Arhive lunare: Mai 2013

40 de cărţi ce trebuie citite

carti de citit

Biblia

Cervantes – Don Quijote

Dostoievski – Crimă şi pedeapsă

Dostoievski – Idiotul

Dostoievski – Fraţii Karamazov

Seneca – Scrisori către Luciliu

Shakespeare – Hamlet

Shakespeare – Romeo şi Julieta

Molière – Avarul

Molière – Tartuffe

Continuă citirea →

Anunțuri

Mihail Drumeş – Viaţa şi opera

Drumes Mihail

Mihail Drumeş (pseudonim al lui Mihail Dumitrescu; 26.XI.1901, Ohrida, Macedonia — 27.11.1982, Bucureşti), romancier şi dramaturg.

Este fiul sârboaicei Despina (n. Gero) şi al meseriaşului macedonean Vasile Dimitrie (devenit Dumitrescu după ce s-a stabilit în România). Era elev la liceul din Balş când scotea o revistă şcolară, „Licăriri” (1915-1916), în care publica versuri şi proză semnate Mihai V. Demetrescu. După război, îşi continuă studiile la Craiova (liceul) şi Bucureşti (Facultatea de Filosofie şi Litere, absolvită în 1928), colaborând cu articole despre teatru şi cu proză la „Ştirea”, „Flamura” (revistă care i-a editat volumul de debut în 1927, pe când Drumeş era secretar de redacţie), „Rampa”. Ca funcţionar în Ministerul învăţământului (între anii 1928 şi 1937), a continuat să publice proză în „Dimineaţa”, „Convorbiri literare”, „Universul literar” şi în volume.

Succesul obţinut cu romanul Invitaţia la vals (1936) îi permite să-şi asume conducerea Editurii Bucur Ciobanul, unde, în special în perioada 1942-1947, va iniţia un amplu program de tipărire a cărţilor pentru copii şi tineret. Principalul furnizor de texte era Drumeş însuşi, care a rezumat biografii de oameni celebri (Dante, Gutenberg, Magellan, Mozart, Nobel ş.a.), a întocmit relatări despre mari invenţii şi realizări (locomotiva, telegraful, automobilul, avionul, Canalul Suez etc.), a făcut prelucrări din folclorul românesc, indian, arab, grec, german, danez, francez sau a repovestit capodopere literare aparţinând lui Homer, Defoe, Swift, Schiller, Goethe, Gogol, Mark Twain, Sienkiewicz. Zeci de astfel de broşuri au fost publicate sub pseudonimul Moş Ene, iar altele au fost semnate Barbu Apelevianu, Dinu Gherghel, Ilarie Magheru, Romulus Burghelea, Unchiul Victor etc. Multe dintre aceste prelucrări au fost difuzate şi la Radio. După o lungă pauză, revine cu noi romane şi cu versiuni modificate ale celor vechi, iar în câteva periodice (în special în „Oltul”) îi apar mărturisiri autobiografice şi proză istorică.

Continuă citirea →

Armura – Scurtă istorie

armura europeana din secolul XV

Armura – îmbrăcăminte protectoare care apără purtătorul împotriva armelor ofensive şi proiectilelor. Prin extensie, armura este şi un echipament de protecţie pentru animale, vehicule etc.

Războinicii preistorici foloseau apărători din piele şi coifuri. În sec. XI î.Hr., războinicii chinezi utilizau pielea de rinocer, iar în sec. V î.Hr., infanteria greacă purta o platoşă groasă (armură care acoperă corpul de la gât până la talie), formată din mai multe straturi de metal şi pânză. Cămăşile de zale au fost purtate în întreg Imperiul Roman, iar până în sec. XIV zalele au fost principalul tip de armură în Europa de Vest. Grecii şi romanii din Antichitate foloseau o armură formată din plăci rigide de metal, care a reapărut în Europa în sec. XIII şi a fost utilizată până în sec. XVII, când apariţia armelor de foc i-a dovedit inutilitatea. A dispărut treptat în sec. XVIII, dar coiful a reapărut în Primul Război Mondial şi a devenit o piesă de echipament standard.

Armura corporală modernă (vesta antiglonţ) acoperă pieptul, umerii şi zona ventrală, este un accesoriu flexibil întărit cu plăci de oţel, fibră de sticlă, carbură de bor sau straturi succesive de ţesătură de nailon, de tip kevlar.

sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol.1, Bucureşti, Editura Litera, 2010, pag. 292

Acum ori niciodată – Dicţionar de termeni istorici

primul razboi mondial

„Acum ori niciodată” – Sintagmă prin care s-a solicitat intrarea imediată a României în primul război mondial de către Franţa şi Rusia, două din statele Antantei.

sursa: Mariana Gavrilă, Mariana Maximescu (coord.), Dicţionar şcolar de termeni şi expresii istorice, Piteşti, Paralela 45, 2009

Activism – Dicţionar de termeni istorici

Andrei Saguna

Activism – Tactică de luptă politică utilizată în perioada dualismului austro-ungar de mitropolitul Transilvaniei, Andrei Şaguna, şi de Partidul Naţional Român din Banat, condus de Alexandru Mocioni. Adepţii activismului sperau ca prin implicarea lor în viaţa politică a Imperiului Austro-Ungar vor obţine recunoaşterea drepturilor naţionale ale românilor din Transilvania.

sursa: Mariana Gavrilă, Mariana Maximescu (coord.), Dicţionar şcolar de termeni şi expresii istorice, Piteşti, Paralela 45, 2009

Copilăria lui Honore de Balzac

Honore de Balzac

La 20 mai 1798, Laure Balzac a născut un băiat pe care a vrut să-l alăpteze şi care nu a trăit decât 33 de zile. Pentru acest motiv, de îndată ce se va ivi pe lume al doilea copil al lor, Honore, născut la 20 mai 1799, soţii Balzac îl încredinţară unei doici care locuia la Saint-Cyr-sur-Loire. Un an mai târziu i se alătură sora sa, Laure.

Honore nu i-a iertat niciodată mamei sale această separare: „Ce cusur fizic sau moral mă făcea să merit răceala mamei? Eram un copil venit pe lume din datorie, a cărui naştere e o întâmplare? Dat la o doică la ţară, uitat acolo de familia mea timp de trei ani, când m-am întors în casa părintească am fost atât de neluat în seamă încât stârneam mila oamenilor…”

Continuă citirea →

Bastilia – Scurtă istorie

Bastilia

Bastilia – Fortăreaţă medievală din Paris, care a devenit un simbol al despotismului. În sec. XVII-XVIII, a fost folosită ca închisoare de stat şi ca loc de detenţie a persoanelor importante. Pe 14 iulie 1789, la începutul Revoluţiei Franceze, mulţimea înarmată din Paris a cucerit fortăreaţa şi a eliberat prizonierii, o acţiune dramatică ce a ajuns să simbolizeze sfârşitul epocii ancien régime. Bastilia a fost demolată de guvernul revoluţionar din 1880. Ziua cuceririi Bastiliei (14 iulie) a devenit Ziua naţională a Franţei.

sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol.2, Bucureşti, Editura Litera, 2010, pag. 130

Dac-ar fi scris Shakespeare piesa asta

Shakespeare

Povesteşte Victor Eftimiu: „După premiera Cocoşului negru, foarte abătut, am rătăcit pe stradă fără ţintă şi fără consolare. Într-un târziu mi-am luat inima în dinţi şi am intrat la „Terasă“. Alexandru Davila prezida masa din dreapta. Indiferent de impresia unei seri ratate, continua să mă apere. Perfid, Cincinat Pavelescu mă consola cam aşa:

Dac-ar fi scris Shakespeare piesa asta, n-ar mai fi spus nimeni că e tâmpită… 🙂

O săptămână mi-a fost ruşine să ies pe stradă.”


sursa: Victor Eftimiu, Portrete şi amintiri, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1965

Tolstoi – Atunci când moartea nu-şi făcuse încă apariţia

lev tolstoi

În amintirile lui Lev Tolstoi, vremea copilăriei se confundă cu fericirea. Totuşi, când deschizând ochii, a privit în jur, i s-a părut că fericirea a fost şi abia a plecat.

„În toate familiile există perioade când bolile şi moartea nu şi-au făcut încă apariţia, când duc o viaţă liniştită… O perioadă ca aceasta a cunoscut mama în familia soţului ei până la moarte… Nimeni nu murise, nimeni nu era serios bolnav, afacerile încărcate ale tatălui începeau să se aranjeze. Toţi erau sănătoşi, veseli, prietenoşi. Tata îi distra pe toţi cu poveştile şi glumele sale.

Eu n-am mai prins vremea aceea. Când am început să-mi dau seama de viaţă, moartea mamei apucase să-şi pună amprenta pe traiul familiei noastre.”

sursa: Viktor Sklovski, Lev Tolstoi, Ed. Eminescu, 1986, pag. 24

Tolstoi – Primele amintiri

Lev Tolstoi

Tolstoi îşi începe astfel memoriile: „Iată primele mele amintiri pe care nu le pot evoca într-o ordine cronologică, deoarece nu mai ţin minte care fapte s-au petrecut înainte şi care în urmă. Nu ştiu măcar dacă unele din ele s-au depănat în vis ori s-au petrecut aievea. Iată-le. Sunt legat, aş vrea să-mi slobozesc mâinile şi nu pot. Plâng, ţip, nici mie nu-mi plac ţipetele mele, dar nu mă pot opri. Zăresc, aplecate deasupra mea, figuri pe care nu le recunosc. Deşi totul se petrece în penumbră, îmi dau seama că sunt două fiinţe; ţipătul meu nu le lasă rece, le nelinişteşte, dar tot nu mă dezleagă, iar eu ţip şi mai tare ca să le fac să înţeleagă ce vreau; ele cred că aşa trebuie (să mă ţină legat) pe când eu ştiu că nu e nevoie. Ca să le conving, mă pornesc pe un zbierat care-mi sparge şi mie urechile, dar nu-l pot conteni. Simt nedreptatea şi cruzimea, nu a oamenilor – se pare că lor le e milă de mine – simt însă cruzimea destinului şi mi se face milă de mine.

Continuă citirea →

Tolstoi şi soţia sa – Iubire, chin şi gelozie

Tolstoi si sotia sa

La Iasnaia Poliana, alături de Lev Tolstoi,  a trăit şi a muncit soţia sa, Sofia Andreevna Tolstaia. Viaţa i-a fost presărată de multe supărări; a fost geloasă, a visat că atât ea, cât si copiii ei se vor dedica literaturii, a sperat că va reveni tinereţea şi dragostea lui Lev Nikolaevici. Singura vină a acestei femei era că se născuse la 1844, în casa medicului de curte Andrei Evstafievici Bers şi a soţiei sale Liubov Aleksandrovna, din familia Islavin, că se căsătorise cu Tolstoi, în 1862, că făcuse mulţi copii cu el, că visase şi se străduise să-i facă fericiţi, că năzuise şi pe Lev Nikolaevici să-l facă fericit în felul în care erau fericiţi alţi oameni, că nu putuse fi fericită alături de el.

Continuă citirea →

Cum vă place – Povestire după piesa lui Shakespeare

Cum va place - William Shakespeare

Pe vremea când Franţa era împărţită în ţinuturi (sau în ducate, cum li se spunea), într-una dintre aceste provincii domnea un uzurpator, care îşi detronase şi surghiunise fratele mai mare, ducele legitim. Alungat astfel de pe domeniile sale, ducele se retrăsese cu câţiva curteni credincioşi în pădurea Arden; şi bunul duce trăia aici cu prietenii săi iubitori, care se învoiseră de dragul lui să plece de bunăvoie în exil, în timp ce pământurile şi veniturile lor îl îmbogăţeau pe făţarnicul uzurpator. Cu vremea se obişnuiră, şi viaţa uşoară, lipsită de griji pe care o duceau acolo le deveni mai scumpă decât pompa şi splendoarea stânjenitoare a vieţii de curtean. Trăiau aici cu toţii precum Robin Hood al Angliei, şi mulţi nobili tineri de la curte veneau în această pădure să-şi petreacă vremea cu inima uşoară, asemeni oamenilor erei de aur. Vara trândăveau în umbra plăcută a uriaşilor copaci din codru, privind hârjoneala căprioarelor sălbatice, şi iubeau atât de mult aceste fiinţe împestriţate şi nebunatice, care păreau afi locuitorii de baştină ai pădurii, încât le era sufletul greu când nevoia de a se hrăni cu vânat îi silea să le ucidă. Când vânturile reci ale iernii îi aminteau ducelui de soarta lui nefericită, le îndura cu răbdare şi spunea:

Vânturile astea îngheţate care-mi răzbat trupul sunt sfetnici buni: nu mă linguşesc, ci-mi arată adevărata mea stare şi, dacă muşcătura le e tăioasă, colţii nu le sunt nici pe departe atât de ascuţiţi ca ai răutăţii şi nerecunoştinţei. Găsesc că, oricâte cuvinte rele ar avea oamenii despre soarta potrivnică, poţi trage de pe urma ei şi unele foloase; ca şi leacul acela, preţios ca un juvaer pentru medicină, care se face din capul dispreţuitei şi veninoasei broaşte râioase.

În felul acesta, răbdătorul duce trăgea învăţături folositoare din tot ce vedea şi, cu ajutorul acestei aplecări spre meditaţie, în viaţa dusă departe de sufletul mulţimilor găsea copaci cu care să stea de vorbă, cărţi în pâraie, predici în pietre şi lucruri bune-n toate cele.

Ducele surghiunit avea o singură fiică, Rosalinda, pe care uzurpatorul duce Frederick o oprise la curte când îi surghiunise tatăl, ca să-i ţină de urât propriei lui fiice, Celia. Între aceste două domniţe se înfiripase o prietenie trainică pe care neînţelegerile dintre părinţii lor n-au stânjenit-o câtuşi de puţin, Celia străduindu-se pe cât îi stătea în putinţă să răscumpere nedreptatea înfăptuită de tatăl ei când îl descăunase pe tatăl Rosalindei. Ori de câte ori Rosalinda se întrista amintindu-şi de surghiunul părintelui ei şi de faptul că se afla la cheremul nedemnului uzurpator, singura grijă a Celiei era s-o mângâie şi să-i dea curaj.

Continuă citirea →

Florica Cristoforeanu – Personalităţi din Râmnicu Sărat

Florica Cristoforeanu

Florica Cristoforeanu (16 mai 1886, Râmnicu Sărat – 8 martie 1960, Rio de Janeiro) – soprană lejeră şi dramatică, mezzosoprană. Este fiica lui Vasile Cristoforeanu, primar al Râmnicului, care a făcut studii de Drept în Italia unde a cunoscut şi s-a căsătorit cu Anna Rossi, dintr-o familie de vechi cărturari şi artişti.

Viitoarea soprană a fost îndrumată de mama sa, cunoscătoare a unui vast repertoriu de canţonete, dar şi de tatăl său, cunoscător a nenumărate melodii populare româneşti. Debutează la 9 ani, într-un concert public în oraşul natal. Absolvă cursurile liceale la Bucureşti, unde a avut ca profesor de Limba română pe Ioan Slavici, la îndemnul căruia participă ca solistă vocală, pianistă sau dirijoare de cor, la cele mai multe din manifestările muzicale organizate în aceea vreme la Bucureşti. În 1903 pleacă în Italia, la un unchi al mamei, şi se înscrie la Conservatorul Giuseppe Verdi din Milano, pe care îl absolvă în 1907, cu medalia de aur.

Revenită pentru o vreme în ţară, susţine câteva concerte la Bucureşti şi Râmnicu Sărat. Pleacă în Italia, unde este angajată la Compania de operetă Capodistria din Trieste şi distribuită, în 1908, în rolul titular din Lucia di Lammermour. Cântă pe scenele teatrelor din Milano, Neapole, Bologna, Genova, Parma, Torino şi în turnee – Suedia, Norvegia şi Danemarca. Din 1911 este prim solistă în trupa de operetă condusă de Constantin Grigoriu, cu care efectuează turnee prin ţară, dar în 1913 revine în Italia, ca director al trupei de operetă Citta di Milano. Joacă în Eva pe scena teatrului Fosatti, după care va pleca în turnee în alte oraşe italiene şi apoi în Danemarca, Norvegia, la Buenos Aires şi Montevideo.

Din 1922 se dedică operei, fiind angajată prin concurs la renumita Scala din Milano, unde va lucra sub bagheta unor iluştri dirijori, printre care marele Arturo Toscanini. Interpretarea rolului Cio-Cio San din Madame Butterfly o cotează ca una din marele cântăreţe lirice ale lumii.

În cei peste 50 de ani de activitate, a cântat pe aproape toate marile scene din Europa şi America. Din 1924 şi până la retragerea sa, în 1940, a fost prezentă şi la majoritatea stagiunilor Operei Române din Bucureşti.

Căsătorită cu un italian, îşi păstrează numele care a consacrat-o şi-i amintea de meleagurile natale, cu nostalgia cărora s-a stins din viaţă în 1960 departe de ţară, la Rio de Janeiro.

sursa: Valeriu Nicolescu, Gheorghe Petcu, Buzău – Râmnicu Sărat: Oameni de ieri, oameni de azi, Buzău, Alpha MDN, 1999, pag. 477-479

Răsplata

amanta

Părinţii lui Guy de Maupassant nu se înţelegeau prea bine. O posibilă explicaţie a stării de tensiune din familie o aduce o scrisoare a lui Guy. El îi scrie mamei sale, pe la nouă ani, de la Lycee Imperial Napoleon din Paris:

Am fost primul la compunere. Ca răsplată, doamna de X m-a dus la circ cu tata. Se pare că îl răsplăteşte şi pe tata, dar nu ştiu pentru ce. 🙂

sursa: Armand Lanoux, Bel-Ami sau Viaţa lui Maupassant, Bucureşti, Ed. Univers, 1975, pag. 22

O petiţie neobişnuită

petitia

Pe vremea când Corneliu Moldovanu era directorul Teatrului Naţional, se pomeni într-o bună zi cu o petiţie foarte originală, semnată de talentatul actor George Franga. Văzând că nu mai era chip să se descurce cu leafa lui de atunci, Franga, un tip original, îi scrise directorului, următoarele cuvinte:

„Domnule Director General,
Mizerie…
Mizerie…
Mizerie…”

Cu umorul pe care scontase şi Franga, directorul Moldovanu îi răspunse, la rândul lui, original. Rezoluţia lui a fost ca în dreptul fiecărui cuvânt care exprima „mizerie”, să fie pusă câte o hârtie de cinci sute de lei. Încântat, Franga, glumind cu colegii lui, le spuse:

— Hei, să fi ştiut eu cum avea să rezolve cererea mea, o făceam pe două pagini!… 🙂

sursa: Adriana Lăzărescu, De la o anecdotă la alta, Bucureşti, Ed. Ion Creangă, 1980