Arhive etichetă: viata

Viața lui Sofocle

SofocleSofocle, al doilea în seria marilor poeţi tragici ai Atenei, a trăit între anii 496-406 î.e.n., ocupând astfel cu viaţa şi personalitatea lui tot acest secol memorabil. În fiinţa sa găsim o personificare a geniului atenian, în ceea ce acesta avea mai fecund, mai armonios, mai plin de euritmiile gândirii şi ale sensibilităţii. Dintre toţi scriitorii greci care au trăit în această epocă, el, Sofocle, este poate acela în care s-au reflectat cele mai multe trăsături şi ecouri ale hegemoniei ateniene.

A avut fericirea de a trăi în epoca de plenitudine a Atenei, cunoscând de aproape roadele glorioase ale conducerilor lui Pericle şi Cimon. N~a fost cruţat, însă, nici de dureri. Expediţia nefericită din Sicilia l-a obligat să ia parte la un început de declin al Atenei. Se apropia pe atunci de vârsta de şaizeci de ani şi se afla în plină putere de creaţie poetică. Nu este exclus ca presimţirea acestui declin să-l fi impresionat profund, întărindu-i acel sentiment, de care sunt pătrunse atâtea din operele sale, că fericirea umană e precară şi înşelătoare. Totuşi, de marea durere a fost cruţat; Sofocle a murit înainte de prăbuşirea finală a cetăţii pe care a iubit-o şi a preţuit-o ca puţini alţii.

Continuă citirea →

Anunțuri

Mama ta a înnebunit!

charlie chaplinPovestește Charlie Chaplin un episod trist din copilăria sa: „Eram în vacanța de vară, așa că m-am gândit să mă duc mai devreme la McCarthy acasă – aș fi făcut orice ca să scap din mansarda noastră mizeră. M-au invitat să rămân la prânz, dar am avut intuiția că trebuie să mă întorc acasă la Mama. Când am ajuns la Pownall Terrace, m-au oprit la poartă niște copii din vecini.
– Mama ta a înnebunit, mi-a spus o fetiță.
Cuvintele astea au fost ca o palmă peste față.
– Cum adică? am întrebat în șoaptă.
– Așa e, a zis alt copil. A bătut la toate ușile, aruncând cărbuni și zicând că sunt cadou pentru copii de ziua lor. Poți s-o întrebi pe mama, dacă nu mă crezi.
Fără să ascult mai mult, am luat-o la fugă pe potecă, spre ușa deschisă de la casă, am urcat scările în goană și am deschis ușița de la mansarda noastră. Mi-am tras sufletul o clipă și m-am uitat la ea cu mare atenție.

Continuă citirea →

William Shakespeare. O viață

william-shakespeareZiua de 23 aprilie este una dintre cele mai fericite – și mai triste – zile din istoria literaturii. Este ziua din anul 1564 în care s‑a născut William Shakespeare (dacă mergem pe supoziția rezonabilă că a fost botezat trei zile mai târziu) și ziua în care a murit, cincizeci și doi de ani mai târziu. 23 aprilie 1616 este de asemenea ziua în care a murit Miguel de Cervantes, dar, fără îndoială, chiar și autorul lui Don Quijote ar accepta fără rețineri să rămână în umbra celui care e considerat cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor.

Despre Shakespeare nu se poate spune că s‑a născut într‑o familie distinsă. Tatăl lui, John, era un prosper fabricant de mănuși care, din când în când, călca strâmb în afara legii. A fost amendat pentru grămada de bălegar pe care a lăsat‑o să se tot înalțe în fața casei și condamnat pentru că vindea lână pe piața neagră. Cândva un membru respectat al consiliului orașului, bătrânul Shakespeare a asistat încet, încet la propriul declin social până la punctul în care cererea sa pentru obținerea unui blazon al familiei a fost respinsă de College of Heralds.

Detaliile privind prima parte a vieții bardului sunt sumare. La optsprezece ani s‑a căsătorit cu Anne Hathaway, în vârstă de douăzeci și șase de ani care, în ziua nunții, era deja însărcinată în trei luni. În 1585 familia Shakespeare se lărgește odată cu nașterea unor gemeni. Cam tot pe‑atunci Shakespeare dispare fără urmă, cum s‑ar zice. Speculațiile privind activitatea lui din următorii șapte ani curg una după alta. Unii spun că ar fi muncit ca scrib, grădinar, vizitiu, marinar, tipograf sau cămătar. Un fanatic al bardului susținea chiar că scriitorul ar fi petrecut ceva timp îmbrăcând veșmântul de călugăr franciscan. Puțin probabil să aflăm vreodată adevărata poveste.

Despre Shakespeare auzim din nou în 1592, când un camarad dramaturg îl critică în presă numindu‑l „corb obraznic care se împăunează cu penele noastre“. Virulența remarcii demonstrează faptul că tânărul Will atinsese deja un oarecare grad de notorietate la Londra.

Continuă citirea →

Viața amoroasă a regelui Henric al VIII-lea (VI) Catherine Parr

Catherine_ParrDupă toate aceste rateuri, Henric încă nu se săturase de sexul opus. După ce a fost executată Catherine, a organizat „o mare cină” în compania a douăzeci şi şase de doamne la propria masă – şi încă treizeci şi cinci la o masă alăturată. Una, în special, i‑a picat cu tronc – Anne Basset: „o făptură tânără şi drăguţă, suficient de isteaţă ca să ajungă la fel de rău ca şi celelalte, dacă i s‑ar fi dat ocazia”, a remarcat ambasadorul Franţei.

Cu toate acestea, femeile deja se cam fereau de Henric – cele două divorţuri şi cele două execuţii constituiau un avertisment de luat în seamă. „În ce condiţie dificilă ajungeau acestea dacă regele, după ce le‑ar fi primit în patul său, ar fi menţionat, din greşeală, că nu fuseseră neprihănite”, se spunea în epocă.

Nu după multă vreme, Henric a căzut pradă disperării. S‑a gândit chiar să o accepte din nou în pat pe Anne de Cleves. Bârfe josnice de acest gen au început să circule de‑a lungul şi de‑a latul continentului, dar sfetnicii regelui şi‑au dat seama în curând că aceasta nu era o soluţie viabilă. Dacă, printr‑o minune, ar fi reuşit să conceapă un moştenitor cu Anne, succesiunea ar fi ridicat câteva insurmontabile probleme de natură constituţională.

În cele din urmă, în loc să‑şi asume riscul alegerii încă unei neveste tinere, Henric şi‑a îndreptat atenţia către o femeie în cazul căreia nu era nevoie să se pună problema virginităţii, fiind vorba de o văduvă care îngropase deja doi soţi.

Continuă citirea →

Viața amoroasă a regelui Henric al VIII-lea (V) Catherine Howard

Howard CatherineÎncă o dată, a trebuit să fie emisă o dispensă oficială pentru mariajul regelui cu Catherine Howard, pentru că Henric avusese o relaţie carnală cu verişoara primară a acesteia, Anne Boleyn. De cum hârtia a fost obţinută, regele, ajuns acum la cincizeci de ani, s‑a însurat cu amanta sa în vârstă de nouăsprezece ani.

Ceremonia a fost organizată într‑o oarecare grabă, deoarece, aşa cum a notat ambasadorul Franţei, Catherine era deja enceinte – adică însărcinată. Dar al cui copil era acela? Regele, în pofida faptului că nutrea dorinţe tinereşti, era gras, bolnav şi chel. Circumferinţa taliei lui măsura nu mai puţin de 135 de centimetri, iar Catherine deja îşi manifestase preferinţa pentru bărbaţi mai tineri şi mai supli.

La scurt timp, Curtea s‑a umplut cu partenerele de joacă din adolescenţa lui Catherine, printre care Joan Bulmer şi Katherine Tylney. Din păcate, una a fost omisă – Mary Lassels. Aceasta fusese una dintre domnișoarele aflate în serviciul ducesei de Norfolk şi locuise în dormitorul comun al lui Catherine din Lambeth. Îndemnată de fratele ei protestant, care căuta să pună capăt influenţei catolice a familiei Howard, Mary i‑a povestit arhiepiscopului de Canterbury, Thomas Cranmer, despre indiscreţiile tinereşti ale lui Catherine. Sub tortură, atât Manox, cât şi Dereham au recunoscut întâlnirile pasionale cu Catherine, iar cel din urmă a dezvăluit şi faptul că Thomas Culpepper, un gentilom din Privy Chamber, „i‑a succedat în preferinţele afective ale reginei”.

Culpepper era un fel de favorit al regelui. După spusele ambasadorului francez, acesta fusese crescut de mic în preajma regelui, cu care „împărţea patul în mod frecvent”. Se pare că „dorea să împartă patul şi cu regina”, a adăugat intrigantul ambasador.

Continuă citirea →

Viața amoroasă a regelui Henric al VIII-lea (IV) Anne de Cleves

Anne de ClevesDupă ce emisarii Angliei au ajuns la Cleves, au constatat că atât faţa Annei, cât şi a surorii sale, Amelia, erau acoperite – astfel încât tinerelor nu li se putea vedea nicio trăsătură. Atunci când delegaţia a încercat să protesteze, cancelarul din Cleves a răspuns: „Ce, vreţi să le vedeţi în pielea goală?”

Holbein a trebuit să picteze portretul sub atenta supraveghere a Curţii din Cleves şi, de aceea, a realizat o versiune flatantă a originalului. Când Henric a văzut portretul, nu a fost dezamăgit, iar detaliile alianţei au fost rapid puse la punct. Regele, s‑a observat, părea „plin de viaţă”. În ciuda gutei de care suferea, Henric s‑a dus călare de la Greenwich la Rochester, nerăbdător să‑şi întâmpine mireasa, dar, de cum a văzut‑o, a rămas consternat.

Nu era deloc frumuseţea sugerată de portret, iar regele a descris‑o în batjocură „o iapă flamandă”. Faptul că mireasa nu vorbea deloc limba engleză complica şi mai mult lucrurile. Apoi aceasta a părut că se plictiseşte în noaptea nunţii. Lordul Russell a spus că nu l‑a văzut în viaţa lui „pe Majestatea Sa mai înmărmurit şi mai stingherit decât cu acea ocazie”. Henric era genul de om care vorbeşte pe şleau, aşa că i‑a spus, franc, lui Cromwell: „Nu îmi place deloc”. În ciuda tuturor acestor neajunsuri, a înţeles că este vorba de interese politice, iar mariajul a mers mai departe.

Continuă citirea →

Viața amoroasă a regelui Henric al VIII-lea (III) Jane Seymour

Jane SeymourÎn curând, ceea ce urmărea Henric a devenit străveziu: la 2 mai 1536, Anne a fost arestată sub învinuirile de adulter, incest şi tentativă de omor asupra regelui. Patru presupuşi amanţi – un membru al Privy Chamber, sir Henry Norris, doi valeţi, sir Francis Weston şi William Brereton, precum şi un tânăr şi şarmant muzician pe nume Mark Smeaton – împreună cu fratele Annei, lordul Rochford, au fost arestaţi. Trei au negat acuzaţiile, însă Smeaton a recunoscut adulterul, sub tortură. Norris, Weston, Brereton şi Smeaton au fost judecaţi şi găsiţi vinovaţi de trădare. Împotriva lor nu au existat prea multe dovezi, iar acuzaţii nu au avut dreptul să se apere. Au fost spânzuraţi la Tyburn, castraţi cât încă mai erau vii, evisceraţi şi, la sfârşit, li s‑au tăiat membrele.

Anne şi Rochford au fost judecaţi în Sala Mare a Turnului Londrei. Câteva slujnice ale acesteia au depus mărturie privind „felul în care se distra regina în dormitor”, dar acuzatorul principal a fost lady Rochford, care a pretins că exista o „familiaritate nepermisă” între un frate şi o soră. Lordul Rochford, susţinea cumnata ei, „tot căuta prilejuri să ajungă în dormitorul surorii sale”. De asemenea, lady Rochford a sugerat că, de vreme ce Henric nu era în stare să conceapă moştenitorul pe care şi‑l dorea, Anne a încercat să obţină unul cu amanţii, printre aceştia numărându‑se şi fratele ei.

Ca probă a incestului, aceste afirmaţii erau de‑a dreptul absurde, însă nimeni nu îndrăznea să se opună scenariului ticluit de monarh. Judecătorul, ducele de Norfolk (de altfel, un unchi al Annei), a lăcrimat, se pare, atunci când a trebuit să pronunţe verdictul, ştiind că nu are de ales decât să îi găsească pe toţi vinovaţi. Sentinţa era deja impusă, iar condamnaţii aveau să ajungă fie pe rug, fie pe mâna gâdelui – după cum ar fi găsit de cuviinţă regele.

Henric a arătat puţină clemenţă, lăsându‑i pe condamnaţi să moară rapid şi fără chinuri. Rochford a căzut sub secure pe Dealul Turnului, iar Henric a plătit 24 de lire unui călău expert din Calais ca să o decapiteze pe fosta lui iubită pe Dealul Verde, nu înainte de a fi divorţat de ea. Cu două zile înainte de execuţie, căsătoria a fost anulată pe motiv că Anne îi fusese sortită mai înainte lui sir Henry Percy. Cu toate că aceasta practic anula acuzaţia de adulter, nimeni nu a îndrăznit să‑i menţioneze acest viciu de procedură lui Henric.
Continuă citirea →

Viața amoroasă a regelui Henric al VIII-lea (II) Anne Boleyn

anne boleyn si henric VIIIAnne Boleyn şi‑a făcut debutul la Curte cu ocazia unui spectacol cu măști intitulat „Asaltul asupra Castelului Virtuţii”, organizat la York Place, reşedinţa londoneză a cardinalului Wolsey. Strălucind într‑o rochie de satin, Anne a fost una dintre cele opt femei alese să reprezinte Virtutea feminină. Ele apărau un castel aflat sub asaltul Dorinţei – întruchipată de opt bărbaţi mascaţi. După câteva minute de bătălie fictivă, în timpul căreia combatanţii s‑au împroşcat cu apă de trandafiri şi s‑au bătut cu fructe, Virtutea a sucombat, iar femeile s‑au prins în dans cu atacatorii lor, care între timp îşi dăduseră jos măştile. Desigur, conducătorul reprezentanţilor Dorinţei s‑a vădit a fi însuşi regele.

Pentru a evita să intre în atenţia regelui, Anne a dansat cu un bărbat însurat, poetul sir Thomas Wyatt. Sir Henry Percy, moştenitorul domeniului Northumberland, a invitat‑o de asemenea la dans, dar, văzând că Henric pusese deja ochii pe fată, cardinalul Wolsey a intervenit pentru a preveni formarea perechii. În vreme ce călcâiele regelui se aprindeau după frumoasa Anne Boleyn, vizitele regelui în dormitorul reginei au încetat.

Cu toate că fusese oprită de la un măritiş avantajos, Anne a refuzat să devină amanta regelui. Henric insista. Într‑o serie de scrisori de dragoste pline de pasiune, acesta o implora: „oferă‑mi trupul şi inima ta”, promiţându‑i marea cu sarea: „vei fi unica mea amantă; le voi alunga pe toate celelalte”. Îi scria plin de dor, imaginându‑şi serile în care va sta în braţele ei şi sărutările pe care le va primi de la ea. A mers până acolo încât i‑a ridicat în slăvi „răţuştele (sânii) pe care sper să ţi le sărut cât mai curând”. Cu toate acestea, Anna a continuat să îi refuze avansurile.

Continuă citirea →

Viața amoroasă a regelui Henric al VIII-lea (I) Caterina de Aragon

henry_viiiHenric al VIII‑lea este considerat arhetipul monarhului desfrânat. Cu toate că a fost un tiran sinistru, excesele lui sexuale se pare că l‑au făcut simpatic, peste veacuri, în rândul englezilor. Totuşi, performanţele lui de alcov nu s‑au ridicat niciodată la nivelul reputaţiei. Se spune despre el că a fost singurul rege al Angliei care a avut mai multe soţii decât amante.

În ciuda notorietăţii câştigate mai târziu, Henric al VIII‑lea a fost crescut într‑un mediu cast de severul său tată, Henric al VII‑lea, la distanţă de tentaţiile mundane la care aveau acces, în epocă, cei mai mulţi prinţi.

În 1509, la numai optsprezece ani, Henric al VIII‑lea a urcat pe tron, fiind încă holtei. După mai puţin de două luni, s‑a însurat cu Caterina de Aragon, văduva fratelui său, Arthur, prinţ de Wales, care murise în 1502. Cu toate că aceasta a putut părea o stratagemă cinică, menită prezervării importantei alianţe dintre Anglia şi Spania, se pare că Henric a iubit‑o cu adevărat pe Caterina, care era cu şase ani mai mare decât el. Obişnuiau să compună împreună muzică, să‑şi cânte unul altuia şi participau la partide comune de vânătoare cu şoimi. Pajii care luminau cu torţe drumul regelui către dormitorul reginei povesteau că acesta le folosea serviciile cu regularitate.

Continuă citirea →

Viața lui Eschil

eschilDin câte cunoaştem, viaţa celui care poartă denumirea de părintele tragediei e pe cât de simplă tot pe atât de măreaţă.

Eschil s-a născut la Eleusis, localitate aflată la o depărtare de douăzeci de kilometri de Atena, în anul 525 î.e.n., dintr-o familie veche şi nobilă. Era fiul lui Euphorion, maestru de coruri, om dotat cu însuşiri artistice. Atmosfera de la Eleusis, încărcată de imagini sacerdotale şi de cultul naţional al misterelor religioase, i-a imprimat încă din anii de copilărie un· respect pios al adevărurilor divine şi al legăturii acestora cu soarta omenească. O legendă spune că odată, copil, adormind în grădina tatălui său, zeul Dionisos i-a prevestit prin somn că va ajunge poet.

Tinereţea i-a fost încântată şi totodată tulburată de lirica vechilor poeţi şi mai cu seamă de măreţia limpede a scrierilor lui Homer. Cu liniştea unei precocităţi adevărate, Eschil a simţit de timpuriu că va trebui să facă parte din familia spirituală a acestora.

Ca tânăr, Eschil a luptat la Salamina, la Plateea şi la Marathon, unde a şi fost rănit. Amintirea acestor lupte l-a stăpânit toată viaţa; dovadă, inscripţia pe care şi-a compus-o singur pentru a i se săpa pe mormânt, inscripţie în care chema pădurea de la Marathon şi pe Persul cu părul lung, care îl cunoşteau atât de bine, să spună singure dacă în viaţă a fost brav sau nu.

În teatru a debutat de tânăr, la vârsta de douăzeci şi şase de ani. Totuşi, abia mai târziu, când trecuse de patruzeci de ani, a dobândit prima sa încununare. În totul, la concursurile tragice a repurtat treisprezece victorii, ceea ce înseamnă c-a avut cincizeci şi două de piese premiate. La una din tetralogiile sale, şi anume cea din care făcea parte tragedia Perşii, coreg a fost Pericle, ilustrul conducător de mai târziu al Atenei. Cel mai important dintre triumfurile sale a fost cel din 458 cu Orestia, singura trilogie antică al cărei text ni s-a păstrat în întregime.

Cu trei ani înainte de moartea sa, Eschil a părăsit Atena pentru a se duce în Sicilia, unde şi-a şi dat sfârşitul. Nu se cunoaşte adevăratul motiv al acestei expatrieri. Cercetătorii de specialitate au emis pe seama exilului său voluntar diferite supoziţii şi comentarii. Ce-a putut, oare, să fie la mijloc? Nu este exclus ca bătrânul bard să se fi simţit rănit în orgoliul lui de către succesele tânărului său rival Sofocle şi de preferinţa pe care publicul începuse s-o acorde acestuia, la concursurile dramatice. S-a mai spus că asupra lui Eschil s-ar fi produs acuzaţii de impietate şi c-ar fi fost şi învinovăţit de prăbuşirea amfiteatrului de lemn, în cursul uneia dintre reprezentaţiile sale. În sfârşit, e posibil ca Eschil să fi fost atras în Sicilia de mulţimea admiratorilor pe care îi avea acolo precum şi de condiţiile de linişte şi de lucru pe care i le asigura curtea din Siracuza.

Continuă citirea →

Dragostea are 11 dimensiuni

stephen hawking and janeÎntr-o fotografie de la nunta lui Jane Wilde cu Stephen Hawking, petrecută la Cambridge în vara lui 1965, tânărul fizician (avea 23 de ani) stă în picioare, la brațul miresei, sprijinindu-se ușor într-un baston. Fusese deja diagnosticat cu o boală neurologică degenerativă căreia i se prezisese apropiatul deznodământ fatal.

În anii următori, maladia lui Stephen progresează aproape în același ritm cu faima sa ca om de știință: mai întâi, tânărul fellow al Colegiului Caius de la Cambridge trebuie să recurgă la un scaun cu rotile, apoi își pierde definitiv vocea – imaginea genialului cosmolog paralizat, care vorbește prin intermediul unui computer, e bine cunoscută.

Deși a fost avertizată de la bun început asupra gravității bolii soțului ei, Jane crede că iubirea o va ajuta să depășească orice dificultate. Naște trei copii, îl îngrijește multă vreme aproape singură pe Stephen și renunță la orice carieră proprie.

Continuă citirea →

Nefericirea lui Anton Holban

anton holbanNefericirea a hotărât destinul lui Anton Holban. Mort la 35 de ani (1902-1937) în urma unei operaţii nereuşite, Holban a apucat să scrie patru romane, câteva nuvele şi numeroase articole şi studii, dintre care cel despre Proust e, negreşit, cel mai important. Dar toate, inclusiv împlinirile literare, i-au venit greu, în chinuri efective, fără a li se recunoaşte valoarea adevărată.

La fel s-a petrecut şi viaţa sa, ca fiu al unei căsnicii nepotrivite ale cărei tensiuni şi chiar violenţe i-au marcat copilaria şi adolescenţa. Mama lui Holban era sora lui E. Lovinescu, fiinţă aleasă, cultivată şi delicată, iar tatăl, un suflet cazon în apucături şi comportament. De soarta copilului (părinţii au divorţat când viitorul scriitor avea zece ani) s-a îngrijit bunicul. Şi-a terminat facultatea de litere (cu specialitatea limba franceză) la Bucureşti, dar n-a izbutit să câştige concursul pentru bursa pentru Şcoala Normală Superioară din Paris. Au urmat ani de profesorat prin licee de provincie (Constanţa, Galaţi), în 1931 e transferat la liceul monahal Cernica, apoi, în 1934, la Seminarul Central Bucureşti, pentru ca în 1937 să dispară.

Şi viaţa lui sentimentală e una marcată de nefericire. Prietena din anii studenţiei (prototipul Irinei din romanul O moarte care nu dovedeşte nimic) îl părăseşte peste câţiva ani, căsătorindu-se cu un magistrat, căsătoria contractată de Holban în 1931, parcă în condiţii de clandestinitate, e desfăcută în 1932, o altă amiciţie sentimentală, în 1935, se încheie, tragic, prin moartea scriitorului.

Continuă citirea →

Viața lui Elvis Presley

elvis-presleyPresley, Elvis Aaron sau Aron (08.01.1935, Tupelo, Mississippi, SUA – 16.08.1977, Memphis, Tennesse). Cântăreţ american renumit, cunoscut în lumea întreagă ca „rege al rock-and-roll” şi unul dintre artiştii dominanţi ai muzicii rock de la mijlocul anilor 1950 până la moartea sa.

Începuturile

Presley a crescut într-o familie foarte săracă în Tupelo, s-a mutat în Memphis pe când era adolescent, iar familia sa ajunsese aproape la sapă de lemn când producătorul Sam Phillips de la Sun Records, o casă de producţie blues locală, l-a sunat pentru caseta demonstrativă. După câteva săptămâni de sesiuni de înregistrări, rezultatul a fost o trupă formată din Presley, chitaristul Scotty Moore şi basistul Bill Black. Repertoriul lor consta în acel gen de muzică pentru care Presley avea să devină faimos: cântece blues şi country, balade Tin Pan Alley şi imnuri evanghelice. Presley cunoştea această muzică în parte de la radio, în parte de la biserica penticostală la care mergeau părinţii săi şi de la grupurile muzicale la care participa, care se reuneau la biserica afro-americanilor din Memphis a reverendului H.W. Brewster, şi în parte de la cluburile de blues de pe Beale Street pe care a început să le frecventeze în adolescenţă.

Continuă citirea →

Elevul Paulo Coehlo, codașul clasei

coelhoPaulo Coelho n-a reușit niciodată să învețe și să studieze din plăcere. Ura toate materiile, fără excepție. Doar obligația de a obține note pentru a trece anul îl făcea să se supună torturii de a-și petrece ziua aplecat asupra cărților.

Faptul că era codașul clasei nu însemna că familia Coelho crescuse în casă un prost. Din contră, fiului nu-i plăcea deloc să studieze, dar îi plăcea foarte mult să citească.

Slăbuț, delicat, micuț, Paulo era “sacul de box”, jargon folosit în Rio de la acea vreme care îl denumea pe băiatul care nu bătea niciodată, ci doar lua bătaie. Deși era victima preferată a colegilor, a descoperit apoi cum să scape și să se impună: știind lucruri pe care nu le știa nimeni, citind povești pe care niciunul dintre colegii săi nu le știa.

Continuă citirea →

O traiectorie extraordinară

paulo coehloPână să scrie Jurnalul unui mag, băiatul slăbuț, crescut în cartierele Botafogo și Gavea, din Rio, parcursese o traiectorie extraordinară.

Elev rebel și încăpățânat, controlat strict de un tată sever și neîndurător, Paulo Coelho a ajuns să fie internat cu forța de trei ori într-un ospiciu și supus la ședințe brutale cu electroșocuri.

Tulburat de propria sa identitate sexuală, a preluat inițiativa de a se culca cu bărbați, pentru a se hotărî abia după aceea că nu acela era drumul său.

Continuă citirea →