Pe vremea când Franţa era împărţită în ţinuturi (sau în ducate, cum li se spunea), într-una dintre aceste provincii domnea un uzurpator, care îşi detronase şi surghiunise fratele mai mare, ducele legitim. Alungat astfel de pe domeniile sale, ducele se retrăsese cu câţiva curteni credincioşi în pădurea Arden; şi bunul duce trăia aici cu prietenii săi iubitori, care se învoiseră de dragul lui să plece de bunăvoie în exil, în timp ce pământurile şi veniturile lor îl îmbogăţeau pe făţarnicul uzurpator. Cu vremea se obişnuiră, şi viaţa uşoară, lipsită de griji pe care o duceau acolo le deveni mai scumpă decât pompa şi splendoarea stânjenitoare a vieţii de curtean. Trăiau aici cu toţii precum Robin Hood al Angliei, şi mulţi nobili tineri de la curte veneau în această pădure să-şi petreacă vremea cu inima uşoară, asemeni oamenilor erei de aur. Vara trândăveau în umbra plăcută a uriaşilor copaci din codru, privind hârjoneala căprioarelor sălbatice, şi iubeau atât de mult aceste fiinţe împestriţate şi nebunatice, care păreau afi locuitorii de baştină ai pădurii, încât le era sufletul greu când nevoia de a se hrăni cu vânat îi silea să le ucidă. Când vânturile reci ale iernii îi aminteau ducelui de soarta lui nefericită, le îndura cu răbdare şi spunea:

— Vânturile astea îngheţate care-mi răzbat trupul sunt sfetnici buni: nu mă linguşesc, ci-mi arată adevărata mea stare şi, dacă muşcătura le e tăioasă, colţii nu le sunt nici pe departe atât de ascuţiţi ca ai răutăţii şi nerecunoştinţei. Găsesc că, oricâte cuvinte rele ar avea oamenii despre soarta potrivnică, poţi trage de pe urma ei şi unele foloase; ca şi leacul acela, preţios ca un juvaer pentru medicină, care se face din capul dispreţuitei şi veninoasei broaşte râioase.

În felul acesta, răbdătorul duce trăgea învăţături folositoare din tot ce vedea şi, cu ajutorul acestei aplecări spre meditaţie, în viaţa dusă departe de sufletul mulţimilor găsea copaci cu care să stea de vorbă, cărţi în pâraie, predici în pietre şi lucruri bune-n toate cele.

Ducele surghiunit avea o singură fiică, Rosalinda, pe care uzurpatorul duce Frederick o oprise la curte când îi surghiunise tatăl, ca să-i ţină de urât propriei lui fiice, Celia. Între aceste două domniţe se înfiripase o prietenie trainică pe care neînţelegerile dintre părinţii lor n-au stânjenit-o câtuşi de puţin, Celia străduindu-se pe cât îi stătea în putinţă să răscumpere nedreptatea înfăptuită de tatăl ei când îl descăunase pe tatăl Rosalindei. Ori de câte ori Rosalinda se întrista amintindu-şi de surghiunul părintelui ei şi de faptul că se afla la cheremul nedemnului uzurpator, singura grijă a Celiei era s-o mângâie şi să-i dea curaj.

Continuă citirea →