Arhive etichetă: casatoria

Căsătorie cu scântei

sinclair lewisCăsătoria dintre laureatul Nobel Sinclair Lewis și corespondenta pentru știri externe Dorothy Thompson a fost cu scântei de la bun început. Dorothy se înșelase crezând că l-ar putea transforma pe alcoolicul notoriu, în timp ce instabilul autor al romanelor Babbitt și Strada Mare era gelos pe influența politică a soției sale. (Odată, când erau împreună în pat, pe Dorothy a sunat-o președintele Roosevelt!)

După mai mult de un deceniu de mariaj, Lewis a plecat furios, pretinzând că succesul soției îl văduvise de creativitate! 🙂

Continuă citirea →

Un divorţ domnesc (I)

Gheorghe BibescuÎn anii 1843-1845, boierimea, clerul, cercurile diplomatice şi mai ales protipendada Bucureştilor au urmărit cu mare interes două divorţuri simultane: Gheorghe Bibescu, domnul Ţării Româneşti, se despărţea de soţia sa Zoe (născută Mavrocordat), iar Maria Ghica (născută Văcărescu) divorţa de Spătarul Costache Ghica, fratele lui Alexandru Ghica, fostul domn pe care îl înlocuise Bibescu. Ambele divorţuri erau coordonate: ele trebuiau să înlesnească lui Bibescu căsătoria cu frumoasa spătăreasă, de care era îndrăgostit.

Cu toată puterea de care domnul, chiar la acea epocă, mai dispunea, cu tot sprijinul ferm al Puterii protectoare, dorinţa lui întâmpina obstacole serioase: Bibescu avea şapte copii, Maria Ghica avea şi ea patru. Apoi, doamna ţării, Zoe, care era de multă vreme alienată mintal, apărea în ochii lumii cu aura de simpatie care înconjoară suferinţa. În sfârşit, domnul, anticipând asupra divorţului şi căsătoriei viitoare, se consola printr-o legătură notorie cu Maria Ghica pe care îşi îngăduise să o aducă în palat îndată după internarea soţiei. Ambele divorţuri au întâlnit rezistenţa mitropolitului Neofit, care, în numele doctrinei creştine, a luat atitudine de cenzor al comportării domnului. Toate aceste frământări au sporit tensiunea politică deja existentă, amânând cu peste doi ani ambele divorţuri, ca şi căsătoria proiectată.

Căsătoria şi cariera lui Bibescu

Fiu al marelui vornic Dumitru Bibescu şi coborâtor prin mama lui, Catinca Văcărescu, din Constantin Brâncoveanu (decapitat după cum se ştie la Constantinopol la 1714), Gheorghe Bibescu, inteligent şi talentat, făcuse timp de şapte ani studii la Paris, unde obţinuse doctoratul în drept. La vârsta de 24 de ani (1826), s-a căsătorit cu cea mai bogată fată din ţară în acel moment: Zoe Movrocordat, adoptată de banul Grigore Brâncoveanu, ultimul urmaş al marelui domn. Zoe era inteligentă, sensibilă, cânta la harpă şi vorbea câteva limbi.

Sub asemenea auspicii, Gheorghe Bibescu, apreciat şi sprijinit de generalul rus Kiseleff ca un tânăr valoros, a făcut o carieră politică strălucită, care, după 16 ani de la căsătorie, l-a dus la domnie (20 decembrie 1842). Dar, după numai cîţiva ani de viaţă conjugală, Zoe s-a îmbolnăvit – se pare dintr-o lehuzie – de a alienaţie mintală diagnosticată „ciclică”. Nu făcea niciun rău. În crize, avea o comportare bizară: se îmbrăca în alb, îşi despletea părul şi, cu mintea rătăcită, umbla prin palat, purtând un coş cu flori, trecând uşor de la cântec la plâns, de la plâns la râs.

Continuă citirea →

Isaac Asimov. Căsătoria şi problemele

Isaac.AsimovPovesteşte Isaac Asimov: “În 1941, mă alăturasem Clubului Autorilor din Brooklyn. Ne întâlneam, ne citeam manuscrisele şi le criticam. Era destul de amuzant. Un alt tânăr membru al clubului, Joseph Goldberger. A fost încântat de o povestire de-a mea şi a sugerat să ieşim împreună în oraş cu prietenele noastre. I-am explicat că nu aveam nici o prietenă şi el mi-a spus că-mi face rost de o fată. Foarte nervos, am acceptat.

După cum am aflat mai târziu, prietena lui, Lee, încerca să se decidă dacă era cazul să se mărite sau nu cu el şi voia să-l prezinte celei mai bune amice a ei, pentru a-i afla părerea. Ca atare, ea a sugerat ca prietena sa, al cărei nume era Gertrude Blugerman, să fie partenera mea, numai în scopul de a-şi da cu părerea în privinţa lui Goldberger. Fără să fie prea încântată, Gertrude s-a conformat. Îi fusesem descris drept un rus mustăcios, şi Dumnezeu ştie ce personaj exotic îşi imaginase.

Ieşirea a fost stabilită pentru 14 februarie 1942. Faptul că era chiar Sf. Valentin nu a trecut prin mintea nici unuia dintre noi, sunt sigur; în nici un caz prin mintea mea. Gertrude m-a privit îngrozită şi (cred) a încercat să se retragă, pretextând o bruscă migrenă, dar Lee n-a vrut s-o lase. „E vorba de numai câteva ore, i-a spus ea. Vreau să mă ajuţi să iau o hotărâre în privinţa lui Joe.”

Din punctul meu de vedere, lucrurile s-au petrecut taman pe dos. Văzusem Căpitanul Blood, cu Errol Flynn şi Olivia de Havilland, şi deşi nu sunt unul dintre cei care se îndrăgostesc de stelele de cinema, le admir pe unele mai mult decât pe altele. La data respectivă, Olivia de Havilland mi se păruse simbolul frumuseţii feminine. În ochii mei înmărrnuriţi, Gertrude constituia replica perfectă a Oliviei de Havilland. Într-adevăr, era o fată extraordinar de frumoasă.

Reacţia mea a fost inevitabilă, deşi trecuseră trei ani de la episodul îndrăgostirii în laboratorul de chimie. Nu aveam absolut nicio intenţie să trec din nou prin chinurile unei iubiri neîmpărtăşite. De aceea, am reacţionat cu prudenţă, abordând apropierea pas cu pas. Eram însă decis. Tactul şi fermitatea, insistenţa în fixarea altor întâlniri, siguranţa mea calmă că ne vom căsători au fost atât de impresionante, încât Gertrude a cedat. În niciun caz nu mă considera un obiect de adorare romantică (cine naiba ar fi făcut-o?), totuşi am izbutit s-o ameţesc prin vorbe în asemenea măsură, încât a fost de acord să-mi ofere o şansă. (Bineînţeles, mi-a admirat inteligenţa. Asta mi-a fost de ajutor.)

Continuă citirea →

Familia în România în perioada interbelică

familia in Romania in perioada interbelica

Întemeierea unei familii începea odată cu căsătoria. Românii erau familişti convinşi.  Căsătoria se încheia, de regulă, în cadrul aceluiaşi grup social, definit prin avere (dotă sau zestre), statut moral, studii.

Ofiţerii nu se puteau căsători decât cu fete înstărite; un ordin al ministrului de Război din 1927 stabilea că ofiţerii (de la sublocotenent la maior) se puteau căsători numai cu fete care aveau o dotă de peste un milion de lei. Legea pentru căsătoria militarilor, din 9 aprilie 1931, prevedea că militarii se puteau căsători numai cu consimţământul scris dat de autoritatea militară superioară, după ce au împlinit 25 de ani; pentru obţinerea acestuia, ofiţerii urmau să justifice vârsta pe care o aveau, dota miresei şi averea personală (de cel puţin 40 000 lei anual în cazul ofiţerilor superiori şi generalilor, de 6 000 lei anual al viitoarelor soţii de militari cu grade inferioare); se adăugau garanţiile de moralitate şi onorabilitate pe care mireasa trebuia să le probeze; certificatul de onorabilitate era dat de cinci capi de familie din localitatea de domiciliu a miresei, iar onorabilitatea acesteia trebuia confirmată de primar şi de şeful poliţiei locale; de asemenea, părinţii miresei erau datori să prezinte un certificat de onorabilitate.

Continuă citirea →

Cum trăiau spartanii?

spartani

Singura  îndeletnicire  a  cetăţenilor  spartani  era  războiul, pentru care erau antrenaţi încă din copilărie. Nou-născuţii erau prezentaţi pentru inspecţie căpeteniilor de trib; numai cei găsiţi suficient  de vigu­roşi erau lăsaţi părinţilor spre a fi crescuţi.  Până la vârsta de douăzeci de ani, toţi  băieţii erau educaţi într-o mare şcoală; scopul principal al educaţiei ce li se dădea aici era să-i facă rezistenţi, indiferenţi la durere şi riguros disciplinaţi.  Educaţia culturală  sau  ştiinţifică era conside­rată  lucru  frivol şi  de prisos; singurul  obiectiv  era  formarea  de buni soldaţi, întru  totul devotaţi  statului. La vârsta de douăzeci de ani începea serviciul militar propriu-zis.

Căsătoria era permisă oricui avea douăzeci de ani împliniţi,  dar până la vârsta de treizeci de ani orice bărbat era obligat să  trăiască în  „casa bărbaţilor”,  iar în  căsnicie să se comporte ca şi cum era vorba de un lucru oprit  şi secret. La treizeci de ani devenea cetăţean  în sensul deplin al cuvântului.  Orice cetăţean  era arondat unei popote şi cina împreună cu  ceilalţi  membri ai acesteia; el era  dator cu  o contribuţie în natură de pe lotul  său de pământ.

Continuă citirea →

Căsătoria în mitologie

Penelopa aşteptându-l pe Ulise

Căsătoria prezentată în miturile clasice este de obicei monogamă, deşi există şi excepţii (de pildă, la Troia), iar cazurile de concubinaj sînt foarte frecvente. Tipul de soţie credincioasă este reprezentat de Penelopa, care în Odiseea aşteaptă, într-o alternanţă de speranţă şi nerăbdare îngrijorată, întoarcerea lui Ulise şi rezistă presiunilor peţitorilor; nu mai puţin emoţionant este modelul de dragoste conjugală reprezentat de Alcesta, gata să moară pentru soţul său Admetos, într-un elan de generozitate de care nici măcar părinţii lui Admetos, deşi sunt bătrâni şi se apropie de sfârşitul vieţii, nu sunt capabili.

Continuă citirea →

Familia lui Ştefan cel Mare (I)

Ştefan cel Mare, care alături de Mihai Viteazul a fost podoaba şi mândria ţării noastre, s-a urcat în scaunul Moldovei în anul 1457. Domn la Suceava a venit cu ajutorul lui Vlad Ţepeş, scoţând din scaun pe Petru-Aron, ucigaşul tatălui său.

Continuă citirea →

Nevestele lui Alexandru cel Bun

Alexandru cel Bun, una din cele mai deosebite figuri ale istoriei noastre, a fost însurat de patru ori. Cea dintâi soţie, pe care o avea încă înainte de a urca treptele tronului, se chema Margareta şi era catolică, fiica palatinului Ştefan din Losontz, din Transilvania. Ea făcu biserica papitaşă de la Baia, unde şi fu îngropată.

Continuă citirea →

Familia în Roma antică

În familia romană autoritatea tatălui era – cel puţin în perioada Republicii – nelimitată şi absolută. Tatăl avea drept de viaţă şi de moarte asupra soţiei şi copiilor săi, pe care îi putea maltrata, ucide sau vinde ca sclavi. Treptat-treptat, aceste drepturi tiranice au dispărut; dar până în secolul I d. Hr. soţul mai avea încă dreptul, în anumite cazuri, să-şi ucidă soţia; iar până în preajma anului 400 d. Hr. putea să-şi repudieze copiii nou-născuţi, expunându-i şi părăsindu-i în stradă; sau, mai târziu, să-i vândă (dar numai în afara Romei, ca sclavi).

Continuă citirea →

Căsătoria în Grecia Antică

La vârsta de 20 de ani, după ce îşi termina stagiul militar, efebia, tânărul se putea căsători (deşi nici o lege nu-l împiedica să o facă şi la 18 ani). Fetele se măritau de obicei la 14-15 ani. Celibatarii erau rău văzuţi şi dispreţuiţi, în toată lumea grecească; la Sparta erau chiar pedepsiţi de lege.

Căsătoria o hotărau părinţii tinerilor. În concepţia grecilor antici scopul adevărat sau mobilul unei căsătorii era nu dragostea, ci procreaţia, – şi în primul rând, pentru a avea copii de sex masculin. Dar grecii nu ţineau să aibă mai mult de doi copii. Băieţii erau preferaţi fetelor nu numai din motive practice economice – ajutându-şi tatăl la muncile gospodăriei – ci şi religioase: fiii asigurau continuitatea îndeplinirii obligaţiilor legate de cultul familial al strămoşilor. La Atena – şi probabil că nici în celelalte state greceşti – nici o lege nu interzicea relaţiile incestuoase dintre frate şi soră, dar opinia publică le considera un act oribil care ar fi atras după sine o teribilă pedeapsă a zeilor. În schimb, căsătoria între fraţi vitregi era posibilă, şi cu atât mai mult între veri sau între unchi şi nepoată.

Continuă citirea →