Arhive categorie: Legende istorice

Legenda lui Coriolan

coriolanusCoriolan (lat. Coriolanus) este eroul uneia dintre cele mai faimoase legende ale vechii Rome. Numelui său adevărat – Caius sau Cnaeus Marius – i-a fost adăugată porecla cu care a devenit celebru, Coriolanus, provenită din eroismul de care a dat dovadă în timpul cuceririi cetăţii volsce Corioli.

Din cauza purtării sale trufaşe şi samavolnice faţă de senat, a fost privit cu teamă şi suspiciune, iar în anul 491, potrivit povestirii tradiţionale, a fost condamnat la exil. S-a refugiat la volsci, cărora le-a promis să-i ajute în războiul împotriva romanilor. Attius Tullius, regele volscilor, l-a numit general al armatei sale, în fruntea căreia Coriolan a cucerit numeroase cetăţi fără a întâmpina rezistenţă, ajungând să-şi plaseze tabăra în apropierea Romei, în anul 489 î.Hr. Alarmaţi, romanii i-au trimis numeroase solii, conduse de cei mai de seamă bărbaţi de stat, însă Coriolan nu le-a dat atenţie.

Continuă citirea →

Creația în mitologie

ovidiusÎn mitologia clasică, originea lumii şi a omului nu îi este atribuită unui zeu care îi creează din neant, ci apare mai curând ca rod al unei transformări progresive, al reordonării unor elemente preexistente, reordonare operată de o singură zeitate sau de mai mulţi zei. Ca atare, cosmologia anticilor şi istoria originii omului nu pot figura decât în mod convenţional împreună la rubrica „creaţie”, cuvânt care porneşte de la presupunerea unei întemeieri ex nihilo a ceva ce înainte nu exista.

Potrivit poeţilor antici (mai ales în povestirile lui Hesiod în Grecia şi ale lui Ovidiu în cazul Romei), originea lumii nu constituie în nici un caz o naştere din neant, ci o trecere de la haosul primordial la ordine, unde fiecărui element îi este atribuit un loc şi un rol. Materia preexistentă se organizează, iar printr-un proces de generări succesive, de uniri şi de desprinderi, lumea îşi capătă configuraţia. De asemenea, în cazul originii omului, e mai corect să se vorbească de metamorfoză decât de creaţie: omul nu este creat din neant, ci alcătuit din materia preexistentă, manevrată de zei în aşa fel încât să se transforme, tocmai ca într-o metamorfoză, în ceva diferit.

Continuă citirea →

Cine a fost Dedal?

dedalDedal – Personaj mitic în care scriitorii greci au personificat primele evoluţii ale arhitecturii şi sculpturii, mai ales la atenieni şi la cretani. Izvoarele îl numesc când atenian, când cretan, probabil din cauza timpului îndelungat petrecut pe insulă.

La începuturile activităţii sale îl găsim la Atena, unde s-a dedicat sculpturii, dând un impuls acestei arte.  A avut un elev deosebit de înzestrat (numit Calos, Talus sau Perdix), fiul surorii sale (numită tot Perdix), care foarte curând i-a depăşit în pricepere tehnică şi inspiraţie nu numai pe toţi ceilalţi sculptori ai momentului, ci şi pe însuşi maestrul său. Gelos pe arta şi pe succesele nepotului, Dedal l-a ucis. Ca urmare, a fost condamnat la moarte de tribunalul din Atena, dar s-a refugiat în Creta, unde datorită iscusinţei sale i-a atras prietenia regelui Minos.

Multă vreme, arta sa a fost pusă în slujba acestui suveran. Pentru Pasifae, soţia acestuia, el a sculptat în lemn faimoasa vacă ce i-a permis să se împerecheze cu un taur şi să nască mai apoi Minotaurul. La naşterea monstrului, Dedal a construit la Cnosos celebrul labirint, în care acesta a fost ţinut închis. Pentru rolul relevant pe care l-a avut în toate aceste întâmplări, Dedal a fost întemniţat de regele Minos. Dar Pasifae, legată de el prin complicitatea din trecut, l-a eliberat. Încercând să fugă, Dedal a descoperit că Minos sechestrase toate corăbiile şi ambarcaţiunile de pe coastele Cretei; aşadar îi era cu neputinţă să părăsească insula pe mare. Atunci, cu iscusinţa şi inventivitatea sa, a făurit pentru sine şi pentru fiul său Icar nişte aripi din pene prinse cu ceară, cu care a izbutit să fugă din insula Creta, să treacă în zbor pe deasupra Egiptului şi să aterizeze, probabil, la Cumae, în Italia meridională. A trecut apoi în Sicilia, unde a fost primit şi găzduit cu prietenie de miticul rege Cocalos. Minos, care ridicase ancora spre Sicilia pentru a-l urmări, a fost ucis de Cocalos sau de fiicele acestuia.

Continuă citirea →

Mitul lui Deucalion

deucalion mitologieDeucalion. Fiul lui Prometeu şi al Climenei (sau al lui Celeno); era regele cetăţii Ftia din Tesalia.

Când Zeus a hotărât să extermine omenirea degenerată şi păcătoasă înecând-o printr-un potop uriaş, numai Deucalion şi soţia lui, Pira, au fost salvaţi datorită pioşeniei lor. Urmând sfatul tatălui său, Deucalion şi-a construit o ambarcaţiune pe care s-a refugiat împreună cu soţia. Ei au plutit pe valuri vreme de nouă zile, cât a durat potopul neîntrerupt care a scufundat Grecia în întregime, distrugându-i toţi locuitorii. În cele din urmă, potrivit tradiţiei, barca s-a oprit pe muntele Parnas, în Focida. Deucalion şi soţia sa au consultat sanctuarul lui Temis – care avea să devină în epoca istorică oracolul de la Delfi — pentru a afla cum putea fi reînviată specia omenească. Zeiţa le-a poruncit să-şi acopere capul şi să arunce în urmă oasele propriei sale mame. Oracolul nu era limpede, însă Deucalion şi Pira au crezut că l-au interpretat corect şi au aruncat în urmă pietre, reprezentând oasele Pământului-Mamă. Din pietrele aruncate de Deucalion s-au născut bărbaţii, iar din cele aruncate de Pira, femeile.

Continuă citirea →

Legenda Didonei

didonaDido sau Didona – Numită şi Elissa sau Elisa, este una dintre cele mai celebre eroine ale Antichităţii, considerată întemeietoarea cetăţii Cartagina.

Era fiica lui Belos, regele Tirului, şi sora lui Pigmalion, care, la moartea tatălui, i-a urmat pe tron. Dido l-a luat de soţ pe Acerbas, un unchi bogat cunoscut şi sub numele de Siheu, însă Pigmalion l-a ucis. În urma acestei crime, Dido a părăsit în taină Tirul şi, îmbarcându-se cu toate bunurile şi cu câţiva nobili credincioşi ei, a pornit spre Africa, pentru a scăpa de cruzimea fratelui său.

Continuă citirea →

Viaţa fabuloasă a Dioscurilor

dioscuriDioscuri. Acest nume – în traducere „fii ai lui Zeus” – îi indică pe Castor şi Pollux, cei doi eroi pe care romanii îi desemnau uneori cu numele de Castori.

După Homer, erau fiii Ledei şi ai lui Tindar, regele lacedemonienilor (de aceea sunt numiţi uneori Tindarizi), şi fraţii Elenei. Castor era celebru pentru priceperea sa în îmblânzirea cailor, iar Pollux pentru iscusinţa sa în pugilat (Homer, Odiseea). Potrivit lui Homer, amândoi dispăruseră de pe pământ înainte ca grecii să întreprindă expediţia împotriva Troiei. Cu toate că fuseseră îngropaţi, se întorceau la viaţă pe rând, o zi unul, o zi celălalt, şi li se aduceau onoruri divine.

Continuă citirea →

Legenda lui Egeu

egeuEgeu – Fiul lui Pandion şi regele Atenei; a fost tatăl lui Tezeu, pe care Etra l-a născut în cetatea Trezena. Mai apoi Tezeu s-a întors la Atena, readucându-l pe tron pe tatăl său, Egeu, care fusese alungat de cei cincizeci de fii ai lui Palas.

Când Tezeu s-a dus în Creta ca să pună capăt tributului în oameni pe care Atena trebuia să i-l plătească lui Minos pentru Minotaur, i-a promis tatălui său că va ridica pânze albe la corăbiile sale, ca semn că misiunea fusese îndeplinită şi că era teafăr. Apropiindu-se de coastele Aticii însă Tezeu şi-a uitat făgăduiala, iar tatăl său, văzând pânzele negre, a crezut că fiul său murise şi, disperat, s-a aruncat în mare. Potrivit tradiţiei, după această întâmplare şi în amintirea sa marea grecească a primit numele de Marea Egee.

Continuă citirea →

Enea, unul dintre cei mai mari eroi din mitologia greco-romană

enea aeneasEnea (Aeneas). Unul dintre cei mai mari eroi din mitologia greco-romană, protagonist al Ciclului troian şi a numeroase tradiţii ulterioare, care culminează în literatura latină cu Eneida lui Vergiliu.

Povestirea lui Homer (Homer, Iliada). Enea, un mare erou troian, era fiul lui Anchise şi al Afroditei şi s-a născut pe muntele Ida. A fost crescut la Dardanos de către nimfe, în casa lui Alcatoos. La începutul războiului troian nu apare printre eroii participanţi; s-a implicat doar atunci când Ahile i-a atacat turmele pe muntele Ida. Atunci a plecat la luptă împotriva grecilor, devenind, alături de Hector, principalul erou troian, duşmanul prin excelenţă al armatei greceşti, ţinta admiraţiei oamenilor şi, în acelaşi timp, a bunăvoinţei zeilor. Homer ne povesteşte în mai multe rânduri cum a fost salvat Enea prin intervenţia directă a zeilor: Afrodita îl ajută atunci când este rănit de Diomede, iar Poseidon îl apără atunci când e pe punctul de a fi omorât de Ahile. Spre deosebire de legendele ulterioare, Homer nu vorbeşte despre rătăcirile sale de după căderea Troiei; dimpotrivă, ne lasă să înţelegem că Enea şi urmaşii săi au urcat pe tronul Troiei după ce s-a stins neamul regelui Priam.

Continuă citirea →

Cântecul Nibelungilor – legendă germanică și nordică repovestită

cantecul nibelungilorCu multe veacuri în urmă, se afla pe lume Ţara Nibelungilor, ţară de neguri și păduri, în care soarele nici nu pătrundea printre desișurile mohorâte. Doar prinţul Sigfrid, cel mai viteaz călăreţ și cel mai curajos vâslaș de pe Rin și din toată Marea Nordului, îndrăznea s-o cutreiere. Când își punea coiful de aur și încăleca pe calul alb, părea zeul luminii, picat din înălţimile Valhallei. Nimic nu-l înfricoșa pe tânărul cel semeţ.

Rătăcind prin munţii prăpăstioși, pe căi neștiute de nimeni, Sigfrid a obţinut prin luptă comoara piticilor nibelungi. Despre această comoară se spunea că ar fi fost blestemată să aducă nenorocire celui ce o stăpânea. În peștera care ţinea ascunsă comoara, Sigfrid a găsit și sabia fermecată Balmung, făurită în atelierul zeilor, care îl făcea de neînvins pe mânuitorul ei. Când Sigfrid a smuls din lăcașul ei sabia, niște braţe invizibile l-au cuprins într-o încleștare ca de fier. O zi și o noapte s-a luptat prinţul cu fiinţa nevăzută. Când s-a desprins din încleștare, mare i-a fost mirarea văzând că-i rămăsese în mână o glugă albastră. Ba mai mult, un pitic bătrân, căzut la picioarele sale, îi cerea îndurare, căci, fără gluga fermecată ce-l făcuse nevăzut și-i înzecise puterile, nu mai cuteza să-l înfrunte pe viteaz.

Continuă citirea →

Legenda lui Eros

erosEros. Zeul dragostei, numit de obicei de romani Cupidon, este considerat fiul Afroditei, care, potrivit diferitelor versiuni ale mitului, l-a zămislit cu Zeus, Ares sau Hermes. Era reprezentat ca un băieţel capricios şi pus pe glume, în jurul căruia s-au ţesut mereu numeroase legende şi anecdote, legate mai ales de şireteniile şi subterfugiile sale, de glumele adesea crude, de care nu pot scăpa nici oamenii, nici nemuritorii.

Iconografia, dar şi literatura ne-au transmis informaţii despre „uneltele” sale: săgeţile şi o tolbă de aur, precum şi torţele pe care nimeni nu le putea atinge fără să fie pedepsit. Săgeţile sunt de natură diferită şi au puteri diverse; unele sunt de aur şi aduc în inima celui lovit sentimentul de iubire; altele sunt tocite şi îngreunate cu plumb şi provoacă dezgustul în sufletul amanţilor. Întrucât adesea era reprezentat cu aripi aurite, se credea că Eros zboară asemenea unei păsări. De obicei apare alături de mama sa, Afrodita, ale cărei porunci le îndeplineşte ascultător.

Continuă citirea →

Frumusețea în mitologie

botticelli nasterea lui venusÎn mitologie, frumuseţea e o trăsătură constantă a multor zeităţi şi un atribut nelipsit al eroilor şi eroinelor. Poeţii descriu farmecul ieşit din comun al multora dintre ei.

Dintre zei, Apollo este cel mai frumos: e înalt, are membre bine proporţionate şi cârlionţi negri cu reflexe violacee, care îi coboară pe umeri. Dintre zeiţe, întâietatea frumuseţii îi revine Afroditei, care la desăvârşirea trupului adaugă efectele cingătorii miraculoase pline de toate graţiile, care îl face irezistibil pe posesorul ei. Graţia şi frumuseţea le caracterizează şi pe alte zeiţe, mai ales pe Hera şi pe Atena, care se iau la întrecere cu Afrodita pentru a obţine titlul de cea mai frumoasă zeiţă. Printr-un contrast unic, cea mai frumoasă zeiţă din Olimp îl are drept soţ pe zeul cel mai dizgraţios şi mai nereuşit din punct de vedere fizic, Hefaistos.

Continuă citirea →

Gelozia în mitologie

heraÎn mitologia clasică, tema geloziei duce la o asociere imediată cu Hera, zeiţa geloasă prin excelenţă, încercată continuu de escapadele lui Zeus şi din acest motiv furioasă pe toate femeile şi nu mai puţin pe zeiţe, potenţiale rivale ale sale. Gelozia iscată din dragoste, provocată de trădare sau de invidia pentru frumuseţea şi calităţile unei rivale domină multe povestiri care au ca protagoniste o serie de figuri divine sau umane.

Dacă dintre zeiţe personificarea acestui sentiment prea puţin nobil este Hera, lista femeilor care acţionează sub impulsul geloziei în mitologie este foarte lungă. Dirce este măcinată de gelozia faţă de Antiope; Lavinia, soţia lui Enea, devine geloasă pe Dido după moartea acesteia; Clitemnestra, soţia lui Agamemnon, este un exemplu de gelozie şi îl ucide nu doar pe soţul său, poate din cauza legăturii acestuia cu Chriseis, dar şi pe Casandra, iubită la rândul ei de Agamemnon, cu care avea doi gemeni, Teledamos şi Pelops; gelozia o macină şi pe Medeea, care se răzbună pentru faptul că a fost repudiată de Iason dăruindu-i noii soţii a acestuia, Glauce, un veşmânt miraculos care o arde de vie atunci când îl îmbracă; Hermione, soţia lui Neoptolem, este geloasă din cauza dragostei acestuia pentru Andromaca, cu care el are trei fii, pe când căsătoria sa cu Hermione rămâne stearpă; geloasă este şi Pasifae, al cărei consort, Minos, are legături cu diferite femei şi eroine, dar este pedepsit de soţia sa legitimă, care se răzbună datorită calităţilor sale de vrăjitoare, făcând ca din trupul lui să iasă animale oribile; o victimă a geloziei propriilor surori este frumoasa Psyche; din cauza geloziei zeiţei Amfitrita, soţia lui Poseidon, frumoasa Scila, ce avusese odinioară trăsături delicate, este transformată într-un monstru oribil din cauza dragostei pe care zeul mării i-o arată; într-un context diferit, unde nu acţionează iubirea, ci mai degrabă spiritul de întrecere, se situează povestea judecăţii lui Paris şi a duşmăniei care se naşte între cele trei mari zeiţe, Hera, Afrodita şi Atena, din cauza spinoasei teme a frumuseţii lor; şi lista zeiţelor şi a femeilor geloase nu s-a încheiat.

Continuă citirea →

Legenda lui Hector

hectorHector. Cel mai mare erou troian care a luptat împotriva grecilor; era fiul cel mai mare al lui Priam şi al Hecubei, suveranii Troiei, soţul Andromacăi şi tatăl lui Scamandrios sau Astianax.

Are un rol de prim-plan în Iliada. A luptat împotriva celor mai curajoşi eroi greci; l-a înfruntat şi l-a ucis pe Patroclu, prietenul lui Ahile. Moartea tovarăşului său l-a determinat pe Ahile să intre în luptă, iar în faţa forţei sale teribile chiar şi cei mai curajoşi troieni s-au retras în spatele zidurilor cetăţii. Numai Hector, în ciuda rugăminţilor alor săi, care îi cereau să se pună la adăpost, a rămas în faţa zidurilor; când l-a văzut însă pe Ahile s-a îngrozit şi a fugit. A înconjurat de trei ori, în fugă, zidurile cetăţii, fiind urmărit de Ahile cel iute de picior; în cele din urmă a căzut, lovit de lancea eroului grec. Ahile a legat trupul lui Hector de propriul său car şi l-a târât până în tabăra grecilor; tradiţiile târzii spun însă că mai întâi a înconjurat astfel de trei ori zidurile cetăţii. La porunca lui Zeus, Ahile i-a dat trupul eroului lui Priam, care venise să i-l ceară şi care l-a îngropat apoi la Troia cu mare fast; Iliada se încheie cu înmormântarea sa.

Hector reprezintă una dintre cele mai nobile figuri din Iliada. În el sunt condensate în cel mai înalt grad toate virtuţile eroice; este cel mai mare erou troian, şi însuşi Ahile tremură când îl vede înaintând. Nobleţea sufletului său îl face să prefere o rezistenţă eroică – deşi însoţită de presentimentul apropiatei căderi a cetăţii şi deci al inutilităţii eforturilor şi chiar a morţii sale – predării şi sclaviei. Figura lui Hector este umanizată de sentimentele de tandreţe faţă de soţie, părinţi şi fiul său, care se împletesc cu virtuţile proprii eroului şi războinicului.

Continuă citirea →

Legenda lui Hefaistos

hefaistosHefaistos. Identificat de romani cu Vulcan, era zeul focului.

Potrivit lui Homer, era fiul lui Zeus şi al Herei; tradiţiile ulterioare susţin totuşi că nu avea tată şi că Hera îl adusese pe lume fără participarea lui Zeus, fiind geloasă pe regele zeilor care, la rândul său, o adusese pe lume pe Atena fără ea (Hesiod, Teogonia, 928). Potrivit tradiţiei, Hefaistos s-a născut atât de slab şi de fragil (era şchiop de ambele picioare), încât chiar şi mama sa îl dispreţuia şi, ca urmare, l-a aruncat din vârful Olimpului (Iliada, 18.395). Zeiţele mării Tethys şi Eurinome l-au primit binevoitoare şi l-au ţinut lângă ele nouă ani, timp în care Hefaistos a locuit într-o peşteră de pe fundul Oceanului, făurind bijuterii pentru ele. Mai apoi el s-a întors însă în Olimp, unde a avut rolul de făurar al zeilor (Imnul homeric către Apollo, 139 şi urm.).

Cu toate că a fost tratat cu cruzime de mama sa, tradiţia ni-l prezintă purtându-se politicos şi afectuos cu ea (cu o singură excepţie, după cum vom vedea); odată i-a luat chiar apărarea în timpul unei dispute cu Zeus. Regele zeilor s-a înfuriat atunci atât de rău, încât l-a apucat pe Hefaistos de un picior şi l-a aruncat din cer (Iliada, 1.590). Căderea lui Hefaistos a durat o zi întreagă; în final, el a ajuns în insula Lemnos, ai cărei locuitori i-au făcut o primire cordială; din cauza căzăturii Hefaistos a rămas însă şchiop. Această versiune a fost adoptată de scriitorii mai târzii, pe când în poemele homerice beteşugul lui Hefaistos este atribuit primei sale căderi, provocată de Hera, sau este considerat o slăbiciune din naştere care a determinat, după cum am văzut, reacţia violentă a Herei.

Continuă citirea →

Odiseea. (V) Ulise părăsește insula nimfei Calypso

uliseZeii hotărâră că Atena trebuie să-l ajute pe Telemah să se înapoieze acasă teafăr, ferindu-l de atacul pețitorilor. Lui Hermes i se ceru să zboare spre insula Ogygia, ducând nimfei Calypso poruncă să-l lase liber pe Ulise.

Stăpânul tunetelor îl trimise numaidecât pe Hermes la Calypso. Punându-și sandalele înaripate și luând în mână sceptrul, Hermes se avânta de pe Olimp iute ca gândul. Asemenea vulturului de mare, el zbură deasupra apelor și cât ai clipi din ochi ajunse în Ogygia. Tare frumoasă era insula aceea, plină de falnici platani, de plopi, pini, cedri și chiparoși. Poienele erau acoperite cu iarbă grasă, iar prin iarbă viorelele și crinii răspândeau o mireasmă minunată. Patru izvoare dădeau apă insulei și pâraiele țâșneau din ele, șerpuind printre copaci. Pe insulă se afla o peșteră răcoroasă, unde viețuia nimfa Calypso. Toată peștera era acoperită cu viță de vie, de care atârnau strugurii copți.

Continuă citirea →