Category Archives: Istoria lumii

Distrugerea Ierusalimului (IV)

ierusalim-distrugereIerusalimul era — şi încă este — un oraş împânzit de tunele subterane. Acolo au dispărut rebelii care au păstrat controlul asupra Citadelei şi Oraşului de Sus până în vest. Lui Titus i-a mai trebuit o lună de zile ca să cucerească şi restul Ierusalimului. Când oraşul a căzut, romanii şi aliaţii lor sirieni şi greci „au năvălit pe străduţe. Cu sabia în mână, i-au masacrat fără deosebire pe toţi cei ce le ieşeau în cale şi au incendiat casele cu tot cu cei care se refugiaseră înăuntru”. Noaptea, omorurile au încetat, iar „focul a pus stăpânire pe străzi”.

Titus a încercat să negocieze cu două căpetenii ale iudeilor de peste podul care traversa valea dintre Templu şi oraş, promiţând că le va cruţa viaţa dacă se vor preda. Dar aceştia au refuzat. El a ordonat jefuirea şi incendierea Oraşului de Jos, unde toate casele erau pline de cadavre. Când căpeteniile din Ierusalim s-au retras în Palatul lui Irod şi în Citadelă, Titus a pus să se facă nişte diguri ca să ajungă la ei şi, pe data de 7 în luna Elul, adică la mijlocul lui august, romanii au luat cu asalt fortificaţiile. Insurgenţii au continuat să lupte în tunele până când unul dintre şefii lor, Ioan din Giscala, s-a predat (a fost cruţat, deşi condamnat la temniţă pe viaţă). Cealaltă căpetenie, Simon ben Giora, a ieşit îmbrăcat într-un veşmânt alb dintr-un tunel de sub Templu şi a devenit unul dintre protagonişti la Triumful lui Titus, sărbătoarea victoriei de la Roma.

În haosul şi distrugerile sistematice care au urmat, a dispărut o lume, lăsând în urmă câteva momente îngheţate în timp. Romanii i-au măcelărit pe cei bătrâni şi bolnavi: scheletul mâinii unei femei, găsită pe pragul casei arse din temelii, este o dovadă a panicii şi terorii de atunci; cenuşa palatelor din Cartierul Evreiesc vorbeşte de la sine despre acest infern. Două sute de monede de bronz au fost găsite într-o prăvălie pe strada care trecea pe sub scara monumentală a Templului, probabil nişte economii ascunse în acel loc secret cu câteva ore înainte de căderea oraşului. Curând, chiar şi romanii s-au săturat de măcel.

Continue reading →

Distrugerea Ierusalimului (III)

distrugerea-ierusalimuluiÎn anturajul lui Titus se numărau o mulţime de iudei renegaţi, inclusiv trei ierusalimiţi — un istoric, un rege şi (se pare) o dublă regină care împărţea patul cu Cezar. Istoricul era consilierul lui Titus, Iosif Flavius, un comandant iudeu rebel care dezertase la romani, singura sursă a acestei relatări. Regele era Irod Agripa al II-lea, un iudeu romanizat, crescut la curtea împăratului Claudius; el fusese administratorul Templului iudeu, construit de străbunicul său Irod cel Mare, şi adesea locuise în palatul său din Ierusalim, deşi guverna teritorii disparate la nord de Israelul modern, în Siria şi Liban. Regele era aproape sigur însoţit de sora sa Berenice, fiica unui monarh evreu, de două ori regină prin căsătorie şi de curând amanta lui Titus. Duşmanii ei romani au numit-o mai târziu „Cleopatra evreică”. Avea în jur de patruzeci de ani, dar „era în floarea vârstei şi la apogeul frumuseţii ei”, observa Iosif Flavius. La începutul rebeliunii, ea şi fratele ei cu care trăia împreună (incestuos, pretindeau duşmanii lor) încercaseră să discute deschis cu rebelii, făcând un ultim apel la raţiune. Acum, cei trei iudei asistau neputincioşi la „agonia unui oraş faimos”, iar Berenice o făcea din patul celui care îl distrugea.

Ca o fiară sălbatică turbată de foame…

Prizonierii şi dezertorii aduceau veşti din oraşul asediat, veşti care l-au întristat mai ales pe Iosif Flavius, ai cărui părinţi erau acolo. Nici luptătorii nu mai aveau hrană, aşa că îi verificau şi îi disecau pe cei vii şi pe cei morţi ca să găsească aur, un colţ de pâine sau măcar grâu, „poticnindu-se şi împleticindu-se ca nişte câini turbaţi”. Mâncau bălegar de vacă, piele, cingători, încălţări şi paie vechi. O femei bogată pe nume Maria, care pierduse toţi banii şi nu mai avea hrană, a înnebunit de disperare şi şi-a omorât fiul, l-a fript, a mâncat jumătate din el şi a păstrat restul pentru mai târziu. Mirosul plăcut de carne friptă s-a răspândit prin oraş, rebelii l-au simţit, au căutat să vadă de unde vine şi au năvălit în casă, dar până şi aceşti criminali înrăiţi „au plecat tremurând” când au văzut cadavrul copilului pe jumătate mâncat.

Continue reading →

Distrugerea Ierusalimului (II)

ierusalim-distrugereO metropolă opulentă şi prosperă, construită în jurul unuia dintre cele mai mari temple din lumea antică

Oraşul pe care Titus îl vedea pentru prima dată de pe Muntele Scopus, numit astfel după cuvântul grecesc skopeo, care înseamnă „a privi spre”, era, după cum spunea Plinius, „de departe cel mai lăudat oraş din Orient”, o metropolă opulentă şi prosperă, construită în jurul unuia dintre cele mai mari temple din lumea antică, templul însuşi fiind o imensă şi splendidă operă de artă. Ierusalimul exista deja de mii de ani, dar acest oraş cu multe ziduri şi turnuri, răsfirat pe doi munţi, printre stâncile sterpe ale Iudeei, nu mai fusese niciodată atât de populat sau atât de splendid cum a fost în primul secol al erei noastre. Într-adevăr, abia în secolul XX Ierusalimul avea să mai fie atât de măreţ. Era realizarea lui Irod cel Mare, strălucitul şi psihopatul rege iudeu, ale cărui palate şi fortăreţe au fost construite la o scară monumentală şi atât de bogat decorate, încât istoricul iudeu Iosif Flavius spunea că „depăşesc puterea mea de a le descrie”.

Templul însuşi eclipsa toate celelalte cu gloria lui sacră. „La răsăritul soarelui”, curţile strălucitoare şi porţile aurite „reflectau o strălucire extraordinară, încât cei care încercau să-l privească trebuiau să-şi ferească privirea”. Când străinii — precum Titus şi legionarii lui — au văzut Templul pentru prima oară, acesta li s-a părut „ca un munte acoperit de zăpadă”. Iudeii evlavioşi ştiau că în centrul curţilor acestui oraş-în-oraş din vârful Muntelui Moria exista o cămăruţă de o sfinţenie absolută care practic nu conţinea nimic. Acest spaţiu era centrul sacralităţii pentru iudei: Sfânta Sfintelor, locul în care sălăşluia însuşi Dumnezeu.

Templul lui Irod era un sanctuar, dar şi o fortăreaţă aproape impenetrabilă, apărată de zidurile oraşului. Iudeii, încurajați de slăbiciunea romanilor în Anul celor Patru împăraţi şi ajutaţi de înălţimile inaccesibile ale Ierusalimului, de fortificaţiile lui şi de structura labirintică a Templului, îl înfruntaseră pe Titus cu mare încredere în forţele lor. În fond, ei rezistaseră Romei timp de aproape cinci ani.

Titus

Însă Titus avea autoritatea, ambiţia, resursele şi talentul necesar pentru a-i învinge. El a început să slăbească apărarea Ierusalimului cu o eficienţă sistematică şi o forţă copleşitoare. În tunelele de lângă zidul de vest al Templului au fost găsite pietre de baliste, probabil lansate de Titus, dovadă a intensităţii bombardamentului roman. Iudeii au luptat pentru fiecare palmă de pământ cu o înverşunare aproape suicidală. Dar Titus, având la dispoziţie un întreg arsenal de maşini de asediu, catapulte şi ingeniozitatea celor care le manevrau, a reuşit să treacă de primul zid în cincisprezece zile. El a trimis o mie de legionari prin labirintul de pieţe din Ierusalim şi a luat cu asalt al doilea zid. Dar iudeii au ieşit şi l-au recucerit. Zidul trebuia să fie din nou luat cu asalt.

Continue reading →

Distrugerea Ierusalimului (I)

titus-ierusalim-templu-distrugereÎn ziua de 8 a lunii Ab la iudei, la sfârşitul lui august din anul 70 e.n., Titus, fiul împăratului roman Vespasian, care de patru luni conducea asediul Ierusalimului, a poruncit întregii sale armate să se pregătească să atace Templul la răsăritul soarelui. Întâmplarea făcea ca ziua următoare să fie chiar ziua în care babilonienii au distrus Ierusalimul cu mai bine de 500 de ani în urmă.

Capcana morţii

Titus comanda o armată compusă din patru legiuni — în total 60 000 de legionari romani şi forţe auxiliare locale care abia aşteptau să dea lovitura finală acestui oraş semeţ, dar distrus. Dincolo de ziduri, poate o jumătate de milion de iudei înfometaţi supravieţuiau în condiţii diabolice: unii erau zeloţi, nişte fanatici religioşi, alţii bandiţi, dar majoritatea erau familii de oameni nevinovaţi, prinşi fără scăpare în această înfiorătoare capcană a morţii. Mulţi iudei trăiau în afara Iudeei — se găseau în zona Mediteranei şi în Orientul Apropiat — iar această luptă finală avea să decidă nu doar soarta oraşului şi a locuitorilor ei, dar şi viitorul iudaismului şi al micului cult iudeo-creştin — iar dacă ar fi să privim peste şase secole în viitor, însăşi forma pe care o va lua islamul.

Romanii construiseră rampe pe zidurile Templului, dar asalturile lor tot eşuaseră. Mai devreme, în ziua aceea, Titus le spusese generalilor săi că eforturile de a păstra acest „templu străin” îl costau prea mulţi soldaţi şi a ordonat să fie incendiate porţile Templului. Argintul din porţi a început să se topească şi focul s-a extins la cadrele şi ferestrele din lemn, iar de-aici la grinzile de lemn din culoarele Templului. Titus ordonase stingerea focului. După cum spunea el, romanii „nu trebuie să se răzbune pe obiecte neînsufleţite în locul oamenilor”. Apoi s-a retras peste noapte la cartierul său general din turnul pe jumătate distrus al fortăreţei Antonia de unde se vedea splendidul complex al Templului.

În preajma zidurilor se petreceau scene de groază care probabil semănau cu iadul pe pământ. Mii de cadavre putrezeau în căldura verii. Mirosul era insuportabil. Haite de câini şi şacali se înfruptau din carnea de om. Cu câteva luni în urmă, Titus ordonase ca toţi prizonierii sau dezertorii să fie crucificaţi. Cinci sute de iudei erau crucificaţi zilnic. Muntele Măslinilor şi dealurile stâncoase din jurul oraşului erau înţesate cu atâtea cruci încât nu mai rămânea loc şi nu se mai găseau nici copaci din care să fie făcute. Soldaţii lui Titus se distrau crucificând victimele cu membrele desfăcute în poziţii batjocoritoare.

Continue reading →

Legile regelui Hammurabi

hammurabiHammurabi – suveran al regatului vechi babilonian (1792-1749 î.Hr.). Abil om politic, talentat comandant militar, Hammurabi a transformat micul regat din Mesopotamia centrală în cea mai importantă putere a Orientului Mijlociu. După ce a cucerit întregul Sumer, Hammurabi a constrâns Asiria să recunoască suzeranitatea Babilonului. Domnia sa reprezintă o epocă de vârf a civilizației babiloniene care încearcă unificarea jurisdicției mesopotamiene și se cristalizează cele două mari eposuri: „Poemul creațiunii” și „Epopeea lui Ghilgameș”.

Codul lui Hammurabi, cel mai vechi cod de legi cunoscut până astăzi, întocmit la inițiativa lui Hammurabi și păstrat pe o stelă de diorit, sub forma unei lungi inscripții cuneiforme, a fost descoperit la Susa, în 1901. El reunește, în 282 de articole, remarcabile prin concizia și claritatea enunțului, dreptul civil, penal și comercial al epocii. Iată câteva dintre ele:

Continue reading →

Ienicerii, copiii de suflet ai padișahului (III) Pretorienii Istanbulului

ieniceriCătre sfârșitul sec. XVI, în Imperiul otoman s-au produs unele prefaceri esențiale, în special de ordin economic, în urma cărora forța armatei de spahii (armata ofensivă) a slăbit considerabil. Rezultatul a fost că balanța forței dintre Imperiul otoman și Europa a început să încline de partea celei din urmă. Stagnarea cuceririlor a declanșat criza otomană, care s-a manifestat de la început, cu toată ascuțimea, și în cadrul armatei, în primul rând în oastea robilor de Poartă.

Slăbirea forței militare și necesitatea continuării războaielor de cuceriri a subminat unitatea corpului ienicerilor. Dacă înainte primirea în cadrul lui era interzisă musulmanilor și reglementată cu o asemenea strictețe încât se spunea că mai degrabă se poate ajunge mare vizir decât ienicer, începând cu ultimii ani ai veacului XVI registrele corpului au fost deschise tuturor celor dornici să profite de privilegiile și solda ienicerilor, de la negustori și meșteşugari până la vagabonzi şi tâlhari.

Prima încălcare a reglementărilor de promovare la titlul de ienicer se pare că a avut loc în 1582, când Murad III a răsplătit, prin acordarea acestui titlu, pe toți cei care contribuiseră la buna desfășurare a sărbătorilor prilejuite de circumciziunea viitorului sultan Mahomed III.

Continue reading →

Ienicerii, copiii de suflet ai padișahului (II) Cazanul sfânt

ieniceriOdjak, (corpul ienicerilor) aparținând oastei robilor de Poartă, era constituit din trei categorii distincte, împărțite, la rândul lor, în unități numite orta sau boluk, compuse din câte 100-500 ieniceri. Pe parcurs, numărul ortalelor s-a stabilizat la 196, indiferent de creșterea sau scăderea efectivului corpului. Fiecare unitate, comandată de către un ciorbadjî sau bolukbaşî, avea cazarma sa proprie, numită oda, la poarta căreia era înscris numărul și semnul său distinctiv. Comandantul suprem al întregului odjak era aga ienicerilor, ajutat de către un stat major, numit divanul agăi.

Hrana ienicerilor

Una din grijile de căpetenie ale statului otoman o constituia hrana ienicerilor, de unde și numele comandantului lor de unitate: ciorbadjî (cel care face ciorba).

Continue reading →

Ienicerii, copiii de suflet ai padișahului (I) Cea mai dureroasă povară

ieniceriDupă debutul fulgerător pe care turcii și l-au făcut în ținuturile bizantine în vremea lui Osman I, Europa orientală a trebuit să se obișnuiască cu prezența unei noi puteri, din ce în ce mai stânjenitoare: Imperiul otoman.

Emirul Orkhan I (1324-1362) a moștenit de la tatăl său Osman nu numai tronul, ci și firea sa războinică. Gândurile sale erau stăpânite adeseori de poveștile despre bogăția pământurilor și a orașelor aflate dincolo de strâmtorile străjuite de puternicele ziduri ale capitalei bizantine. Începuseră să-l îngrijoreze și schimbările pe care le observase în purtarea foștilor păstori-cuceritori care constituiau aristocrația turcă : sipahii (sau spahiii, cum se numeau ei) descoperiseră plăcerile vieții statornice și puterea pe care le-0 dădea stăpânirea de bogății și oameni, arătându-se, uneori, nesupuși față de conducătorul lor, căruia altădată i se închinau fără șovăire.

Continue reading →

Ofensiva din Ardeni

ofensiva din ArdeniOfensiva din Ardeni (16-24 decembrie 1944) – Ultimul contraatac disperat al germanilor  din timpul celui de-al doilea război mondial, cunoscut sub denumirea de Bătălia pentru supremație.

În efortul de a împiedica înaintarea Aliaților pe teritoriul Germaniei, Hitler i-a ordonat feldmareșalului von Rundstedt să declanșeze un atac în zona muntoasă și împădurită a Ardenilor, situată în partea de nord a Luxemburgului și Belgiei. Deși și-au luat prin surprindere adversarii, absența echipamentului, a carburanților, a unui sprijin aerian și a unor soldați experimentați a făcut ca germanii să nu reușească nici măcar să se apropie de ținta lor  de la Antwerp. Înaintarea a luat sfârșit după opt zile, în special la Bastogne. Contraatacurile Aliaților conduse de Montgomery și Bradley au eliberat Ardenii la 16 ianuarie 1945.

Continue reading →

Programul Apollo

apollo 11Mândria națională a SUA a fost puternic afectată de faptul că URSS a lansat primul satelit orbital, Sputnik, în 1957, și de faptul că primul astronaut care a zburat în spațiu a fost tot un sovietic, Iuri Gagarin.

În loc să construiască o stațiune spațială, președintele Kennedy a decis că SUA își poate demonstra supremația tehnologică în fața sovieticilor în timpul războiului rece și puterea în fața lumii întregi printr-o misiune pe lună. În  mai 1961 a anunțat în fața Congresului un plan prin care până în 1970 primii oameni urmau să aselenizeze.

Continue reading →

Rusia la 1900. Intelighenţia

john lockeDe ce acest cuvânt cu rezonanţă străină, „intelighenţie”, atâta timp cât există termenul de „intelectualitate”? Fiindcă avem nevoie de termeni diferiţi pentru a desemna realităţi diferite – în cazul de faţă, pentru a deosebi pe contemplatorii pasivi ai vieţii de oamenii de acţiune hotărâţi să o schimbe. Această din urmă atitudine a fost exprimată succint de Marx, în formula: „Filozofii nu au făcut decât să interpreteze lumea în diferite moduri; important este însă de a o schimba.” Termenul „intelighenţie” desemnează prin urmare acea categorie de intelectuali care vor să obţină puterea cu scopul de a schimba lumea. Este un cuvânt de origine latină, care la jumătatea secolului al XIX-lea a trecut din germană în rusă şi, după Revoluţia din 1917, din rusă în engleză.

Continue reading →

Rusia la 1900. Țărănimea (II)

taraniExista la începutul secolului opinia generală că Rusia se confruntă cu o criză agrară din ce în ce mai gravă, datorată în cea mai mare parte suprapopulării. Cu un spor natural al populaţiei de cincisprezece până la optsprezece la mie, ea înregistra cea mai rapidă creştere demografică din Europa. O suprafaţă de teren care în anii ’60 ai secolului trecut, în momentul desfiinţării iobăgiei, asigura hrana pentru două persoane, trebuia patruzeci de ani mai târziu să hrănească trei; rezultatul a fost apariţia tocmai a acelei clase rurale de ţărani fără pământ sau cu pământ puţin, a cărei formare sistemul comunal fusese menit să o întârzie.

În trecut, ţarii asiguraseră prin cuceriri pământul necesar unei populaţii în permanentă creştere. Lucrul nu mai era posibil, fiindcă Imperiul atinsese limitele expansiunii rapide, dincolo de care nu se mai putea extinde decât cu riscul declanşării unui război generalizat.

Continue reading →

Rusia la 1900. Țărănimea (I)

taran rusLa începutul secolului XX, Rusia era o ţară a contrastelor izbitoare. Un călător francez din epocă, Anatole Leroy-Beaulieu, o compara cu „unul din acele castele, construite de-a lungul a mai multe epoci, în care vezi alăturate stilurile cele mai discordante, sau cu o casă, ridicată la întâmplare şi suferind mereu adăugiri, lipsită de caracterul unitar şi de confortul locuinţelor construite după un plan definitiv”. Optzeci la sută din populaţie era formată din ţărani, care duceau în provinciile Marii Rusii o viaţă nu foarte diferită de aceea a strămoşilor lor din Evul Mediu. La cealaltă extremă a spectrului social se aflau scriitorii, artiştii, compozitorii, oamenii de ştiinţă, perfect familiarizaţi cu stilul de viaţă occidental.

O economie capitalistă viguroasă – Rusia era cel mai mare producător de ţiţei şi principalul exportator de grâne din lume la momentul respectiv – coexista cu un regim al cenzurii politice şi al arbitrariului poliţienesc. Rusia aspira la statutul de mare putere, egală a Franţei democrate, dar menţinea un regim autocratic, în care oamenii nu aveau nici un cuvânt de spus în guvernarea ţării şi care sancţiona cu asprime orice expresie a nemulţumirii faţă de starea de lucruri existentă. Era singura dintre marile puteri care nu avea nici constituţie, nici parlament.

Continue reading →

Cine au fost druizii?

druidDruizi – Nume galic prin care era indicată o castă sacerdotală a celţilor din Galia şi Britania. Numele lor ar fi provenit de la drus, „stejar”, cu referire la pădurile de stejari în care se desfăşurau de obicei ritualurile religioase şi cultele pe care le administrau.

Poeţi şi cântăreţi, magi şi preoţi, gânditori şi filosofi în acelaşi timp, druizii au avut un impact profund asupra fanteziei scriitorilor latini care, neînţelegându-le în întregime practicile, au contribuit într-o măsură considerabilă la crearea în jurul lor a unei aure de mister, sporită ulterior de tradiţie şi menită a nutri cele mai neverosimile credinţe, răspândite inclusiv în numeroase texte pseudo-istorice din zilele noastre.

Continue reading →

Povestea sării (III) De la păstorii latini la Napoleon

sarePrin sec. IX î.Hr., păstorii de oi de la vărsarea Tibrului, care îşi duceau existenţa precară în Latium, o zonă plină de zmârcuri sărate, au început să extragă din apele acestora mai multă sare decât aveau nevoie pentru consumul propriu şi al turmelor lor. Surplusul l-au vândut vecinilor lor, sabinii, străbătând un itinerar botezat Via Salaria (Drumul sării). Treptat, Via Salaria s-a extins tot mai spre Răsărit până spre Adriatica, deoarece riveranii acestei mări, cu un coţinut salin sărac în partea sa de nord, aveau nevoie de sarea din Latium. Pe acelaşi drum au luat-o apoi alte articole comerciale ale latinilor – lână, postav etc., pentru ca în cele din urmă, tot pe Via Salaria, să mărşăluiască legiunile romane în drum spre cucerirea lumii antice.

Încă din vremuri străvechi, sarea a fost izvor de bogăţie şi în alte puncte ale globului. Herodot pomeneşte despre o rută de caravane care unea între ele toate oazele cu sare din deşertul Libiei. Până în zilele noastre, principala încărcătură a desagilor de pe cămilele care străbat Sahara este sarea. India scotea acest mineral din adâncurile solului încă înainte de invazia lui Alexandru cel Mare. Sarea extrasă la Palmyra reprezenta una dintre cele mai importante mărfuri în cadrul activului negoţ care se desfăşura între porturile Siriei şi cele din Golful Persic. Minele din zona muntoasă Sierra Nevada (Spania) au fost exploatate din plin încă din sec. V î.Hr. Etiopia ca şi Tibetul foloseau ocazional turtele de sare în chip de monedă.

Continue reading →