Arhive lunare: Iunie 2017

Cum a murit Benjamin Constant?

benjamin constantCONSTANT (Benjamin) – Scriitor şi om politic francez

Data morţii : 10 decembrie 1830 (la 63 de ani)

Cauza : stop cardiac

Locul : strada d’Anjou 29, Paris (Franţa)

Înhumat : cimitirul Pere-Lachaise, Paris

 Benjamin Constant a murit acasă, la câteva ore după ce i se făcuse rău la baia publică din strada Saint-Lazare. În timpul agoniei a fost auzit plângându-se de eşecul suferit recent la Academia franceză: nu obţinuse decât nouă voturi, concurând cu prea puţin cunoscutul Viennet!

Continuă citirea →

Cum a apărut cartea?

Codex_PetropolitanusAtunci când oamenii au început să scrie, e de presupus că și-au zgâriat semnele pe orice se afla întâmplător prin preajmă – pietre netede, așchii de lemn, bucăți de pânză, fragmente de os, cioburi de oale sparte. Astfel de lucruri efemere au fost mediumul originar al cuvântului scris. Aveau avantajul că erau ieftine și se găseau din abundență, însă dezavantajul de a fi de mici dimensiuni, de formă neregulată și ușor de rătăcit, de sfărâmat sau de vătămat altcumva. Erau potrivite pentru inscripții și etichete, poate pentru o scurtă notă sau înștiințare, dar nu mai mult. Nimeni nu s-ar fi gândit să încredințeze o idee profundă sau o lungă argumentație unei pietricele sau unui ciob.

Sumerienii au fost primii care au utilizat un medium specializat pentru scris. Ei își gravau cuneiformele în niște tăblițe de lut, o resursă abundentă în Mesopotamia. Spălau o mână de lut, din care modelau o cărămidă subțire, inscripționată cu o trestie ascuțită, și pe urmă o uscau la soare sau într-un cuptor. Documente guvernamentale, corespondență de afaceri, chitanțe comerciale și contracte legale erau toate scrise pe tăblițe durabile, la fel ca și unele lucrări mai ample și mai literare, precum povestiri istorice și religioase sau relatări ale unor evenimente contemporane. Ca să cuprindă scrieri mai lungi, sumerienii își numerotau adesea tăblițele, aranjându-le într-o serie de „pagini” de lut, care anticipau forma cărții moderne. Tăblițele de lut aveau să continue a fi timp de secole un medium popular pentru scriere, însă pentru că prepararea, transportul și depozitarea lor erau dificile, tindeau să fie rezervate pentru documente formale întocmite de scribi oficiali. Scrisul și cititul au rămas niște talente oculte.

Continuă citirea →

O traiectorie extraordinară

paulo coehloPână să scrie Jurnalul unui mag, băiatul slăbuț, crescut în cartierele Botafogo și Gavea, din Rio, parcursese o traiectorie extraordinară.

Elev rebel și încăpățânat, controlat strict de un tată sever și neîndurător, Paulo Coelho a ajuns să fie internat cu forța de trei ori într-un ospiciu și supus la ședințe brutale cu electroșocuri.

Tulburat de propria sa identitate sexuală, a preluat inițiativa de a se culca cu bărbați, pentru a se hotărî abia după aceea că nu acela era drumul său.

Continuă citirea →

Pierderea inocenței

coehloBelem [orașul bunicilor din partea tatălui] – o vacanță acolo i-a dat ocazia micuțului Paulo Coelho să-și lămurească o întrebare care-l neliniștise: în fond și la urma urmei, cum se nășteau copiii?

Înainte de asta, Paulo își făcuse curaj și i-a pus întrebarea lui Rui, un prieten puțin mai mare, dar răspunsul, dat cu o impolitețe supărătoare, l-a scos din pepeni:

– E foarte simplu: bărbatul își introduce penisul în vaginul femeii și, în momentul plăcerii, lasă o sămânță în burta ei. Această sămânță crește și devine om.

Lui Paulo nu i-a venit să creadă. Nu-i trecea prin minte că tatăl său ar fi fost în stare să practice o perversiune ca aceea cu mama sa.

Continuă citirea →

Din istoria copilăriei. Evul Mediu

copilCopiii au existat dintotdeauna, dar oare atitudinea față de ei a fost întotdeauna aceeași? Copilul, așa cum ni-l reprezentăm astăzi, e un dat sau e mai degrabă o construcție cu care societatea ultimelor secole ne-a obișnuit?

Marele istoric francez Philippe Aries (1914-1984) a foat primul care s-a ocupat în detaliu, începând din anii 1960, de istoria copilăriei. El a încercat să demonstreze că în Evul Mediu copiii erau priviți ca niște adulți mai mici, imediat ce puteau supraviețui fără sprijinul altcuiva, că ideea de copilărie nu exista și ca perspectivele asupra primilor ani de viață s-au modificat odată cu evoluțiile sociale și economice până ce, abia din secolul al XVII-lea, putem vorbi despre copilărie ca despre o porțiune acceptată a vieții de familie. Ulterior, teza lui Aries, cu toate meritele ei de pionierat în scrierea istoriei copilăriei, a fost atacată ca reducționistă.

E adevărat, în Europa feudală unul din trei nou-născuți murea în primii ani de viață. Textele epocii se referă destul de rar la copii, iar atunci când vorbesc despre copilăria marilor personalități, acestea sunt portretizate mai degrabă ca mici adulți. Nici pictura sau sculptura nu se întrec în a-i reprezenta pe copiii Evului Mediu occidentali. În secolul al XIII-lea, sculpturile ni-i prezintă încă pe copii ca pe niște adulți în miniatură.

Impresia cu care am putea rămâne în urma acestui inventar e aceea că lumea medievală nu acorda importanță copilăriei, pentru că omul întreg era doar cel ajuns la vârsta maturității. Copilăria era o etapă riscantă, care trebuia depășită și care nu merita valorizată. Copilul nu era decât o nouă ramură în arborele de familie, aparținea părinților lui și comunității și avea prea puțin șansa individualizării. Și totuși, arheologii au descoperit în siturile medievale păpuși din pământ ars, vase de bucătărie miniaturale din plumb și urme de leagăne. Începuse deja să se nască sentimentul unei realități proprii a copilului, în cadrul familiei.

În societatea războinică a Evului Mediu, copiii de sex masculin și cei de sex feminin nu par să aibă aceeași „valoare” pentru familie: băieții sunt preferați și, probabil sunt și mai bine îngrijiți fapt pentru care supraviețuiesc în număr mai mare. În familiile aristocratice se impune, după anul 1000, dreptul de primogenitură (care își găsea rădăcinile în lumea romană). Primul născut moștenește titlul nobiliar și cea mai mare parte a averii părintești, împiedicând fărămițarea patrimoniului familial. Continuă citirea →

Prima dragoste. Taina lui Chateaubriand

chateaubriand reneÎn orăşelul Bungay locuia un preot anglican, reverendul John Ives. Vicar la Saint Margaret, un sat învecinat, el avea puţini enoriaşi, puţină bătaie de cap şi ceva mai multă avere. Legenda spunea că ducele de Bedford îi dăduse această sinecură în urma unui concurs de golit sticle câștigat de pastor împotriva seniorului. Dar reverendul John Ives nu era doar un băutor redutabil; mare elenist, mare matematician, mare călător, pasionat de discuții despre America, Newton sau Homer la ora păhărelului de Porto, când doamnele se retrăgeau, îi făcea plăcere să se întrețină cu tânărul ofiţer profesor de franceză și de italiană al fiicei lui, Charlotte.

În 1795, când domnul Brightley, proprietarul şcolii din Beccles, a părăsit postul de director al acesteia, Chateaubriand a închiriat o cameră în vechea casă din Bungay în care locuia familia Ives, unde s-a simțit minunat.

Știa să se facă foarte plăcut. Când i se întâmpla să se simtă de-a binelea în largul său, dădea glas reveriilor cu o vervă şi o fantezie ce încânta asistența feminină. Soția pastorului era „foarte plăcută ca înfățișare și ca maniere”; cât despre fiica ei, Charlotte, Chateaubriand i-a descris, în portretul Celutei,  părul negru, braţele albe  aidoma unor crini înlănțuiți, „talia fină şi zveltă… Deslușeai… o undă de tristețe și de visare în graţia ei aproape copilărească.” Charlotte, ca şi mama ei, îl întrebau pe Chateaubriand despre cei de acasă, despre copilărie, și arătau o înțelegere plină de afecțiune. La ora ceaiului, Charlotte cânta, vicarul ațipea; tinerii vorbeau despre Divina Comedie sau despre Ierusalimul eliberat.

Pentru prima data, Chateaubriand simţea „farmecul timid al unei afecțiuni izvorâte din suflet”.  „Vârstele noastre coincideau. E greu să nu iubeşti având toate condiţiile prielnice pentru a fi fericit: tinereţe, frumuseţe, momentul fericit, potrivire de gusturi, de suflet și de ani.

Pastorul şi soţia lui n-au putut să nu remarce timiditatea şi dragostea celor doi tineri, ceea ce era departe de a le displace. Fără îndoială, acest francez era străin şi fără avere; dar era înrudit cu Malesherbes, dintr-o veche familie, și Revoluţia nu avea să fie veșnică. Și-apoi nu erau ei destul de bogaţi pentru a-l întreține pe cei doi cât timp ar fi fost nevoie? Singura dificultate era că îndrăgostitul nu se declara. Purtarea lui ascundea o taină.

Continuă citirea →

George Sand: Povestea unui pseudonim

george sandPovestește Aurore Dupin: „Numele pe care urma să-l pun pe coperta cărților mele, nu mă preocupa deloc. În orice caz, eram hotărâtă să-mi păstrez anonimatul.

Prima mea lucrare fusese refăcută în întregime de Jules Sandeau, căruia Delatouche îi spunea, mai scurt, Jules Sand. Lucrarea a avut succes și editorul îl rugă pe Sandeau să mai scrie ceva, sub același nume. Cum tocmai isprăvisem Indiana, și cum Sandeau n-avea nimic gata, am vrut să public această lucrare sub numele lui. Dar Sandeau n-a vrut să-și atribuie paternitatea acestei lucrări, pe care de altfel nici n-o cunoștea.

Continuă citirea →

Pasiunile lui Lewis Carroll

lewis carrollÎn ziua de azi, Lewis Carroll ar fi probabil evitat sau urmărit penal sub acuzația de pedofilie. Totuși, în urmă cu un secol, diaconul anglican și profesorul de matematică și logică al Colegiului Biserica Domnului din cadrul Universității Oxford reușea să-și satisfacă pasiunea sexuală pentru fetițe fără repercursiuni prea neplăcute.

Bărbat timid, plăcut, cu aspect tineresc, ce își pierdea bâlbâiala obișnuită doar în prezența copiilor, Carroll adora compania fetițelor. Carroll le invita să-l însoțească în excursii la plajă, la casa lui de vacanță, la cină. Însă el avea preferințe bine definite în privința invitatelor sale. Trebuiau să fie de familie bună, drăguțe și suple, inteligente și dinamice. Acordul mamelor lor pentru aceste vizite era esențial, însă fetele trebuiau să vină singure, fără a fi însoțite nici măcar de un alt copil. După cum îi scria unei mame, cunoștință de-a sa: Ați fi atât de bună încât să-mi spuneți dacă le-aș putea invita pe fetele dumneavoastră… la ceai sau la cină singure. Cunosc cazuri în care ele sunt invitate doar în grupuri… , iar aceste prietenii nu mi se par potrivite. Nu cred că cineva poate cunoaște natura unei fete văzând-o numai în prezența mamei sau surorilor sale.

De asemenea, Carroll considera potrivit să le sărute pe cele mai mici de paisprezece ani fără a le cere mai întâi permisiunea mamelor lor, însă în rarele ocazii în care găzduia fete mai mari, cerea conștiincios înainte consimțământul părinților.

Continuă citirea →

Sacrificiul mamei

mama albert camusFigura dominantă în copilăria lui Albert Camus a fost mama, Catherine. Din tot ce a scris despre mama sa şi din ceea ce au completat biografii, profilul Catherinei apare aure­olat de un interes ieşit din comun.

Cea mai în vârstă dintr-o serie de nouă copii ai unui muncitor agricol spaniol, Catherine purta, atenuate, sem­nele unei infirmităţi, ereditară în familia Sintes. Toţi membrii clanului familial erau surdomuţi. Dar, în po­fida unei astfel de nefericiri, cei din neamul Sintes în­fruntau viaţa cu demnitate, căutând în imensitatea ei hete­roclită un colţ care să le asigure o existenţă grea, dar liberă. Cu toţii erau analfabeţi (inclusiv mama lui Camus), ca semn al mizeriei depline în care fuseseră siliţi să trăiască.

Continuă citirea →

Borges nu a profitat de ofertă

borgesÎntr-o seară din luna august 1944, Jorge Luis Borges a fost prezentat unei tinere pe nume Estela Canto, la o petrecere dată de Bioy Casares şi Silvina Ocampo. Zveltă, brunetă, drăguţă, Estela avea ochi scrutători şi un zâmbet discret care îi dădeau un aer de inteligenţă impetuoasă. La 28 de ani, era cu 18 ani mai tânără decât Borges şi se abătuse de la tradiţia argentinienelor preferând să nu se căsătorească şi să-şi croiască o carieră în jurnalism şi literatură.

Prima ei întâlnire cu Borges nu a fost deloc promiţătoare: îi citise Moartea şi busola în Sur, o povestire care o bulversase, dar nu era deloc impresionată de înfăţişarea autorului – deşi i se spusese că nu este foarte arătos, Borges arăta chiar mai rău decât se aşteptase: era dolofan, destul de înalt, cu faţa palidă, cărnoasă, şi cu picioarele extrem de mici.

Continuă citirea →

Cum a luat sfârșit fericirea lui Jean-Paul Sartre

SartreJean-Paul Sartre avea opt ani când fericirea lui de copil s-a întrerupt subit.

De vină a fost bunicul lui. Sătul să își tot vadă nepotul cu bucle lungi până la umăr, Charles Schweitzer a decis că lucrurile merseseră deja prea departe în această privință. După părerea bunicului, venise vremea ca Jean-Paul să arate ca un băiat. Prin urmare, l-a dus la frizer.

Când foarfecele au început să țăcăne și să își facă treaba, răul se produsese deja. Nenorocirea se abătuse asupra familiei. Sub buclele sacrificate se ascundea un băiețel cu fizic ingrat și cumplit de sașiu, așa că toată lumea a descoperit subit cât era de urât. 🙂

Continuă citirea →

Cum a murit Baudelaire?

baudelaireBaudelaire (Charles) Poet francez

Data morţii: 31 august 1867 (la 45 de ani)

Cauza: hemoragie cerebrală

Locul: strada Domului nr. 1, Paris (Franţa)

Înhumat: cimitirul Montparnasse, Paris

Un sifilis contractat la nouăsprezece ani a declanşat boala care avea să-l răpună pe Baudelaire. În martie 1866, în cursul unui turneu de conferințe în Belgia, în timp ce vizita cu mai mulţi prieteni biserica Saint-Loup din Namur, căzu lovit de un atac cerebral. Când îşi reveni, vorbea confuz. O săptămână mai târziu, un nou atac îl lăsă hemiplegic şi afazic. Ultimele cuvinte inteligibile pe care le-a rostit au fost: „Nu, la naiba, nu.” În iulie a fost adus înapoi la Paris unde, timp de un an, a dus o existentă mizerabilă în clinica Duval din strada Domului.

Continuă citirea →

Fără băutură și fără… modestie

asimovPovestește scriitorul Isaac Asimov:

Este bine ştiută nesiguranța creatorului. Nu cumva textele lui sunt slabe? Chiar dacă este un autor popular, care nu-şi pune problema publicării, el îşi poate face griji în privința calității. Am impresia că o combinare între singurătate şi nesiguranță (la care se adaugă, în unele cazuri, apropierea inexorabilă a termenului de predare) duce uşor la căutarea alinării în băutură. Şi cunosc destui scriitori de science-fiction care sunt băutori înveterați.

Continuă citirea →

Marea pasiune

asimovPovestește Isaac Asimov: „Nu-mi amintesc să-i fi privit cu nostalgie pe ceilalți copii alergând şi dorindu-mi să mă pot alătura lor. Dimpotrivă, apreciam posibilitatea drept una neplăcută. Eu eram mult mai fericit, deoarece aveam cărțile. Preferam oricând să citesc.

Nu uit după-amiezile fierbinți de vară când vânzările lâncezeau şi tata, cu sau fără mama, se putea descurca şi fără mine în prăvălie. Stăteam afară, în fața magazinului (gata oricând să dau o mână de ajutor la nevoie), cu scaunul lăsat pe spate, până atingea zidul cu speteaza, şi citeam.

Îmi amintesc că după ce s-a născut fratele meu, Stanley, şi am căpătat sarcina de a avea grijă de el, dădeam ocol cartierului de douăzeci-treizeci de ori, în vreme ce citeam, ținând o carte rezemată de mânerul căruciorului. Țin minte cum mă întorceam de la bibliotecă cu trei cărți, având câte una sub fiecare braț şi citind din a treia.

Continuă citirea →