Socrate și Xantippa
Aceluia care se încumetă să urce la Socrate pe scara din dos i se poate întâmpla ca uşa să-i fie deschisă nu de acesta, ci de soţia lui, Xantippa; e chiar foarte probabil să se întâmple aşa, căci Socrate e mereu pe drumuri. Faptul însă are, privit în sine, o anume semnificaţie. Căci dacă Socrate e renumit printre filozofi, nu mai puţin e Xantippa printre soţiile filozofilor. S-ar putea spune, acum, că ea e renumită datorită bărbatului ei. Cu siguranţă că aşa e. Dar poate că e şi puţin invers, poate că nici Socrate nu ar fi devenit Socrate fără Xantippa. Cel puţin aşa crede Nietzsche, filozoful cu fler psihologic: „Socrate a găsit femeia care îi trebuia… De fapt, Xantippa l-a îmboldit să se dedice din ce în ce mai mult acestei meserii ciudate.”
E însă adevărat? Dacă e să dăm crezare relatărilor din Antichitate, Xantippa face tocmai contrariul: ea se opune în toate felurile meşteşugului filozofic al bărbatului ei. Acasă îi face zile negre, iar când Socrate, sătul, vrea să-şi întâlnească prietenii pentru a purta împreună discuţii filozofice, ea tot nu e mulţumită. Uneori îi toarnă în cap de la fereastră o găleată de apă murdară sau îl urmăreşte în piaţa publică smulgându-i haina de pe trup.
Prietenii sunt revoltaţi; ei o numesc pe Xantippa cea mai nesuferită femeie care a existat şi care va exista vreodată. Socrate îndură însă cu indiferenţă filozofică, atât acasă, cât şi în public, astfel de furtuni. Când îi curge apă în cap, el nu face decât să spună: „Nu v-am zis eu că după tunete şi fulgere vine şi ploaia?” Iar atunci când Alcibiade îi spune cândva: „Xantippa e de nesuportat când face scandal”, Socrate îi răspunde: „Nici măcar să nu te laşi tulburat de orăcăitul gâştelor.” De altfel, el crede că faptul de a avea de-a face cu o femeie îndărătnică are şi o parte bună, căci cine a scos-o la capăt cu Xantippa se va descurca cu uşurinţă şi cu ceilalţi oameni.
Cum a murit Sigmund Freud?
Astăzi se împlinesc 78 de ani de la moartea lui Sigmund Freud.
Freud (Sigmund) – Neurolog și psihiatru austriac. Fondatorul psihanalizei
Data morţii: 23 septembrie 1939 (la 83 de ani)
Cauza: cancer la gură
Locul: Maresfield Gardens nr. 20, Londra (Anglia)
Înhumat: cenuşa lui este păstrată la crematoriul Golder’s Green din Londra, într-un vas grecesc
Cum a murit Sigmund Freud?
Freud suferea din 1923 de o tumoare la gură şi fusese obligat să suporte excizia cerului gurii şi a maxilarelor. Era nevoit să poarte o proteză enormă, pe care o numea “monstrul” şi care îl deranja la vorbit. Când suferinţa a devenit de nesuportat, i-a cerut doctorului să-l eutanasieze; medicul i-a făcut o injecţie cu morfină şi apostolul terapiei prin vorbire a murit fără a rosti vreun cuvânt.
Marshall McLuhan: autorul cel mai cunoscut din sfera comunicării (II)
După părerea autorilor, McLuhan preia de la predecesorul său idei de bază – bias-ul civilizației noastre, tratarea mijloacelor de comunicare în funcție de simțul cărora li se adresează –, pe care le aplică nu neapărat situației media din timpul său, ci unui stadiu anticipat. De aici caracterul șocant al aprecierilor, pentru că ele au în vedere mai ales o situație care va veni, o situație anticipată.
La care se adaugă, indiscutabil, propensiunea către paradox și exprimare aforistică a autorului. Opțiunea pentru o asemenea exprimare nu este întâmplătoare, pentru că ea urmărește să stimuleze dialogul autorului cu cititorul, dar și dialogul acestuia din urmă cu el însuși. O formulă șocantă, o formulă pe care simți că nu o pătrunzi până la capăt te urmărește, te preocupă mai tot timpul, pentru a-i afla dezlegarea, înțelesul cel mai potrivit.
Dictatele celor două revoluții
Potrivit lui McLuhan, istoria consemnează trei mari epoci istorice de comunicare.
Epoca oralității, dominată de conversație ca mijloc propriu-zis de comunicare. Conversația antrenează toate simțurile în procesul comunicării și este participativă. Discuți cu o persoană, avansezi păreri, opinii, faci un schimb de impresii, ești de acord cu ceva și în dezacord cu altceva. De aceea, o asemenea formă de comunicare antrenează persoana și toate simțurile sale deodată, chiar dacă auzul rămâne simțul dominant.
Marshall McLuhan: autorul cel mai cunoscut din sfera comunicării (I)
Marshall McLuhan este poate cea mai cunoscută personalitate din domeniul comunicării. În legăturã cu el a apărut o legendă a cercetătorului care, în sfârșit, a pătruns procesul controversat al comunicării și a reușit să-l redea în formule simple, adevărate, apropiate de înțelegerea oamenilor. De pildă, Tom Wolfe apreciază că McLuhan este „cel mai important gânditor de la Newton, Darwin, Freud, Einstein și Pavlov“. Iar Norman Mailer sugerează că expresiile „the medium is the message“ și „the global village“ sunt printre „cele mai adânci formulări ale secolului al XX-lea“. Ne aflăm în fața unei probleme foarte delicate. O analiză obiectivă impune o operație de decopertare a straturilor așezate de legendă, de popularitate; în același timp, nu putem să nu recunoaștem forța de sinteză, de percuție a formulelor lansate de McLuhan și să nu ne dăm seama că el a făcut enorm pentru domeniul comunicării, pentru cunoașterea sa, lucru deloc de neglijat mai ales când avem de-a face cu un câmp de cercetare nou.
Impactul creației lui McLuhan se datorează și faptului că multe dintre gândurile sale „sunt împărtășite în limbajul metaforei“. Pe de o parte, metafora stimulează reflecția, forțează diverse interpretări, mai ales că de multe ori avem de-a face cu metafore sugestive, lansate de o personalitate cu o pregătire în domeniul literaturii pe care nimeni nu o pune la îndoială (paginile sale despre Shakespeare, Joyce, Eliot reprezintă o mărturie). Pentru o abordare analitică, un asemenea stil constituie un impediment. William Kuhns avea dreptate să releve că „geniul său pentru formularea condensată se aliază cu stilul divagator, neconsecutiv și adesea încâlcit“.
Jurnalul unei fiinţe rare (II)
Jurnalul lui Alice Voinescu e unul de mărturisire interioară, prin scriitura expresivă fiind adesea pagini de bună literatură subiectivă. Dar, firesc, lumea din afară năvăleşte în jurnal, făcându-şi loc, evident, prin filtrul convingerilor autoarei.
Politicul nu este exclus de aici, dar este total filtrat, ajungând ca un halou îndepărtat, totuşi apăsător. În noiembrie 1936, autoarea nota prevenitor: „De evitat confuzia între Naţional şi Creştin”. Asta la un an de la fundarea Partidului Naţional Creştin, de extremă dreaptă, condus de Goga şi A.C. Cuza. Are cuvinte de condamnare faţă de legionarism, dar socoate că el nu trebuie stârpit prin frică şi teroare. De aceea, având bune opinii despre regele Carol al II-lea, pe care îl considera un idealist (acceptase şi rolul de conducătoare în străjerie) şi despre Armând Călinescu, consemnează reprobator asasinarea primului-ministru, dar şi contramăsura uciderii fără judecată a unor legionari; deplânge instalarea la putere a legionarilor („Nenorociţii de fanatizaţi uită că Hitler ne-a pus gând rău. Poate cred încă, deşi ar fi mai mult decât naivi, ar fi idioţi să creadă în cuvântul neamţului”) şi, evident, condamnă asasinarea lui N. Iorga („Moartea d-lui Iorga m-a exasperat. De la mişelia asta, nu mai cred în ordine şi linişte”) şi rebeliunea. De altfel, din 1936 încoace pe Hitler îl considera un bandit sanguinar, provocând ruina Europei şi încătuşarea popoarelor ei.
Jurnalul unei fiinţe rare (I)
Ce fiinţă rară, dăruită integral culturii, spiritualităţii şi semenilor, a fost Alice Voinescu! Nu cunosc în cultura română egalul ei.
Născută în 1885, şi-a luat licenţa în filosofie în 1908, sub privegherea lui Titu Maiorescu, care o îndrăgea, văzând în ea un gânditor in spe. S-a îndreptat, apoi, spre doctorat la Sorbona, unde a pregătit şi a susţinut o teză despre şcoala neokantiană şi filosofia lui Hermann Cohen. Şi cum putea pregăti teza fără a frecventa un an de zile mediul şcolii de la Marburg, unde, în compania maestrului Hermann Cohen, a lui Natorp, N. Hartmann, a studiat atent universul neokantianismului, atunci în mare vogă? Cu teza scrisă, apreciată elogios de Cohen, s-a prezentat la Sorbona, fiindu-i acceptată de Levi-Bruhl şi Victor Delbos.
Doctoratul a fost strălucit. I s-a propus un ciclu de conferinţe în SUA. A refuzat, înapoindu-se în România. Era menită universităţii. N-a fost să fie, nici loc nu era la vreo catedră, dar domnea şi prejudecata că nu e posibil ca o femeie – şi încă tânără! – să fie profesor de filosofie. Şi totuşi, a rămas toată viaţa un filosof prin vocaţie şi mod de cugetare. S-a mulţumit, tocmai în 1922, cu o catedră de estetică la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică, unde s-a specializat în istoria literaturii dramatice, ţinând un curs faimos, care i-a adus multă stimă şi buni elevi, cărora le-a devenit o mamă sufletească. De altfel, să notez de pe acum, comuniunea sufletească stabilită cu tineretul intelectual a fost marea cucerire a vieţii acestui cărturar de o bunătate a inimii şi de o dăruire extraordinare.
Ce l-a bucurat mai mult pe Borges
Povestește Jorge Luis Borges:
„În viața mea eu am primit multe și nemeritate onoruri, dar unul dintre ele m-a bucurat mai mult decât oricare altul și anume onoarea de a fi numit director al Bibliotecii Naționale.
Atunci am început să înțeleg strania ironie a faptelor. Eu mi-am imaginat întotdeauna Paradisul sub forma unei biblioteci. Alte persoane consideră că ar fi o grădină, alții și-l pot închipui ca un palat; eu l-am imaginat întotdeauna ca o bibliotecă; și aici mă aflam eu. Eram, într-un fel, centrul celor 900.000 de cărți în numeroase limbi și în același timp mi-am dat seama că abia puteam să descifrez coperțile și structura cărților.
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente