Samuraii reprezentau casta războinică a Japoniei medievale, o pătură puternică de soldaţi călare ce au ajuns la putere ca servitori ai nobililor feudali şi ca braţ militar al curţii imperiale, pentru ca apoi să instituie o nouă ordine naţională.

Asemenea vikingilor din Scandinavia, ei erau iniţial oameni care nu aveau nimic de pierdut şi cucereau teritorii prin forţa armelor.

Asemenea cavalerilor Europei cruciate, şi-au exportat priceperea militară şi în câteva expediţii dincolo de hotare.

Însă, contrar unei concepţii moderne greşite des întâlnite, samuraii nu au fost o creaţie exclusiv „japoneză”. De-a lungul întregii istorii a Japoniei, marile influenţe tacite sunt China şi regatul său vasal, Coreea, înfăţişat fie ca o primejdie cu care trebuia luptat, fie ca un izvor de cultură şi tradiţie, ca tărâm al bogăţiei sau negoţului şi al aristocraţilor refugiaţi.

Împăratul „chinez” sau, mai bine zis, cuceritorul mongol al Chinei, Kubilai-Han, a fost cel care, fără voia sa, i-a unit pe samurai în momentul lor de glorie – energica apărare a Japoniei în secolul al XIII-lea. Perspectiva de a cuceri China i-a împins pe samurai la nefasta invazie a Coreei de la sfârşitul secolului al XVI-lea. Însă, cu un mileniu înainte, primii samurai au apărut tot ca reacţie la un sistem militar împrumutat de la chinezi, ce a dat greş odată exportat pe teritoriul Japoniei.

Originea imaginii lor se datorează în mare măsură războaielor de frontieră de pe un teritoriu considerat acum japonez, dar care la vremea aceea era în mod clar străin. Şi totuşi, în ciuda unor contacte periodice cu alte spaţii pentru a-şi defini şi redefini imaginea de sine, mai bine de 700 de ani samuraii s-au luptat mai ales între ei. Rămas în conştiinţa cititorilor moderni drept un element esenţial al sufletului Japoniei, sistemul lor a fost dărâmat chiar de începuturile modernităţii.

Literal, cuvântul samurai înseamnă scutier sau slujitor. A fost folosit prima oară pentru a-i desemna pe funcţionarii mărunţi din vechea Japonie – o clasă de războinici ce a apărut la începutul Evului Mediu ca o gloată zgomotoasă, înainte ca pătura cavalerilor să înceapă să capete privilegii, propriile domenii feudale şi, odată cu ele, năzuinţa spre cultura înaltă.

Pe măsură ce viaţa războinicului de succes a început să însemne prăzi şi avuţii, şi ţinuta acestor militari a devenit mai ostentativă. La fel şi lupta lor personală cu însăşi ideea de loialitate. De-a lungul întregii istorii a samurailor, chestiunea loialităţii e un refren constant. Loialitate faţă de cine – un pretendent sau altul, un general sau altul? Loialitate faţă de ce – instituţia imperială, reprezentantul ei marţial, starea de fapt a lucrurilor ori chiar ideea unei noi ordini, dacă ar fi putut fi răsturnată ordinea existentă?

Un etos al constanţei şi neînfricării sinucigaşe a creat un cult cvasireligios al luptei în sine, în care samuraii, actori vanitoşi, îşi etalau vitejia în demonstraţii de forţă periculoase. Primele bătălii ale samurailor, cel puţin în măsura în care au supravieţuit descrieri ale acestora, prezintă un caracter ritualic, teatral, învingătorii ieşind în faţă, călare, ca să-şi declame numele şi descendenţa; era importat ca aceia ucişi de cineva să fie contorizaţi, iar performanţa acestuia să fie remarcată. Samuraii purtau adesea steaguri personalizate, ca să fie clar cine face victime în luptă, iar mulţi aveau armuri distinctive, bogat ornamentate, cu coifuri menite să atragă privirile, decorate cu coarne de drac, de pildă, cu semiluni ori cu capete de demoni. În epoca târzie, unii războinici bătrâni deplângeau uniformitatea câmpului de luptă modern şi egalitarismul neplăcut şi dezonorant permis muschetarilor neîndemânatici ce aveau voie să ţintească şi să tragă după numai câteva zile de instrucţie, în loc să-şi dedice viaţa studiului luptei cu arcul şi cu sabia.

Samuraiul trebuia să fie soldatul perfect, respectând un cod marţial draconic dezvoltat mult mai târziu: Bushido – „calea războinicului”. Onoarea, vitejia şi curajul în luptă erau mai presus decât viaţa însăşi. Unul dintre cei mai faimoşi samurai a fost Kusunoki Masashige – astăzi, în faţa Palatului Imperial din Tokyo, statuia sa ecvestră domină peisajul. Primind ordin să se avânte într-o luptă pe care ştia că nu o poate câştiga, el s-a angajat totuşi într-o ofensivă şi a murit afirmându-şi dorinţa de a avea încă şapte vieţi pe care să le jertfească pentru ţara sa. Mai târziu a devenit emblema neoficială a piloţilor kamikaze din al Doilea Război Mondial.

Faptul cel mai cunoscut rămâne că samuraii trebuiau să prefere moartea dezonoarei. Ca să-şi dovedească neînfricarea, samuraii sinucigaşi practicau seppuku – spintecarea pântecelui, numită vulgar harakiri. Aceasta era socotită cea mai cumplită şi mai îngrozitoare moarte de care poate avea parte un om, un soi de tortură voluntară căreia i se supuneau samuraii hotărâţi să demonstreze că au un scop nobil.

Sfârşitul exact al erei samurailor este controversat. Ultima sa bătălie s-ar putea spune că a avut loc în 1638, când o mână de veterani, dintre care o bună parte creştini, au condus, în sud, o revoltă nefastă împotriva celui de-al treilea shogun Tokugawa. Rebeliunea a fost zdrobită fără milă, bărbaţii şi familiile lor au fost masacrate, transmiţând un mesaj clar către întreaga Japonie. Iată cuvintele shogunului însuşi: „Gata cu războaiele”. S-a impus o politică izolaţionistă, blocând influenţele creştinismului şi ale străinilor.

În următorii 200 de ani, Japonia a fost un stat poliţienesc pe cât de înfloritor, pe atât de temător – samuraii reprezentau 10% din populaţie, proporţie menţinută prin legi somptuare stricte. Păturile de jos se chinuiau să întreţină o elită războinică ce nu mai avea bătălii de purtat, iar samuraii înşişi se pierdeau în munci birocratice, brigandaj şi uneori sărăcie. Unii mureau în vendete provocate de tot mai încâlcitele reguli de bună-cuviinţă şi de conduită. Alţii, nemaiavând cum să-şi câştige existenţa odată cu moartea sau dezonorarea stăpânului lor, ajungeau cavaleri rătăcitori (ronini) sau plecau în ţări străine ca să lupte în războaiele altora. Unii chiar făceau un pas care ar fi fost inimaginabil pentru înaintaşii lor, renunţând la statutul de samurai ca să se facă negustori sau fermieri.

De-a lungul istoriei Japoniei, deseori e greu să-ţi dai seama cine se află de fapt la cârmă. În ceea ce priveşte ultimul mileniul, s-a acceptat în general că autoritatea supremă o aveau împăraţii. Chiar şi aşa, încă dinainte să înceapă propriu-zis epoca samurailor, numeroşi împăraţi nu au fost decât nişte marionete în mâinile regenţilor lor, precum puternicii membri ai familiilor Soga şi Fujiwara. Din 1192 până în 1333, împăraţii au fost obligaţi să-şi delege autoritatea shogunatului Kamakura, nouă generaţii de generalisimi, a căror autoritate era absolută şi preponderent ereditară. Şi totuşi, din 1203 până în 1333, fiecare dintre shogunii Kamakura i-a delegat la rândul său autoritatea unui shikken sau regent shogunal, puterea din spatele tronului, fiecare ales din familia puternicei soţii a primului shogun. Într-o autoritate atât de stratificată, mai putem spune cine era de fapt în vârf?

Maşinaţiuni asemănătoare întâlnim şi în perioada următoare, Muromachi, când shogunii din familia Ashikaga, proaspăt ajunsă la putere, s-au implicat curând în acţiuni rivale de revendicare a tronului imperial şi în amestecurile unui împărat „retras”, care numai retras nu era. Războaiele de unificare de la sfârşitul secolului al XVI-lea au încheiat violent perioada Muromachi, iar ultima dinastie de shoguni, familia Tokugawa, a devenit conducătoarea de facto a Japoniei între 1603 şi 1867. Poziţia shogunului Tokugawa şi cea a slujitorilor săi samurai a fost în schimb tragic subminată de întoarcerea masivă a străinilor, în special a „Corăbiilor Negre” din Statele Unite ale Americii, care au forţat Japonia să-şi redeschidă graniţele vizitatorilor străini, un triumf al diplomaţiei canonierelor.

Nereuşind să-şi îndeplinească funcţia principală, de a „lupta cu succes împotriva barbarilor”, shogunul nu a mai rezistat mult. A fost înlăturat în timpul Restauraţiei Meiji, ce a început ca o competiţie între elite de samurai rivale, dar s-a încheiat cu redobândirea de către împărat a rolului nominal de conducător al statului. La scurt timp după aceea casta samurailor a fost oficial desfiinţată, iar ultimii săi membri au intrat în structurile militare moderne ori s-au pierdut printre oamenii de rând.

Vă recomand să urmăriți și prezentarea video pe Youtube – https://www.youtube.com/watch?v=fK8xyL_oQ_E

Sursa – Jonathan Clemens, Scurtă istorie a samurailor, Traducere de Iuliana Dumitru, Polirom, 2016