Arhive etichetă: haine

Îmbrăcămintea şi moda la români în perioada interbelică

moda si imbracaminte

Îmbrăcămintea la sate se confecţiona, de regulă, în gospodărie: cămăşi şi indispensabili din in sau cânepă, pantaloni din postav de lână, căciulă de piele de miel, opinci din piele de porc sau de viţel, cojoc din blană de oaie etc. În zonele de munte se purta, în mod obişnuit, costumul naţional (opinci, iţari, cămaşă brodată). Şi în celelalte zone bătrânii au rămas consecvenţi portului tradiţional. Tinerii au început să-şi cumpere haine „nemţeşti” (pantaloni şi veston), bocanci, pălărie.

Fetele s-au arătat receptive la moda de la oraş, începând să poarte sandale, fustă de stofă, rochie de stambă înflorată, să-şi scurteze părul, şi chiar să se dea cu ruj pe buze, spre indignarea bătrânilor şi mai ales a bătrânelor. În general, portul şi moda la sate au oscilat între tradiţionalism şi modernitate. Învăţătorii, preoţii, notarul, medicul se îmbrăcau ca la oraş, cu haine „nemţeşti”.

La oraş, oamenii din „lumea bună” îşi comandau haine la croitor sau le cumpărau „de-a gata” de la magazinele de modă. Bărbaţii purtau ghere de lac, pantaloni cu manşetă, haină la doi sau trei nasturi, pălărie; cămăşi albe, care la manşetă se încheiau cu butoni (de aur sau de argint); cravata cu picăţele era prinsă cu un ac încrustat cu pietre preţioase. Ceasul de buzunar cu lanţ de aur sau de argint şi bastonul cu cap de fildeş erau accesorii nelipsite la orice bărbat „serios”. La festivităţile deosebite, domnii se îmbrăcau în smoching.

Continuă citirea →

Despre hainele din Europa medievală

imbracaminte din Europa medievala

Ştiaţi că? În Europa medievală hainele erau prinse sau încheiate cu broşe sau catarame şi ace, până când s-au inventat găicile pentru nasturi, în sec. XIII.

sursa: Ghid de cultură generală. Întrebări şi răspunsuri, trad.: Graal Soft. – Ediţia a 2-a, revizuită, Bucureşti, Litera Internaţional, 2012

Îmbrăcămintea în Grecia antică

Îmbrăcămintea – asupra căreia desenele de pe vase furnizează o documentaţie suficientă – era în epoca clasică mai simplă decât în timpurile eroice. Diferenţa între cei bogaţi şi cei mai săraci era marcată în mod esenţial nu prin forme deosebite ale veşmintelor, ci doar prin broderiile sau prin calitatea ţesăturilor şi a culorilor.

Continuă citirea →

Istoria corsetului

De-a lungul timpului, femeia a folosit diferite tertipuri pentru a atrage sau pentru a menţine interesul bărbatului. Printre ele se numără şi lenjeria intimă, iar unul dintre obiectele de vestimentaţie intimă este corsetul. Acesta reprezintă o centură elastică lată şi întărită cu balene, care serveşte la strângerea taliei, cu alte cuvinte, este un harnaşament de susţinere a taliei, bustului şi şoldurilor în tiparele unei forme ideale, dorinţa care a creat suferinţa multor generaţii de femei.

Din cele mai vechi timpuri până în prezent, corsetul a jucat un rol esenţial în vestimentaţia femeii. I-a ascuns formele (aplatizându-i sânii) sau le-a pus în evidenţă (jucând rol de sutien) şi a strâns talia până la limita impusă de organism.

Corsetul a apărut încă din antichitate, în Grecia.

În urma săpăturilor arheologice făcute în Insula Creta, a fost descoperit un corset datând din jurul anului 2100 î.Chr. Deschis în faţă pâna la talie, el lasă sânii liberi, dar acoperea talia cu zale de cupru. Istoricii menţionează că femeile din Grecia purtau un corsaj format dintr-o bandă de pânză pe care o legau peste piept, numită “apodesma”, vestimentaţie adoptată şi de matroanele romane, iar mai târziu şi de femeile din Galia, după ce aceasta provincie a fost cucerită de către romanii conduşi de Cezar.

În secolul al XII-lea, femeile purtau “basquine”, un fel de corset din pânză groasă care strângea talia, iar în secolul al XIV-lea centura era atât de lată, încât susţinea şi sânii.

Totuşi, corsetul nu era purtat de prea multe femei, fiind chiar interzis în unele regiuni. Un edict din Strasbourg, datat din 1370, cerea ca “nicio femeie să nu-şi susţină pieptul nici prin croiul cămăşii, nici prin şireturile rochiei”.

În Franţa, în timpul regelui Carol al VII-lea (1422-1461), corsetul se purta foarte strâns pe corp, cu riscul de a deforma cutia toracică. Amroise Pare (1516-1590), cunoscut chirurg francez, unul dintre reformatorii medicinei Renaşterii, a fost primul care a constatat ravagiile cauzate de această modă, care puteau duce până la atrofierea plămânilor.

În secolul al XV-lea, femeile germane căsătorite au renunţat la corset pentru a putea respira în voie şi, mai ales, “pentru a menţine vie flacăra pasiunii în cămin”, după cum nota un istoric al timpului respectiv.

În secolul al XVI-lea, Renaşterea a adus o dată cu eliberarea constrângerilor religioase şi o modă mult mai sofisticată. Inspirat de armura medievală, iniţial corsetul avea rolul de a proteja torsul şi de a aplatiza sânii.

Stilul Tudorilor a fost foarte mult influenţat de moda de la Curtea regală a Spaniei şi avea foarte multe elemente asemănatoare cu aceasta. La curtea Franţei, Germaniei şi Italiei, se prefera o linie a corsetului mult mai puţin rigidă decât la spanioli. La sfârşitul acestei perioade istorice, Elisabeta I era pe tronul Angliei. Ea a dat un numele acestei mode – “Stilul Elisabetan”, inspirat din stilul Tudorilor. Era mai puţin riguros şi accentua talia foarte fină.

Epoca victoriana

În epoca victoriană, nu aveai ce căuta în public fără corset. Cu cât aveai talia mai subţire, cu atât erai mai aristocratică şi mai stilată. Corsetul pentru femeile din epoca victoriană era un MUST absolut. Inclusiv servitoarele purtau corsete, însă nu le încheiau strâns fiindcă aveau nevoie de libertate de mişcare, ca să poată să se aplece şi să care.

În era victoriană nu exista abatere de la canoanele modei. Femeile îşi gâtuiau organele şi îşi înghesuiau oasele unele într-altele în moduri extreme care uneori duceau la deces şi frecvent, la leşinuri. În această perioadă, o piesă de mobilier prezentă în orice salon respectabil era “canapeaua de leşin”, pe care doamnele se duceau să cadă când nu mai puteau respira în corsete.

În secolul al XVII-lea, moda europeană s-a împărţit în două ramuri. În ţările sub influenţă habsburgică se purtau corsete foarte strânse, însă se foloseau materiale vaporoase şi decolteul era pus în valoare. În regatele sub influenţă spaniolă, moda era foarte rigidă. Rochiile aveau topuri încheiate până sus, la baza gâtului. Mătasea era la mare preţ, iar corsetele erau purtate pe deasupra rochiei, pentru a defini talia.

La sfârşitul perioadei baroce, croitoria era o meserie foarte cautată, iar corsetele erau acum disponibile şi clasei mijlocii, nu numai “capetelor încoronate”.

Secolul al XVIII-lea a adus cu sine extravaganţa balurilor şi a modei specifică Perioadei Rococo.  Acum corsetul era folosit pentru a conferi siluetei feminine aspectul de “clepsidră”, şi punea toate trăsăturile torsului feminin în cea mai bună lumină. Corsetele fabricate în acestă perioadă erau foarte sofisticate şi erau considerate capodopere ale croitoriei. În această perioadă, corsetele erau împodobite cu multe fundiţe şi detalii preţioase.

Monarhia absolutistă în Franţa s-a sfârşit odată cu ghilotinarea familiei regale. Astfel a murit şi epoca “prea-încorsetatei” Maria Antoaneta. Josephine, soţia lui Napoleon I, a devenit cea care dicta moda în Franţa. Se purtau corsetele la baza sânilor… asemeni unui sutien foarte inconfortabil.

După înfrângerea lui Napoleon la Waterloo, aristocraţia s-a întors la conducerea Franţei. Corsetele clasice au revenit în modă, iar burghezia purta în continuare haine în stilul Victorian (numit după Regina Victoria a Angliei), adică fuste largi şi topuri ce se încheiau la baza gâtului. Însă pentru vestimentaţia de bal, rigorile nu mai erau atât de rigide, iar corsetele purtate erau foarte asemănătoare cu cele din perioada Rococo, însă cu mai puţine panglici şi detalii. Această modă romantică a dăinuit şi în partea de Nord a Americii, înainte de Războiul Civil. Filmul “Pe aripile vântului” prezintă fidel exuberanţa reîntoarcerii stilului Rococo.

În America, “Al doilea Roccoco” a durat puţin mai mult decât în Europa. Pe la 1850, o dată cu industrializarea, corsetele au devenit mai puţin pretenţioase şi la îndemâna oricui. Ele erau folosite mai mult pentru a oferi o alură respectabilă unei mame cu şase copii. Corsetul era şi un element foarte important al reputaţiei unei femei. Corsetele ce subţiau talia erau destinate numai balurilor şi înaltei societăţi, care acum includea şi cetăţenii bogaţi.

In prezent

Noul secol a adus o nouă perioadă de glorie corsetelor. Acum erau încorsetate mai mult coapsele şi fundul. Acest gen de corset avantaja femeile plinuţe care doreau să poarte rochii foarte mulate. Această modă s-a menţinut până în 1920… însă o dată cu venirea războaielor, populaţia avea cu totul alte griji decât “o talie subţire”.

În anii ‘30 s-au inventat sutienele sub forma actuală, mult mai ieftine decât corsetul, ce avea rolul de susţinere a bustului.

În anii ’50 a reînviat moda taliei foarte mici, însă corsetul era purtat mai mult ca vestimentaţie de spectacol. Însă reînvierea corsetului s-a petrecut în anii ‘80, când în producţia de lenjerie intimă a avut loc o explozie de modele.

În prezent corsetul este o piesă imbatabilă de lenjerie intimă, un top irezistibil sau… partea superioară a unei ţinute de gală ori a rochiei de mireasă.

De-a lungul timpului, această controversată piesă vestimentară a îmbrăcat mii de femei în sute de stiluri, iar în prezent, corsetul poate fi considerat simbolul cochetăriei feminine.

sursa: haine-vintaje

Istoria lenjeriei intime

Dacă analizăm istoria lenjeriei intime, am putea crede că omul încearcă asiduu să facă economie de material sau că temperatura globală a fost mereu în creştere. În afară de aspectul reducţionist al lenjeriei, transformările acesteia reflectă schimbări în stiluri de viaţă, în mentalităţi, în percepţii.

Lenjeria pare să fie menţionată pentru prima dată în istorie în Egiptul Antic, cu 3000 de ani înainte de Hristos. Pe atunci îmbrăcămintea reflecta statutul social, iar femeile cu poziţii înalte în societate purtau un fel de tunici strâmte şi lungi până la gleznă, pe sub hainele „de stradă”. În acelaşi timp, giulgiul este cea mai simplă formă de îmbrăcăminte şi în unele părţi ale lumii rămâne şi singura formă. Tot din perioada antică s-au descoperit statui reprezentând femei care purtau un fel de benzi de material în zona sânilor şi a şoldurilor.

În Evul Mediu au apărut izmenele şi corsetul, care avea doar rolul de a aplatiza sânii şi de a conferi un suport rigid pentru rochiile elaborate. Atât femeile, cât şi bărbaţii purtau în partea superioară a corpului un fel de cămăşi. În acele vremuri lenjeria avea mai ales un rol practic: protejarea hainelor elaborate Şi scumpe, care erau spălate destul de rar şi care nu trebuiau să intre în contact direct cu pielea. De asemenea, lenjeria era uneori făcută din lână pentru a ţine de cald.

Corsetul este poate cel mai controversat obiect din istoria modei feminine, rolul său principal fiind acela de a modela corpul. Acesta era făcut dintr-o pânză rigidă şi întărit fie cu oase de balenă, fie cu tije de fier. Când era înşiretat, corsetul strâmta talia până la dimensiunea ideală de 40 de centimetri şi conferea siluetei forma de clepsidră, la modă în epoca victoriană. Se spune chiar că la anumite curţi dimensiunea taliei indica statutul social. Abia când doctorii au atras atenţia că această practică este o adevarată ameninţare pentru sănătatea femeilor, au apărut corsetele cu un design mai permisiv.

Lenjeria americană din aceeaşi perioadă (secolul 19) părea să fie mult mai comodă. Combinezonul, un obiect de îmbrăcăminte dintr-o singură bucată, care acoperea tot de la mâini până la glezne, a fost inventat la New York şi era purtat de femei, bărbaţi şi copii.

Principala revoluţie în domeniul lenjeriei a venit odată cu Primul Război Mondial, când femeile rămase acasă au fost nevoite să muncească pentru a îşi întreţine familia. Astfel, ele au adoptat un stil mai practic şi mai comod şi au renunţat la corset în favoarea brasierei, un fel de strămoş al sutienului. Pe de altă parte, fierul cu care era întărit corsetul se găsea cu dificultate în timpul războiului, astfel că acesta n-a mai putut fi produs.

După 1920 însă, a revenit în vogă modelarea corpului, de data aceasta prin portjartier, un obiect de îmbrăcaminte elastec, care începea la umeri şi se termina la şolduri şi care era închis cu fermoar. Pe parcurs, dimensiunea acestuia a fost redusă, sfârşind doar ca suport pentru ancorarea ciorapilor.

Acum apare şi sutienul, în prima sa formă ca două batiste înnodate cu funde. Cupele pe dimensiuni fiind introduse în 1935 (sau în 1928 în altă variantă).

Şi lenjeria pentru bărbaţi progresează la începutul secolului 20, tot un american inventând un obiect de lenjerie strâmt, foarte apropiat chiloţilor de astăzi. Un model revizuit a fost pus în vânzare în 1935 în Chicago. Produsul a fost aşa de popular, încât 30.000 de bucăţi au fost cumpărate săptămânal în prima lună de la lansare. Tot acum au apărut şi boxerii, numiţi astfel datorită asemănării cu costumul oficial al luptătorilor profesionişti.

Evoluţia tehnologiei a dus rapid la diversificarea modelelor de sutiene, iar in anii ‘60 acestea au devenit simbol al constrângerii la care au fost supuse femeile de-a lungul timpului. Arderea sutienelor şi emanciparea femeilor nu au scos însă obiectul din uz, acesta rămânând până astăzi indispensabil. Mai mult, corsetul a revenit la modă, însă într-o formă deloc chinuitoare şi foarte provocatoare.

Obiectele de lenjerie intimă tind să fie din ce în ce mai mici în dimensiuni, pe măsură ce hainele devin tot mai mulate pe corp, atât în cazul femeilor, cât şi al bărbaţilor.

În peste 5000 de ani, s-a trecut de la giulgiu la tanga, iar evoluţia este imprimată cu conotaţii culturale şi sociale.

sursa:stiridebine

Istoria tricoului

De-a lungul anilor, tricourile noastre din bumbac au ilustrat câte puţin din toate: gusturile muzicale ale momentului, locurile unde ne-am petrecut vacanţa, uneori chiar şi orientarea politică. Cu peste două miliarde de bucăţi vândute anual în întreaga lume, tricoul a ajuns un etalon al secolului XX, la fel ca blugii. O carieră fulminantă, dacă ne gândim că a plecat de foarte jos: sertarul cu lenjerie intimă bărbătească.

Dacă trecem peste îmbrăcămintea pe care o purtau războinicii medievali pe sub armuri, pentru a se apăra de frig, sau de cea pe care o purtau nobilii pentru a evita ca îmbrăcămintea “bună” să se murdarească în contact cu pielea, ruda cea mai îndepărtată a tricoului se regăseşte undeva în jurul anului 1880. Inventarea tesăturii pentru tricoul tubular, brevetată în 1863, e capabilă să reducă incredibil timpii de lucru, scoţând la pensie lâna în sectorul lenjeriei intime în favoarea jerseului de bumbac.

În timpul primului război mondial, soldaţii de pe front cer ţesături mai uşoare decât lâna, care se usca greu în aerul rece şi umed al tranşeelor. Fireşte, asta ar fi putut purta tricoul nostru pe alte meleaguri decât cele ale modei. Nimic mai fals. Tricoul îşi schimbă vocaţia: din timidul obiect de lejerie intimă devine aliatul de neînlocuit al timpului liber.

În 13 iulie 1942, tricoul ajunge chiar şi pe prima pagină a revistei “Life”, purtat de un soldat cu privirea cel puţin la fel de mândră ca puşca lui. Iar în timpul celui de-al doilea război mondial ia nuanţe de kaki (de la persanul khak, care înseamnă praf, pământ sau noroi), datorită exigenţelor impuse de camuflare.

In anii ’50, tricoul e în plină demonstraţie de protest, în tandem cu geaca de piele neagră, împotriva invincibilelor elemente simbol ale statutului social: tunsoare cuminte şi o casă confortabilă, plină cu aparate de uz casnic, grădină în spate şi maşină strălucitoare parcată în garaj.

În 5 martie 1960, obiectivul lui Alberto Korda îl imortalizează pe Ernesto “Che” Guevara într-un portret care va deveni versiunea definitivă şi oficială a mitului. Acea imagine, cu neînsemnate variaţiuni pe aceeaşi temă, apare însoţită de motto-ul revoluţionar cubanez “Hasta la victoria siempre”, imprimat pe tricouri de un roşu revoluţionar sau de un verde de gherilă. Un bestseller mondial care a inaugurat, în această formă a garderobei, filonul politic: înscrisuri pentru a face opoziţie unei legi, pentru a ţine cu un politician sau altul, în general, pentru a-ţi manifesta propria deziluzie.

Chiar când hippies fac din tricou steagul lor peace & love împotriva războiului şi a societăţii de consum, multinaţionalele încep să-l folosească în scopul promovării propriilor produse. Una dintre primele mărci care a recurs la metoda imprimării pe bumbac, în jurul anului 1965, e berea Budweiser, urmată de Cinzano, Martini şi Xerox.

Din punctul de vedere al micului ecran, cel mai de succes tricou e cel de tip militar din serialul M.A.S.H., a cărui acţiune se petrece într-un spital de campanie imaginar, în timpul războiului din Coreea. Cel mai muzical, în schimb, e în culorile steagului naţional jamaican şi merge în tandem cu stilul reggae abordat de Bob Marley. În sfârşit, Oscarul pentru cea mai bună interpretare cinematografică revine combinaţiei total black etalată de John Travolta şi Olivia Newton John în “Grease”(1978).

Tot negru, dar cu origini diferite, e şi tricoul metalliştilor, rockerilor sau Hell’s Angels, moştenitorii motocicliştilor de altă dată. Accesorizat cu lanţuri, etalează o iconografie de pompe funebre, formată din cranii, cruci şi sicrie, asociate de obicei cu denumirea formaţiei preferate. Incredibil, dar adevărat: acest trend macabru va deveni obiectul unor infinite reîncarnări. Plin de simboluri ale anarhiei, sfâşiat cu vădită autosatisfacţie şi recompus sumar cu ajutorul unui arsenal de ace de siguranţă, e tricoul mişcării punk.

Minimalismul anilor ’90 uniformizează cromatic lumea, pictând-o în întregime în negru, gri şi bej. Curăţat de mesaje politice, sloganuri publicitare şi logomanie, tricoul de bumbac face o întoarcere bruscă spre îmbrăcămintea formală şi înlocuieşte foarte des cămaşa pe sub hainele bărbăteşti, mai ales în lumea comunicaţiilor, a noilor tehnologii şi, desigur, a modei.


sursa: Cinzia Felicetti, Absolut strălucitoare!, traducere Irina Pricop, București, Runa, 2007

Istoria cămăşii albe

Proaspată, fără mari pretenţii, aristocratică prin ea însăşi, e totodată uşor de purtat. Clasica white shirt, alt passé-partout de netăgăduit al garderobei noastre, respiră stil şi nu cunoaşte restricţii temporale. E fantastică în combinaţie cu jeans şi perfectă alături de fusta neagră, lungă. În ceea ce priveşte cromatica, albul e culoarea care întruchipează puritatea, rasele druizilor (preoţii celţilor), rochia de nuntă (dar după 1920, căci înainte femeile se căsătoreau în rochie de seară).

Multe figuri literare feminine îşi fac prima apariţie în alb, la vârsta inocenţei. Dar, de cum cad pradă păcatului, reputaţia şi veşmintele le sunt iremediabil pângărite. Doar două exemple edificatoare: Tess, personajul lui Thomas Hardy, şi Daisy Miller, creaţia lui Henry James.

Tocmai tendinţa către intinare face ca albul să simbolizeze apartenenţa la o clasă privilegiată, posibilitatea de a investi în săpun de bună calitate şi în personal însărcinat cu întreţinerea garderobei. Nu întâmplător, sporturi de origine elitistă, cum ar fi tenisul sau golful, cer un echipament imaculat.

Puternica legatură cu copilaria şi cu desăvârşita curăţenie din spitale a făcut ca albul să fie asociat cu boala şi slăbiciunea. În filmul “Moarte la Veneţia” (1971) adaptat de Luchino Visconti după nuvela lui Thomas Mann, oraşul cade pradă unei epidemii pe care autorităţile o ţin secretă. Iar albul orbitor al hainelor nu face decât să ascundă ipocrit descompunerea progresivă a trupurilor.

Tizian – Portret de femeie

Strămoşul cel mai îndepărtat al cămăşii ne readuce în Imperiul Roman din primii ani ai secolului al III-lea d. Hr. E o tunică din in, care se îmbrăca pe cap, lungă până la genunchi, strânsă în talie cu o curea. Folosită atât de bărbaţi, cât şi de femei, sub drapajele togilor şi peplurilor, e în realitate precursoarea lenjeriei intime.

În secolul al XI-lea, la curtea Bizanţului, cămaşa purtată sub îmbrăcămintea grea, plină de perle şi pietre preţioase, e mult mai strâmtă decât cea romană, dar tot fără nasturi; aceştia apar abia două secole mai târziu.

În timpul Renasterii, inului i se alătură bumbacul. Şi, cu ajutorul unor urzeli tot mai fine, cămaşa etalează nenumarate creţuri şi cute plate. Manşetele şi decolteul sunt adeseori ornate cu broderii şi se închid cu un şnur. Femeile, mai ales, poartă cămăşi din in sau mătase foarte fină, cu mâneci ample şi decolteuri adânci, peste care pun corsete mai degrabă rigide, aşa cum se poate vedea în “ Portret de femeie în oglindă” a lui Tizian (1570) sau în desenul lui Henri de Toulouse-Lautrec, “ Femeie legându-şi corsetul” (1879).

Tandemul cămaşă-corset va fi invincibil până la sfârşitul epocii victoriene. Ceea ce variază însă, în funcţie de fluctuaţiile modei, e gradul de comprimare a cutiei toracice cu ajutorul acestui instrument de tortură legal.

Revenind în Renaştere, obiceiul de a schimba o dată pe săptămână lenjeria intimă, consemnat de cronicarii vremii, denotă în realitate o înclinaţie cam vagă către curăţenie. Pe atunci, cămaşa avea misiunea de a absorbi secreţiile corpului, de cele mai multe ori spălat doar la câteva luni odată. Astfel, îmbrăcămintea, extrem de elaborată, şi prin urmare foarte greu de spălat, era protejată de secreţiile corporale. În ciuda funcţiei degradante de stăvilar între pielea murdară şi haine, cămaşa e tot mai importantă. Lucrezia Borgia (1480-1519) care, respectând voinţa tatălui său, Papa Alexandru al VI-lea, colecţionează mai mulţi soţi decât Elizabeth Taylor, se mărită în 1501 cu Alfonso d’Este, primul născut al ducelui de Ferrara. Primită triumfal la curte, etalează un trusou de 200 de cămăşi, unele în valoare de 100 de ducaţi.

Un look mai spartan au cele îmbrăcate direct pe sub platoşă la turniruri, un dar aducător de noroc pe care doamna îl făcea cavalerului. La sfârşitul concursului, învingătorul restituia obiectul de îmbrăcăminte iubitei, ca probă de devotament, sau ca simbol al morţii, dacă era pătată de sângele învinsului.

Noutăţile celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVI-lea privesc gulerul. Încreţit şi ondulat în diferite moduri, acesta îşi ia numele de “jabou”. Şi, pentru a-şi menţine forma încreţită, e apretat la cald. Foarte curând se transformă în gulerul de dantelă cu rulouri rigide care, la curtea spaniolă a regelui Carol Quintul (1500-1558), atinge dimensiunile unei roţi de moară, provocând inevitabila alungire a mânerelor tacâmurilor.

Ludovic al XIV-lea

În perioada barocă, mânecile cămăşii sunt atât de bogate încât ies abundent din manşetele hainei. Şi cu gulerul cum rămâne? Se prăbuşeşte ca o cascadă spumegândă pe piept, într-un potop de dantele.

Veneţia, care în secolul al XVI-lea îşi câştigase faima de a avea cele mai bune dantelărese, trebuie să cedeze sceptrul Franţei. La curtea regelui Ludovic al XIV-lea (1638-1715), îmbrăcatul regelui devine o adevărată ceremonie de tipul celei de schimbare a gărzii. Unui nobil, în fiecare zi altul, îi revine onoarea de a înmâna suveranului camaşa pe care acesta o va îmbrăca odată trezit din somn. E o formă de împărtăşire stranie şi privilegiată a intimităţii, destinată măgulirii unei clase cu periculoase înclinaţii către trădare.

Odată cu reapariţia cravatei – apărută pe fugă la începutul secolului al XVII-lea la gâtul soldaţilor şi gentilomilor, pentru a cădea apoi în uitare, în perioada barocă – reverul cămăşii devine un simplu guler, în jurul căruia se înfăşoară cravata.

În sfârşit, la începutul secolului al XVIII-lea, codul bunelor maniere dictează: cămăşile trebuie să fie albe, proaspete şi parfumate. Cei care îşi pot permite le trimit la scrobit în Olanda, specializată în această operaţiune.

În 1789, Revoluţia Franceză înlătură pudrele şi perucile şi trimite aristocraţii la ghilotină doar în cămaşă. Între timp, pe străzile Parisului mărşăluiesc revoluţionarii care scandează “liberte, egalite, fraternite”. Pe sub jiletcă sau pe sub haina scurtă poartă o simplă cămaşă din bumbac al cărei rever e numit “a la Robespierre” chiar în onoarea Incoruptibilului, şi tradiţia cere ca, înainte de a zbura capul condamnatului, călăul să îi smulgă gulerul de la gât.

De la rolul de protagonistă absolută a ţinutei, cămaşa trece, în secolul al XIX-lea, la statutul de fantomă ascunsă sub jiletcă (acum închisă până la gât), vestonul fracului şi o imensă cravată legată cu funda. Şi asta chiar când inventarea maşinii de cusut, în 1846, îi multiplică exponenţial gradul de răspândire.

Fapt demn de amintit, cămaşa albă a fost uniforma obligatorie în duelurile cu spada. De preferinţă din mătase, uneori se renunţa la o mânecă spre a lasa liber braţul luptătorului. În duelurile cu pistolul, în schimb, cămaşa e bine ascunsă sub reverul ridicat al hainei, spre a evita ca strălucirea ei să-l ajute pe adversar să ţintească.

După cum am vazut, aproape tot secolul al XIX-lea, cămaşa feminină rămâne ascunsă sub haine, alături de corset, şi poate fi folosită, dacă e cazul, drept cămaşă de noapte. A o purta fără nimic deasupra echivala cu a fi dezbrăcată, ceea ce era permis doar în faţa soţului sau a medicului în vizită la domiciliu. Abia în 1880, odată cu naşterea îmbrăcăminţii din două bucăţi, adică o haină şi o fustă lungă evazată, cămăşile ies iar la lumină. Sunt plisate, brodate şi cu gulerul înalt până la bărbie.

În jurul anului 1860, femeile încep să fie pasionate de tenis. Dar albul se va impune pe zgura roşie abia 20 de ani mai târziu, graţie remarcabilei lui calităţi de a ascunde petele de transpiraţie. În 1905, May Sutton câştigă la Wimbledon, etalând o cămaşă a tatălui său şi având astfel garantată o mai mare libertate de mişcare. Şi provoacă un adevărat scandal când îşi suflecă mânecile din cauza căldurii.

Trecând acum în revistă rapid primii ani ai secolului XX, trebuie semnalat faptul că, odată cu întărirea aparatului statal şi bancar, aşa-zisele “gulere albe” se înmulţesc ca ciupercile după o furtunoasă ploaie de vară. Numele generic se referă la funcţionarii din birouri, pentru care cămaşa albă se impune ca semn al statutului şi al curăţeniei, în opoziţie cu salopeta albastră folosită de cei nevoiţi să desfăşoare o muncă manuală. Deja din anii’50, când era încă la modă ca femeile să fie casnice, fiecare soţie devotată avea datoria să umple dulapul soţului, mai să dea pe dinafară, de cămăşi albe, perfect călcate, simbol al respectabilităţii burgheze. Cămaşa purtată pe sub taiorul feminin în forma sa cea mai şic poartă, asemeni rochiei negre, semnătura Coco Chanel. Dar dacă vorbim de cantitate, Imelda Marcos a acestei categorii e cu siguranţă Greta Garbo, care pare să fi avut aproape şase sute.


sursa: Cinzia Felicetti, Absolut strălucitoare!, traducere Irina Pricop, București, Runa, 2007

Originea hainelor

Urmele de frânghie din grota Lascaux şi acele cu ureche foarte mică dovedesc faptul că omul preistoric folosea fibrele textile. Din nefericire, aceste produse ale industriei primitive n-au putut rezista până în zilele noastre. Cele mai vechi urme, găsite în Egipt, datează din mileniul al V-lea î.Hr., neputându-se identifica speciile vegetale care au furnizat aceste fibre.

Principalele fibre textile cunoscute au fost utilizate mai întâi în Orient, în Asia Mică şi Egipt, în timpuri foarte îndepărtate. Se pare că inul este fibra cea mai veche, din moment ce această plantă era cultivată în mileniul al V-lea î.Hr. în Egipt, India şi Babilon. În Egipt a fost descoperită o ţesătură de lână, datând din mileniul al IV-lea î.Hr. Aceasta este şi una dintre fibrele cele mai vechi utilizate în Europa.

Toga

În civilizaţiile mediteraneene a apărut la un moment dat îmbrăcămintea drapată; o bucată mare de ţesătură (pânză) prinsă la umeri cu agrafe – fibule. Spre deosebire de populaţiile sud-europene, cele germanice, răspândite mai la nord, preferau îmbrăcămintea confecţionată, cusută. Ţesăturile cele mai folosite erau din lână. Togele romane, numite peplos la greci, erau confecţionate din ţesături de lână. Inul era folosit la fabricarea ţesăturilor mai fine din care se confecţionau tunicile şi hlamidele pentru femei. Hlamida era o bucată dreptunghiulară de pânză prinsă cu o agrafă în jurul gâtului. Tunica antică a femeilor era un fel de rochie largă care cădea în falduri până la genunchi, mai rar până la glezne. Ea se numea kiton la greci şi stola la romani.

În evul mediu, lâna provenea mai ales din Spania; în secolul al XVIII-lea, merinosul spaniol s-a răspândit în întreaga Europă. Cânepa este o plantă de origine asiatică, apărută în mileniul al IV-lea î.Hr. În Europa a fost introdusă mai târziu, din moment ce primele menţiuni nu sunt mai vechi de anul 100 î.Hr.

În ceea ce priveşte mătasea, se pare că era utilizată în China pe la jumătatea mileniului al III-lea î.Hr. Conform tradiţiei, în anul 2400 î.Hr., împărăteasa Si-Ling-Chi ar fi descoperit din întâmplare că, puşi în apă clocotită, coconii se desfăceau în fire. Multă vreme, monopolul chinezilor a fost atât de bine protejat prin secret, încât romanii ignorau complet originea animală a mătăsii. Aceasta apare în Europa în secolul I d.Hr., pe vremea lui Tiberiu, şi era folosită la confecţionarea îmbrăcăminţii numai pentru femeile din aristocraţia vremurilor. Abia în anul 555, un călugăr a adus ouă de viermi de mătase, ascunse într-un baston gol pe dinăuntru, introducând creşterea acestui preţios vierme în Peloponez. În secolul al XII-lea, creşterea viermelui de mătase a fost introdusă în Palermo, apoi în Provence (secolul al XVI-lea).

Primul fir sintetic a fost brevetat de Hilaire Bernigaud de Chardonnet în 1884: mătasea artificială sau mătasea Chardonnet. Cercetările sale au început în urma unei epidemii care distrusese creşterea viermilor de mătase. Cum aceştia îşi creează coconul din celuloza din frunzele de dud, Chardonnet a avut ideea de a folosi o soluţie de nitroceluloză, recent inventată, trecută printr-o filieră şi uscată rapid de un curent de aer cald. Hainele făcute din primele ţesături artificiale erau foarte uşor inflamabile, drept care ţesătura a fost denumită cu umor maliţios, „mătasea soacrei”.


sursa: Larousse, Dicționar Inventatori și invenții, traducere Mariana Crăciun, Monica Crăciun, București, Editura Tehnică, 2001