Mâinile lui Nae Ionescu
Povesteşte Mircea Vulcănescu în cartea Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut: „N‐am să uit niciodată o seară de sâmbătă, în care, scăpat târziu de la cazarmă, am ajuns la cursul lui Nae de filosofie a religiei, din sala a XVIII‐a, târziu, după intrarea profesorului, şi n‐am îndrăznit să intru. Era seară şi, la lumina lămpii cu gaz aerian, care dădea peisagiului aceeaşi culoare verzuie a Lecţiei de anatomie a lui Rembrandt, pe care o avusese şi primul examen al lui la care asistasem, am urmărit, prin gaura cheii, mâna lui Nae Ionescu luând cele mai variate expresiuni: aci pâlpâind ca o flacără arzătoare, aci devenind, dintr‐o dată, săgeată arătătoare, aci înflorind ca o floare învolburată, aci retezând avânturile, neted ca o piatră de hotar ‐ în timp ce el lămurea studenţilor înţelesul “revelaţiei”.
Mâinile acestea m‐au urmărit, apoi, multă vreme şi, ca să scap de obsesia lor, le‐am desenat, la Paris, într‐o zi din 1927, aşa cum le vedeam în gând, urât, desigur, pentru că niciodată n‐am ştiut să desenez, dar pline de tâlcul lor dramatic, al gândului surprins la răspântie.”
Troia – Istorie şi mitologie
Troia – Cetate din Troada, numită de greci Ilion; este una dintre cele mai cântate din mitologia clasică, datorită asediului ei şi războiului declanşat de greci pentru a o aduce înapoi pe Elena, soţia lui Menelaos, care fusese răpită de Paris, fiul lui Priam. Chiar originea cetăţii era pusă de scriitorii antici în legătură cu o serie de întâmplări mitice. Potrivit tradiţiei, primul rege al Troadei a fost Teucros, de la care locuitorii acelui ţinut şi-au luat numele de teucri; fiica lui s-a căsătorit cu Dardanos, cu care a avut doi fii, Ilos şi Erihtonios; cel din urmă a fost tatăl lui Tros, de la numele căruia au derivat cel al regiunii şi ulterior al cetăţii. Tros a avut un fiu, Ilos, întemeietorul cetăţii Ilion sau Troia, cu trimitere la numele lui sau al tatălui său. Lui Ilos i-au succedat Laomedon şi apoi Priam; în timpul domniei celui din urmă au loc evenimentele povestite în poemele homerice.
Emil Cioran: „Calmante să-mi domolesc indignarea”
La vârsta de douăzeci-douăzeci şi cinci de ani, deci în perioada 1931-1936, Emil Cioran a traversat o stare psihică specială, pe care a încercat să o descrie în jurnalul său:
„Două lucruri care au contat enorm în viaţa mea: muzica şi mistica (deci extazul) – şi care se îndepărtează… Între douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani, orgie a amândurora. Pasiunea pentru ele era legată de insomniile mele. Nervi incandescenţi, întinşi să plesnească în fiece clipă, pofta de a plânge dintr-o fericire insuportabilă. Toate au fost înlocuite de acreală, de zbucium, de scepticism şi de anxietate. Pe scurt, o scădere a temperaturii lăuntrice – singura explicaţie că mai sunt în viaţă. Căci dacă era să rămân în starea aceea de ebuliţie, de mult mi-aş fi ieşit din minţi”.
La sfârşitul acestei perioade, în 1936, apărea controversata carte a lui Cioran Schimbarea la faţă a României. Tânărul autor visa delirând să trăiască într-o „Românie fanatică”, într-o ţară „cu destinul Franţei şi populaţia Chinei”, propunând o explozie orgiastică, un „dionisism al devenirii româneşti”. Capitolul despre evrei era profund antisemit. Într-o scrisoare către autor, Mircea Eliade (care se ocupa la Bucureşti de şpalturile cărţii lui Cioran) a considerat anume acest capitol ca fiind „admirabil”. În februarie 1990, la două luni de la revoluţie, Cioran a admis să se reediteze această carte. El a suprimat „câteva pagini” (de fapt, câteva capitole) considerate de el „pretenţioase şi stupide”, fiind „evidentă prezenţa isteriei mele de atunci”. „Această ediţie este definitivă – a conchis Cioran în 1990. Nimeni nu are dreptul s-o modifice”.
Atunci, în 1936, Cioran se afla la Braşov (umil profesor de liceu), trimiţând provinciale mesaje melancolice lui Eliade: „Tot ce este îmi pare a fi o hrană pentru o tristeţe nemăsurată”. Într-o scrisoare de răspuns din toamna acelui an, încercând să îi aline starea depresivă, Mircea Eliade îi recomanda (în glumă? în serios?) un straniu remediu psihiatric: „Dar pe tine ce te-a apucat? Nu ai vreun opium la îndemână ?!”. Nu ştim dacă, în Braşovul anului 1936, Cioran avea „vreun opium la îndemână”. Ştim în schimb că, „în tinereţe”, Emil Cioran îşi provoca „uitarea de sine” prin exces de alcool. Faptul rezultă limpede dintr-un dialog al eseistului cu Gabriel Liiceanu, într-un film realizat la Paris, în 1990. Iată un scurt fragment din acest dialog:
Mâna neagră
Gloanţele trase la 28 iunie 1914 la Sarajevo s-au dovedit a fi cele care au provocat Primul Război Mondial. Au fost tinerii conspiratori singurii vinovaţi sau au fost implicaţi şi alţii?
La 28 iunie 1914, duminică dimineaţa, prinţul moştenitor al Austro-Ungariei a fost întâmpinat cu bucurie de către locuitorii capitalei Sarajevo. Totuşi, puţin după ora 10, cineva a aruncat o bombă asupra maşinii deschise în care arhiducele Franz Ferdinand şi Sofia, ducesă de Hohenberg, soţia sa, străbăteau străzile din Sarajevo. Ridicând mâna să o protejeze pe Sofia de obiectul zburător, arhiducele a deviat proiectilul în afara vehiculului şi acesta a explodat în stradă, în spatele lor. Deşi câţiva dintre cei aflaţi în apropiere şi unii dintre ocupanţii următoarei maşini au fost răniţi uşor de schije, s-a decis să se meargă totuşi la ceremonia de bun venit de la primărie.
„Crezi că vor mai urma şi alte bombe?” şi-a întrebat furios Franz Ferdinand gazda, generalul Oskar Potiorek, guvernatorul militar al Bosniei. Încercând să nu dea prea mare importanţă incidentului, generalul a răspuns oaspetelui imperial: „Înălţimea Voastră crede oare că străzile sunt pline de asasini?” Se lua, totuşi, hotărârea ca restul drumului să se facă pe alt traseu decât cel stabilit anterior. Dar nimeni nu l-a informat şi pe şofer de schimbare.
Bătălia pentru Anglia – dicţionar de termeni istorici
Bătălia pentru Anglia (iunie 1940-aprilie 1941) – O serie de raiduri împotriva Angliei, întreprinse de aviaţia germană în Al Doilea Război Mondial. Atacurile aeriene, care aveau scopul de a netezi calea către invazie a Germaniei, erau îndreptate împotriva porturilor britanice şi a bazelor RAF (Royal Air Force). În septembrie 1940, Londra şi alte oraşe au fost atacate într-un „război-fulger”. Bombardamentele au continuat timp de 57 de nopţi la rând, fiind urmate de raiduri intermitente, până în aprilie 1941. Deşi trupele RAF erau mai puţin numeroase decât cele ale inamicilor lor, totuşi au reuşit să blocheze atacurile aviaţiei germane datorită tacticilor superioare de luptă, apărării antiaeriene foarte bune, precum şi pentru că au reuşit să decodeze codurile germanilor.
sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol. 1, Bucureşti, Editura Litera, 2010, pag. 186
Pluralism politic în perioada interbelică
Regimul politic din perioada interbelică are la bază Constituţia din anul 1923, una din cele mai democratice la nivel european. Caracteristica epocii o constituia pluripartitismul, având la bază votul universal, menţinerea şi consolidarea democraţiei parlamentare, iar în arena politică se impuneau două partide principale: PNL (Partidul Naţional Liberal) şi PNŢ (Partidul Naţional Ţărănesc), aflate în competiţie pentru putere. Tot acum apar organizaţii extremiste (Legiunea Arhanghelului Mihail – devenită Garda de Fier şi Partidul Comunist).
Tată şi fiu
Pentru mulţi intelectuali, tatăl a fost acela care a contribuit la dezvoltarea anumitor deprinderi, pasiuni intelectuale, tabieturi etc. În biografia lui B.P. Hasdeu, părintele său Alexandru Hâjdeu pare să fi deţinut un rol fundamental, surprins în mai multe texte de analiză istoriografică. În fragmentul memorialistic Istoria ideilor mele, Alexandru D. Xenopol (1847-1920) atribuie tatălui multe din elementele definitorii ale educaţiei viitorului istoric. Lipsa de cultură a mamei sale a fost îndeajuns suplinită de personalitatea complexă a tatălui. Acesta cunoştea vreo şase limbi străine (din care patru foarte bine), avea o bibliotecă bogată, iar în fragedă copilărie îl lua pe Alexandru „pe genunchi”, fredonându-i „melodii triste şi melancolice din ţara lui îndepărtată” (memorialistul îi atribuie o origine anglo-saxonă). Este şi explicaţia pentru care istoricul A.D. Xenopol a manifestat întreaga sa viaţă multă aplecare pentru muzică, întreţinând chiar – periodic – un salon artistic bine cunoscut la Iaşi la cumpăna dintre veacurile XIX-XX. Tot tatălui său îi datorează calităţi precum buna gestiune a bugetului familial, respectarea unui program riguros în timpul zilei, corectitudinea în îndeplinirea angajamentelor de orice fel, religiozitatea, cu alte cuvinte, după cum mărturiseşte A.D. Xenopol, „în această înconjurime de muncă şi de înteţire intelectuală s-a deşteptat prima mea copilărie”.
Amintirile Elenei Cuza despre alegerea şi detronarea soţului ei
Povesteşte Constantin Bacalbaşa: “Cu câteva luni înainte de a muri doamna Elena Cuza a acordat unui ziarist un interviu asupra evenimentelor alegerii şi detronării lui Cuza. Iată foarte interesantele amintiri:
În seara de 3-4 ianuarie, pe când şedeam la masă în Iaşi, au venit la noi câţiva amici, printre care şi fratele său de arme, colonelul Pisoschi, ca să-l roage să vie negreşit după masă la „Elegant”, o sală de adunare unde şedea Costache Rolla, căci aşa s-au hotărât naţionaliştii ca să se lege cu toţii în acea seară asupra persoanei de susţinut la domnie. Cuza, cu toate rugăminţile amicilor săi, n-a voit să se ducă, deşi eu am insistat pe lângă dânsul, şi le-a spus: „Faceţi voi ce credeţi căci pe oricine aţi alege dintre ai noştri eu aprob şi semnez cu amândouă mâinile, numai Mihalache sau Grigore Sturza să nu fie”. Şi a plecat la teatru.
Subnutriţi intelectual
Viaţa politică românească (atât de predispusă spre a oferi spectacole ieftine şi de gust îndoielnic) ne oferă deseori prilejul (nedorit) de a asista la manifestările masochiste ale unor indivizi mediocri, care îşi expun, dintr-o pornire exhibiţionistă greu de înţeles, limitele intelectuale evidente.
Din dorinţa de a câştiga ceva notorietate, diverse funcţii sau cât mai mulţi bani nu ezită să se implice în acţiuni ale căror semnificaţii nu le înţeleg şi ale căror sensuri nu le pricep. Este evident pentru orice om rezonabil că ceea ce îşi propun să realizeze depăşeşte mult nivelul posibilităţilor lor de exprimare în spaţiul public şi că demersurile lor sunt sortite unui jenant eşec. Mai ales goana după diverse funcţii politice le anulează ultimele rămăşiţe ale simţului ridicolului şi le atrofiază simţul măsurii, reuşind doar să stimuleze himerele unor cariere politice pentru care ar fi în stare să sacrifice totul: caracter, bun simţ, decenţă. Lipsiţi de onestitate, insolenţi şi agresivi, nu ezită niciodată să se facă de râs, etalându-şi, fără pudoare şi reţinere, goliciunea intelectuală.
Personaje cu o identitate incertă, lipsite de aptitudini deosebite şi cu îndoielnice însuşiri morale încearcă cu încăpăţânare să se impună atenţiei noastre. Absenţa principiilor, incoerenţa în exprimarea puţinelor idei, dezacordurile gramaticale repetate, confuzia creată de folosirea unor termeni a căror înţeles le scapă, toate acestea creează pentru spectatorii ce au avut proasta inspiraţie să asiste la jalnica reprezentaţie oferită de aceşti actori rataţi ai scenei politice, sentimentul neplăcut al relaţionării cu nişte indivizi subnutriţi intelectual.
Din istoria cosmeticii (partea a doua)
O dată cu înaintarea evului mediu, entuziasmul pentru cosmetică a cunoscut o perioadă de scădere. Una din cauze a fost, fără îndoială, aspra condamnare a cosmeticii – ca şi a oricăror altor manifestări ale vanităţii – de către autorităţile bisericeşti. Dacă Tertulian, de pildă, era sincer convins că pomezile şi vopselile pentru faţă erau inventate de diavol, Clement Alexandrinul arăta, la rândul său, că vopseaua pusă pe faţa unei femei dovedeşte că ea nu este cu sufletul curat (de altfel, acelaşi autor a condamnat cu vehemenţă şi „feminizarea” bărbaţilor care-şi tundeau sau îşi rădeau barba, „acest semn distinctiv al virtuţii masculine”.
Din istoria cosmeticii
Folosirea produselor şi a mijloacelor de întreţinere şi înfrumuseţare a aspectului exterior al individului este în zilele noastre aşa de integrată în viaţa cotidiană atât a femeilor, cât şi a bărbaţilor, aşa de la sine înţeleasă, aşa de în firea lucrurilor, încât o pledoarie, astăzi, în favoarea cosmeticii este cu totul inutilă. Cosmeticele se folosesc pe scară largă, nu mai este nevoie de niciun îndemn pentru aceasta. Nu este însă de prisos să vedem care a fost drumul parcurs de cosmetică din cele mai vechi timpuri şi până la noi, ce datorăm înaintaşilor noştri în materie de cosmetică. Vom constata că le datorăm, dacă nu totul, oricum, enorm de mult: cosmetica din zilele noastre pare o variantă adusă la zi a celei din antichitate.
Săbiile generalului Eremia Grigorescu
În bogata colecţie de arme a Muzeului Militar Central din Bucureşti atrage atenţia o sabie de provenienţă japoneză. Puţini ştiu că această sabie a fost înmânată comandantului Armatei 1 române, generalului Eremia Grigorescu, din partea împăratului Japoniei, la scurt timp după istorica bătălie de la Mărăşeşti.
Presa vremii a comentat pe larg evenimentul – expresie a puternicului ecou stârnit de marea izbîndă a oştirii române, al cărei principal artizan a fost generalul Eremia Grigorescu. Ziarul „România“ din 6 septembrie 1917, într-un articol publicat pe prima pagină, insera aceste rânduri: „Solii (Japoniei, n.n.) s-au prezentat de curând generalului Grigorescu, care a coborât cea mai ruşinoasă înfrângere pe fruntea celor mai semeţe oşti din lume. Nebiruiţii fii ai soarelui au descoperit în strănepoţii dacilor de la poalele Carpaţilor un popor înrudit prin eroismul său”. Splendida sabie imperială, autentic obiect de artă, a fost însoţită de următoarea dedicaţie: „Voi sunteţi aceia care scrieţi istoria ţării”.
Comparaţia
sursa: Almanah Flacăra, 1988
Viaţa Iuliei Hasdeu (II)
Dacă ar fi s-o credem – şi nu avem motive contrarii – Iulia Hasdeu ar fi început să scrie la vârsta de numai cinci ani! „A cinq ans – îşi amintea ea la vârsta de… 12 ani – je composai des drames en dix actes qui n’eu finissaient pas; je ris bien maintenant quand je les lis”. La 7 ani avea o producţie deja bogată: naraţiunea Mihai Vodă Viteazul, poemele Domnia lui Ţepeş Vodă, Oaselor lui Ţepeş Vodă etc. La 8 ani reunea povestirile scrise, parte în franceză, parte în română în ciclul Istorioare pentru amicele mele şi pentru toate copilele de la 10 până la 20 de ani. La 10-11 ani – atrasă profund de teatru – scria tragedia în trei acte Dama de circ, comedia Amorul e scânteie, piesele de teatru într-un act, elaborate în franceză Adieu et Bonne Arrive şi Les enfants ne jugeant pas sau povestirile Trandafirul moşului şi Etoile et celeste, pentru ca la 11 ani şi jumătate să încheie romanul oarecum de „maturitate” Les etourderies de Denise.
Viaţa Iuliei Hasdeu (I)
Pe data de 2 noiembrie 1869, lui B. P. Hasdeu îi era dat să trăiască poate cel mai fericit moment al existenţei sale – naşterea Iuliei, unicul său copil, atât de mult aşteptat. Botezată cu acelaşi nume ca al mamei – dintr-o mistică tendinţă de contopire într-un tot indestructibil a celor două fiinţe apropiate, dar şi ca un semn de suprem omagiu adus soţiei – fetiţa venea pe lume în casa din strada Carol I, nr.14, Bucureşti pentru a da un nou sens vieţii părinţilor săi.
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente