Arhive categorie: Istoria lumii

Iliada și Odiseea. Rezumate

calul troianIliada. Această operă povestește despre luptele purtate de grecii ahei pentru cucerirea cetății Troia. Din rândul acestora făcea parte eroul Ahile. Conflictul dintre ahei și troieni a durat zece ani. În cele din urmă, printr-un vicleșug, grecii au reușit să intre în cetatea Troia ascunși în interiorul unui cal uriaș din lemn. Astfel, troienii au fost înfrânți, iar cetatea lor a fost distrusă.

Continuă citirea →

Anunțuri

Prima Cruciadă. Cucerirea Ierusalimului (II)

cruciada

Măcelul

În noaptea de 13 iulie, cruciaţii erau pregătiţi. Pe un ton înverşunat, preoţii le ţineau predici înflăcărate. Mangonelele au început să lanseze proiectile în zidurile oraşului, unde cei dinăuntru atârnaseră atâţia saci umpluţi cu bumbac şi cu fân ca să atenueze loviturile, încât meterezele semănau cu o uriaşă spălătorie. Musulmanii trăgeau şi ei cu mangonelele din dotare. Când creştinii au descoperit un spion în mijlocul lor, l-au prins şi l-au catapultat viu peste ziduri.

Continuă citirea →

Prima Cruciadă. Cucerirea Ierusalimului (I)

prima cruciada ierusalimAsediul

Era miezul verii anului 1099, pe colinele aride ale Iudeei. Oraşul Sfânt era bine păzit de trupele egiptene susţinute de o miliţie alcătuită din ierusalimiţi evrei şi musulmani. Erau bine aprovizionaţi şi aveau rezervoare pline cu apă, în timp ce, în sate, fântânile secate de soare fuseseră otrăvite. Creştinii din Ierusalim au fost alungaţi. Cetăţenii, cel mult 30 000, aveau de ce să fie liniştiţi: vizirul egiptean înainta spre nord ca să-i salveze, iar ei erau bine înarmaţi. Dispuneau chiar de o armă secretă care arunca flăcări, focul grecesc. La adăpostul puternicelor ziduri de apărare ale Ierusalimului, probabil că îi priveau cu dispreţ pe atacatori.

Armata francă nu era destul de numeroasă, doar 1 200 de cavaleri şi 12 000 de infanterişti, pentru a încercui zidurile. În luptă deschisă, cavalerii arabi şi turci, având armuri uşoare, nu puteau rezista în faţa şarjelor redutabile ale cavalerilor franci, care semănau cu un pumn de oţel lansându-se în atac ca un tunet de pe impunători cai de luptă. Fiecare cavaler purta coif, platoşă şi cămaşă de zale peste jachetă (o haină matlasată) şi era înarmat cu lance, spadă, buzdugan şi scut.

Dar caii lor occidentali pieriseră de mult sau fuseseră mâncaţi de armata înfometată. În trecătorile înăbuşitoare din jurul Ierusalimului, şarjele cavaleriei erau imposibile, caii, inutili, iar armurile, sufocante. Epuizaţi, francii trebuiau să se lupte pedestru, în vreme ce şefii lor se certau în permanenţă. Nu exista un comandant-şef. Cel mai de seamă dintre ei şi de asemenea cel mai bogat era Raymond, conte de Toulouse. Conducător curajos, dar nu prea charismatic, cunoscut pentru încăpăţânarea lui şi lipsa de tact, Raymond ridicase iniţial tabăra în vest, în faţa Citadelei, apoi, după câteva zile, o mutase la sud ca să asedieze Poarta Sionului.

Punctul slab al Ierusalimului fusese întotdeauna la nord: tânărul şi capabilul conte Robert de Flandra, fiul unui veteran al pelerinajelor la Ierusalim, a ridicat tabăra vizavi de ceea ce azi se cheamă Poarta Damascului; ducele Robert de Normandia (fiul lui Wilhelm Cuceritorul), curajos, dar ineficient şi supranumit Ciorăpel (gambe scurte) sau doar Picioare Groase, acoperea Poarta lui Irod. Dar sufletul armatei era Godefroy de Bouillon, duce al Lorenei Inferioare, un uriaş blond în vârstă de treizeci şi nouă de ani, „imaginea ideală a cavalerului nordic”, admirat pentru pietatea şi castitatea sa (nu s-a căsătorit niciodată). El şi-a ocupat poziţia în apropiere de poarta numită azi Jaffa. În acest timp, un normand de douăzeci şi cinci de ani, Tancred de Hauteviile, nerăbdător să cucerească un domeniu numai pentru el, a plecat grăbit să pună mâna pe Betleem. La întoarcere, s-a alăturat forţelor lui Godefroy în partea de nord-vest a oraşului.

Francii pierduseră mulţi oameni şi parcurseseră mii de kilometri prin Europa şi Asia ca să ajungă în Oraşul Sfânt. Cu toţii ştiau că va fi apogeul sau apoteoza Primei Cruciade.

Continuă citirea →

Piramidele

egipt piramideÎn Egipt, credința oamenilor în viața de după moarte a determinat construirea piramidelor, destinate a fi morminte ale faraonilor (regilor).

La început, au fost construite piramide în trepte, mai mici, numite mastaba. Acestea au fost ridicate din cărămizi nearse, apoi din blocuri de piatră.

Marea piramidă a faraonului (regelui) Keops, de pe platoul Gizeh din Egipt, se numără printre cele șapte minuni ale lumii antice, fiind singura dintre acestea păstrată până în zilele noastre. Piramida a fost construită în urmă cu aproximativ 4500 de ani, din peste 2,3 milioane de blocuri de piatră, având înălțimea de aproape 150 de metri. Alături de ea se înalță piramidele faraonilor Kefren și Mikerinos.

Egiptenii erau convinși că există viață după moarte, astfel că, pentru a trăi veșnic, corpul uman trebuia conservat cât mai bine. De aceea, ei au dezvoltat procesul mumificării.

Construcții în formă de piramidă au fost ridicate și în alte regiuni din Orientul Antic, precum în Mesopotamia (ziguratele) și în China.


sursa: Magda Stan, Istorie: manual pentru clasa a V-a, Bucureşti, Litera, 2017


Ce este o piramidă? Primul cuvânt care ne vine în minte când spunem Egipt, este piramidă. Piramida este un mormânt monumental înălţat la porunca faraonului. Faraonul este regele Egiptului. În Egipt există câteva zeci de piramide, cu dimensiuni şi forme diferite. La început, sunt construite piramide în trepte, prima fiind înălţată de faraonul Djoser. Are şase trepte şi o înălțime de 60 m. Piramidele au drept scop să protejeze trupurile regilor şi bijuteriile lor, mobilierul aflat în camera funerară şi altele. Aceste obiecte aflate acolo urmează să fie folosite de faraoni în viaţa de apoi. Astăzi, piramida este un important izvor istoric. Ea ne arată gradul de dezvoltare a Egiptului într-o anumită perioadă istorică. De asemenea, ne oferă informaţii despre practicile religioase şi despre cât de puternic este faraonul.

Cum se construieşte o piramidă? Piramidele nu sunt construite de extratereştri, ci de oameni, cu ajutorul calculelor matematice, planurilor şi uneltelor lor. Nu ştim cu exactitate cum au ridicat constructorii pietrele în absența scripetelui. Cele mai veridice sunt teoriile care arată că sunt ridicate cu ajutorul unor rampe. Pe aceste rampe sunt transportate, pe sănii, blocurile de piatră de mai multe tone.

Continuă citirea →

Mediul natural și viața cotidiană în Orientul Antic

orientul antic

Istoria umanității începe în zona „Semilunii fertile“. În Mesopotamia curgeau două mari fluvii, Tigrul și Eufratul, care lăsau în urmă văi foarte roditoare. Tot în Orient, Valea Nilului, cu revărsările sale periodice, a devenit leagănul civilizației egiptene. În alte părți ale lumii, pe văile Indusului, în India, sau ale Fluviului Galben, în China, s-au creat condiții potrivite culturilor cerealiere, ceea ce a atras populații numeroase.

La răscrucea timpurilor neolitice cu cele dominate de metalurgie și de noi descoperiri tehnologice, unele sate și-au continuat existența străveche. O parte din cele aflate în delta Tigrului și a Eufratului s-au transformat treptat în orașe-cetăți, concentrând un număr important de producători. Printre aceștia s-au numărat agricultori, meșteșugari pricepuți să prelucreze lemnul și metalele, negustori interesați să vândă surplusurile lucrate și să aducă în schimb alte bunuri necesare.

În jurul templului dedicat unei divinități recunoscute, s-a constituit întreaga așezare, apoi comunitatea urbană și-a împrejmuit teritoriul cu un zid și cu un șanț, pe măsura creșterii numărului de locuitori, în unele situații – în jur de 25.000.

Ulterior, guvernatorul orașului s-a identificat cu zeul în care credeau localnicii. El și-a proclamat autoritatea și asupra unor regiuni  aflate în vecinătate, despre care știa că sunt mai slab apărate. Acolo unde a întâmpinat rezistență, a atacat cu forța armelor. În alte locuri, a acționat cu mijloace pașnice. Lua astfel ființă orașul-stat, cu o formă de organizare monarhică. În felul acesta, cuceritorii nu își extindeau doar dominația. Ei răspândeau și o experiență locală, precum și cunoștințele lor științifice și tehnologice.

Locuința

În Mesopotamia, casele oamenilor de rând și palatele regale erau construite din aceleași materiale: cărămidă uscată la soare sau în cuptoare, făcută din lut amestecat cu paie. Dimensiunile, numărul de camere sau mobilierul erau aspectele care îi deosebeau pe cei bogați de săraci. Cei dintâi dispuneau de un număr mai mare de încăperi, de un etaj în plus și de curți interioare spațioase. Mobilierul, însă, nu era variat – o masă, câteva scaune și taburete joase. Locul de odihnă peste noapte era o rogojină așezată direct pe podea, lăsând oamenii pradă insectelor, scorpionilor și șerpilor. Patul era, desigur, un lux rezervat doar celor avuți. Din dormitorul-sufragerie se trecea în bucătărie, unde erau așezate laolaltă moara de măcinat manuală, blidele, cratițele, mai multe găleți și cupe (tacâmurile au fost inventate mult mai târziu).

Continuă citirea →

Societatea şi viaţa cotidiană în Orientul Antic

orientul antic semiluna fertilaPractici sociale

În Orient apar structuri sociale: preoţii, războinicii şi oamenii de rând. Aceştia din urmă sunt producătorii de bunuri materiale (agricultori, păstori, meşteşugari, negustori). Ei constituie majoritatea locuitorilor. Numărul de sclavi este redus. Aceştia provin, în mare măsură, din rândul prizonierilor de război. Situaţia acestor oameni este cea mai dificilă, întrucât sunt consideraţi obiecte care pot fi vândute sau lăsate moştenire. Deasupra întregii societăţi este monarhul (rege, faraon, împărat), care în Orient beneficiază de putere absolută.

Familia

În general, În Orientul Antic familia este formată din cei doi soţi şi din copii. De obicei, bărbaţii beneficiază de un statut superior în comparaţie cu femeile. În Mesopotamia, femeile au, conform Codului lui Hammurabi, drepturi mai mari decât cele din alte societăţi. De o stare asemănătoare beneficiază şi femeile din familiile evreieşti. Cea mai bună situaţie o au femeile din Egipt. Aici li se recunoaşte egalitatea în drepturi cu bărbatul. Un statut inferior îl au femeile din vechea Chină. De exemplu, femeile nu au, în China, drept de proprietate. Totuşi, femeia-mamă este respectată. În Orientul Antic, copiii sunt educaţi în cadrul familiei. Un rol important în educaţie îl are mama. De obicei, şcolile sunt rezervate copiilor din familiile bogate.

Continuă citirea →

Orientul antic. Mediul natural și viața cotidiană

seiluna fertila orientul anticSat și oraș în Orientul Antic

În urmă cu mii de ani, mediul natural prielnic, clima blândă și văile înverzite ale râurilor sau ale fluviilor din nord-estul Africii și din Asia au permis formarea comunităților umane stabile, asigurându-le cele necesare vieții. Acest teritoriu întins a reprezentat Orientul Antic.

În Mesopotamia (în limba greacă – „ținutul dintre râuri”), s-au dezvoltat sate pe văile fluviilor Tigru și Eufrat, situate în regiunea numită Semiluna Fertilă. Pe măsură ce numărul locuitorilor a crescut, unele sate au devenit orașe.

În nord-estul Africii, valea Nilului a oferit condițiile pentru afirmarea civilizației antice egiptene. Revărsându-se anual, apele fluviului depuneau pe maluri un mâl negru, roditor, favorabil agriculturii.

În așezările din Orientul Antic, locuințele erau construite, în principal, din lut amestecat cu paie sau din cărămizi uscate la soare. Hrana oamenilor era simplă: pâine obținută din cereale, legume, lapte, brânză, miere, carne (de pasăre, pește, vânat etc.).

Continuă citirea →

Primii oameni (III)

lucyPovestea începe cu „Lucy”

Într-o dimineață de duminică de la sfârşitul lunii noiembrie 1974, cercetătorii săpau într-un loc izolat din regiunea Afar, Etiopia de astăzi. La un moment dat, antropologul Donald Johanson a descoperit o mică bucată de schelet, care se va dovedi mai vechi de 3 milioane de ani. În urma cercetării acestuia, s-a ajuns la concluzia că este vorba despre o femelă, care a fost numită „Lucy”, după o melodie a formației Beatles, pe care o ascultau în acel moment. „Lucy” părea să se afle la jumătatea drumului între maimuţe şi oameni: avea forma şi dimensiunea craniului de maimuţă, dar putea să meargă biped.

Africa – „leagănul omenirii”

Cele mai importante descoperiri arheologice realizate până în prezent demonstrează faptul că primii oameni au trăit pe continentul african. În părţile de sud şi de est ale Africii au fost descoperite numeroase fosile, printre care şi Lucy. Acestea au aparţinut celor mai îndepărtaţi strămoşi ai omului modern, hominizilor Australopithecus. Cu o înfăţişare apropiată de cea a maimuţei, aceştia aveau mersul aproape vertical şi utilizau membrele superioare pentru a-şi asigura hrana. Tot în Africa, au fost descoperite fosilele primului om capabil să producă unelte, Homo habilis. El avea o capacitate craniană mai mare şi a produs primele unelte cu ajutorul cărora s-a adaptat la condiţiile de mediu.

Continuă citirea →

Primii oameni (II)

primii oameniOamenii de ştiinţă sunt de părere că primii hominizi au apărut in urmă cu 5 milioane de ani, în preistorie. Cea dintâi epocă a acestei perioade se numeşte paleolitic şi se întinde de la apariţia omului până la inventarea scrierii. Primii strămoşi ai omului au trăit în Africa de est şi erau bipezi. Acum circa 4 milioane de ani, dintre aceşti hominizi au evoluat australopitecii, care se hrăneau cu fructe, seminţe şi legume, dar şi carne. Erau culegători, vânători şi pescari.

Continuă citirea →

Primii oameni

primii oameni focLegendele străvechi și autorii Bibliei au susținut că oamenii sunt făpturi dumnezeiești, create după chipul celui care le-a zămislit. Până în prezent, însă, au rămas fără răspuns cel puțin câteva întrebări esențiale: este sau nu omul urmașul unei specii de maimuțe? Oamenii au apărut în împrejurări excepționale, într-un loc anume de pe Pământ, sau în același timp pe întreaga suprafață a planetei noastre? Știm cum a evoluat corpul omului? Sau lipsește ceva ca să înțelegem cum am devenit ceea ce suntem?

Știm că cea mai veche fosilă cu trăsături umane a fost găsită în Africa, în anul 1974. Cele 52 de oase ale unui schelet feminin, cu înălțimea de 1,30 metri, au fost numite de cercetători Lucy. Lucy era o ființă care își petrecea viața cățărându-se în arbori, dar care se afla totodată la începuturile mersului biped.

Continuă citirea →

Cucerirea Bizanțului (VIII) Crucea se prăbuşeşte

cucerirea bizantuluiKerkaporta, poarta uitată

La ora unu noaptea, sultanul dă semnalul de atac. Un steag uriaş este desfăşurat şi cu un strigăt unic „Allah, Allah-il-Allah”, o sută de mii de luptători, cu arme, scări, frânghii şi căngi, pornesc la atacul zidurilor, în timp ce toate tobele bat, toate trâmbiţele sună, iar trompetele, surlele, fluierele se unesc cu urletele asediatorilor, cu bubuitul tunurilor, într-un uragan asurzitor.

La început, sunt aruncate fără milă în luptă la escaladarea zidurilor trupele neexperimentate ale bazbuzucilor. Trupurile lor, pe jumătate goale, servesc, în planurile sultanului, doar ca un soi de berbece, destinate să obosească şi să slăbească inamicul înaintea aruncării în bătălie a trupelor de elită, pentru asaltul decisiv. Biciuiţi din urmă, cei ce deschid atacul aleargă pe întuneric, cu sute de scări, se caţără pe ziduri, sunt zvârliţi înapoi, se reped din nou la asalt, mereu, mereu căci nu au nicio cale de retragere: în spatele lor, al acestui material uman fără valoare, sortit doar jertfei, se şi găsesc trupele de elită, care îi împing mereu înainte, spre moartea aproape sigură.

Continuă citirea →

Cucerirea Bizanțului (VII) Ultima liturghie

Constantinopol cucerireNoaptea dinaintea asaltului

După şase săptămâni de lupte aproape zilnice, sultanul şi-a pierdut răbdarea. Tunurile sale au fărâmat în multe locuri zidurile. Dar toate atacurile pe care le-a poruncit până acum au fost respinse cu pierderi grele. Pentru un comandant de oşti nu mai rămân decât două posibilităţi: sau să renunţe la asediu, sau să treacă, după numeroasele atacuri izolate, la asaltul cel mare, la atacul hotărâtor. Mahomed convoacă paşalele la un sfat de război, iar voinţa lui pătimaşă biruie toate şovăielile. Asaltul cel mare, cel decisiv, e fixat pentru ziua de 29 mai.

Cu obişnuita lui fermitate, sultanul începe pregătirile. Se stabileşte o zi de sărbătoare, cei o sută cincizeci de mii de oameni, de la primul până la ultimul, trebuie să îndeplinească toate ritualurile prescrise de Islam: spălatul de şapte ori pe zi şi rugăciunea cea mare de trei ori pe zi. Tot ce mai e disponibil ca pulbere şi proiectile este adus pentru atacul hotărâtor de artilerie astfel ca oraşul să fie slăbit în vederea asaltului, trupele sunt distribuite pe poziţii, în vederea atacului. Din zori până-n noapte, Mahomed nu-şi îngăduie nicio clipă de răgaz. De la Cornul de Aur şi până la Marea de Marmara, străbate călare toată tabăra uriaşă, pentru ca să-i îmbărbăteze personal pe comandanţi, să-i înflăcăreze pe soldaţi. Ca bun psiholog, el ştie cum poate să stârnească la maximum spiritul războinic al celor o sută cincizeci de mii de luptători: se leagă faţă de ei, printr-o cumplită făgăduială, pe care spre cinstea sau necinstea lui, a ţinut-o întocmai. În sunetul goarnelor şi trâmbitelor, acest legământ este purtat de trimişii săi în toate direcţiile: „Mahomed jură, în numele lui Allah, în numele lui Mahomed şi al celor patru mii de profeţi, jură pe sufletul tatălui său, sultanul Murad, pe capetele copiilor săi şi pe spada sa, că, după cucerirea oraşului, trupele sale vor putea jefui, timp de trei zile, după bunul lor plac. Tot ce se găseşte înăuntru acestor ziduri, obiecte casnice şi averi, podoabe şi giuvaeruri, monede şi comori, bărbaţi, femei, copii, totul aparţine soldaţilor biruitori. În ce-l priveşte pe el, renunţă la totul, în afară de cinstea de a fi cucerit acest ultim bastion al Imperiului roman de răsărit.”

Continuă citirea →

Cucerirea Bizanțului (VI) Ajutor, Europa!

harta europa cadere constantinopolAjutor, Europa!

Asediaţii nu-şi mai fac iluzii. Ei ştiu că sunt opt mii contra o sută cincizeci de mii şi că acum, după ce flancul le-a fost străpuns, nu vor mai putea rezista multă vreme în spatele zidurilor măcinate de proiectile, dacă nu le sosesc în grabă ajutoare. Oare signoria din Veneţia nu promisese solemn să trimită corăbii? Iar papa ar putea el rămâne nepăsător atunci când Hagia Sofia, cea mai mândra biserică a Apusului, e în primejdie să devină o moschee a necredincioşilor? Oare Europa, aflată pradă unor mărunte discordii, dezmembrată de nenumărate ambiţii meschine, tot nu înţelege cât de primejduită este cultura occidentală? S-ar putea însă – aşa se încurajează reciproc asediaţii – ca flota salvatoare să fie de mult gata de pornire şi să ezite să ridice pânzele, doar fiindcă nu cunoaşte situaţia de fapt; ar fi de-ajuns să afle ce mare răspundere îşi asumă prin această întârziere, aducătoare de moarte, ca să se pună în mişcare.

O faptă eroică

Dar cum să se dea de ştire flotei veneţiene? Marea de Marmara e împânzită de vase turceşti. A ieşi cu întreaga flotă în larg ar însemna o pieire sigură şi pe lângă aceasta, dispozitivul de apărare, pentru care fiecare om e de mare preţ, ar pierde sute de soldaţi. Se ia deci hotărârea să se rişte doar o corabie mică, având un echipaj puţin numeros. Doisprezece oameni, nu mai mulţi, sunt gata pentru fapta această eroică – şi dacă istoria ar fi dreaptă, numele lor ar fi tot atât de vestit ca acela al argonauţilor – dar nici unul dintre ele nu a ajuns până la noi.

Continuă citirea →

Cucerirea Bizanțului (V) O flotă trece muntele

mehmed IISperanţe amăgitoare

Bucuria nestăvilită a asediaţiilor n-a durat decât o noapte. Totdeauna noaptea stânjeneşte fantezia simţurilor şi dulcea otravă a viselor trezeşte speranţe amăgitoare. Timp de o noapte, asediaţii se cred puşi la adăpost; salvaţi. Căci, aşa cum aceste corăbii au adus soldaţi şi alimente, ei speră că, săptămână de săptămână, vor sosi altele. Acesta e visul lor. Europa nu i-a uitat! În nerăbdarea lor, ei văd inamicul descurajat şi învins, asediul ridicat.

Un plan îndrăzneț

Şi Mahomed este un visător, dar de o altă speţă, mult mai rară; el face parte dintre aceia care ştiu să prefacă visele în realitate. În timp ce corăbiile se cred în siguranţă în portul Cornului de Aur, născoceşte un plan de-o îndrăzneală atât de fantastică încât ar merita pe deplin să figureze în istoria războaielor, alături de cele mai curajoase fapte ale lui Hanibal şi Napoleon. Bizanţul îi apare ca un fruct de aur, pe care însă nu-l poate apuca; obstacolul principal în calea atacului său este Cornul de Aur, acest braţ de mare care pătrunde adânc în uscat, acest golf în formă de apedince care apără din flanc Constantinopolul. Să răzbată în această radă este practic imposibil, căci oraşul genovez Galata, a cărui neutralitate Mahomed trebuie să o respecte, stă de strajă la intrare, iar de acolo porneşte lanţul care barează portul. Flota sa nu poate pătrunde de aceea în golf printr-o lovitură frontală; vasele creştine ar putea fi atacate doar din bazinul interior, aflat dincolo de teritoriul genovez. Dar cum să aduci flota în acest ochi de apă interior? Desigur, s-ar putea construi o flotă anume; dar ar dura luni şi luni de zile şi Mahomed nu are răbdare să aştepte atât de mult.

Continuă citirea →

Cucerirea Bizanțului (IV) Încă o speranţă

constantinopol batalieSpaima

Lent, tenace, irezistibil, rup şi pulverizează tunurile mamut, cu muşcături năprasnice, zidurile Bizanţului. Doar şase sau şapte lovituri pe zi poate trage la început fiecare; dar Mahomed aduce zi de zi altele noi. Cu fiece proiectil se deschide o nouă spărtură în zidăria de piatră, care se prăbuşeşte în nori de praf şi moloz. Asediaţii trebuie să cârpească, peste noapte, aceste găuri cu palisade de lemn şi baloturi de pânză mereu mai puţin trainice. Vechile ziduri, odinioară invulnerabile, şi-au pierdut faima, iar cei opt mii de apărători din spatele lor se gândesc cu spaimă la ora fatală când cei o sută cincizeci de mii de oameni ai lui Mahomed vor ataca năvalnic fortificaţiile ciuruite.

Este timpul ca Europa, lumea creştină să-şi aducă aminte de făgăduielile ei. În biserici o mulţime de femei, însoţite de copiii lor, rămân îngenuncheate zile întregi în faţa sfintelor moaşte; iar din vârful turnurilor de apărare, santinelele cată în zare, zi şi noapte, aşteptând să sosească în sfârşit în Marea de Marmara – împânzită de vase turceşti – mult aşteptata flotă de sprijin a papei şi a Veneţiei.

Speranța

În sfârşit, la 20 aprilie, la trei dimineaţa, apare un semnal luminos. În depărtare se zăresc pânze. Nu este, desigur, puternica escadră visată; totuşi, trei vase mari genoveze înaintează împinse încet de vânt, însoţite de unul mai mic, bizantin, încărcat cu grâu, pe care celelalte l-au luat în mijlocul lor, spre a-l proteja. Întreg Constantinopolul se adună imediat pe zidurile din faţa mării, ca să-i salute cu bucurie pe salvatori. Dar Mahomed se aruncă pe cal şi galopând ca un nebun de la cortul său de purpură până în port, unde se află ancorată flota turcească, porunceşte să fie împiedicată cu orice preţ intrarea vaselor în portul Bizanţ, în Cornul de Aur.

Continuă citirea →