Epopeea lui Ghilgameș. În căutarea nemuririi
Epopeea lui Ghilgameș este un poem epic din Mesopotamia antică. Este cea mai veche scriere literară păstrată a umanității, datând de la începutul mileniului al III-lea î.Hr.
Cuprinsă în 12 tăbliţe de lut păstrate în faimoasa bibliotecă a regelui asirian Assurbanipal, la Ninive, povestea regelui sumerian al Urukului este mai veche decât Iliada și Odiseea, mai veche decât Biblia.
Poemul nu-și datorește însă valoarea universală numai vechimii, ci mai cu seamă deosebitelor sale merite care privesc deopotrivă calitatea și caracterul operei. Amestec de întâmplări minunate, de multe ori dramatice, cu profunde învățături morale, el ne înfățișează pe cel dintâi erou tragic al tuturor timpurilor. Este, desigur, aceasta una dintre explicațiile faptului că o poveste ale cărei izvoare se pierd în negura celui de-al treilea mileniu înaintea erei noastre are atâta prospețime încât să poată fi citită până în zilele noastre, adică aproape cinci mii de ani după epoca creării ei.
Ghilgameş este un rege care se distinge prin forță, vitejie, înţelepciune, dar este și un conducător tiranic. Supuşii săi se plâng zeiței Iştar de muncile istovitoare la care acesta îi sileşte. În acest context apare figura interesantă a lui Enkidu, plămădit din lut, înzestrat cu viaţă prin răsuflarea zeiţei Aruru. Crescut cu fiarele sălbatice, acesta se umanizează mai întâi prin intermediul unei curtezane de la temple, Shamhat. Luptându-se cu Ghilgameş, îi recunoaşte acestuia puterea, devin prieteni şi decid să plece împreună în pădurea cedrilor ca să-l ucidã pe uriaşul Humbaba, în ceea ce ar putea fi interpretată drept o alegorie a luptei dintre civilizaţie şi natură. Ajutaţi de zeul Şamaş, care trimite 13 vânturi care să-l doboare pe uriaş, cei doi supun bestia.
Mai departe, zeiţa Iştar se îndrăgosteşte de Ghilgameş şi îi propune căsătoria, dar acesta o refuză. Rănită şi dornică de răzbunare, aceasta îl convinge pe tatăl său, zeul Anu, să-l trimită pe pământ pe Gugalanna, taurul ceresc, care devastează oraşul. Dar atacat de Enkidu şi Ghilgameş, monstrul sfârşeşte sub sabia lor. Visul lui Enkidu îi prevesteşte însă moartea, pentru că sfidarea zeilor nu poate rămâne nepedepsită. Ghilgameş deplânge moartea prietenului iubit într-o mare intensitate emoţională, invocând natura să plângă şi ea.
Regele colindă sălbăticia înveşmântat în piei de animale, având ca ţel găsirea legendarului Utnapishtim, cel din urmă rege dinaintea potopului, care a domnit la Şuruppak, cel căruia zeii i-au dăruit nemurirea.
După o călătorie periculoasă, Ghilgameș ajunge în sfârşit la Utnapiştim. Acesta îi povesteşte istoria potopului şi cum zeul Ea l-a îndemnat să construiască o corabie ca să se salveze de furtunile dezastruoase iscate de Enlil, cel care ulterior îi va binecuvânta pe Utnapiştim şi soţia sa cu viaţa veşnică.
Dar se pare că a fost un caz singular. Ca să îi demonstreze lui Ghilgameş că nu poate schimba legile firii, îl provoacă să stea treaz 7 nopţi, test pe care regele nu-l trece. Pentru că totuşi a pătimit prea mult, Utnapiştim îi încredintează o taină: pe fundul apei se găseşte o floare care oferă tinereţea veşnică. Regele o găsește, dar în zadar. Şarpele cel perfid i-o smulge. Rămas fără vreo posibilitate de a învinge moartea, Ghilgameş încearcă să-l ispitească pe duhul lui Enkidu să-i împărtăşească ce se petrece în lumea de dincolo, dar neaflând mare lucru, se întoarce în Uruk.
Epopeea lui Ghilgameș prezintă frământarea omului stăpânit de teama morţii, tânjind a desluşi tainele nemuririi şi astfel a învinge condiţia umană.
Iată câteva teme importante ale Epopeii lui Ghilgameș:
Prietenia: Prietenia dintre Ghilgameș și Enkidu este una dintre cele mai importante teme ale acestei epopei. Prietenia lor este o forță puternică care îi ajută să depășească multe obstacole.
Curajul: Ghilgameș este un erou care îndrăznește să se confrunte cu pericolele lumii. Curajul său este un exemplu pentru ceilalți și îi ajută să-și îndeplinească obiectivele.
Moartea: Moartea lui Enkidu este un eveniment major în viața lui Ghilgameș. Moartea îl face să se gândească la propria sa mortalitate și îl determină să pornească în căutarea nemuririi.
Sensul vieții: Epopeea se termină cu Ghilgameș realizând că sensul vieții nu este nemurirea, ci bucuria de a trăi fiecare zi.
Epopeea lui Ghilgameș este o poveste care a inspirat și captivat oamenii de secole. Este o operă literară care ne provoacă să ne gândim la cele mai importante aspecte ale vieții noastre.
Vă recomand să urmăriți și prezentarea video – https://youtu.be/18ltXS3zDMU
Iliada lui Homer. Rezumat
Iliada relatează o perioadă scurtă, dar crucială, a Războiului Troian, un conflict între orașul Troia și aliații săi și o confederație de orașe grecești, cunoscute sub numele colectiv de Aheeni. Conflictul a început atunci când Paris, fiul regelui Troiei, Priam, a răpit-o pe Elena, cea mai frumoasă femeie din lume, de la regele aheilor, Menelau. Aheii au strâns o armată puternică și au navigat spre Troia, hotărâți să o recupereze pe Elena prin forță.
La începutul poveștii, războiul se află în al nouălea an. Aheii au jefuit recent un oraș din apropierea Troiei, luând în captivitate mai multe femei frumoase și o mulțime de comori. Chryses, un preot al lui Apollo din orașul jefuit, se apropie de tabăra aheilor și îi cere lui Agamemnon, conducătorul aheilor, să o elibereze din sclavie pe fiica sa, care este una dintre captive. Agamemnon refuză. Chryses îl roagă pe Apollo să îi pedepsească pe ahei, iar Apollo face să se abată ciuma asupra armatei aheene.
Ciuma face ravagii în armata aheeană. În căutarea disperată a unui răspuns, aheii îl întreabă pe profetul Calchas despre cauza ciumei. Calchas îl însărcinează pe Agamemnon să îi dea înapoi pe fiica lui Chryses. Agamemnon acceptă cu reticență, dar cere ca despăgubire să i se dea Briseis, fata captivă dată războinicului Ahile. Ahile este înfuriat de cererea lui Agamemnon și refuză să mai lupte pentru Agamemnon.
Ahile, cel mai mare dintre luptătorii ahei, dorește să se răzbune pe Agamemnon. El o cheamă pe mama sa, Thetis (o nimfă nemuritoare a mării) și îi cere să îl roage pe Zeus să întoarcă cursul războiului împotriva aheilor. Deoarece Ahile este sortit să moară glorios în luptă, o prăbușire a aheilor va contribui la a-i da glorie lui Ahile, permițându-i să le vină în ajutor. Zeus dă curs cererii lui Thetis.
Pe câmpul de luptă, Paris și Menelau acceptă să se dueleze pentru a pune capăt războiului. Menelau este victorios, dar troienii încalcă înțelegerea pe care au jurat să o respecte în prealabil. Armatele se aruncă într-o bătălie care durează câteva zile. În timpul luptelor, mulți soldați se disting, printre care aheul Diomede și fiul lui Priam, Hector. Soarta bătăliei se schimbă de mai multe ori, dar forțele troiene sub comanda lui Hector îi împing în cele din urmă pe ahei înapoi la fortificațiile pe care le-au construit în jurul corăbiilor lor.
Între timp, între zei se desfășoară un conflict alternativ în favoarea troienilor și a aheilor. Atena, Hera și Poseidon susțin forțele aheene, în timp ce Apollo, Afrodita și Ares îi susțin pe troieni. Pe măsură ce bătălia continuă, zeii dau putere și inspirație luptătorilor lor. În cele din urmă, Zeus, plănuind să modeleze conflictul de unul singur pentru a-și putea îndeplini promisiunea făcută lui Thetis, interzice intervenția în război a celorlalți zei. Zeus ajută la organizarea avansării troienilor împotriva aheilor.
Sub o presiune imensă, bătrânul comandant aheean Nestor propune trimiterea unei ambasade la Ahile pentru a-l convinge să se întoarcă la luptă. Ahile le ascultă rugămințile, dar în cele din urmă refuză, declarând că nu se va agita până când troienii nu vor ataca propriile corăbii. După o luptă îndelungată, troienii pătrund în cele din urmă în fortăreața aheilor, amenințând că vor arde corăbiile și îi vor măcelări pe ahei.
Patrocle, tovarășul de nedespărțit al lui Ahile, temându-se de distrugerea forțelor aheene, îl întreabă pe Ahile dacă îi poate lua locul în luptă. În cele din urmă, Ahile acceptă și, în timp ce prima corabie aheeană începe să ardă, Patrocle conduce armata lui Ahile, îmbrăcat în armura lui Ahile pentru a-i speria pe troieni. Patrocle luptă exemplar, iar troienii sunt respinși de pe corăbii. Cu toate acestea, Patrocle nesocotește ordinul lui Ahile de a se întoarce după ce i-a alungat pe troieni. El îi urmărește pe troieni până la porțile Troiei. Zeus, plănuind de la început această succesiune de evenimente, îi permite lui Apollo să-l doboare pe Patrocle. Hector îl ucide apoi pe Patrocle în timp ce acesta zace la pământ, iar o bătălie izbucnește pentru trupul lui Patrocle. Hector îi smulge armura lui Ahile lui Patrocle, dar Menelau și ceilalți reușesc să salveze trupul.
Când Ahile află de moartea lui Patrocle, este profund îndurerat. Dorind să se răzbune pe Hector și pe troieni, Ahile se împacă cu Agamemnon. Mama sa, Thetis, îl vizitează pe zeul fierar Hefaistos, care îi făurește lui Ahile o armură nouă, supraomenească, precum și un scut magnific care înfățișează întreaga lume. Între timp, troienii și-au instalat tabăra în afara zidurilor orașului lor, subestimând furia lui Ahile. A doua zi, Ahile își îmbracă armura și se lansează în luptă, ucigând numeroși troieni pe câmpiile Troiei. Ahile se luptă, de asemenea, cu zeul râului Xanthus, care se supără pe Ahile pentru că a ucis atât de mulți troieni în apele sale.
Troienii fug de furia lui Ahile și se ascund în interiorul zidurilor Troiei. Hector rămâne singur în afara zidului, hotărât să se împotrivească lui Ahile, dar când Ahile se apropie de el, Hector își pierde curajul și începe să fugă. Ahile îl urmărește pe Hector de patru ori în jurul zidurilor Troiei, dar în cele din urmă Hector se întoarce și îl înfruntă pe Ahile. Cu ajutorul Atenei, Ahile îl ucide pe Hector. El leagă cadavrul lui Hector de carul său și îl târăște înapoi în tabăra aheilor ca răzbunare pentru moartea lui Patrocle.
Ahile, încă îndurerat, organizează o înmormântare elaborată pentru Patrocle, care este urmată de o serie de jocuri atletice comemorative. După jocuri, Ahile continuă să târască trupul lui Hector în jurul cadavrului lui Patrocle timp de nouă zile.
Zeii, dorind să-l vadă pe Hector îngropat cum se cuvine, îl trimit pe Priam, escortat de Hermes, să răscumpere trupul lui Hector. Priam îi imploră mila lui Ahile, cerându-i acestuia să își amintească de propriul tată îmbătrânit. Ahile este înduioșat de rugămintea lui Priam și este de acord să restituie trupul lui Hector. Priam se întoarce la Troia cu Hector, iar troienii își plâng pierderea. Iliada se încheie cu funeraliile acestuia de-a lungul unui armistițiu de 12 zile garantat de Ahile.
Vă recomand să urmăriți și prezentarea video – https://youtu.be/I-4efPBqTTk
Iliada – Povestire pe scurt
Iliada este o epopee atribuită lui poetului grec Homer, din a doua jumătate a secolului al VIII-lea î.Hr. Textul a fost probabil compus între 850 și 750 î.Hr., deci cu patru secole după perioada în care istoricii înscriu războiul mitic pe care acesta îl relatează.
Tema epopeii o reprezintă războiul Troiei, în care se confruntă aheii veniți din Grecia cu troienii și aliații acestora. Fiecare tabără este susținută de diverse divinități, ceea ce conferă operei un caracter miraculos. Astfel, Atena îl apără pe Ahile de sulița lui Hector, iar Apollo îl ascunde pe fiul lui Priam într-o ceață deasă spre a-l feri de mânia lui Ahile.
După ce soția sa a fost răpită de Paris, fiul regelui Priam al Troiei, Menelau pornește războiul împotriva Troiei. Este ajutat de fratele său Agamemnon (care devine comandantul suprem al armatei grecești), de foștii pețitori ai Elenei și de regi care pur și simplu voiau să facă mari fapte de arme.
După zece ani de război, soarta acestuia continuă prin numeroase lupte colective sau individuale în care se ilustrează figuri ca Ahile, Ajax, Hector sau Patrocle. În timpul luptelor, Menelau este protejat de zeița Atena. El îl cheamă la luptă în doi pe Paris, răpitorul soției sale. Paris a scăpat doar cu ajutorul Afroditei, care l-a dus pe ascuns în Troia. Când lupta începe, Menelau este lovit de săgeata lui Pandaros și este dus în spatele liniilor. În final, aheii înving grație lui Ahile care îl ucide pe Hector, conducătorul troian, în luptă directă.
La sfârșitul războiului, Menelau intră împreună cu Ulise și alți eroi în calul de lemn și apoi în Troia, cucerind cetatea.
Urmăriți prezentarea pe Youtube – https://www.youtube.com/watch?v=p0qNHpP32m4
Calea uriașilor. Legenda
În nordul extrem al Irlandei se găsește o formațiune de roci ciudate, alcătuite din stâlpi poligonali de bazalt. La prima vedere, această atracție turistică deosebită pare a fi un drum construit pentru uriași. Conform legendei, chiar așa și este.
Drumul a fost construit de un uriaș pe nume Finn MacCool pentru a ajunge mai ușor din casa lui, aflată pe malul mării, la fortăreața dușmanului său scoțian, Finn Gall. El ar fi bătut stâlpii de piatră cu pumnul în pământ, după care s-ar fi întors în locuința sa pentru a se odihni înaintea duelului.
Loch Ness. Legenda
Lacul Loch Ness din nordul Scoției (lung de 40 km și lat, pe alocuri, de 2,4 km) a devenit un punct de atracție cu secole în urmă datorită legendei fiarei înspăimântătoare care se spune că ar trăi în apele sale. Conform relatărilor martorilor oculari, ființa numită de către locatari Nessie seamănă cu un plesiozaur – o reptilă preistorică de 3-5 m, cu gâtul alungit, care în principiu a dispărut cu zeci de milioane de ani în urmă. Animalul ciudat a fost amintit pentru prima dată într-o legendă din secolul al VI-lea unde se spune că abatele benedictin Sfântul Columba, unul dintre patronii Irlandei și Scoției, ar fi scăpat o persoana de atacul fiarei.
Capela Rosslyn. Legenda
Cei care cred în conspirația mondială a templierilor, rozacrucienilor și francmasonilor venerează cu adevărat Capela Rosslyn din Scoția.
Lăcașul de cult, care joacă un rol important și în bestsellerul „Codul lui da Vinci” (publicat de romancierul Dan Brown în 2003) este într-adevăr un edificiu interesant și mistic, deoarece nimeni nu a reușit să descifreze înțelesul și simbolistica ornamentelor sale sculptate.
O poveste interesantă este cea a „stâlpului ucenicului”. Legenda spune că, în lipsa meșterului, un ucenic ar fi sculptat stâlpul, dar la întoarcere, văzând ce a făcut, meșterul și-ar fi ucis ucenicul din invidie și furie. Drept pedeapsă, chipul meșterului a fost cioplit în peretele de vizavi, ca să admire o veșnicie capodopera ucenicului ucis.
Glastonbury Tor. Legenda
Lângă orașul Glastonbury se ridică o colină ciudată, de formă conică, numită de localnici „Tor”. Conform legendei, sub dealul de 145 m înălțime se odihnește vestitul rege Arthur, care (dacă a existat aievea) a domnit la granița dintre secolele al V-lea și al VI-lea. Unii consideră că și sfântul Graal (potirul în care a fost strâns sângele lui Iisus Hristos răstignit pe cruce) se ascunde în acest ținut, dat timp de două milenii mulți cavaleri, aventurieri, arheologi autodeclarați și oameni de știință au încercat în zadar să îl găsească.
Legenda lui Coriolan
Coriolan (lat. Coriolanus) este eroul uneia dintre cele mai faimoase legende ale vechii Rome. Numelui său adevărat – Caius sau Cnaeus Marius – i-a fost adăugată porecla cu care a devenit celebru, Coriolanus, provenită din eroismul de care a dat dovadă în timpul cuceririi cetăţii volsce Corioli.
Din cauza purtării sale trufaşe şi samavolnice faţă de senat, a fost privit cu teamă şi suspiciune, iar în anul 491, potrivit povestirii tradiţionale, a fost condamnat la exil. S-a refugiat la volsci, cărora le-a promis să-i ajute în războiul împotriva romanilor. Attius Tullius, regele volscilor, l-a numit general al armatei sale, în fruntea căreia Coriolan a cucerit numeroase cetăţi fără a întâmpina rezistenţă, ajungând să-şi plaseze tabăra în apropierea Romei, în anul 489 î.Hr. Alarmaţi, romanii i-au trimis numeroase solii, conduse de cei mai de seamă bărbaţi de stat, însă Coriolan nu le-a dat atenţie.
Creația în mitologie
În mitologia clasică, originea lumii şi a omului nu îi este atribuită unui zeu care îi creează din neant, ci apare mai curând ca rod al unei transformări progresive, al reordonării unor elemente preexistente, reordonare operată de o singură zeitate sau de mai mulţi zei. Ca atare, cosmologia anticilor şi istoria originii omului nu pot figura decât în mod convenţional împreună la rubrica „creaţie”, cuvânt care porneşte de la presupunerea unei întemeieri ex nihilo a ceva ce înainte nu exista.
Potrivit poeţilor antici (mai ales în povestirile lui Hesiod în Grecia şi ale lui Ovidiu în cazul Romei), originea lumii nu constituie în nici un caz o naştere din neant, ci o trecere de la haosul primordial la ordine, unde fiecărui element îi este atribuit un loc şi un rol. Materia preexistentă se organizează, iar printr-un proces de generări succesive, de uniri şi de desprinderi, lumea îşi capătă configuraţia. De asemenea, în cazul originii omului, e mai corect să se vorbească de metamorfoză decât de creaţie: omul nu este creat din neant, ci alcătuit din materia preexistentă, manevrată de zei în aşa fel încât să se transforme, tocmai ca într-o metamorfoză, în ceva diferit.
Cine a fost Dedal?
Dedal – Personaj mitic în care scriitorii greci au personificat primele evoluţii ale arhitecturii şi sculpturii, mai ales la atenieni şi la cretani. Izvoarele îl numesc când atenian, când cretan, probabil din cauza timpului îndelungat petrecut pe insulă.
La începuturile activităţii sale îl găsim la Atena, unde s-a dedicat sculpturii, dând un impuls acestei arte. A avut un elev deosebit de înzestrat (numit Calos, Talus sau Perdix), fiul surorii sale (numită tot Perdix), care foarte curând i-a depăşit în pricepere tehnică şi inspiraţie nu numai pe toţi ceilalţi sculptori ai momentului, ci şi pe însuşi maestrul său. Gelos pe arta şi pe succesele nepotului, Dedal l-a ucis. Ca urmare, a fost condamnat la moarte de tribunalul din Atena, dar s-a refugiat în Creta, unde datorită iscusinţei sale i-a atras prietenia regelui Minos.
Multă vreme, arta sa a fost pusă în slujba acestui suveran. Pentru Pasifae, soţia acestuia, el a sculptat în lemn faimoasa vacă ce i-a permis să se împerecheze cu un taur şi să nască mai apoi Minotaurul. La naşterea monstrului, Dedal a construit la Cnosos celebrul labirint, în care acesta a fost ţinut închis. Pentru rolul relevant pe care l-a avut în toate aceste întâmplări, Dedal a fost întemniţat de regele Minos. Dar Pasifae, legată de el prin complicitatea din trecut, l-a eliberat. Încercând să fugă, Dedal a descoperit că Minos sechestrase toate corăbiile şi ambarcaţiunile de pe coastele Cretei; aşadar îi era cu neputinţă să părăsească insula pe mare. Atunci, cu iscusinţa şi inventivitatea sa, a făurit pentru sine şi pentru fiul său Icar nişte aripi din pene prinse cu ceară, cu care a izbutit să fugă din insula Creta, să treacă în zbor pe deasupra Egiptului şi să aterizeze, probabil, la Cumae, în Italia meridională. A trecut apoi în Sicilia, unde a fost primit şi găzduit cu prietenie de miticul rege Cocalos. Minos, care ridicase ancora spre Sicilia pentru a-l urmări, a fost ucis de Cocalos sau de fiicele acestuia.
Mitul lui Deucalion
Deucalion. Fiul lui Prometeu şi al Climenei (sau al lui Celeno); era regele cetăţii Ftia din Tesalia.
Când Zeus a hotărât să extermine omenirea degenerată şi păcătoasă înecând-o printr-un potop uriaş, numai Deucalion şi soţia lui, Pira, au fost salvaţi datorită pioşeniei lor. Urmând sfatul tatălui său, Deucalion şi-a construit o ambarcaţiune pe care s-a refugiat împreună cu soţia. Ei au plutit pe valuri vreme de nouă zile, cât a durat potopul neîntrerupt care a scufundat Grecia în întregime, distrugându-i toţi locuitorii. În cele din urmă, potrivit tradiţiei, barca s-a oprit pe muntele Parnas, în Focida. Deucalion şi soţia sa au consultat sanctuarul lui Temis – care avea să devină în epoca istorică oracolul de la Delfi — pentru a afla cum putea fi reînviată specia omenească. Zeiţa le-a poruncit să-şi acopere capul şi să arunce în urmă oasele propriei sale mame. Oracolul nu era limpede, însă Deucalion şi Pira au crezut că l-au interpretat corect şi au aruncat în urmă pietre, reprezentând oasele Pământului-Mamă. Din pietrele aruncate de Deucalion s-au născut bărbaţii, iar din cele aruncate de Pira, femeile.
Legenda Didonei
Dido sau Didona – Numită şi Elissa sau Elisa, este una dintre cele mai celebre eroine ale Antichităţii, considerată întemeietoarea cetăţii Cartagina.
Era fiica lui Belos, regele Tirului, şi sora lui Pigmalion, care, la moartea tatălui, i-a urmat pe tron. Dido l-a luat de soţ pe Acerbas, un unchi bogat cunoscut şi sub numele de Siheu, însă Pigmalion l-a ucis. În urma acestei crime, Dido a părăsit în taină Tirul şi, îmbarcându-se cu toate bunurile şi cu câţiva nobili credincioşi ei, a pornit spre Africa, pentru a scăpa de cruzimea fratelui său.
Viaţa fabuloasă a Dioscurilor
Dioscuri. Acest nume – în traducere „fii ai lui Zeus” – îi indică pe Castor şi Pollux, cei doi eroi pe care romanii îi desemnau uneori cu numele de Castori.
După Homer, erau fiii Ledei şi ai lui Tindar, regele lacedemonienilor (de aceea sunt numiţi uneori Tindarizi), şi fraţii Elenei. Castor era celebru pentru priceperea sa în îmblânzirea cailor, iar Pollux pentru iscusinţa sa în pugilat (Homer, Odiseea). Potrivit lui Homer, amândoi dispăruseră de pe pământ înainte ca grecii să întreprindă expediţia împotriva Troiei. Cu toate că fuseseră îngropaţi, se întorceau la viaţă pe rând, o zi unul, o zi celălalt, şi li se aduceau onoruri divine.
Legenda lui Egeu
Egeu – Fiul lui Pandion şi regele Atenei; a fost tatăl lui Tezeu, pe care Etra l-a născut în cetatea Trezena. Mai apoi Tezeu s-a întors la Atena, readucându-l pe tron pe tatăl său, Egeu, care fusese alungat de cei cincizeci de fii ai lui Palas.
Când Tezeu s-a dus în Creta ca să pună capăt tributului în oameni pe care Atena trebuia să i-l plătească lui Minos pentru Minotaur, i-a promis tatălui său că va ridica pânze albe la corăbiile sale, ca semn că misiunea fusese îndeplinită şi că era teafăr. Apropiindu-se de coastele Aticii însă Tezeu şi-a uitat făgăduiala, iar tatăl său, văzând pânzele negre, a crezut că fiul său murise şi, disperat, s-a aruncat în mare. Potrivit tradiţiei, după această întâmplare şi în amintirea sa marea grecească a primit numele de Marea Egee.
Enea, unul dintre cei mai mari eroi din mitologia greco-romană
Enea (Aeneas). Unul dintre cei mai mari eroi din mitologia greco-romană, protagonist al Ciclului troian şi a numeroase tradiţii ulterioare, care culminează în literatura latină cu Eneida lui Vergiliu.
Povestirea lui Homer (Homer, Iliada). Enea, un mare erou troian, era fiul lui Anchise şi al Afroditei şi s-a născut pe muntele Ida. A fost crescut la Dardanos de către nimfe, în casa lui Alcatoos. La începutul războiului troian nu apare printre eroii participanţi; s-a implicat doar atunci când Ahile i-a atacat turmele pe muntele Ida. Atunci a plecat la luptă împotriva grecilor, devenind, alături de Hector, principalul erou troian, duşmanul prin excelenţă al armatei greceşti, ţinta admiraţiei oamenilor şi, în acelaşi timp, a bunăvoinţei zeilor. Homer ne povesteşte în mai multe rânduri cum a fost salvat Enea prin intervenţia directă a zeilor: Afrodita îl ajută atunci când este rănit de Diomede, iar Poseidon îl apără atunci când e pe punctul de a fi omorât de Ahile. Spre deosebire de legendele ulterioare, Homer nu vorbeşte despre rătăcirile sale de după căderea Troiei; dimpotrivă, ne lasă să înţelegem că Enea şi urmaşii săi au urcat pe tronul Troiei după ce s-a stins neamul regelui Priam.
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente