Arhive categorie: Istoria lumii

Cum a schimbat Mesopotamia lumea?

Introducere
Mesopotamia reprezintă regiunea cuprinsă între râurile Tigru și Eufrat. Suprafața fertilă udată de aceste două râuri este cunoscută ca fiind „Leagănul Civilizației omenirii”, aici dezvoltându-se primele  societăți alfabetizate.

Primele orașe ale lumii
Cele dintâi orașe au apărut în Mesopotamia, în bazinele râurilor Tigru și Eufrat. Funcția inițială a acestor orașe timpurii era reglarea schimburilor comerciale, impuse de necesitatea de a schimba produse agricole pe altele care lipseau din zonă. Unul dintre cele mai dezvoltate orașe a fost Babilon. Zidurile sale atingeau înălțimea considerabilă de 27 de metri și erau considerate de necucerit. Majoritatea orașelor mesopotamiene aveau clădiri cu mai multe etaje.

Crearea scrisului
Scrierea a apărut în Mesopotamia, spre sfârșitul mileniului IV înainte de Hristos, ca metodă de a înregistra informații despre recolte și taxe. Această scriere, denumită cuneiformă, era realizată prin imprimarea în lutul umed a unor urme de formă ascuțită, triunghiulară. Pănă în 2500 înainte de Hristos, scrierea cuneiformă devenise suficient de dezvoltată pentru a reda emoții, precum frica și speranța.

Măsurarea timpului
Mesopotamienii au fost primii din istorie care au folosit un sistem de numerație cu baza 60 pentru măsurarea timpului. De aici derivă împărțirea minutului în 60 de secunde și a orei în 60 de minute. Ei foloseau un calendar lunar ce conținea 12 luni, cu o durată medie de 29,5 zile fiecare.

Banii
Mesopotamienii foloseau inele de argint cu mii de ani înainte de crearea primelor monede. Înainte de aceasta, mici obiecte de lut de diferite mărimi și forme erau folosite pentru comerț și troc. Existau cel puțin 16 tipuri diferite de astfel de „monede” de lut, ce reprezentau diverse lucruri, precum lapte de oaie, parfum și miere.

Sistemul medical
Medicina în Mesopotamia implica o combinație de ritualuri religioase și tratamente medicale. Medicii erau specializați, având propriile lor birouri, paturi și instrumente, și își înregistrau metodele de tratament și diagnostic în texte medicale.

Roata
Roata a fost inventată destul de târziu, cel mai vechi exemplar datând din 3500 înainte de Hristos, din Epoca Bronzului. Dovezile arată că mesopotamienii au folosit roata întâi pentru olărit, apoi au adaptat-o și pentru transport. Stindardul din Ur, un artefact datând din jurul anului 2600 înainte de Hristos, atestă folosirea carelor.

Codurile de legi
Codurile de legi au fost create în Mesopotamia. Cel mai cunoscut este Codul lui Hammurabi. Acesta curpinde 282 de legi ce se referă la o mare varietate de probleme, de la căsătorie până la furt. Codul lui Hammurabi a fost precedat de alte coduri de legi, precum Codul lui Lipit-Ishtar și cele scrise de regele sumerian Ur-Nammu, care a spus că scopul legilor sale este de a-i proteja pe cei slabi în fața celor puternici.

Sursa – Atlas istoric școlar, Referent științific de specialitate Dragoș Sebastian Becheru, Editura CD PRESS, 2017

Vă recomand să urmăriți prezentarea video pe Youtube – https://www.youtube.com/watch?v=PM_0VhlHqQQ

Cum a apărut omul? Viața în preistorie

GREUTĂŢILE CERCETĂRII

Omul de astăzi – la fel ca toate entităţile vii de pe pământ – s-a format în urma unei evoluţii îndelungate. Antropogeneza reprezintă un proces îndelungat, constând în mai multe trepte şi impasuri.

Începuturile se pierd în negura de acum mai multe milioane de ani. Această distanţă imensă în timp îngreunează cunoaşterea realităţii. Una dintre probleme rezidă din faptul că, din cauza numărului lor redus, strămoşii noştri îndepărtaţi au lăsat puţine urme. Vestigiile lăsate de activitatea acestui mic număr de indivizi au apărut întâmplător din adâncul peşterilor, din mlaştini, sau din straturi de rocă şi pietriş, în urma unor lucrări ce aveau ca scop transformarea peisajului. Din acest motiv nu avem o imagine clară, de necontestat despre preistorie. Cunoştinţele noastre fragmentare pot fi schimbate fundamental datorită unei noi descoperiri sau a unei noi interpretări date unei descoperiri mai vechi, aşa cum s-a întâmplat deseori în ultimele decenii. Însă cercetarea, depăşind piedicile şi erorile, ajunge tot mai aproape de realitate.

Viaţa din preistorie poate fi reconstituită doar prin colaborarea a numeroase ştiinţe. Arheologia, prin săpăturile efectuate, aduce la suprafaţă urmele materiale, geologia stabileşte vechimea straturilor în care s-au făcut descoperirile. Cei care se ocupă de antropologiecercetează oasele, dinţii şi stabilesc transformările biologice, unele etape de dezvoltare, caracteristicile acestora. Prin identificarea oaselor animalelor de odinioară, paleontologia descoperă ce au vânat şi mâncat oamenii din vechime.

DESPRINDEREA OMULUI DIN REGNUL ANIMAL

Oamenii de ştiinţă presupun că mamiferele superioare şi omul au avut un strămoş comun. De- a lungul a milioane de ani s-au născut noi variante ale acestuia. Apariţia omului nu este rezultatul unui fenomen liniar: anumite specii au evoluat spre maimuţe, apoi spre maimuţe antropoide, iar numeroasele specii dispărute fără urmaşi semnalează liniile moarte ale dezvoltării.

Acum aproximativ 2 milioane de ani a apărut în estul Africii prima specie de umanoizi, pe care ştiinţa a numit-o Homo habilis (omul muncitor). Care a fost factorul determinant al acestei evoluţii? În lupta pentru supravieţuire fiinţele se adaptează la mediu, de exemplu la condiţiile de climă în schimbare, la floră. Homo habilis a posedat numeroase caracteristici care l-au diferenţiat de regnul animal şi i-au asigurat succesul adaptării. În comparaţie cu dimensiunile corpului avea o cutie craniană mare (aproximativ jumătate din creierul omului de azi), umbla în două picioare, realiza unelte simple (de exemplu, folosea pietre devenite ascuţite prin spargere) şi e de presupus că ar fi cunoscut şi focul.

HOMO ERECTUS

În urmă cu 1,5 milioane de ani a apărut în mare parte din Africa şi Eurasia şi a dispărut acum 300 000 de ani, o altă specie de umanoizi Homo erectus (omul vertical). Numele său provine dintr-o eroare ştiinţifică: la început s-a presupus în mod greşit că este prima specie cu poziţie verticală. Era mai solid decât predecesorii săi şi capacitatea cutiei sale craniene era mai mare. În mod sigur cunoştea focul, folosea mai multe tipuri de unelte din piatră. Trăia în grupuri mai mari, într-o aşezare puteau trăi şi 50 de indivizi. În această perioadă a crescut ritmul evoluţiei datorită realizării de unelte, a vânătorii şi a adaptării la condiţiile mai vitrege provocate de o nouă glaciaţiune.

OMUL PREISTORIC

Urmele omului preistoric sau neanderthalian au fost descoperite din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi, pe măsura evoluţiei ştiinţei, au fost interpretate în mai multe feluri.

La început descoperirea din localitatea eponimă, craniul din Valea Neanderthal, a fost socotită ca reprezentând rămăşiţele unui soldat căzut într-un război recent. Apoi, a fost privit ca provenind de la un intermediar dintre Homo erectus şi omul de azi. În prezent, cercetătorii îl consideră a fi o variantă dispărută a omului de azi. Nici în prezent nu există unanimitate în privinţa stabilirii vechimii sale: a apărut în urmă cu 100 000 de ani (după alţii cu 400 000 de ani) şi a dispărut acum 50 000 de ani. Se presupune că a pierit sau s-a contopit cu strămoşul omului de azi. Zona principală de habitat a omului neanderthalian a fost Europa, vestul Asiei şi nordul Africii.

Craniul şi structura corpului se deosebesc mult de ale omului de azi. Craniul se distinge prin înălţimea redusă a calotei, partea posterioară puternic reliefată, frunte fugindă, arcade proeminente imense, maxilare puternice, lipsa bărbiei. Capacitatea cutiei craniene era mai mare ca a omului de azi. Era de statură joasă, cu membre masive, gât gros.

Comunităţile trăiau organizate în hoarde, se stabileau în peşteri. Vânau în grupuri, victimele lor erau atrase în gropi sau fugărite în prăpăstii. Activităţile lor mai complexe au determinat diviziunea muncii (bărbaţii vânau, femeile erau culegătoare). Un pas important l-a reprezentat apariţia vorbirii articulate. Morţii erau înmormântaţi în cadrul unui ritual, iar, pentru a-şi atinge scopurile, au apelat la vrăjitorie.

HOMO SAPIENS

În urmă cu aproximativ 300 000 de ani s-a dezvoltat din omul vertical strămoşul imediat al omului de astăzi, aşa-numitul Homo sapiens (omul raţional). Acesta a dispărut, dar acum aproximativ 30 000 de ani a apărut strămoşul omului de azi (Homo sapiens sapiens), al cărui craniu şi-a pierdut puternica reliefare din partea posterioară, a apărut bărbia, iar capacitatea craniană era în medie de 1500 cm3. Astfel s-a încheiat procesul de antropogeneză şi a început istoria omului de azi.

Oamenii care trăiesc în prezent constituie o singură specie. Însă, pe parcursul populării planetei, adaptarea la mediu a dus la formarea mai multor rase, care se diferenţiază prin culoarea pielii, structura corpului, statură. În prezent diferitele rase trăiesc amestecate, apariţia lor se poate lega însă de diferite continente: europoizii (Europa, vestul Asiei, nordul Africii), mongoloizii (estul Asiei, America), negroizii (Africa) şi australoizii (Australia).

Omul a dezvoltat mai departe uneltele (harponul, sapa din coarne de cerb), a descoperit arcul şi săgeata. Acestea au crescut eficacitatea vânătorii. Imaginea despre Lumea de Dincolo a devenit mai complexă, lucru sugerat de înmormântările în poziţie chircită.

Omul epocii paleolitice a realizat şi o serie de creaţii artistice, din motive de cult şi pentru plăcerea proprie. În numeroase peşteri au fost descoperite desene rupestre, picturi care reprezentau animale, scene de vânătoare. Aceste creaţii artistice minunate puteau servi la creşterea succesului la vânătoare, cum a dovedit etnografia a numeroase populaţii primitive. Cele mai frumoase urme ale artei preistorice, păstrate până azi, se găsesc în peşterile din sudul Franţei (Lascaux) şi Spania (Altamira).

Sursa – Szaray Miklos, Istorie 9 pentru liceu, Traducerea Dr. Bodo Cristina, Octatasi Hivatal, 2006

Vă recomand să urmăriți și prezentarea video pe Youtube – https://www.youtube.com/watch?v=mx97MlJBc6g

Samuraii. O istorie a războinicilor japonezi

Samuraii reprezentau casta războinică a Japoniei medievale, o pătură puternică de soldaţi călare ce au ajuns la putere ca servitori ai nobililor feudali şi ca braţ militar al curţii imperiale, pentru ca apoi să instituie o nouă ordine naţională.

Asemenea vikingilor din Scandinavia, ei erau iniţial oameni care nu aveau nimic de pierdut şi cucereau teritorii prin forţa armelor.

Asemenea cavalerilor Europei cruciate, şi-au exportat priceperea militară şi în câteva expediţii dincolo de hotare.

Însă, contrar unei concepţii moderne greşite des întâlnite, samuraii nu au fost o creaţie exclusiv „japoneză”. De-a lungul întregii istorii a Japoniei, marile influenţe tacite sunt China şi regatul său vasal, Coreea, înfăţişat fie ca o primejdie cu care trebuia luptat, fie ca un izvor de cultură şi tradiţie, ca tărâm al bogăţiei sau negoţului şi al aristocraţilor refugiaţi.

Împăratul „chinez” sau, mai bine zis, cuceritorul mongol al Chinei, Kubilai-Han, a fost cel care, fără voia sa, i-a unit pe samurai în momentul lor de glorie – energica apărare a Japoniei în secolul al XIII-lea. Perspectiva de a cuceri China i-a împins pe samurai la nefasta invazie a Coreei de la sfârşitul secolului al XVI-lea. Însă, cu un mileniu înainte, primii samurai au apărut tot ca reacţie la un sistem militar împrumutat de la chinezi, ce a dat greş odată exportat pe teritoriul Japoniei.

Originea imaginii lor se datorează în mare măsură războaielor de frontieră de pe un teritoriu considerat acum japonez, dar care la vremea aceea era în mod clar străin. Şi totuşi, în ciuda unor contacte periodice cu alte spaţii pentru a-şi defini şi redefini imaginea de sine, mai bine de 700 de ani samuraii s-au luptat mai ales între ei. Rămas în conştiinţa cititorilor moderni drept un element esenţial al sufletului Japoniei, sistemul lor a fost dărâmat chiar de începuturile modernităţii.

Literal, cuvântul samurai înseamnă scutier sau slujitor. A fost folosit prima oară pentru a-i desemna pe funcţionarii mărunţi din vechea Japonie – o clasă de războinici ce a apărut la începutul Evului Mediu ca o gloată zgomotoasă, înainte ca pătura cavalerilor să înceapă să capete privilegii, propriile domenii feudale şi, odată cu ele, năzuinţa spre cultura înaltă.

Pe măsură ce viaţa războinicului de succes a început să însemne prăzi şi avuţii, şi ţinuta acestor militari a devenit mai ostentativă. La fel şi lupta lor personală cu însăşi ideea de loialitate. De-a lungul întregii istorii a samurailor, chestiunea loialităţii e un refren constant. Loialitate faţă de cine – un pretendent sau altul, un general sau altul? Loialitate faţă de ce – instituţia imperială, reprezentantul ei marţial, starea de fapt a lucrurilor ori chiar ideea unei noi ordini, dacă ar fi putut fi răsturnată ordinea existentă?

Un etos al constanţei şi neînfricării sinucigaşe a creat un cult cvasireligios al luptei în sine, în care samuraii, actori vanitoşi, îşi etalau vitejia în demonstraţii de forţă periculoase. Primele bătălii ale samurailor, cel puţin în măsura în care au supravieţuit descrieri ale acestora, prezintă un caracter ritualic, teatral, învingătorii ieşind în faţă, călare, ca să-şi declame numele şi descendenţa; era importat ca aceia ucişi de cineva să fie contorizaţi, iar performanţa acestuia să fie remarcată. Samuraii purtau adesea steaguri personalizate, ca să fie clar cine face victime în luptă, iar mulţi aveau armuri distinctive, bogat ornamentate, cu coifuri menite să atragă privirile, decorate cu coarne de drac, de pildă, cu semiluni ori cu capete de demoni. În epoca târzie, unii războinici bătrâni deplângeau uniformitatea câmpului de luptă modern şi egalitarismul neplăcut şi dezonorant permis muschetarilor neîndemânatici ce aveau voie să ţintească şi să tragă după numai câteva zile de instrucţie, în loc să-şi dedice viaţa studiului luptei cu arcul şi cu sabia.

Samuraiul trebuia să fie soldatul perfect, respectând un cod marţial draconic dezvoltat mult mai târziu: Bushido – „calea războinicului”. Onoarea, vitejia şi curajul în luptă erau mai presus decât viaţa însăşi. Unul dintre cei mai faimoşi samurai a fost Kusunoki Masashige – astăzi, în faţa Palatului Imperial din Tokyo, statuia sa ecvestră domină peisajul. Primind ordin să se avânte într-o luptă pe care ştia că nu o poate câştiga, el s-a angajat totuşi într-o ofensivă şi a murit afirmându-şi dorinţa de a avea încă şapte vieţi pe care să le jertfească pentru ţara sa. Mai târziu a devenit emblema neoficială a piloţilor kamikaze din al Doilea Război Mondial.

Faptul cel mai cunoscut rămâne că samuraii trebuiau să prefere moartea dezonoarei. Ca să-şi dovedească neînfricarea, samuraii sinucigaşi practicau seppuku – spintecarea pântecelui, numită vulgar harakiri. Aceasta era socotită cea mai cumplită şi mai îngrozitoare moarte de care poate avea parte un om, un soi de tortură voluntară căreia i se supuneau samuraii hotărâţi să demonstreze că au un scop nobil.

Sfârşitul exact al erei samurailor este controversat. Ultima sa bătălie s-ar putea spune că a avut loc în 1638, când o mână de veterani, dintre care o bună parte creştini, au condus, în sud, o revoltă nefastă împotriva celui de-al treilea shogun Tokugawa. Rebeliunea a fost zdrobită fără milă, bărbaţii şi familiile lor au fost masacrate, transmiţând un mesaj clar către întreaga Japonie. Iată cuvintele shogunului însuşi: „Gata cu războaiele”. S-a impus o politică izolaţionistă, blocând influenţele creştinismului şi ale străinilor.

În următorii 200 de ani, Japonia a fost un stat poliţienesc pe cât de înfloritor, pe atât de temător – samuraii reprezentau 10% din populaţie, proporţie menţinută prin legi somptuare stricte. Păturile de jos se chinuiau să întreţină o elită războinică ce nu mai avea bătălii de purtat, iar samuraii înşişi se pierdeau în munci birocratice, brigandaj şi uneori sărăcie. Unii mureau în vendete provocate de tot mai încâlcitele reguli de bună-cuviinţă şi de conduită. Alţii, nemaiavând cum să-şi câştige existenţa odată cu moartea sau dezonorarea stăpânului lor, ajungeau cavaleri rătăcitori (ronini) sau plecau în ţări străine ca să lupte în războaiele altora. Unii chiar făceau un pas care ar fi fost inimaginabil pentru înaintaşii lor, renunţând la statutul de samurai ca să se facă negustori sau fermieri.

De-a lungul istoriei Japoniei, deseori e greu să-ţi dai seama cine se află de fapt la cârmă. În ceea ce priveşte ultimul mileniul, s-a acceptat în general că autoritatea supremă o aveau împăraţii. Chiar şi aşa, încă dinainte să înceapă propriu-zis epoca samurailor, numeroşi împăraţi nu au fost decât nişte marionete în mâinile regenţilor lor, precum puternicii membri ai familiilor Soga şi Fujiwara. Din 1192 până în 1333, împăraţii au fost obligaţi să-şi delege autoritatea shogunatului Kamakura, nouă generaţii de generalisimi, a căror autoritate era absolută şi preponderent ereditară. Şi totuşi, din 1203 până în 1333, fiecare dintre shogunii Kamakura i-a delegat la rândul său autoritatea unui shikken sau regent shogunal, puterea din spatele tronului, fiecare ales din familia puternicei soţii a primului shogun. Într-o autoritate atât de stratificată, mai putem spune cine era de fapt în vârf?

Maşinaţiuni asemănătoare întâlnim şi în perioada următoare, Muromachi, când shogunii din familia Ashikaga, proaspăt ajunsă la putere, s-au implicat curând în acţiuni rivale de revendicare a tronului imperial şi în amestecurile unui împărat „retras”, care numai retras nu era. Războaiele de unificare de la sfârşitul secolului al XVI-lea au încheiat violent perioada Muromachi, iar ultima dinastie de shoguni, familia Tokugawa, a devenit conducătoarea de facto a Japoniei între 1603 şi 1867. Poziţia shogunului Tokugawa şi cea a slujitorilor săi samurai a fost în schimb tragic subminată de întoarcerea masivă a străinilor, în special a „Corăbiilor Negre” din Statele Unite ale Americii, care au forţat Japonia să-şi redeschidă graniţele vizitatorilor străini, un triumf al diplomaţiei canonierelor.

Nereuşind să-şi îndeplinească funcţia principală, de a „lupta cu succes împotriva barbarilor”, shogunul nu a mai rezistat mult. A fost înlăturat în timpul Restauraţiei Meiji, ce a început ca o competiţie între elite de samurai rivale, dar s-a încheiat cu redobândirea de către împărat a rolului nominal de conducător al statului. La scurt timp după aceea casta samurailor a fost oficial desfiinţată, iar ultimii săi membri au intrat în structurile militare moderne ori s-au pierdut printre oamenii de rând.

Vă recomand să urmăriți și prezentarea video pe Youtube – https://www.youtube.com/watch?v=fK8xyL_oQ_E

Sursa – Jonathan Clemens, Scurtă istorie a samurailor, Traducere de Iuliana Dumitru, Polirom, 2016

Lumea Nouă – Marea dramă a descoperirii

Descoperirile lui Columb au schimbat radical viaţa europenilor, dar şi a oamenilor din întreaga lume. Călătoriile sale aveau să ducă la răspândirea civilizaţiei occidentale în America şi în alte părţi ale lumii. Cu toate acestea, pentru populaţiile indigene din aceste regiuni, epoca explorărilor a fost începutul unei perioade de suferinţe.

Importanța puterilor maritime

Șase ani după ce Columb a descoperit San Salvador, în 1492, Vasco da Gama din Portugalia a înconjurat Capul Bunei Speranţe şi a ajuns în India. În curând, regiunea Goa din India a fost ocupată de portughezi. Goa a fost transformată într-un centru comercial şi o bază militară. În urmărirea comerţului cu mirodenii, influenţa Portugaliei avea să se răspândească în Ceylon, Java și insulele Moluce. Portugalia şi-a înfiinţat ulterior o bază în Macau, în apropiere de Hong Kong, pentru a o folosi în comerţul său cu China. Portughezii au ajuns pentru prima dată în Tanegashima, Japonia, în 1453. Timp de aproape cinci decenii, Portugalia a devenit una dintre cete mai puternice ţări din Europa, deoarece monopolizase comerţul cu Orientul.

Între timp, în urma descoperirilor lui Columb, Spania trimitea noi şi noi valuri de colonişti pe continentul Americii de Sud. Spania îşi extinse posesiunile coloniale în prima jumătate a secolului al XVI-lea, ştergând orice urmă a civilizației Inca din Peru şi a imperiului aztec din Mexic. Uriaşe cantităţi de aur au fost importate din noile colonii, iar Spania s-a metamorfozat în cea mai bogată naţiune din Europa. Centrul comerţului european s-a mutat din Italia şi Flandra în Peninsula Iberică, provocând declinul Europei centrale.

Cantitățile uriaşe de metale preţioase care inundau Europa prin Spania au provocat o schimbare în economia continentului, care a fost denumită Revoluția Prețurilor. Libera circulație a acestor metale preţioase a provocat un vârf de inflație în Europa, aşa că în secolul al XVI-lea prețurile mărfurilor s-au triplat în Europa. Această schimbare economică a provocat o scădere treptată a puterii economice a nobilimii din Europa, din ce în ce mai mulți bani ajungând în mâinile negustorilor şi ale fabricanților. Această îmbogățire a ridicat statutul social al clasei comerciale. Metalele preţioase care ajungeau din abundență în Europa au fost de asemenea folosite la schimb pentru mărfuri aduse din Orient, ceea ce a dus la creşterea preţurilor mărfurilor și în acea parte a lumii.

O revoluţie alimentară a cuprins întreaga lume

Metalele preţioase n-au fost singurul lucru adus din Lumea Nouă. Au fost răspândite astfel şi multe plante de cultură pe care europenii nu le mai văzuseră. Tutunul, dovlecii, roşiile şi ananasul s-au numărat printre aceste alimente exotice. Prin comerţ, aceste plante de cultură s-au răspândit în Africa şi Asia, iar peisajul alimentar al lumii întregi s-a schimbat pentru totdeauna.

În special cartofii aveau să devină un aliment de bază în nordul Europei. Răspândirea cartofului a fost lentă prin comparaţie cu cea a altor legume. Cartofii erau cultivaţi numai în ţinuturile înalte din Anzi, ceea ce a dus la o descoperire întârziată de către europeni şi, chiar după ce a început importul lor în Lumea Veche, europenii nu au crezut iniţial că sunt un aliment. Până la sfârşitul secolului al XVI-lea, planta de cartof era apreciată în esenţă pentru florile sale frumoase. Avea să treacă un secol înainte să fie cunoscuți cartofii drept aliment. Varietăţile din Europa ale cartofului nu fuseseră niciodată folosite în acest scop, iar culoarea şi forma cartofilor îi făcea puţin apetisanţi. Totuşi, această prejudecată împotriva cartofului avea să se stingă treptat, deoarece foametea a devenit tot mai frecventă în secolul at XVII-lea. Popularitatea cartofului a crescut deoarece putea fi cultivat în regiunile reci sau sterpe care erau neprielnice altor tegume. Astfel, cartoful a fost acceptat ca un aliment de bază în regiuni precum Germania şi Irlanda.

Pe de altă parte, cultivarea tutunului, porumbului şi a ardeiului iute s-a răspândit foarte repede în întreaga lume, prin comparaţie cu cea a cartofului. Porumbul nu a fost folosit ca aliment de bază în Europa decât de oamenii săraci. Totuşi, porumbul creştea bine în regiuni calde, tropicale, iar cultivarea sa a înflorit în Africa şi Asia. Porumbul avea să devină un aliment de bază în regiunile cu o cerere mare pentru recolte care creşteau rapid şi dădeau un randament mare.

Când a fost introdus prima oară în Europa, ardeiul iute era considerat o mirodenie preţioasă. Gustul său picant i-a câştigat o mare popularitate în sudul Asiei şi al Indiei, după ce a fost introdus acolo de portughezi. Acesta avea să devină un important ingredient al felului de mâncare coreean kimchi şi în cele din urmă a ajuns şi în Japonia.

Tutunul a fost o altă plantă de cultură din Lumea Nouă care s-a răspăndit repede în restul lumii. A fost importat în cantităţi uriaşe datorită popularităţii sale şi a devenit o marfă scumpă, precum aurul şi argintul. Tutunul a fost considerat la început o plantă medicinală care putea vindeca nenumărate afecţiuni. Tutunul a devenit familiar ca un articol de băcănie de lux în secolul al XVI-lea. Avea să fie importat şi cultivat în Filipine de spanioli în a doua jumătate a acelui secol. Englezii şi olandezii au început şi ei să folosească tutunul ca o marfă bună de comercializat oriunde s-ar fi dus în lume. Tutunul se răspândise în toată lumea în mai puțin de un secol de la aducerea sa din Lumea Nouă.

Pe lângă aceste plante, cauciucul natural a fost şi el adus din Lumea Nouă. Seva arborelui de cauciuc adusă în Europa avea o gamă limitată de utilizări, dar în anii 1800 un om de ştiinţă american avea să amestece cauciuc topit cu sulf, mărindu-i astfel elasticitatea. De atunci, cauciucul a fost folosit ca un important material industrial, iar cultivarea sa avea să se răspândească în Asia şi Africa.

Agenţii patogeni trec oceanul

Exploratorii din acele vremuri au adus însă din Lumea Nouă şi boli noi. Membrii echipajului expediției lui Columb au fost expuşi la sifilis, o boală necunoscută în Europa. Aceasta s-a răspândit cu repeziciune în rândurile populației Europei, care nu dezvoltase nici un fel de imunitate la această maladie. Se spune că însuşi Columb a fost infectat cu această boală, simptomele sale devenind tot mai pronunțate în ultimii ani ai vieții. Sifilisul a fost apoi răspândit de către europeni în India şi în insulele Moluce. Această boală ajunsese deja în China în anul 1504 şi a apărut pentru prima dată în Japonia după numai un deceniu. În doar douăzeci şi cinci de ani, sifilisul se răspândise pe întreaga planetă.

Latura întunecată a Lumii Noi

Descoperirea Lumii Noi de către Columb nu a avut decât efecte dezastruoase pentru populația nativă care a trăit aici în pace până în secolul al XV-tea. Pentru băştinaşii acestui continent, creştinismul nu a fost o religie a mântuirii, ci un crez diabolic, folosit ca să justifice masacrele şi jafurile. Istoria Lumii Noi după descoperirea sa de către Columb este o istorie a jafurilor şi omorurilor.

Pentru unii, descoperirea Lumii Noi are o latură întunecată. Cu toate acestea, este de asemenea adevărat că prin acțiunile lui Columb, ținuturi şi oameni care le erau necunoscuţi europenilor şi asiaticilor au ieşit la lumină. Renumele lui Columb de brav aventurier al epocii explorărilor nu va dispărea probabil niciodată.

Urmăriți prezentarea video pe Youtube – https://www.youtube.com/watch?v=zjun3G5odQE

Sursa – Cristofor Columb, 100 de personalități. Oameni care au schimbat destinul lumii, Nr. 36, DeAgostini

Instruirea și educația în Roma antică

educatia in roma anticaInstruirea tinerilor în Roma antică urma traseul binecunoscut lumii elenistice. Cunoştinţele primare erau, de cele mai multe ori, asigurate de un pedagog, care putea fi un sclav cultivat, copilul fiind învăţat să citească şi să scrie. Ulterior, acesta urma ciclul secundar de 4 ani, unde se studiau gramatica, retorica, muzica, matematica sub îndrumarea unui profesor. Un rol important în educarea şi instruirea tinerilor l-au avut profesorii greci, care au venit în număr mare la Roma, începând cu sec. II î.Hr.

Instruirea se baza pe memorarea unor lungi pasaje din autorii latini Naevius, Ennius ş.a., care făceau obiectul unor chinuitoare ore de curs, ce se terminau deplorabil pentru elevii neatenți sau mai puţin silitori. Un rol important i se atribuia şi studierii literaturii greceşti, care se făcea separat de cea latină.

Continuă citirea →

Cei mai mari inventatori care au existat vreodată

 

Odată la Heidelberg s-a excavat un șanț adânc. Acolo, sub pământ, au găsit un os de om. O mandibulă. Dar oamenii de astăzi nu mai au mandibule așa de solide și de puternice. Și cu dinți așa de puternici. Sunt sigur că omul căruia i-a aparținut mandibula putea să muște zdravăn. Și trebuie să fi trăit cu mult timp în urmă, altfel osul nu ar fi fost îngropat așa de adânc în pământ!

În altă parte a Germaniei, în Neanderthal, s-a descoperit un craniu. Craniul unui om. Nu trebuie să te îngrozești, era chiar foarte interesant. Pentru că astfel de cranii nu mai există nici ele astăzi. Omul nu avea o frunte propriu-zisă, ci niște umflături mari deasupra sprâncenelor. Dar cum noi gândim cu ce avem în spatele frunții, dacă omul acesta nu avea cine știe ce frunte, poate că gândea mai puțin. În orice caz, gânditul trebuie să-i fi dat mai mult de furcă decât nouă. Așadar, au existat odată oameni care gândeau mai puțin și puteau mușca mai bine decât putem noi astăzi. Cel puțin așa se credea atunci când s-a descoperit craniul. Și s-a crezut asta până nu demult.

,,Stai!” o să spui. ,,Nu așa ne-a fost înțelegerea. Când s-a întâmplat asta, ce erau oamenii aceștia și cum a fost de fapt?”

Continuă citirea →

Originea și evoluția omului

primii oameniDinozaurii mai stăpâneau Pământul atunci când a apărut veverița arborescentă, acesta fiind primul animal asemănător primatelor. În urmă cu 55 de milioane de ani s-au dezvoltat de asemenea strămoșii lemurienilor existenți în prezent, cu mâinile și picioarele cu care puteau apuca, vederea binoculară și creiere de dimensiuni destul de mari. Primele maimuțe au apărut în urmă cu aproximativ 30 de milioane de ani și antropoidele au apărut cu opt până la zece milioane de ani în urmă.

Lucy scheletPRIMII STRĂMOȘI AI OMULUI

În urma cercetărilor la nivel molecular, observațiile sugerează că primii strămoși ai omului s-au desprins din cei ai cimpanzeilor, în urmă cu aproximativ cinci milioane de ani. Fosilele care sunt cel mai probabil schelete ale strămoșilor omului provin din estul și sudul Africii. În 1974, scheletul unui posibil strămoș, cu o vechime de trei milioane de ani, numit Australopithecus, a fost descoperit lângă Hadar, în Etiopia. Antropologii au descoperit că exemplarul era femelă și l-au botezat „Lucy“. Lucy avea un craniu de antropoid și un creier mic, dar brațele ei erau scurte și putea să se deplaseze pe lungile membre inferioare. O familie de o specie asemănătoare a lăsat probabil în urmă, în urmă cu 3,6 milioane de ani, urmele fosilizate găsite la Laetoli, în Tanzania.

Richard LeakeyNu este clar care sau dacă vreuna dintre speciile de Australopithecus a fost înrudită direct cu oamenii de azi. Totuși, o nouă specie care a apărut cu aproximativ 1,8 milioane de ani în urmă se înrudește aproape sigur direct cu omul. În 1984, un grup de antropologi condus de Richard Leakey, a dezgropat scheletul unui copil în vârstă de 12 ani, lângă lacul Turkana din Kenya. Scheletul avea o vechime de 1,5 milioane de ani și aparținea unei specii numită Homo erectus care, în traducere, înseamnă „om biped“. Apariția acestei specii este caracterizată de o modificare pregnantă a calității instrumentelor din piatră, de la pietre prelucrate primitiv până la topoare de mână și dălți cizelate atent. Homo erectus era un călător și un explorator, exemplarele răspândindu-se din Africa în Europa și până în China și Java.

UN STRĂMOȘ COMUN

homo sapiensExistă dovezi care arată că ultimul capitol al evoluției omului a început în Africa, în urmă cu aproximativ 500.000 de ani. Similitudinile care apar în bagajul genetic al tuturor oamenilor existenți în prezent sugerează că aceștia au avut un strămoș comun în acea perioadă.

Schimbarea climei și gândirea lor iscoditoare i-au atras pe acești oameni către nordul Europei, bogat în tot felul de animale, dar confruntându-se încă cu efectele erei glaciare. La acea vreme un Homo sapiens adaptabil învățase cu siguranță să aprindă focul. În urmă cu aproximativ 200.000 de ani, o subspecie, numită de comun acord neanderthalieni, s-a mutat în Germania de astăzi și în vestul Europei. În urmă cu 35.000 de ani însă, acestora le-au luat locul adevărații oameni moderni.

Oamenii au schimbat fața Pământului. Cu creierii lor evoluați, aceștia au reușit să producă unelte și să comunice prin intermediul limbajului. Mărturii în sedimentele oceanelor atestă capacitatea oamenilor de a folosi focul și oferă indicii privind incendiile în masă din savanele africane. În urmă cu aproximativ 10.000 de ani, se încheia ultima eră glaciară iar schimbarea climei avea drept consecință faptul că omul nu se mai putea baza pe cirezile de animale sălbatice și pe pășunile naturale. În schimb, a început să facă defrișări, să planteze semințe și să păstorească vite. Această perioadă a marcat începuturile agriculturii, iar sursele de hrană mai sigure au permis ca o parte a populației să construiască temple și palate, să fondeze primele cetăți și să se dezvolte din punct de vedere cultural și artistic, creând ceea ce se numește în prezent civilizație.


sursa: Enciclopedia științelor, Editura Kingfisher

Cum trăiau grecii?

cum traiau grecii

Oameni liberi și sclavi

În toate aspectele privitoare la guvernare, democraţia greacă recunoştea o singură clasă de cetăţeni – oamenii liberi. Fiecare cetate greacă era alcătuită dintr-un număr mic de cetăţeni născuţi liberi, dintr-un număr mare de sclavi şi câţiva străini. Din când în când (de obicei pe timp de război, când era nevoie de bărbaţi pentru armată), grecii se arătau dispuşi să confere drepturi de cetăţenie şi „barbarilor“, cum le spuneau străinilor.

Însă aceasta era o excepţie. Cetăţenia ținea de naştere. Erai atenian fiindcă, înaintea ta, tatăl şi bunicul tău fuseseră atenieni. Oricât de mari ţi-ar fi fost meritele ca negustor sau soldat, dacă te născuseşi din părinţi ne-atenieni rămâneai „străin“ pe veci.

Prin urmare, când nu era condus de un rege sau un tiran, oraşul grec era guvernat de oameni liberi, iar acest lucru nu ar fi fost posibil fără o armată mare de sclavi care întreceau numărul cetăţenilor liberi în proporţie de cinci sau şase la unu. Sclavii îndeplineau acele sarcini cărora noi, modernii, trebuie să le dedicăm majoritatea timpului şi energiilor dacă vrem să ne întreţinem familia şi să plătim chiria apartamentului. Sclavii găteau, coceau pâinea şi făceau sfeşnice pentru toată cetatea. Ei erau croitorii, tâmplarii, bijutierii, învăţătorii, contabilii şi ei vedeau de prăvălie sau atelier când stăpânul mergea la întrunirile publice să discute probleme de război și pace, se ducea la teatru să vadă ultima piesă a lui Eschil ori să asculte o discuţie despre ideile revoluţionare ale lui Euripide, care cutezase să exprime anumite îndoieli în legătură cu atotputernicia măreţului zeu Zeus.

De fapt, Atena antică semăna cu un club modern. Toţi cetăţenii născuţi liberi erau membri ereditari şi toţi sclavii erau servitori ereditari care se îngrijeau de necesităţile stăpânilor, şi era foarte plăcut să fii membru al organizaţiei.

Continuă citirea →

Ultimul suspin al maurului

king-boabdil2 ianuarie 1492 „Sunt ale tale, mărite rege, dacă asta a fost voința lui Allah”, a spus Boabdil,  conducătorul Granadei, în timp ce-i înmâna cheile orașului regelui Ferdinand de Aragon, după un asediu care durase nouă luni, dar, practic, fără vărsare de sânge. 

Așadar, în această zi, cu peste cinci secole în urmă, ultima fortăreață maură din Spania a capitulat în fața puterii zdrobitoare a regilor catolici, Ferdinand și Isabela. Maurii, care sosiseră în Spania cu aproape opt sute de ani în urmă, în 711, au  fost în sfârșit înfrânți. Porțile cetății Granada au fost deschise larg pentru a-i îngădui lui Ferdinand să intre, având asupra lui marea cruce din argint pe care o purtase cu el pe tot parcursul acestei cruciade de opt ani. 

Umilit de această capitulare, Boabdil a părăsit cetatea însoțit de suita lui și nu s-a mai întors niciodată. Ajuns pe o culme înaltă a munților Alpujarras, s-a oprit ca să mai arunce o privire către cetatea pe care o pierduse. Întorcându-se către mama  lui, care călărea alături de el, o lacrimă i s-a prelins pe obraz. Dar în locul compasiunii la care se aștepta, mama l-a dojenit cu dispreț: „Te pricepi să plângi ca o muiere pentru ceea ce nu ai fost în stare să aperi ca un bărbat”.

Continuă citirea →

Bătălia de la Austerlitz

AusterlitzAstăzi se împlinesc 212 ani de la Bătălia de la Austerlitz (2 decembrie 1805) – Prima înfruntare din Războiul împotriva Celei de-a Treia Coaliţii, una dintre cele mai importante victorii ale lui Napoleon.

În bătălia care a avut loc lângă Austerlitz, în Moravia (în prezent Slavkov u Brna, Republica Cehă), armata lui Napoleon, compusă din 68 000 de oameni, a învins cei aproape 90 000 de soldaţi ruşi şi austrieci de sub comanda ţarului Aleksandru I şi a lui Mihail Kutuzov.

Continuă citirea →

Atacul de la Pearl Harbor

Pearl_Harbor 1941 atacAtacul de la Pearl Harbor (7 decembrie 1941) – Atac aerian surpriză al Japoniei asupra bazei militare navale a SUA din portul Pearl Harbor, aflat pe insula Oahu din Hawaii, care a avut ca rezultat grăbirea intrării SUA în Al Doilea Război Mondial.

În deceniul care a precedat acest eveniment, relaţiile dintre SUA şi Japonia se înrăutăţiseră considerabil, mai ales după ce aceasta din urmă încheiase o alianţă cu puterile Axei (Germania şi Italia) în 1940. Până la sfârşitul lui 1941, SUA întrerupseseră toate relaţiile comerciale şi financiare cu Japonia. Pe 26 noiembrie 1941, o flotă japoneză s-a îndreptat către un punct aflat la 440 km N de Hawaii şi de acolo au fost lansate cca 360 de avioane. Primul avion de bombardament a ajuns la Pearl Harbor la 7.55 dimineaţa, ora locală, fiind urmat de avioane încărcate cu torpile, bombardiere şi avioane de luptă, care au atacat în valuri succesive. Din cauză că detaşamentele de cercetare nu aveau mai deloc date, dar şi pentru că multe nave nu aveau suficient personal, căci era duminică, baza nu s-a putut apăra eficient. Vasul Arizona a fost complet distrus; Oklahoma răsturnat; California, Nevada şi Virginia de Vest au fost scufundate; peste 180 de avioane au fost distruse şi numeroase alte nave avariate. În plus, peste 2 300 de oameni, care făceau parte din personalul militar, au fost ucişi.

Continuă citirea →

Iliada și Odiseea. Rezumate

calul troianIliada. Această operă povestește despre luptele purtate de grecii ahei pentru cucerirea cetății Troia. Din rândul acestora făcea parte eroul Ahile. Conflictul dintre ahei și troieni a durat zece ani. În cele din urmă, printr-un vicleșug, grecii au reușit să intre în cetatea Troia ascunși în interiorul unui cal uriaș din lemn. Astfel, troienii au fost înfrânți, iar cetatea lor a fost distrusă.

Continuă citirea →

Prima Cruciadă. Cucerirea Ierusalimului (II)

cruciada

Măcelul

În noaptea de 13 iulie, cruciaţii erau pregătiţi. Pe un ton înverşunat, preoţii le ţineau predici înflăcărate. Mangonelele au început să lanseze proiectile în zidurile oraşului, unde cei dinăuntru atârnaseră atâţia saci umpluţi cu bumbac şi cu fân ca să atenueze loviturile, încât meterezele semănau cu o uriaşă spălătorie. Musulmanii trăgeau şi ei cu mangonelele din dotare. Când creştinii au descoperit un spion în mijlocul lor, l-au prins şi l-au catapultat viu peste ziduri.

Continuă citirea →

Prima Cruciadă. Cucerirea Ierusalimului (I)

prima cruciada ierusalimAsediul

Era miezul verii anului 1099, pe colinele aride ale Iudeei. Oraşul Sfânt era bine păzit de trupele egiptene susţinute de o miliţie alcătuită din ierusalimiţi evrei şi musulmani. Erau bine aprovizionaţi şi aveau rezervoare pline cu apă, în timp ce, în sate, fântânile secate de soare fuseseră otrăvite. Creştinii din Ierusalim au fost alungaţi. Cetăţenii, cel mult 30 000, aveau de ce să fie liniştiţi: vizirul egiptean înainta spre nord ca să-i salveze, iar ei erau bine înarmaţi. Dispuneau chiar de o armă secretă care arunca flăcări, focul grecesc. La adăpostul puternicelor ziduri de apărare ale Ierusalimului, probabil că îi priveau cu dispreţ pe atacatori.

Armata francă nu era destul de numeroasă, doar 1 200 de cavaleri şi 12 000 de infanterişti, pentru a încercui zidurile. În luptă deschisă, cavalerii arabi şi turci, având armuri uşoare, nu puteau rezista în faţa şarjelor redutabile ale cavalerilor franci, care semănau cu un pumn de oţel lansându-se în atac ca un tunet de pe impunători cai de luptă. Fiecare cavaler purta coif, platoşă şi cămaşă de zale peste jachetă (o haină matlasată) şi era înarmat cu lance, spadă, buzdugan şi scut.

Dar caii lor occidentali pieriseră de mult sau fuseseră mâncaţi de armata înfometată. În trecătorile înăbuşitoare din jurul Ierusalimului, şarjele cavaleriei erau imposibile, caii, inutili, iar armurile, sufocante. Epuizaţi, francii trebuiau să se lupte pedestru, în vreme ce şefii lor se certau în permanenţă. Nu exista un comandant-şef. Cel mai de seamă dintre ei şi de asemenea cel mai bogat era Raymond, conte de Toulouse. Conducător curajos, dar nu prea charismatic, cunoscut pentru încăpăţânarea lui şi lipsa de tact, Raymond ridicase iniţial tabăra în vest, în faţa Citadelei, apoi, după câteva zile, o mutase la sud ca să asedieze Poarta Sionului.

Punctul slab al Ierusalimului fusese întotdeauna la nord: tânărul şi capabilul conte Robert de Flandra, fiul unui veteran al pelerinajelor la Ierusalim, a ridicat tabăra vizavi de ceea ce azi se cheamă Poarta Damascului; ducele Robert de Normandia (fiul lui Wilhelm Cuceritorul), curajos, dar ineficient şi supranumit Ciorăpel (gambe scurte) sau doar Picioare Groase, acoperea Poarta lui Irod. Dar sufletul armatei era Godefroy de Bouillon, duce al Lorenei Inferioare, un uriaş blond în vârstă de treizeci şi nouă de ani, „imaginea ideală a cavalerului nordic”, admirat pentru pietatea şi castitatea sa (nu s-a căsătorit niciodată). El şi-a ocupat poziţia în apropiere de poarta numită azi Jaffa. În acest timp, un normand de douăzeci şi cinci de ani, Tancred de Hauteviile, nerăbdător să cucerească un domeniu numai pentru el, a plecat grăbit să pună mâna pe Betleem. La întoarcere, s-a alăturat forţelor lui Godefroy în partea de nord-vest a oraşului.

Francii pierduseră mulţi oameni şi parcurseseră mii de kilometri prin Europa şi Asia ca să ajungă în Oraşul Sfânt. Cu toţii ştiau că va fi apogeul sau apoteoza Primei Cruciade.

Continuă citirea →

Piramidele

egipt piramideÎn Egipt, credința oamenilor în viața de după moarte a determinat construirea piramidelor, destinate a fi morminte ale faraonilor (regilor).

La început, au fost construite piramide în trepte, mai mici, numite mastaba. Acestea au fost ridicate din cărămizi nearse, apoi din blocuri de piatră.

Marea piramidă a faraonului (regelui) Keops, de pe platoul Gizeh din Egipt, se numără printre cele șapte minuni ale lumii antice, fiind singura dintre acestea păstrată până în zilele noastre. Piramida a fost construită în urmă cu aproximativ 4500 de ani, din peste 2,3 milioane de blocuri de piatră, având înălțimea de aproape 150 de metri. Alături de ea se înalță piramidele faraonilor Kefren și Mikerinos.

Egiptenii erau convinși că există viață după moarte, astfel că, pentru a trăi veșnic, corpul uman trebuia conservat cât mai bine. De aceea, ei au dezvoltat procesul mumificării.

Construcții în formă de piramidă au fost ridicate și în alte regiuni din Orientul Antic, precum în Mesopotamia (ziguratele) și în China.


sursa: Magda Stan, Istorie: manual pentru clasa a V-a, Bucureşti, Litera, 2017


Ce este o piramidă? Primul cuvânt care ne vine în minte când spunem Egipt, este piramidă. Piramida este un mormânt monumental înălţat la porunca faraonului. Faraonul este regele Egiptului. În Egipt există câteva zeci de piramide, cu dimensiuni şi forme diferite. La început, sunt construite piramide în trepte, prima fiind înălţată de faraonul Djoser. Are şase trepte şi o înălțime de 60 m. Piramidele au drept scop să protejeze trupurile regilor şi bijuteriile lor, mobilierul aflat în camera funerară şi altele. Aceste obiecte aflate acolo urmează să fie folosite de faraoni în viaţa de apoi. Astăzi, piramida este un important izvor istoric. Ea ne arată gradul de dezvoltare a Egiptului într-o anumită perioadă istorică. De asemenea, ne oferă informaţii despre practicile religioase şi despre cât de puternic este faraonul.

Cum se construieşte o piramidă? Piramidele nu sunt construite de extratereştri, ci de oameni, cu ajutorul calculelor matematice, planurilor şi uneltelor lor. Nu ştim cu exactitate cum au ridicat constructorii pietrele în absența scripetelui. Cele mai veridice sunt teoriile care arată că sunt ridicate cu ajutorul unor rampe. Pe aceste rampe sunt transportate, pe sănii, blocurile de piatră de mai multe tone.

Continuă citirea →

%d blogeri au apreciat: