos, Borges arăta chiar mai rău decât se aşteptase: era dolofan, destul de înalt, cu faţa palidă, cărnoasă, şi cu picioarele extrem de mici.

Continuă citirea →

Ion Budai-Deleanu. Viața și opera

ion budai-deleanuBUDAI-DELEANU, Ion (6.1.1760, Cigmău, j. Hunedoara – 24.VIII.1820, Lvov), poet şi filolog.

Este fiul preotului Solomon Budai. Frecventează cursurile şcolii primare în Cigmău, după care devine elev şi absolvent al Seminarului din Blaj. Între 1777 şi 1783, este student la Facultatea de Filosofie, apoi şi la Facultatea de Teologie din Viena. Se pare că a obţinut şi doctoratul în teologie, la Erlau. În anii şederii la Viena, leagă prietenii de durată cu Samuil Micu, Gh. Şincai, Petru Maior şi Samuil Vulcan. Studios şi dornic să se informeze din surse originare asupra unor probleme de lingvistică, istorie şi drept, îşi însuşeşte, pe lângă limba germană, limbile franceză, polonă, italiană, latină şi greacă. Pregătirea umanistă temeinică şi aderarea la ideile iluministe îl situează printre exponenţii Şcolii Ardelene.

Ocupă, pentru scurt timp, un post de profesor la Blaj, dar, în urma neînţelegerilor cu episcopul I. Bob, se reîntoarce la Viena, unde îşi împarte timpul între strana de cântăreţ la biserica Sf. Barbara şi cancelaria Consiliului Aulic de Război, în calitate de copist şi traducător. Din 1787 trece în Galiţia şi se stabileşte la Lemberg (Lvov), funcţionând ca secretar de tribunal şi consilier de Curte. Mitropolitul Veniamin Costache îl cheamă la Iaşi, oferindu-i un post de profesor la Seminarul de la Socola, invitaţie căreia nu-i dă curs.

Continuă citirea →

Marin Preda. Biografie

marin preda1922 – August, 5 – Se naşte, în comuna Siliştea-Gumeşti din judeţul  Teleorman, Marin Preda, fiul lui Tudor Călăraşu (1885-1963) şi al Joiţei Preda (1892-1977). Familia este una numeroasă, cu mulţi  frați și surori, unii și din căsniciile anterioare ale părinţilor: Marin este frate cu Ilinca şi Alexandru (Sae); după tată cu Ilie, Gheorghe şi  Ion, iar după mamă cu Maria şi Miţa. Întregul material genealogic  și biografic va fi transfigurat în ciclul Moromeţilor.

1922-1930 – Copilăria în satul natal.

1930-1937 – Marin Preda urmează,  cu unele întreruperi, cursurile şcolii primare și complementare din satul natal. Învăţătorului Ionel Teodorescu (pe care îl are ca dascăl între 1930 şi 1934) îi păstrează o amintire luminoasă, socotindu-l unul dintre factorii decisivi ai viitorului său destin, prin faptul că reuşise să-i convingă tatăl de necesitatea de a-l lăsa la şcoală. O fotografie din această perioadă îl arată cu privirea pierdută şi cu simţuri aparent adormite; această „blegeală” va fi comentată în romanul autobiografic Viaţa ca o pradă şi va fi socotită un simbol al unei conștiințe cu evoluții lente și insidioase, înclinate spre reflecţie. În 1937 susține examenul de şapte clase în comuna Ciolănești, absolvind cu media 9,15.

Continuă citirea →

Femeile din viața lui Balzac

laure de bernyLaure de Berny (1777-1836). Louise-Antoinette-Laure Hinner, fiica unui harpist de origine germană și a unei cameriste a reginei Marie-Antoinette, care-i fusese nașă, căsătorită cu contele Gabriel de Berny, cu care a avut nouă copii.

Balzac, mai tânăr cu douăzeci și doi de ani decât Laure de Berny, a cunoscut-o în 1822 la Villeparisis, unde trăia despărțită de soț, și a iubit-o cu pasiune. Până la sfârșitul vieții ei, Laure de Berny, Dilecta, i-a fost iubită, prietenă, sfătuitoare și sprijin material la nevoie. A fost, poate, singura femeie ce l-a iubit cu adevărat.

ijunotl001p1Laure-Adelaide-Constance Permon, ducesă d’Abrantes (1784-1838), văduva generalului Andoche Junot, duce d’Abrantes (1771-1813).

Autoare a unor Memorii, l-a introdus pe Balzac în diferite saloane pariziene la moda (la Sophie Gay, Doamna Recamier, baronul Gerard) și i-a povestit episoade din timpul primului imperiu, dintre care unele se regăsesc în romanul Une tenebreuse affaire (1841). La rândul său, Balzac a ajutat-o în redactarea și publicarea Memoriilor. Începând din anul 1825, Balzac a întreținut cu ducesa d’Abrantes relații sentimentale intermitente, adresându-i-se în scrisori cu apelativul Marie.

Continuă citirea →

Mai întâi mătușa, apoi verișoara

vargas-llosaAstăzi se împlinesc 81 de ani de la nașterea lui Mario Vargas Llosa. Scriitorul peruan, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2010, celebru prin forța epică, luciditatea și ironia sa, a avut o viață intimă mai puțin obișnuită.

În 1955, la 19 ani, se căsătorește cu o mătușă, Julia Urquidi, divorțată și cu 13 ani mai mare ca el, provocând un mare scandal în familie. Tatăl său îi scria că îi acorda un termen de câteva zile ca Julia să plece din proprie inițiativă. “Încheia spunându-mi printre înjurături că dacă nu-i dădeam ascultare avea să mă ucidă ca pe un câine turbat. Iar după semnătură adăuga în chip de post-scriptum că puțin îi păsa dacă mă duceam să-l reclam la poliție, pentru că nimic nu-l putea împiedica să-mi tragă vreo cinci gloanțe. După care semna din nou spre a-mi demonstra că rămânea neclintit în hotărârea lui” – își amintea scriitorul.

Llosa divorțează de mătușă în 1964, pentru ca, un an mai târziu, să se însoare cu verișoara lui, Patricia.

Viața lui Edison (III)

Laboratorul Edison

edisonVăduv cu trei copii mici, Edison s-a căsătorit la 24 februarie 1886 cu Mina Miller, în vârstă de 20 de ani, fiica unui fabricant prosper din Ohio. A cumpărat o proprietate în West Orange, New Jersey, pentru noua sa soţie, iar în apropiere a construit un nou laborator, pe care intenţiona să-l transforme în primul centru autentic de cercetare din lume. Acolo a produs fonograful comercial, a înfiinţat industria filmului şi a dezvoltat bateria alcalină.

Însă Edison trecuse de punctul de vârf al productivităţii sale. Manager şi organizator slab, lucra cel mai bine în medii intime, neconvenţionale, cu o mână de asociaţi apropiaţi; laboratorul din West Orange era prea extins şi prea complex pentru gusturile sale. Mai mult, deoarece o mare parte din timpul inventatorului era ocupat acum cu noul său rol de industriaş, care i-a revenit odată cu comercializarea luminii incandescente şi a fonografului, cercetările în domeniul electricităţii treceau în sarcina matematicienilor şi a oamenilor de ştiinţă instruiţi în universitate. Şi, cel mai important, timp de peste un deceniu, energia lui Edison s-a concentrat asupra unei afaceri de extragere a minereului magnetic, care s-a dovedit cel mai mare dezastru al carierei sale.

Continuă citirea →

Viața lui Edison (I)

thomas-alva-edisonEdison, Thomas Alva (11.02.1847, Milan, Ohio, SUA – 18.10.1931, West Orange, New Jersey). Inventator american care, singur sau alături de colaboratorii săi, a deţinut recordul mondial de 1 093 de invenţii. Mai mult, a creat primul laborator de cercetare industrială din lume.

Edison a reprezentat prototipul inventatorului american, yankeu pur-sânge. Şi-a început cariera în 1863, în perioada de debut a industriei telegrafului, când unica sursă de electricitate erau bateriile primitive care transmiteau curent cu voltaj scăzut. Înainte să moară, în 1931, a jucat un rol esenţial în declanşarea erei moderne a electricităţii. Din laboratoarele şi atelierele sale au ieşit fonograful, transmiţătorul cu cărbune pentru receptorul de telefon şi microfon, lampa incandescentă, un generator renumit pentru eficienţă, primul sistem comercial de iluminat electric şi de generare a electricităţii, o cale ferată electrică experimentală şi elementele-cheie ale aparaturii de filmare, alături de multe alte invenţii.

Copilăria şi adolescenţa

edison-tanarEdison a fost al şaptelea şi ultimul copil – al patrulea care a supravieţuit – al lui Samuel Edison, Jr. şi Nancy Elliot Edison. În copilărie a avut probleme de auz, cel mai probabil produse de tendinţa către mastoidită moştenită din familie. Indiferent de cauză, surzenia lui Edison i-a afectat puternic comportamentul şi cariera, motivându-l pentru multe dintre invenţiile sale.

În 1854, Samuel Edison a devenit paznicul farului şi tâmplarul unităţii militare de la Fort Gratiot, lângă Port Huron, Michigan, unde familia sa trăia într-o casă mare. Alva, după cum era numit inventatorul până la a doua sa căsătorie, a mers la şcoală acolo şi a frecventat cursurile sporadic timp de cinci ani. Era plin de imaginaţie şi foarte curios, însă pentru că multe informaţii se transmiteau oral, iar el avea dificultăţi de auz, se plictisea şi a fost etichetat drept inadaptat. Pentru a compensa, a devenit un cititor avid.

Continuă citirea →

Viața lui Vivaldi

vivadi-antonioVivaldi (Antonio Lucio) – compozitor italian (Veneția, 1678-Viena, 1741).

Preotul roșu

Fiul unui violonist legat de basilica San Marco din Venetia, el însuși violonist, a primit tonsura monahală la 15 ani și a fost hirotonisit preot la 25. Atins de o maladie cronică, despre care se presupune că era astm, cel pe care Veneția îl supranumea „Preotul roșu”, din cauza culorii părului său, a știut să se facă exceptat de la îndatoririle ecleziastice începând din 1703, iar din acel moment a putut să se consacre compoziției și învățământului.

Numit responsabil la La Pieta (așezământ dedicat orfanilor și copiilor ilegitimi ai orașului), în pofida unor întreruperi uneori foarte lungi, avea să rămână fidel acestei funcții până în 1740. Totuși,  a început să călătorească din ce în ce mai mult ca virtuoz și compozitor (Roma în 1722 și 1724, unde a cântat în fața Papei; probabil Dresda și Darmstadt, cu siguranță Amsterdam, unde a fost publicată cea mai importantă parte a creației sale; Florența, Praga, în sfârșit Viena, unde a murit, uitat și în mizerie). La La Pieta avea să formeze elevi, să întrețină o orchestră (repede devenită celebră în întreaga Europă) și să compună pentru concertele publice pe care așezământul le oferea duminica. Acestor ocupații, deja solicitante pentru un om care se plângea fără încetare de sănătatea sa oscilantă, din 1713 li s-a adăugat o debordantă activitate de impresar și de compozitor de opere, domenii în care a căpătat o autoritate suficient de mare pentru a provoca rivalități tenace.

Continuă citirea →

Viața Ecaterinei cea Mare (III)

Influenţa lui Potemkin

catherine_ii_by_j-b-lampi_1780s_kunsthistorisches_museumÎn 1774, anul în care Rusia a învins Turcia, Grigori Potemkin, care se remarcase în timpul războiului, a devenit amantul Ecaterinei; astfel a început o carieră strălucită pentru acest membru al micii nobilimi, ale cărui inteligenţă şi abilităţi erau egalate doar de ambiţia lui. Avea să fie singurul dintre favoriţii Ecaterinei care a îndeplinit un rol politic de lungă durată. De obicei, împărăteasa nu amesteca afacerile cu plăcerea; miniştrii ei erau aproape mereu aleşi pentru capacităţile lor. În Potemkin a găsit însă un om extraordinar pe care îl putea iubi şi respecta şi căruia îi putea dărui o parte din puterea ei. Ca ministru, a avut puteri nelimitate, chiar şi după încetarea legăturii lor amoroase, care a durat doar doi ani.

Lui Potemkin i se datorează în parte splendoarea oarecum extravagantă a domniei Ecaterinei. El avea despre măreţie o concepţie care îi scăpase prinţesei germane, mai degrabă lipsită de imaginaţie, şi înţelegea efectul pe care acest lucru îI avea asupra poporului. Mare visător, tânjea să cucerească noi teritorii şi să populeze provincii; era un diplomat experimentat, având multe cunoştinţe despre Rusia pe care Ecaterina nu le acumulase încă şi, pe cât era ea de meticuloasă, pe atât era Potemkin de cutezător. De aceea, până când a murit, în 1791, împărăteasa l-a tratat ca un egal. Cei doi se completau şi se înţelegeau unul pe celălalt, iar ministrul ambiţios şi-a exprimat respectul faţă de suverana sa fiind complet devotat intereselor ei.

Continuă citirea →

Viața Ecaterinei cea Mare (I)

ecaterina-cea-mare-tanaraEcaterina II în rusă Ekaterina Alekseievna născută Sophie Friederike Auguste, prinţesă von Anhalt-Zerbst cunoscută ca Ecaterina cea Mare, în rusă Ekaterina Velikaia (21.04/02.05 stil nou 1729, Stettin, Prusia, azi Szczecin, Polonia – 6.11/17.11.1796, Ţarskoie Selo, azi Puşkin, lângă Sankt Petersburg, Rusia)

Împărăteasă a Rusiei (ţarină), de origine germană (1762-1796), care şi-a integrat ţara în viaţa politică şi culturală a Europei, direcţie inaugurată de Petru cel Mare. Împreună cu miniştrii ei a reorganizat administraţia şi legile Imperiului Rus şi a întins stăpânirea rusească, anexând Crimeea şi mare parte din Polonia.

Continuă citirea →