Arhive etichetă: viata

Viața lui Alexandru Ioan Cuza

800px-Alexandru_Ioan_Cuza_-_Photo_by_Carol_Popp_de_SzathmáryAstăzi se împlinesc 200 de ani de la nașterea lui Alexandru Ioan Cuza (1820-1873), primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România.

Alexandru Ioan Cuza s­-a născut la Bârlad la 20 martie 1820, ca membru al unei familii boiereşti moldovene amintite în documente încă de la 1638. Tatăl său, Ioan Cuza, a ajuns până la rangul de postelnic în vremea domnitorului Ioniţă Sandu Sturdza. Mama sa, Sultana Cozadini, provenea dintr­-o familie greco-­italiană din Constantinopol, stabilită în Principatele Române.

Primii ani de şcoală au fost petrecuţi în pensionul francez deschis de Victor Cunin la Iaşi; aici a fost coleg cu Minail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri, cu care va colabora, mai târziu, în viaţa politică. La Paris a obţinut în 1845 bacalaureatul în litere, s­-a înscris la Facultatea de Drept şi în Societatea economiştilor din Paris. La 30 aprilie 1844 s­-a căsătorit cu Elena Rosetti, care îi va sta alături până la moarte.

Continuă citirea →

Borges: o viaţă

BorgesSlab şi bolnăvicios

Părinţii lui îşi făceau în mod constant griji. Ca mulţi alţi copii născuţi prematur, Georgie era slab şi bolnăvicios, nu vedea bine şi, când a început să vorbească, stâlcea cuvintele atât de rău, încât mama lui se temea ca nu cumva să aibă probleme cu auzul. Georgie se speria foarte uşor, de aceea avea coşmaruri mai tot timpul. Teama băiatului pare să fi fost legată de inadaptabilitatea care îl afectase încă de mic. Visa că îşi jupoaie pielea de pe faţă şi că găseşte pe altcineva sub ea sau că îşi scoate masca şi că sub ea este o altă mască. Temeri asemănătoare îl chinuiau şi în timpul zilei: îi era frică de oglinzi, dându-se înapoi din faţa propriei imagini cînd o vedea reflectată pe mobila ilustrată, de mahon, din dormitorul lui; uneori îşi închipuia că vede faţa altuia, de aceea nu suporta să se uite în oglindă, de parcă propria reflecţie ar fi încercat să-i fure identitatea.

Eşec adolescentin

[Geneva] În preajma împlinirii a 19 ani, pe 24 august, doctorul Borges şi-a întrebat fiul dacă s-a culcat vreodată cu o femeie şi, când acesta i-a zis că nu, tatăl lui s-a hotărât să-l ajute pe tânăr să devină bărbat. În Argentina exista obiceiul ca taţii sau unchii să aranjeze iniţierea băieţilor cu o prostituată într-un bordel şi astfel, în ton cu această practică, doctorul Borges i-a dat lui Georgie adresa unui apartament din Place du Bourg-de-Four, care se afla în cartierul felinarelor roşii, nu departe de locul în care trăiau ei, spunându-i că acolo îl va aştepta o femeie. Cei mai mulţi tineri abordează primul contact sexul cu mare teamă; de aceea Borges, când în sfârşit a ajuns la apartamentul femeii, era extrem de agitat. Se pare că, până la urmă, a fost prea precipitat ca să treacă prin toate etapele iniţierii.

Continuă citirea →

Viața intimă a lui Gustave Flaubert (II)

gustave flaubertÎn vreme ce Louise Colet rămăsese departe și se afla la un pas de sinucidere de dorul lui, Flaubert se zgâia la piramide, străbătea cursul Nilului cu barca și frecventa prostituate. Vizitarea bordelurilor nu era o distracție nouă pentru scriitor, care a adus acasă un nedorit, dar binemeritat suvenir din sejurul lui în Orientul Mijlociu: sifilisul. În călătoriile lui, niciun local de prostituate nu i se păruse într-atât de mizer, încât el să nu se plece să-și satisfacă poftele. Nici sifilisul nu l-a oprit (cu toate că o prostituată l-a alungat din pricina unei răni deschise) și, la un moment dat, a susținut că s-a folosit de trei femei înainte de prânz și de încă una după desert.

În călătoria lui, scriitorul s-a delectat și cu prostituate bărbați, într-una din scrisorile lui notând că în sfârșit „o făcuse și pe-asta, la băi”, într-un interludiu sexual cu „un tânăr pungaș, cu fața ciupită de vărsat și cu turban alb.” Mai nota și că fusese o experiență ce merita repetată.

Continuă citirea →

Viața intimă a lui Gustave Flaubert (I)

Gustave FlaubertScriitorul Gustave Flaubert a fost un mare senzual: frecventa cu asiduitate bordelurile, a încercat sexul cu bărbați și a avut relații amoroase cu destule femei.

Chipeș, dar nu tocmai partenerul ideal, inveteratul burlac Gustave Flaubert a avut totuși succes la doamne – chiar la acelea pentru a căror companie nu plătea. Cea mai îndelungată relație a lui a fost o idilă de opt ani cu o poetă care, fără să știe, l-a ajutat inspirându-i personajul principal din controversatul său roman Doamna Bovary.

O birjă cu storurile trase, „bălăbănindu-se ca o corabie”, se târa de-a lungul străzilor din Rouen (Franța), ieșind apoi pe drumurile de țară din împrejurimi. În birjă, Emma Bovary avea o întâlnire pasională cu un iubit din trecutul ei. Faimoasa scenă erotică din Doamna Bovary, capodopera lui Gustave Flaubert, a fost inspirată de una din întâlnirile lui amoroase din viața reală cu poeta Louise Colet, care avusese loc în trăsura ei, în timp ce se învârteau în jurul unui parc de la marginea Parisului.

Continuă citirea →

Petru I. Aventuroasa viață a țarului care a reformat Rusia (II) Trezirea interesului pentru politică

petru cel mareSfârşitul perioadei de regență

Regenta Sofia  Alexeievna a avut o prezență slabă în exercitarea puterii sale politice. Amantul său, prințul Vasili Galîțin, a încercat să întărească poziția diplomației ruse prin dislocarea trupelor în Crimeea în anul 1686 şi, din nou, în 1689, dar aceste eforturi nu au avut succesul scontat. Sofia a continuat să joace un rol de facto în conducerea statului, dar din momentul în care Petru a început să se maturizeze, din ce în ce mai mulți dregători au cerut venirea la putere a acestuia ca un conducător legitim al Rusiei.

Deoarece, pe măsură ce creştea, Petru devenea din ce în ce mai conştient de locul său în societatea rusă, poziția Sofiei era din ce în ce mai amenințată. Acest lucru era inevitabil. Pentru a preîntâmpina această situaţie, Sofia a trimis, în vara anului 1699, trupele de streliți într-un raid de noapte în satul în care Petru fusese exilat. Așa cum se întâmplase cu şapte ani în urmă, Sofia se aștepta ca incursiunea streliților să se transforme într-o baie de sânge. Totuşi, în seara de 6 august, chiar înaintea raidului, planurile au fost dejucate de către doi streliți care l-au avertizat în secret pe Petru despre complotul regentei Sofia.

Continuă citirea →

Petru I. Aventuroasa viață a țarului care a reformat Rusia (I) Lupta pentru tron

petru-cel-mareÎn secolul al XVII-lea, Rusia era încă tributară tradiţiilor străvechi, medievale. În acest mediu se va naşte Petru cel Mare, fiul de ţar care a trăit o viaţă plină de evenimente. Petru aspira să realizeze în Rusia un climat de civilizaţie asemănător Europei Occidentale. Ţarul Petru era cunoscut ca un iubitor al vinului, un admirator al femeilor şi un petrecăreţ desăvârşit. Ca despot luminat, acesta nu s-a ferit să utilizeze forţa pentru a reforma Rusia şi a o conduce într-o nouă epocă. Totuşi, multe dintre reformele introduse s-au clădit cu sângele, sudoarea şi lacrimile supuşilor săi. Însuşi Petru, un conducător fascinant dar aspru, a demonstrat un caracter asemănător întinderilor sălbatice ruseşti, frumoase, dar crude.

LUPTA PENTRU TRON

Moartea fratelui vitreg

În ziua de 30 mai a anului 1672, s-a născut fiul ţarului Alexei Mihailovici (cunoscut ca Alexei I) şi al celei de-a doua soţii, ţarina Natalia. Acest fiu va deveni cel ce se va numi ţarul Petru cel Mare. Alexei I va avea, de asemenea, două fiice cu ţarina Natalia. La numai patru ani de la naşterea fiului său, în anul 1676, ţarul Alexei Mihailovici moare. Feodor, fiul lui Alexei cu prima sa soţie, este desemnat succesor la tron după moartea tatălui său. Acesta avea numai cincisprezece ani, dar era cel mai mare dintre cei patru fii ai ţarului, astfel fiind cea mai potrivită alegere pentru succesiunea la tron. În data de 21 iunie 1676, Feodor a fost încoronat sub numele de ţarul Feodor al III-lea. Familia boierească Miloslavskaia, din care făcea parte prima soţie a defunctului ţar Alexei, i-a izgonit atât pe micul Petru, pe mama sa Natalia și familia acesteia, Nariskina, cât și pe cele două surori ale lui Petru din palatul ţarist.

Continuă citirea →

Viața lui Rudyard Kipling (II) Gloria

rudyard-kiplingCărţile junglei sunt compuse în 1894-1895, pe când se stabilise în Statele Unite, la rudele soţiei sale (Caroline Balestier din Brattleboro, Vermont, sora lui Charles Wolcott Balestier, cu care Kipling scrisese în colaborare unele povestiri); de un fantastic pictural, povestea pentru copii  este de multe ori pretext al unor descrieri în care culoarea izbucneşte de pretutindeni, plină de sevă. S-a spus că această descriere a junglei dovedeşte pe deplin „puterea fanteziei lui Kipling, a unui artist capabil să recreeze Natura ca pe o hiperbolă”.

Nu cred că e adevărat: Kipling era un scriitor prin excelenţă vizual, care nu vorbea despre niciun lucru care s-ar fi aflat dincolo de sfera experienţei sale directe. Numai că această sferă era uimitor de largă şi spiritul său de observaţie extrem de ascuţit. „Omuleţul cu ochelari”, cum îi spunea Frank Norris, transcria ceea ce vedea sau ceea ce i se povestea şi, cum el nu concepea că literatura ar putea fi o artă a fanteziei, lua şi poveştile altora drept adevăr.

Dar povestirile pentru copii erau altceva: un fel de convenţie cu micii cititori care acceptau ideea că animalele ar fi putut vorbi între ele. Şi aici însuşi Kipling părea să caute o explicaţie cât de cât plauzibilă: Mowgli, neuitatul erou al Cărţilor junglei, înţelegea graiul jivinelor pentru că trăise printre ele. Era un fel de seriozitate ce acredita exact aceeaşi idee, prin mijlocirea aceleiaşi tehnici pe care, începând de prin 1914, o va folosi şi Edgar Rice Burroughs; celălalt copil al oamenilor rătăcit printre făpturile junglei, Tarzan, se străduieşte să-i convingă pe cititori că aventurile lui ar putea fi adevărate. Şi Mowgli este, din acest punct de vedere, întru totul asemenea fratelui său din jungla africană, căruia – însă – îi lipseşte admirabila candoare a personajului lui Kipling şi trăieşte totul cu un fel de crispare dramatică.

Continuă citirea →

Viața lui Rudyard Kipling (I) Începuturile

Rudyard KiplingRudyard Kipling s-a născut în 1865 la Bombay (India), dar tatăl lui îi dăduse numele în amintirea Lacului Rudyard din comitatul Staffordshire, în Anglia, unde îşi întâlnise soţia. John Lockwood Kipling, tatăl viitorului scriitor, era directorul Muzeului din Lahore, autoritate recunoscută în materie de etnografie indiană. Mama, înrudită cu Burne-Jones, unul dintre cei mai de seamă pictori ai prerafaelitismului englez, prietenă cu unii membri ai cercului lui William Morris, îl educase în respectul pentru rafinamentul artei şi poeziei engleze modeme.

În 1871, părinţii l-au trimis în Anglia unde anii copilăriei vor trece fără bucurii, dominaţi de umbra unei femei urâcioase pe care ai lui o plăteau să aibă grijă de el (iar ea exagera, ţinându-l prea din scurt, terorizându-l pe băieţandrul sfios şi stângaci). Duminicile şi le petrecea, însă, în casa unchiului său prin alianţă, Burne-Jones, cu încăperi largi, cu lambriuri de lemn de nuc, împodobite cu luxuriante ornamente metalice, şi cu vitralii în gustul cel mai autentic al Prerafaeliţilor.

Mama va veni abia în 1877 să-l salveze de severitatea guvernantei: dar nu îl va lua acasă, în India, ci îl va înscrie la o şcoală cu disciplină rigidă, „United Services College”. Anii colegiului nu reprezentau o experienţă îndestulătoare pregătirii pentru cariera militară, pe care – se pare – i-o doreau părinţii. Aşa încât, silit să renunţe la prestigiul meseriei armelor, când s-a întors, în 1882, în Lahore, n-a putut deveni decât ziarist, îndeletnicire fără prea mare trecere în rândul englezilor din colonii.

Continuă citirea →

Viața lui Alexandru Macedonski (II) În căutarea gloriei

alexandru macedonskiÎn 1880 Macedonski scoate ziarul satiric „Tarara”, cu atacuri la adresa liberalilor şi a regelui şi, în acelaşi an, „Literatorul”, prin care voia să cucerească gloria literară, după ce pierduse speranţele unei cariere politice. De la început, „Literatorul” s-a definit în opoziţie cu „Convorbiri literare” şi Junimea, care, după părerea lui Macedonski, acaparaseră fără o justificare obiectivă poziţiile culturale cele mai însemnate ale epocii.

Lupta pentru gloria literară

Faţă de Maiorescu, Maiorescu duce iniţial o politică de câştigare a bunăvoinţei. Cum însă sforţarea sa de a se impune literar nu avusese ecourile favorabile scontate la „Convorbiri…” şi poetul rămânea pentru junimişti un iremediabil ratat, o figură ciudată, el se dezlănţuie în repetate rânduri în polemici pline de venin împotriva Junimii. Iritat de „domnia literară” a lui V. Alecsandri, când acesta primeşte marele premiu al Academiei, Macedonski, care concurase şi el în 1878 cu o traducere din Byron (Parisina), izbucneşte fără reticenţe. O „analiză critică” în „Literatorul” este menită a distruge mitul „infailibilităţii” lui Alecsandri. Junimiştii nu ripostează decât mai târziu, în 1883, printr-o recenzie distrugătoare la volumul său, Poezii, semnată de P. Th. Misir, şi, în continuare, afişează o tăcere plină de dispreţ.

Conflictul cu Eminescu

M. Eminescu, în care Macedonski vede un exponent tipic al Junimii, este sistematic atacat pe tema „imperfecţiunilor” formale. Cauzele conflictului de ordin personal par a fi mai vechi şi ele nu sunt cunoscute. Se pare că Eminescu l-a atacat în „Timpul” (Naționalitate și cosmopolitism,1881) și că prototipul unui portret satiric eminescian (Materialuri etnologice, 1882) ar fi fost Macedonski. În orice caz, Macedonski se plângea de atacurile „regulate” ale „confratelui Eminescu” în „Timpul” (unele – nesemnate – din 1879, acuzându-l de escrocherii şi falsuri în calitate de director de prefectură la Siliştea Nouă). Cert este că nepotrivirile temperamentale erau profunde şi că Macedonski, foarte susceptibil, izbucnea mai totdeauna disproporţionat în raport cu cauza, neîmpiedicându-se, în furia lui egocentrică, de nici un obstacol.

Continuă citirea →

Viața lui Alexandru Macedonski (I) Dezamăgiri politice

Alexandru_MacedonskiMACEDONSKI, Alexandru (14.III.1854, Bucureşti – 24.IX.1920, Bucureşti), poet.

Familia

Dimitrie, bunicul poetului, şi fratele acestuia, Pavel, veniseră în ţară după înfrângerea răscoalei sârbilor împotriva turcilor, condusă de Karagheorghievici, la care participaseră. Se proclamau descendenţi de voievod sârb şi aduceau sângele iute şi amestecat al balcanicilor, un gust de aventură şi dorinţa de înavuţire rapidă. În 1821 fraţii Macedonski au fost printre cei cu care Tudor Vladimirescu a pornit răscoala în Oltenia, la care, se pare, au contribuit şi cu mari sume de bani.

Alexandru, fiul lui Dimitrie şi tatăl poetului, a urmat colegiul militar la Kerison, în Rusia, şi s-a dedicat carierei militare. Numele său se leagă de evenimentul cel mai însemnat al epocii: Unirea Principatelor. Căsătorit cu Maria, fiica pitarului Dimitrie Pîriianu, din autentica boierime oltenească, şi socotind neîndestulătoare nobleţea sud-dunăreană a înaintaşilor săi, tatăl, Alexandru Macedonski, şi-a confecţionat singur un arbore genealogic fantast, de descendent al casei Biberstein, domnitoare în Lituania, mistificare în care ajunse să creadă el însuşi.

General şi ministru de Război în timpul domniei lui Al. I. Cuza (a cărui alegere ca domn o sprijinise), iubitor de fast, ducea o existenţă seniorială, puternic fixată în amintirea copiilor. După pensionarea sa înainte de vreme, chestiunea Macedonski devine pretextul unei înfruntări între partidele liberal şi conservator, generalul fiind rechemat (în ianuarie 1869) ca şef al diviziei teritoriale. Moartea sa neaşteptată, în septembrie 1869, trezeşte în familie bănuiala unei crime, pusă în legătură cu numeroasele duşmănii, pe care şi le atrăsese generalul, fire impulsivă şi dură.

Continuă citirea →

Portretul lui Dostoievski (I) Misterul. Chipul. Tragedia

dostoevsky-1872Misterul omului

A fost toată viaţa tăcut şi sfios din fire; abia dacă au rămas dovezi în ce priveşte existenţa sa exterioară, fizică, personală. N-a avut prieteni decât în tinereţe; la maturitate a rămas singur: i se părea că-şi micşorează iubirea pentru omenirea întreagă, dacă s-ar devota cu totul unei singure fiinţe. Până şi scrisorile sale nu trădează decât mizeriile existenţei, suferinţele trupului torturat; şi oricât ar fi pline de plângeri şi chemări deznădăjduite, ele nu dau totuşi în vileag tainele lui cele mai intime.

Chipul

Chipul său pare întâi al unui ţăran. Obrajii traşi, pământii, aproape murdari, atârnă în cute, brăzdaţi de îndelungată suferinţă; pielea crăpată, cu o mulţime de dâre şi îndoituri, pârlită, decolorată, secătuită de sângele pe care o boală l-a supt vreme de douăzeci de ani, ca un vampir. La dreapta şi la stânga, ca două blocuri de piatră, umerii obrajilor, puternici, ieşiţi – ca ai slavilor; gura strânsă, dură; bărbia colţuroasă, ascunsă de o barbă încâlcită, deasă ca un tufiş sălbatic.

Continuă citirea →

Viața sentimentală a lui Alexandru Macedonski (II)

alexandru-macedonski„Egocentricul Macedonski este în același timp un mare timid, împiedicat de orgoliu să se destăinuie, să-și dea pe față în chip confesional sentimentele, și, într-adevăr, toate mărturiile vorbesc de un Macedonski stângaci și timid cu femeile, rezervat și pudic. El fuge de societatea excesiv mondenă, zgomotoasă și superficială, detestă „balul public” de pe străzile Bucureștiului, are repulsie pentru femeile ușoare sau măcar cochete: „Nu este în firea mea – mărturisește deschis poetul – să mă amestec printre tinerii de „bon-ton”, vânători de zestre nu sunt; decoltările cucoanelor, sprâncenele lor cele câteodată prea negre, dinții lor câteodată prea albi nu mă farmecă decât în marginile cuviinței”.

Deși ieșea mai în fiecare seară la cafenea, sau la berărie, în tovărășia discipolilor, colocviile sale nu alunecau niciodată spre licență sau urgie. Lipsa femeilor facile nu era de fel simțită, iar când, odată, el este atras, împreună cu întreaga sa societate, în apartamentul unei demimondene, asistența trece printr-un moment penibil. Invitat să recite ceva, în prada unui dezgust neacoperit, Macedonski începe:

Continuă citirea →

Viața sentimentală a lui Alexandru Macedonski (I)

alexandru macedonski„Încercând să definim viața sentimentală a lui Alexandru Macedonski cu acea aparentă lipsă de discreție a biografului care poate fi uneori învinuit că explorează încă prematur unele zone, ceea ce surprinde este lipsa marelui elan erotic, sau măcar transfigurarea pasiunii incandescente. În locul său constatăm doar existența – la limită – a obișnuitelor și nu prea profundelor tulburări ale unei iubiri ca multe altele și, pe alocuri, nici atât. Nimic din ținuta îndrăgostitului fatal, romantic și vaporos la Macedonski. Niciuna din frământările obscure, adânci și zguduitoare ale dragostei, reținute de posteritate, pe care poeții se simt îndemnați să le dea forma confesională a versurilor. Legăturile sale trecătoare din adolescență n-au pregătit nicio dragoste mare. Ajuns la maturitate, spiritul lui Macedonski nu pare să fi fost atras în chip fundamental de nicio femeie. Departe de  a ne gândi la cine știe ce motive ascunse, cheia adevăratei explicații stă în temperamentul poetului.

Egotistul Macedonski nu se iubea decât pe sine

Inutil a merge cu minte prea departe, când egocentrismul lui Macedonski se opunea principial la orice îndemn de proiectare în afară, de smulgere totală, până la uitarea de sine, din permanenta sa autocontemplare. Asemenea eroului său Thalassa, poetul era un „suflet ce se închisese în el ca într-o cetate”. Preocuparea constantă de eu împiedică deci în mod firesc absorbirea într-un sentiment atât de cuceritor, cel mai exclusiv din toate, care este iubirea. Singură o mare pasiune putea să-i umbrească și să lupte cu succes împotriva violenței amorului propriu, dar pe aceasta se pare că el n-a avut-o niciodată în forme vibrante. Am spune că egotistul Macedonski nu se iubea, în ultimă analiză, decât pe sine. De unde și lipsa inocentă, organică de afectivitate excepțională pentru femeie. „Chiar în amoruri – băga el de seamă – egoiștii nu se iubesc decât pe dânșii”. Or, poetul era într-adevăr un mare egoist. Răspunzând o dată la întrebarea ce iubiți mai mult?, el mărturisi într-o deplină sinceritate și consecvență cu sine: „Pe mine”.

Continuă citirea →

Moartea lui Macedonski

Alexandru_MacedonskiVremea era tristă, chiar urâtă, afară viscolea, o ploaie măruntă amestecată cu zăpadă lovea în ferestre. În casă, în ziua de 23 noiembrie, un ultim consult medical împrăștie orice speranță: „în câteva zile, azi, mâine, poate și o săptămână”. Spre seară, un prieten al fiilor săi veni îngândurat să vadă. Zărindu-i trăsăturile i se desfăcură obosite, într-un zâmbet stins, sub lumina palidă a unei lămpi, fără însă a-l recunoaște. O amnezie subită îi îndepărta de memorie numele vizitatorului: „Aproprie-te – îmi zise el văzându-mă că-l privesc. Cine ești? Ia spune-mi? Nu te recunosc! – Sunt un prieten al copiilor dumitale, îi răspunsei eu. – Un prieten al copiilor mei? A, da! mi-aduc aminte! Ești tu, Mihail? – Da, chiar eu, și am venit să te văd! Ia spune-mi, cum te mai simți în astă seară? – Mai bine, dar pleacă, copilul meu sufletesc, că vreau să mă odihnesc.” Își acoperi ochii cu o carte, pe care se prefăcea că o citește, și ațipi în tăcere.

Către miezul nopții, respirația tot mai apăsătoare a bolnavului atrase cu spaimă atenția într-acolo. Abia fu deschisă ușa, când un fum înecăcios năvăli în odaie. În camera poetului, se aprinsese un coș de la sobă. Căzut în letargie, îl ridicară pe brațe cu mare greutate și îl duseră într-o încăpere de alături: „Ce s-a întâmplat? mi-a zis el, deschizând ochii mari și uitându-se mirat spre noi. – Nimica, maestre, s-a aprins coșul! Și atâta tot. – Cum numai atâta? zise el cu un zâmbet trist pe buze. Deci adevărat prevedeam eu că o pacoste nu vine niciodată singură.”

Continuă citirea →

Copilăria lui Petru cel Mare (V)

Petru cel mare tarul rusieiÎntre lecții și joacă în Kremlin și la Kolomenskoe, viața lui Petru s-a desfășurat fără mari evenimente în timpul celor șase ani de domnie ai lui Fiodor (1676-1682).

Fiodor semăna foarte mult cu tatăl său – cu un temperament blajin, indulgent și relativ inteligent, educat de marii cărturari ai vremii. Din păcate, boala sa, asemănătoare scorbutului, îl obliga deseori să conducă Rusia întins pe pat. Chiar și așa, Fiodor a reușit să înfăptuiască o mare reformă: abolirea sistemului medieval al întâietății, care era o povară zdrobitoare pe umerii administrației publice, prevăzând ca nobilii să accepte numai funcții de stat și de conducere militară în acord cu rangul lor. Și, ca să-și dovedească rangul, fiecare boier păstra cu religiozitate arhiva familiei. Aveau loc certuri nesfârșite și devenise imposibil să plasezi oameni capabili în poziții-cheie, deoarece alții, invocându-și rangurile mai înalte, ar fi refuzat să le fie subalterni. Acest sistem promovase incompetența, și, în secolul al XVII-lea, ca să poată organiza o campanie militară, țarul a fost nevoit să-l suspende temporar și să declare că, în timpul războiului, comanda va fi acordată „fără a se ține cont de întâietate“.

Fiodor voia însă ca aceste excepții temporare să devină permanente. A numit o comisie care să recomande abolirea permanentă a întâietății; apoi a convocat un consiliu special, de boieri și clerici, pe lângă care a stăruit să aprobe abolirea pentru binele statului. Patriarhul l-a susținut cu entuziasm. Boierii însă, suspicioși și deloc dornici să renunțe la prerogativele lor sacre, conferite de rang, au aprobat plini de resentimente.

Continuă citirea →