Depeşa de la Ems. (III) Noi tensiuni
Leopold se retrage
Veni rândul ambasadorilor să intre în joc şi să încerce să împiedice izbucnirea unui conflict. Dar la Paris toţi se dovediră surzi chiar şi la glasul diplomaţilor. Baronul Mercier fu din nou primit de generalul Prim; şeful guvernului spaniol îşi dădu seama de gravitatea situaţiei:
– Prinţul Leopold să-mi spună că întâmpină greutăţi şi-i voi facilita retragerea.
Urmă apoi rândul contelui Benedetti – ambusadorul Franţei în Prusia – să acţioneze. Pe data de 9 iulie, regele îl primi la Ems şi îi declară că intervenea în această afacere nu ca rege, ci ca şef al familiei. Desigur, regele aprobase candidatura vărului său, dar dacă a doua zi prinţul Leopold ar fi refuzat, el, Wilhelm, ar fi aprobat acest refuz. Se arătă mirat de gălăgia stârnită la Paris, apreciind-o ca nefondată, şi considerând totodată declaraţia făcută la 6 iulie de către ministrul afacerilor externe în faţa corpului legislativ ca o provocare. Apoi, foarte amabil, îl invită pe ambasador la cină.
După cum explică Georges Reux, Wilhelm îi ascundea ceva lui Benedetti. Preocupat să-şi păstreze rangul şi să-şi afirme independenţa, regele nu voise să dezvăluie reprezentantului unei puteri străine că în realitate i-o luase inainte, nemaiaşteptând un demers care ar fi putut semăna cu o somaţie. De fapt, oricât li s-a împuiat capul şcolarilor francezi de-a lungul atâtor ani, regele Wilhelm nu dorea războiul, după cum reiese din scrisoarea lui din 8 iulie, o zi înainte de întrevederea cu Benedetti, adresată prinţului Anton de Hohenzollern-Sigmaringen:
„În Franţa sunt în curs preparative de război… După cum nu i-am ordonat fiului tău să accepte coroana, tot astfel nu-i ordon acum să revină asupra deciziei. Totuşi, dacă va hotărî astfel, o dată în plus îl asigur de asentimentul meu. Guvernul francez (nu ştiu dacă este cazul să spun şi împăratul), mai ales Gramont, vrea război. El declară că Spania fiind scoasă din cauză, nu trebuie luptat decât împotriva Prusiei. Să-ţi vie nebunia, nu altceva!“
Depeşa de la Ems. (II) Furie la Paris
Trebuie citite jurnalele timpului pentru a realiza amploarea şi violenţa reacţiilor franceze. Din anumite editoriale reieşea că imperiul lui Carol Quintul era gata să se reconstituie sub ochii Franţei. Se vorbea de Pirinei şi de Spania prusacă, de hegemonia Hohenzollernilor, de provocare, de umilinţă naţională.
La 5 iulie, „Le Siécle“ relata că „Franţa, sufocată la toate frontierele de Prusia ori de naţiuni supuse influenţei sale, s-ar trezi redusă la o izolare asemănătoare cu aceea care, odinioară, motivase luptele interminabile ale vechii noastre monarhii împotriva casei de Austria”. „La Gaulois“ se simţea obligat faţă de sine însuşi să scrie în modul cel mai serios din lume: „Dacă vom fi nevoiţi să suportăm acest ultim afront, nu se va mai găsi nicio femeie pe pământ care să consimtă să dea braţul unui francez.”
Prin violenţa limbajului, presa opoziţiei depăşea tonul foilor guvernamentale. Guvernul era somat să ia poziţie şi să dezvăluie ţării intenţiile sale. Mai dăinuia şi certitudinea că armata imperială era invincibilă. Nu fusese oare aşa în Italia, în Crimeea, în Mexic? Fără a mai pomeni de ajutorul eficace ce-l adusese Romei, Libanului, Chinei şi Poloniei.
D-l de Gramont, ministrul afacerilor externe, „unul din oamenii cei mai stupizi din Europa… un viţel”, după Bismarck – care poate nu greşea – urcă la tribuna corpului legislativ. Ceru mai întâi să se amâne dezbaterile, deoarece poporul spaniol nu se pronunţase încă. Deci guvernul imperial nu cunoştea detaliile „negocierii care ne-a fost ascunsă“. Începutul explicaţiilor ministrului era înţelept; urmarea însă infinit mai puţin.
Depeşa de la Ems. (I) Un Hohenzollern la Madrid?
În seara de 13 iulie 1870, Bismarck lua parte la dineul de la Ministerul de Interne. Împreună cu el se aflau Roon, ministrul de război al Prusiei, şi von Moltke, Şeful Statului Major. Telegrama adusă de un curier avu darul, după cum notează Bismarck în memoriile sale, să-i facă pe cei doi invitaţi să lase cuţitul şi furculiţa. Motivul? Simţeau că afacerea le scăpa din mână, că proiectul la care visau atât – războiul cu Franţa – se năruia ca un castel de nisip. Bismarck îl întrebă pe Moltke:
– Este armata noastră cu adevărat atât de bine pregătită încât putem începe războiul având şanse sigure de victorie?
Răspunsul nu întârzie.
– N-am avut niciodată un instrument de luptă mai bun.
– Ei bine, continuaţi-vă cina în linişte, îi îndemnă Cancelarul de Fier şi, luând un creion, se apucă să rezume telegrama primită câteva minute mai devreme, şi care fusese pe punctul de a le strica dispoziţia, periclitând izbucnirea unui război. Aşa a fost săvârşit unul din cele mai faimoase falsuri politice intrat în analele diplomaţiei sub numele de „Depeşa de la Ems.”
Care a fost a doua ţintă programată pentru bomba atomică?
Care a fost a doua ţintă programată pentru bomba atomică?
a. Tokyo
b. Nagasaki
c. Yokohama
d. Kokura
Răspuns: d. Kokura
A doua bombă atomică, o copie a ansamblului de implozie cu plutoniu 239 testat în Trinity şi denumit Fat Man (Grăsunul), trebuia să fie lansată la Kokura pe 11 august; a treia era în pregătire în SUA pentru a fi utilizată la sfârşitul lui august sau începutul lui septembrie. Pentru a evita vremea nefavorabilă, data a fost mutată la 9 august. Avionul B-29, denumit Bock’s Car, a stat 10 minute deasupra oraşului Kokura fără să zărească ţinta: apoi s-a îndreptat către zeiţa secundară, oraşul Nagasaki, unde, la 11:02 ora locală, bomba a fost declanşată în aer la 500 de metri, cu o forţă estimată ulterior la 21 kilotone.
Legenda lui Laocoon
Laocoon – Celebru preot roman aflat în slujba lui Apollo Timbreos şi fratele lui Anchise.
Potrivit unei tradiţii, zeul îl ura pentru că îndrăznise să-i întineze templul, unindu-se acolo cu soţia lui şi concepându-şi astfel fiii.
Numit preot al lui Poseidon, el a încercat în zadar să-i determine pe concetăţenii săi să nu aducă în cetate celebrul cal de lemn pe care grecii, prefăcându-se că părăsesc Troia, îl lăsaseră în urmă; pentru a-i convinge, a lovit calul cu propria-i lance. Pe când se pregătea să sacrifice un taur în cinstea lui Poseidon, doi şerpi s-au ivit pe neaşteptate din mare, încolăcindu-se în jurul lui Laocoon şi al fiilor săi şi sugrumându-i.
Basarab cel Mare. (III) Posada
Aici trebuie să‑i lovim!
La mijloc, muntele se strâmta şi urcuşul se făcea numai pe o potecă, ce era vara vad de pârâu, între doi pereţi înalţi de cremene, bătuţi de vânturi şi ploi, în creştetul cărora abia se puteau ţine cu aripile desfăcute, vulturii cei mari.
— Aici trebuie să‑i lovim! strigă Nicolae‑Alexandru către cele douăzeci de căpetenii ale călăreţilor săi.
— Cum să‑i lovim? se miră un boiernaş oltean, scund, cu pletele pe umăr. Pe poteca asta abia încap cinci ostaşi ţinându‑se de mână.
— Îi vom lovi de sus! îl lămuri voievodul, arătând piscul şi crestele de cremene.
— Vulturi trebuie să fim, ca să putem zbura până acolo, grăi alt boier ridicând priviri spre înălţimile ameţitoare.
— Români sau vulturi tot una‑i. Îşi apără pământul şi avutul! răspunse Nicolae‑Alexandru. Şi porni călare, pe potecă în sus, urmat de oastea călăreţilor.
Basarab cel Mare. (II) Solii lui Basarab
Pregătiri de război
Nu trecură pe firul timpului nici zece ani de la nunta lui Nicolae‑Alexandru, fiul cel mare al voievodului, că prietenia cu craiul Carol Robert se strică. Deprins cu tacâmuri alese, cu oşteni mulţi la curte şi cu slujitori în veşminte a căror ţesătură venea de departe tocmai din Persia şi China, darnic cu cei din jur, de nu‑i mai ajungeau banii de aur, când simţi lipsurile, se mânie ca de o boală rău vestitoare. Pe boierii care veneau să i se închine, după datină, aducând darurile cuvenite unui suzeran din partea vasalilor săi, îi lăsa multă vreme să aştepte între slugile de la uşă sau între grăjdarii de la cai şi uneori nici nu‑i primea, trimiţându‑le vorbă că era supărat foarte neavând cu ce să îndestuleze nevoile domniei. Într‑acestea doi voievozi mai de seamă din părţile Transilvaniei şi Banatului, Dionisie Szechy şi Toma de Szecseny, veniră călări până la stânca cea mare de la Dunăre şi se înfăţişară, vestind că doreau să grăiască regelui.
— Mărite‑crai, cuvântă Dionisie care era gras ca un vier, având şi un rât cu nările larg deschise, drept ar fi, după cheltuielile Curţii, să creştem şi noi dările. Dar de unde? Că molima ne‑a omorât toţi porcii din Banat! Nu mai sunt nici de prăsilă — şi va trebui să ne rugăm de sârbi să ne dea ei.
Toma de Szecseny, cavaler chipeş, dar chiorât de o spangă în tinereţe, la o întrecere de luptă, zise şi el craiului:
— Numai ca să ne plângem venit‑am, Mărite stăpâne, că ogoarele noastre bătute de arşiţă n‑au dat nici cât să facă omul o mămăligă de mei şi au început argaţii să‑mi taie caii şi să‑i mănânce.
— Ce vreţi să vă fac? Să vă dau eu porci şi cai? strigă mânios regele Carol Robert, în timp ce pletele bălaie ca de fată i se zbârliră ca înşfăcate de furtună. Aşa după cum merg treburile văd că m‑aţi lăsat mai sărac decât un rege învins. Ar trebui să v‑alung şi să iau în seama mea toate voievodatele.
Dionisie, cel cu râtul porcesc, gâfâi la asemenea ameninţare şi zise repede:
— Luminate crai, poate n‑ar fi rău să îndoieşti, să întreieşti chiar darea acelui voievod din Câmpulung, (Basarab parcă‑l cheamă), că avuţiile lui întrec cu mult pe ale noastre! Grâu ca la el nu e în toată lumea şi aud că acum a găsit şi sare prin munţii lui… Porcii dincolo de Porţile de Fier nu mai pot trece, că a pus o strajă valahă tare, ca şi cum bănia Severinului n‑ar fi cu Banatul tot a Măriei Tale! Să dea voievodul muntean încincit, înzecit, că are de unde!
— Să dea… îngăimă cu glas pierit Carol Robert. Dar va voi? Continuă citirea →
Basarab cel Mare. (I) Nunta de la curtea din munte
Nicolae‑Alexandru, fiul şi tovarăşul la domnie al lui Basarab‑vodă, se căsătoreşte cu frumoasa Măria
Un mândru alai scobora în primăvara anului 1320 din vârful Carpaţilor spre Câmpulung, cetatea de scaun a voievodului Basarab cel Mare. Erau ostaşi în zale, cu coame lungi la coifurile înalte de oţel, având cai cu coapse groase şi copite late. Răsunau văile de larmă, iar ciobanii cu oile pe tăpşanele verzi în care făcuseră ochi întâile flori, priveau cu uimire la străluciţii cavaleri ce se îndreptau spre curtea domnească, purtând prapuri cu ciucuri şi clopoţei.
În această vreme, în adăstarea musafirilor, la Curtea de la Câmpulung, Domnul înveştmântat în fier de parcă purcedea la luptă, cu paftalele de zile mari, încins cu sabia cu mâner de aur, umbla de zor printre slujitorii de la bucătărie, pe care‑i îndemna la lucru şi printre cei de la cămări, să vadă ce treabă făceau. Căci Nicolae‑Alexandru, fiul şi tovarăşul la domnie al lui Basarab‑vodă, se căsătorea cu frumoasa Măria, odraslă de neam mare.
Boieri de prin ţinuturile păduroase ale Teleormanului şi mai de departe, ale Bărăganului, până‑n preajma luncilor Dunării, veniseră la Curte începând petrecerea mai devreme. Lăutarii cu lăute şi cobze cântau traşi într‑un colţ al odăilor de musafiri, iar din altă parte se auzeau fluierele şi cimpoaiele care mult plăceau boierilor de prin părţile Vâlcii şi Târgu‑Jiului, cam la hotarul de atunci al voievodatului.
Doamna Marghita, soţia marelui Basarab, evlavioasă de felul ei, se bucura de nunta feciorului celui mare, Nicolae‑Alexandru, care, cu isteţimea şi vitejia sa era de mult ajutor voievodului. Dar Doamna, după cuviinţa femeiască neputând a se veseli cu băutura, îşi mângâia sufletul şi inima făcând mereu cruci pe piept şi şoptind rugăciuni către toţi sfinţii şi mai ales Maicii Domnului, ce‑i fusese totdeauna priincioasă.
Regele Carol I şi oltenii
Există, în trecutul nostru, unele evenimente care, deşi sunt cu totul reale, par a fi decupate dintr-o comedie cinematografică. Este şi cazul poveştii noastre care trimite la una dintre paginile puţin cunoscute ale istoriei. Pur şi simplu, imaginaţi-vă că în primăvara anului 1866 ţăranii olteni din sudul judeţului Dolj au ameninţat că-l vor detrona pe nou-venitul domnitor de la Bucureşti! Nu este nicio glumă – drept care acest fragment de istorie s-ar putea intitula Regele Carol I şi oltenii.
Cei mai mulţi dintre români, atunci când aud de numele comunei doljene Dăbuleni, se gândesc automat la cei mai buni pepeni verzi – sau lubeniţe, cum li se spune în partea locului. Dar puţini ştiu că toată acea zonă din sudul României, de la Calafat şi până la Dăbuleni, a fost în anul 1866 centrul unei mişcări de protest care a stârnit panică până la Bucureşti. Iată cum s-au desfăşurat lucrurile.
La începutul lunii mai a anului 1866, toată floarea politică şi administrativă a ţării pregătea cu emoţie venirea în ţară a domnitorului Carol I – cel care în data de 10 mai a acelui an urma să fie primit triumfal în Bucureşti. Dar, când oricine s-ar fi aşteptat mai puţin, într-un colţ al României câţiva ţărani olteni au decis se opună noului regim şi să-l răzbune pe domnitorul detronat Alexandru Ioan Cuza!
Întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei (III)
Moldova – „A doua libertate românească”
Impulsul creator de stat pornit din teritoriile sud-carpatice s-a manifestat curând şi la răsărit de Carpaţi unde, în contextul favorabil creat de apariţia Ţării Româneşti, s-a constituit „a doua libertate românească”, Moldova.
Încă din ultimul sfert al secolului XIII şi-au găsit ecou în izvoarele apusene manifestările politice ale românilor de la răsărit de Carpaţi. O cronică universală consemnează în 1277 conflictul lor cu ruşii din Halici; incursiunile transcarpatice ale oştilor Regatului Ungar, în cursul înfruntărilor cu tătarii, în ultimul sfert al secolului XIII, acţiuni în cadrul cărora românilor maramureşeni le-a revenit un loc însemnat, au consolidat structurile politice de pe teritoriul viitorului principat al Moldovei. În 1325, un corp de oaste al nucleului statal est-carpatic participă alături de ruşii din Halici şi de lituanieni la expediţia de represalii a regelui polon Vladislav Lokietek împotriva Brandenburgului, fapt care confirmă existenţa în această regiune a unei formaţiuni politice româneşti în condiţiile hegemoniei tătare în Europa Răsăriteană. Trecerea de la această formaţiune la cel de al doilea stat românesc de sine stătător s-a produs în împrejurările create de înlăturarea dominaţiei tătare la răsărit de Carpaţi.
„Descălecatul” lui Dragoş
Efortul lui Ludovic de Anjou de a aduce teritoriile est-carpatice sub puterea sa s-au lovit de o rezistenţă tenace a localnicilor, accelerând constituirea Moldovei ca stat independent. Cea dintâi revoltă împotriva dominaţiei Regatului angevin s-a produs în 1359, concomitent şi nu fără legătură cu afirmarea de independenţă a lui Nicolae Alexandru în Ţara Românească. În Moldova, la această dată un modest voievodat pe valea râului cu acelaşi nume, în teritoriile din nordul ţării care va purta acest nume în secolele următoare, Ludovic reuşeşte să domine situaţia, dar cu preţul unei însemnate concesii. În locul dominaţiei directe pe care o preconizase anterior, el s-a văzut silit să aducă în fruntea acestei ţări un voievod român din provincia învecinată a Maramureşului, veche autonomie românească la nord de Transilvania, unde, în aceeaşi vreme, instaurarea efectivă a dominaţiei ungare provocase o sciziune în rândurile păturii nobiliare române.
Întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei (II)
Basarab şi „Prima libertate românească”
În septembrie 1330, oastea ungară, în fruntea căreia se afla regele însuşi, a ocupat cetatea Severin şi ţinutul înconjurător — vechi obiect de litigiu între cele două ţări — pe care le-a concedat cu titlu de banat unuia dintre sfetnicii săi. Solia de pace trimisă de Basarab lui Carol Robert cu oferta de a-i plăti în continuare tribut şi de a îndeplini toate celelalte obligaţii asumate în anii anteriori cu prilejul restabilirii relaţiilor cu Regatul Ungar, a fost categoric respinsă de rege, hotărât să suprime statul românesc de la sud de Carpaţi.
Înaintarea oştii ungare înlăuntrul ţării a fost deosebit de anevoiasă. Evitând o luptă decisivă, Basarab a atras oastea ungară adânc în interiorul ţării. Lipsit de mijloace de aprovizionare, Carol Robert a fost silit în cele din urmă să ordone retragerea, fără a-şi fi împlinit ţelul. Dar, pe drumul de înapoiere, în munţi, într-o trecătoare foarte îngustă, pe înălţimile căreia se instalase oastea lui Basarab, cavaleria regatului a fost prinsă ca „peştii în mreajă”, potrivit cronicii ungare, şi a suferit un cumplit măcel. Regele însuşi a scăpat cu greu din dezastru în vreme ce o parte însemnată a elitei nobiliare şi ecleziastice a regatului său a rămas pe câmpul de luptă.
Pentru tânărul stat românesc dintre Carpaţi şi Dunăre, înfruntarea cu marea oaste a unuia dintre cele mai puternice state ale vremii a fost proba focului. Ea a însemnat eşecul definitiv al încercării de a lichida Ţara Românească. Înţelegând din proprie experienţă zădărnicia încercării sale, Carol Robert nu a mai întreprins o nouă campanie, de revanşă. „Prima libertate românească” — cum a numit Nicolae Iorga Ţara Românească a lui Basarab — şi-a manifestat puterea de rezistenţă, devenind un fapt istoric ireversibil.
Întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei (I)
Apariţia pe harta politică a Europei a Ţării Româneşti şi Moldovei în cursul secolului XIV, proces care a consacrat politic supravieţuirea romanităţii nord-dunărene în îndelungata perioadă a migraţiilor, a fost rezultatul împletirii a trei linii de evoluţie interdependente: concentrarea formaţiunilor politice în cadre teritorial-politice unitare; crearea instituţiilor supreme, laice şi ecleziastice, ale puterii autonome; eliberarea teritoriului celor două state de sub dominaţiile străine înlăuntrul graniţelor lor istorice, astfel cum s-au conturat în secolul XIV. Momentul decisiv al constituirii statelor, exprimat de tradiţia istorică prin termenii de „descălecat” şi „întemeiere„, a fost înlăturarea dominaţiei teritoriale a Regatului Ungar.
„Descălecatul” la Câmpulung
Anihilarea autonomiei Făgăraşului în 1291 de către regele Andrei III a coincis, potrivit tradiţiei istorice a Ţării Româneşti, cu trecerea munţilor de către „Negru Vodă„, personaj a cărui identitate reală e necunoscută, şi instalarea sa la Câmpulung, unde şi-a „mutat” scaunul. Câmpulungul, până atunci un avanpost al Regatului Ungar, sediu al unei înfloritoare comunităţi catolice, alcătuită din saşi şi unguri, etapă importantă a drumului comercial care lega Transilvania cu Dunărea de Jos şi cu Marea Neagră, a devenit acum cea dintâi reşedinţă a domniei Ţării Româneşti, locul unde au fost îngropaţi primii ei domni. Tradiţia e confirmată aşadar de realitatea istorică. Dispariţia autonomiei româneşti din Făgăraş şi concomitenta pierdere a Câmpulungului de către Regatul Ungar au marcat momentul final al desprinderii de coroana ungară a teritoriilor sud-carpatice aflate până atunci sub dominaţia ei.
„Întemeierea” ţării
„Descălecatul” la Câmpulung a fost urmat de „întemeierea” ţării, adică de agregarea formaţiunilor politice preexistente, cnezate şi voievodate. Potrivit tradiţiei cronicăreşti a Ţării Româneşti, procesul agregării în stânga Oltului a pornit din Câmpulung, a cuprins Argeşul, care avea să devină cel de al doilea „scaun” al domniei, după care ţara s-a „lăţit” „până la Dunăre şi în Siret” şi probabil, spre gurile Dunării; integrare teritorială înfăţişată de tradiţie ca un fapt de expansiune demografică.
Desăvârşirea „întemeierii” Ţării Româneşti a avut loc o dată cu unirea teritoriilor de la apus de râul Olt cu voievodatul din Câmpulung, care s-a produs ca act de „închinare” a căpeteniilor voievodatului lui Litovoi faţă de mai puternicul voievod din stânga Oltului. Actul de închinare a consacrat în cazul acesta nu o simplă anexiune, ci integrarea în Ţara Românească a unei puternice autonomii teritoriale, autonomie cvasistatală, care a caracterizat timp de secole statutul Olteniei.
Viaţa lui Charlie Chaplin
Chaplin, Charlie nume complet Sir Charles Spencer Chaplin (16.04.1889, Londra, Anglia – 25.12.1977, Corsier-sur-Vevey, Elveţia). Actor de comedie britanic, producător, scriitor, regizor, compozitor, considerat cel mai mare artist comic al ecranului şi una dintre figurile cele mai importante din istoria filmului.
Numit după tatăl său, un animator britanic de musical, Chaplin şi-a petrecut primii ani ai copilăriei cu mama lui, cântăreaţa Hannah Hall. A debutat pe scenă la vârsta de cinci ani, intervenind în cântec acolo unde mama sa îşi pierdea vocea. Instabilă mintal, mama sa a fost închisă într-un azil, iar Charlie şi fratele său vitreg, Sydney, trimişi la case de corecţie sumbre şi la şcoli rezidenţiale. Folosindu-se de contactele de afaceri ale mamei sale, Charlie a devenit artist profesionist în 1897, intrând în trupa de step Eight Lancashire Lads. Apariţiile sale ulterioare includ un rol mic în Sherlock Holmes de William Gillette şi un rol de vodevil în producţia lui Casey, Court Circus. În 1908 a intrat în trupa de pantomimă Fred Karno, ridicându-se rapid la statutul de star în rolul beţivului din scheciul O noapte într-un musical englez (A Night in an English Music Hall).
În timp ce se afla în turneu prin America cu trupa Karno, în 1913, Chaplin a semnat un contract pentru a apărea în filmele de comedie ale lui Mack Sennett. Deşi prima sa peliculă Keystone, de o bobină, Un mod de viaţă (Making a Living, 1914), nu a fost eşecul pe care l-au considerat istoricii, personajul iniţial al lui Chaplin de pe ecran, un mercenar spilcuit, nu-l prindea foarte bine. Sennett i-a cerut să găsească o imagine mai realistă pentru ecran, iar Chaplin a improvizat un costum constând într-o haină strâmtă, pantaloni lăbărţaţi, pantofi mari şi un melon ponosit. Şi, ca ultim retuş, şi-a lipit o mustaţă mică şi a adăugat un baston, folosit în scopuri multiple. Abia în al doilea film produs de Keystone, Curse auto la Veneţia (Kid Auto Races at Venice, 1914), se naşte alter-egoul lui Chaplin, nemuritorul „Vagabond“.
Sisi – Legendă şi adevăr. (VII) Un suflet colindă Europa
Drama de la Mayerling
Anul 1889. Sisi are 52 de ani. Soarta a lovit cu cruzime. În seara zilei de 30 ianuarie succesorul la tronul ţării s-a scuzat în faţa tatălui că nu poate lua masa cu el. A plecat cu iubita lui, Maria Vetsera la castelul Mayerling. A doua zi amândoi au fost găsiţi morţi – Rudolf a împuşcat-o pe baroneasă, apoi s-a sinucis. Viaţa lui conjugală era distrusă, avea datorii şi certurile cu împăratul nu mai luau sfârşit. Atunci şi-a pus capăt zilelor. Împrejurările morţii au fost ţinute secret, astfel că şi astăzi mai planează bănuiala unui atentat.
Tânăra baroneasă Vetsera a fost înmormântală la faţa locului, iar Rudolf la Viena, deşi în scrisoarea de adio o ruga pe mamă să fie îngropat alături de ea. Castelul Mayerling a fost transformat în mănăstire. Odată cu moartea succesorului la tron, a dispărut şi ultima speranţă de reformă în monarhia habsburgică.
Sisi a fost disperată. Nu după multă vreme au murit şi sora ei, Helene şi bunul ei prieten, contele Andrassy. După anul de doliu, Marie Valerie s-a măritat cu bărbatul visurilor ei, iar Sisi s-a simţit complet abandonată. Frumuseţea a început să dispară, viaţa părea să nu mai aibă vreun sens. Sisi suferă de depresii. În serile cu lună nouă, stătea la fereastră şi se ruga să i se îndeplinească dorinţele. A devenit din ce în ce mai superstiţioasă. Noaptea era văzută la mormântul lui Rudolf, a început să ia parte la şedinţe de spiritism, la modă pe atunci în înalta societate.
Sisi – Legendă şi adevăr. (VI) Împărăteasa fuge
Sisi nu are răbdare să rămână mai multă vreme într-un loc. O soţie rea, aşa se pare, deoarece îşi lasă soţul mereu singur. Ştie că este însingurat şi că ar avea mare nevoie de ea. S-a reconstruit pentru ea un mic castel la porţile Vienei, ce fusese altădată unul de vânătoare. Ei nu i-a plăcut în mod deosebit, dar l-a decorat după gustul ei. Pictorul Makart trebuie să împodobească pereţii cu motive din Visul unei nopţi de vară, de Shakespeare, piesa ei preferată. Titania era omniprezentă – împărăteasa se vedea la fel şi pe sine – ici şi colo câte un cap de măgar, care ar trebui să fie al împăratului.
Împăratul era foarte singur; nu avea voie să arate nimănui aceasta, el trebuia să guverneze. Continuă să îşi iubească enorm de mult nevasta, lucru pe care îl ştie şi ea. De multă vreme iscăleşte scrisorile cu „micuţul tău care te iubeşte nespus“. Pentru a se împăca pe sine, Sisi aranjează o întâlnire între Franz Iosif şi tânăra actriţă Katharina Schratt, admirată de împărat. Ea devine „prietena“ împăratului şi va rămâne astfel până la moartea lui. A fost tolerată de Sisi, care îi spunea „biata Schratt cea dolofană“.
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente