Monthly Archives: Februarie 2010

Monede folosite la noi, in trecut

monede

Drahma, monedă de argint din Grecia antică. La noi au circulat drahme bătute la Histria, pe la mijlocul secolului al V-lea î.Hr., în Dobrogea şi sudul Moldovei.

Grosul, monedă de argint, emisă încă din secolul al XIII-lea de către diverse state europene. În Ţările Române, groşii sunt menţionaţi din secolul al XIV-lea.

Florinul, monedă de aur, bătută mai întâi la Florenţa, în 1252. Pe teritoriul românesc, florinul a apărut în prima jumătate a secolului al XV-lea.

Mahmudeaua, monedă din aur turcească, în circulaţie în Principatele  Române în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Misirul, monedă de aur turcească bătută la Cairo, în Egipt. Şi-a făcut apariţia în Ţările Române în secolul al XVIII-lea şi a circulat şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Polul, denumire curentă atribuită mai multor tipuri de monede străine în general din aur. Era cunoscut polul rusesc şi polul franţuzesc, adică napoleonul, cu valoarea echivalentă de mai târziu de 20 de lei.

Pitacul, monedă austriacă din argint, cu circulaţie pe teritoriul românesc în secolul al XVIII-lea.

Ştefăniţă Lupu – Papură Vodă

papura voda

Ştefăniţă Lupu, fiul domnitorului Vasile Lupu, a domnit în Moldova (1659-1661); a fost poreclit Papură vodă, deoarece, pe vremea sa, în anul 1660, a fost o mare foamete provocată de prădăciunile tătarilor şi de o mare invazie de lăcuste, când oamenii, nemaiavând hrană, mâncau papură: „ţara într-aceia foamete era într-acela anu -1600- cât mâncau oamenii papură uscată în loc de pâine, măcinând-o uscată. Şi de aceia foamete porecliia şi pre Ştefăniţă vodă, de-i dziceau Papură vodă.

Ştefăniţă vodă s-a stins în urma campaniei de la Nistru, din 1661, când s-a îmbolnăvit de tifos; boierii ar fi grăbit şi ei moartea domnitorului: „Zicu unii că pentru vrăjmăşia lui şi supărarea ce făcea boierilor ( o „supărare” pricinuise spătarului Nicolae Milescu, căruia i-a tăiat nasul fiindcă se alăturase rivalului său, Gheorghe Ştefan) atunci la Tighina, la Bender, când s-a îmbolnăvit, să fi murit de otravă.”

*****

sursa: Aurel Neculai, Istorii regăsite , Ed. Andrew, Focşani, 2009

Califul si nebunul

calif

Califul din Hedjas era drept, dar era foarte aspru şi numai simpla pronunţare a numelui său inspira spaimă tuturor supuşilor.

Într-o zi, pe când cutreiera ţinutul singur şi fără nici o suită, a întâlnit un arab. Califul s-a dus la el şi l-a întrebat dacă îl cunoaşte pe calif.

E un monstru, răspunse arabul, un monstru însetat de sânge.

Dar de ce e învinuit?

– De toate fărădelegile tiranilor.

– L-ai văzut vreodată?

– Nu.

– Ei bine, uită-te la mine. Eu sunt califul.

Arabul îl privi şi îi spuse fără să clipească:

Toţi membrii familiei mele au câte o zi pe an în care înnebunesc. Se vede că azi e ziua mea! 🙂

Robinson Crusoe – Istoria unei cărţi (IV)

Daniel Defoe

Cine era Daniel Defoe?

Daniel era fiul măcelarului Defoe, din cartierul londonez puritan St. Giles-Cripplegate. Se născuse cu 20 de ani înaintea lui Selkirk şi ajunsese cu timpul un om cu ocupaţii multiple: orator şi om politic, negustor şi autor a numeroase cărţi şi legi.

Cartierul natal a fost unul din cele mai greu încercate în timpul groaznicei epidemii de ciumă neagră din 1665. De ravagiile molimei, Daniel Defoe avea să se ocupe el însuşi pe larg în faimosul Jurnal în anul ciumei, cu care se va înscrie printre memorialiştii de frunte ai secolului.

Daniel a învăţat carte cu un dascăl bun, la a cărui trudă didactică s-a referit totdeauna cu recunoştinţă, căci spunea că cele învăţate de la dânsul i-au permis să-i răspundă cândva lui Swift, care-l făcuse „scriitoraş stupid şi analfabet„, că „aşa analfabet cum sunt, am învăţat la vremea mea să ştiu cinci limbi ca pe apă„.

Continue reading →

Robinson Crusoe – Istoria unei cărţi (III)

Salvarea

Selkirk ar fi murit desigur de foame şi de deznădejde, dacă ar fi stat cu braţele încrucişate. Singura lui salvare o întrevăzuse în muncă. Străbătuse insula de la un capăt la altul, croindu-şi drum prin vegetaţia luxuriantă. Pe culmea promontoriului, Selkirk aprindea focuri de semnalizare şi scruta depărtările. Luni în şir, zi de zi, agita în zadar o pânză.

A petrecut pe insulă aproape 1500 de zile lungi şi grele. În sfârşit, în februarie 1709, veni şi clipa mult aşteptată. Era chiar ziua de 1 februarie când prizonierul insulei zări din postul său de observaţie, două pânze îndreptate spre golf. Erau corăbiile engleze Dutchesse şi Duckes, ultima comandată de căpitanul Rogers Wood. Naufragiatul aşteptă o noapte întreagă, după ce aprinse focul pe plajă. Pe bord, echipajele, temându-se de o capcană, hotărâseră să patreacă o noapte pe apă. La prânz căpitanul Rogers trimise o ambarcaţiune în recunoaştere. Şi nu mică a fost mirarea celor opt oameni înarmaţi, când se treziră în faţa omului bărbos care părea „mai sălbatic decât caprele”.

Continue reading →

Robinson Crusoe – Istoria unei cărţi (II)

Lăsat în voia soartei

În apropiere se zărea o insulă necunoscută celor de pe „Cinci porturi„, deşi ea fusese descoperită din 1572 de către marinarul spaniol Juan Fernandez. De fapt, este vorba de un arhipelag alcătuit din trei insule muntoase de natură vulcanică (Mas-a Tierra, Santa Clara şi Mas-a-Fuerra), situat în sudul Oceanului Pacific. În 1704 arhipelagul a devenit un loc de exil silit, având un locuitor permanent în persoana lui Alexander Selkirk. Convins că-i sunase ceasul cel de pe urmă,  marinarul se ruga, se căina, implora, dar severul căpitan rămase neînduplecat şi ordonă ridicarea ancorei. Rămas pe ţărm, Alexander privea neputincios cum cu fiecare metru cu care înainta corabia se duceau tot mai departe şi speranţele lui de a fi, totuşi, reprimit, pe punte.

Continue reading →

Robinson Crusoe – Istoria unei cărţi (I)

Începuturile

La 25 aprilie 1719 apare la Londra cartea lui Daniel Defoe, Extraordinarele aventuri ale lui Robinson Crusoe din York, elogiu adus luptei omului pentru dreptul la viaţă. Povestea aventurilor lui Robinson Crusoe  pe o insula pustie a fost tradusă în multe limbi ce se vorbesc pe glob; pe baza ei s-au făcut piese de teatru şi filme. O generatie după alta, milioane şi milioane de cititori, de pe toate meridianele pământului, „devorează” fără încetare această minunată carte.

Robinson Crusoe a intrat în conştiinţa şi gândirea colectivă a cititorului român în anul 1831. Atunci a fost tipărită cu litere chirilice, la Iaşi, în traducerea serdarului Drăghici, ediţia princeps a acestei cărţi. De atunci, fără contenire, e citită cu egal interes de mici şi de mari, fiind una dintre cărţile cele mai iubite. Socotim că nu-i deloc lipsit de interes să dezvăluim  palpitanta istorie a acestei minunate cărţi.

Adevărata istorie a adevăratului Robinson Crusoe a început în Scoţia.  Cizmarul Alexander Selkirk avea o obrăznicătură de fiu, care nu arăta pentru nimeni nici cea mai vagă urmă de respect, dar care nu respecta nici legile vremii şi, pe deasupra, nici nu lucra nimic cât era ziua de mare. Mai mult, neastâmpăratul se ducea duminica la biserică, îşi punea degetele între buze şi, când era slujba în toi, slobozea câte un şuerat de credeau toţi cei prezenţi că se abătuse necuratul prin sfântul lăcaş!

Continue reading →

Un trandafir pentru John Milton

john milton

John Milton (1608-1674)  a fost poet englez, faimos pentru poemul epic în versuri albe Paradise Lost (Paradisul Pierdut), care reprezintă una dintre capodoperele literaturii engleze.

Milton a fost căsătorit, pe când era orb, cu o femeie foarte cicălitoare – lucru care se întâmplă, de altfel, şi unor oameni cu vederea bună! Într-o zi, un prieten al său făcu – în prezenţa acestuia – remarca:

Soţia ta e frumoasă ca un trandafir.

– Nu mă pricep la flori – răspunse Milton – dar cred că ai dreptate; eu simt zilnic ţepii trandafirului meu! 🙂

Mendeleev și pasiunile sale


Pentru oricine, numele marelui Mendeleev se asociază cu legea periodicităţii elementelor chimice. Puţini ştiu, însă, că, la vremea lui, Mendeleev a avut parte, ca să zicem aşa, de o dublă celebritate, determinată de cele două pasiuni ale lui. Cea de a doua fiind… confecţionarea geamantanelor! În acest scop, el a preparat şi un clei special, pe care au început să-l utilizeze toţi fabricanţii de valize. Într-o zi, în timp ce cumpăra materialul necesar acestei ocupaţii, cineva l-a întrebat pe vânzător cine-i venerabilul bătrânel.

Cum?! Nu-l cunoşteţi? Dar e vestitul meşter de geamantane Mendeleev!

Se spune că „vestitul meşter” a fost foarte flatat de apreciere. 🙂

Pe cine a ucis Lapusneanul?

Probabil că Grigore Ureche, cel care ne-a furnizat informaţia cu privire la masacrul pus la cale de Alexandru Lăpuşneanul în a doua sa domnie (1564-1568), aflase această dezvăluire din tradiţia orală a propriei sale familii. Nu ştim dacă a mai avut cineva până acum curiozitatea să-i identifice documentar pe cei 47 de boieri omorâţi. Cifra indicată de cronicar pare să fie exagerată, ba chiar am considera inclusă în ea, în afara boierilor de divan, şi pe boiernaşii de ţară. Documentele atestă dispariţia din divanul domnesc a numai 16 mari dregători, dacă punem alături divanul dinaintea venirii lui Lăpuşneanul în prima domnie cu cel din prima sa domnie şi cu divanurile domnitorilor următori (având în vedere că, în a doua domnie, Lăpuşneanul a condus fără divan).

Boierii ucişi de Al. Lăpuşneanul şi reînviaţi apoi de C. Negruzzi în cunoscuta-i nuvelă ar fi aproximativ următorii (dacă unii nu vor murit în acest interval şi de moarte bună): Lucoci logofăt, Gavril dvornic, Cosma Gheanghe şi Danciul Hurul pârcălabi de Hotin, Alexa Bodei şi Nicoară pârcălabi de Iaşi, Ivan şi Nechifor, pârcălabi de Neamţ, Iaţco şi Ion Petricina pârcăbi de Roman, Ioan Sturza portarul Sucevei, Petre spătar, Ion Danciul vistiernic, Toader Bolea postelnic, Dumitru Huhulea stolnic, Boldur Horovici comis.

Oricum, sunt destui şi aceştia.

Petru Schiopul – porecla

Petru al V-lea, domn al Moldovei de trei ori (1574-1577; 1578-1579; 1583-1591).  A fost zugrăvit de cronicarul Grigore Ureche ca fiind: „domnu blându, ca o matcă fără ac, la judecată dreptu, nebeţiv, necurvar, nelacom, nerăsăpitoriu, putem să-i zicem  toate spre izvod le-au ţinut, ca să nu să smintească.”

Porecla de Şchiopul i-a fost dată ca urmare a unei boli, reumatism sau artroză, care-i provoca dureri şi-l făcea să şchioapete. În 1591 părăseşte tronul şi Ţara  Moldovei, într-un exil autoimpus.

*****

sursa: Aurel Neculai, Istorii regăsite , Ed. Andrew, Focşani, 2009

Ştefan Lacusta – porecla

Stefan al V-lea a fost domn al Moldovei (1538-1540). A primit porecla de Lăcustă chiar de la contemporanii săi şi ea se datorează unei pustiitoare invazii de lăcuste care a lovit Moldova: „în zilele acestui Ştefan-vodă, fosta-au foamete mare şi în Ţara Moldovei şi la unguri, că au venit lăcuste multe, de au mâncat toată roada, pentru aceea l-au poreclit şi i-au zis Lăcustă.”

Ştefan Lăcustă a căzut victimă al unui complot al boierilor, care au pătruns în noaptea de 20-21 decembrie 1540 în locuinţa sa şi l-au ucis.

*****

sursa: Aurel Neculai, Istorii regăsite , Ed. Andrew, Focşani, 2009

Pompei – orasul ingropat de viu (III)

pompei

Datele exacte despre desfăşurarea catastrofei din 24 august 79 le datorăm marelui istoric roman Tacit. În anul 106 el s-a adresat prietenului său, Plinius cel Tânăr, nepotul comandantului flotei romane la Miseneum, Plinius cel Bătrân, pentru a-l ruga să-i transmită tot ce ştia despre erupţia Vezuviului şi moartea unchiului său. Plinius cel Tânăr i-a răspuns prin două scrisori lungi care au reuşit, printr-o fericită împrejurare, să se păstreze până în zilele noastre.

Comandantul flotei a primit de la prietena sa, Rechitina, care trăia într-o vilă la poalele Vezuviului, o scrisoare cu rugămintea să o salveze de canicula grea. Plinius cel Bătrân a ordonat să fie imediat pregatită o corabie mai uşoară şi a plecat cu ea pe mare. Pe drum l-a prins un nor des de cenuşă şi bolovani, iar el i-a dictat secretarului trăirile sale. În scurt timp nămolul şi valurile lipicioase ale mării i-au îngreunat navigaţia. În ciuda sfatului căpitanului de vas, s-a îndreptat spre Stabiae, unde a murit în ploaia vulcanică torenţială, intoxicat de gazele de sulf emanate.

Plinius cel Tânăr descrie astfel momentele de atunci:

„În vremea aceea trăiam cu mama la Moieneum. Toată noaptea cât a lipsit unchiul a durat un puternic cutremur de pământ. La răsăritul soarelui, mama – înfricoşată groaznic – a năvălit în camera mea. Am hotărât să părăsim oraşul imediat, ştiind că toate casele se pot prăbuşi din clipă în clipă. Exemplul nostru a fost urmat şi de alţi locuitori din oraş care fugeau cât îi ţineau picioarele şi ne-au luat-o înainte. Cu această ocazie se puteau observa scene neobişnuite. Marea părea că se retrage, lăsând pe mal o mulţime de vietăţi acvatice. Pe cer se adunau nori negri, rău-prevestitori, din care zvâcneau fulgere şi flăcări. Peste puţin timp, o noapte ciudată a cuprins totul. Se auzeau blestemele mamelor, plânsul copiilor, strigătele bărbaţilor. Unii îşi plângeau propria soartă, alţii se plângeau de soarta celor apropiaţi lor; erau alţii care se rugau pentu moartea lor. Mulţi ridicau rugător mâinile spre zei, marea majoritate însă striga că nu mai sunt zei pe lumea asta şi că a venit noaptea cea veşnică.”

prima parte Aici

partea a doua Aici

Pompei – orasul ingropat de viu (II)

A venit şi ziua cunoscută din 24 august a anului 79. La ora 13, când locuitorii din Pompei şi Herculaneum se aşezau la masă, s-a auzit ca din senin un tunet puternic, asurzitor, însoţit de zguduituri care scuturau pământul, iar casele se împleticeau de parcă ar fi fost bete. Din vârful Vezuviului au ţâşnit spre cer  flăcări de foc printre nori de fum negru. Din interiorul craterului care se deschidea izbucneau făclii de cenuşă şi piatră spongioasă care se întindeau acoperind în aşa fel soarele, ca s-a întunecat de tot, lumina venind numai din flăcările şi lava vulcanului.

Asupra Pompeiului au început să cadă cenuşa şi piatra ca o ploaie din ce în ce mai deasă, greutatea pietrelor ajungând până la şase kilograme. Păsările cădeau de pe cer; valurile mării azvârleau pe ţărm peşti morţi. Printre oameni şi animale a izbucnit o panică de nedescris: fiecare se gândea cum să se salveze. Pe străzile întunecate treceau în goană căruţele înhămate cu cai şi catâri. Bărbaţi, femei şi copii cu perne pe cap se împleticeau pe străzile înguste, printre desele explozii de sulf, greu fiindu-le să mai şi respire.

Nu toţi pompeienii au căutat să-şi găsească la timp salvarea în afara zidurilor oraşului. Mulţi din ei credeau că ploaia vulcanică nu va dura mult şi s-au ascuns în pivniţele celor mai apropiate case, plătind graba cu propria lor viaţă. Cenuşa şi piatra au căzut asupra oraşului fără încetare, până când pe străzi şi în pieţe s-au făcut grămezi de câţiva metri greu de străbătut. Cei care au încercat să fugă din oraş s-au afundat în aceste grămezi şi, bombardaţi cu pietre au căzut morţi, strângând la piept bruma de avere ce şi-o luaseră cu ei. Pe de altă parte, alţii au dispărut în ruinele caselor care se prăbuşeau sub greutatea straturilor de cenuşă şi pietre aruncate pe ele. În acest fel şi-au găsit moartea peste două mii de pompeieni.

Nimeni n-a putut prevedea dimensiunile catastrofei. Ploaia vulcanică a căzut în oraş încă două zile pe o aşa întunecime, că numai din interiorul Vezuviului se vedeau flăcările roşii. Abia în ziua de 27 august soarele a început să pătrundă prin valul de cenuşă care se ridica deasupra pământului. Oamenii salvaţi au văzut un tablou demn de plâns. Pompei şi Herculaneum dispăruseră complet sub un strat de 15 metri de cenuşă şi piatră. Numai ici-colo mai ieşeau la suprafaţă câte o coloană sau acoperişurile caselor mai înalte. Nămolul vulcanic a inundat toate împrejurimile pe o rază de 18 km. Vânturile au dus cenuşa gri până la Roma, ba chiar şi pe malurile Africii, în Sicilia şi Egipt.

Cu totul altfel s-a petrecut catastrofa la Herculaneum. Pe vârful Vezuviului, situat la numai patru kilometri de orăşel, vulcanul a tâşnit ca puroiul dintr-o rană. Din crater ieşea lavă groasă, lipicioasă, amestecată cu apă de mare, cenuşă şi pietre mici. La baza vulcanului s-a creat un râu lat; valul râului era ca un zid de 16 metri de nămol. Acest pârâu apocaliptic, cu o forţă de neînvins, înghiţea temple, case, vile frumoase, clădiri publice şi zidurile amfiteatrelor. Încet, Herculaneum a dispărut sub inundaţia lavei de 15 metri, care sub razele soarelui s-a pietrificat repede. Contrar pompeienilor, locuitorii din Herculaneum au cunoscut din timp nenorocirea care îi paşte şi au înţeles că potopul de lavă nu-i lasă decât să fugă. Nimeni n-a încercat să-şi salveze bunurile şi nici să se ascundă în pivniţă. Aceasta a făcut ca, în afară de câţiva nenorociţi, cărora infirmităţile sau bătrâneţea nu le-au permis mai grabnic să fugă, întreaga populaţie din Herculaneum a reuşit să scape de cataclism fară să fie atinsă.

prima parte Aici

partea a treia Aici

Pompei – orasul ingropat de viu (I)

pompei vulcan

Pompeiul era un oraş nu prea mare: număra numai 20.000 de locuitori. Dar, din cauza bogăţiilor şi tradiţiilor lui, cât şi a climei blânde ori a aşezării încântătoare se bucura, în întreaga Italie, de un renume bine meritat.

Era un oraş realmente vechi şi cu o istorie bogată. Cu 1000 de ani  î.Hr., împinşi de triburile dorice, eolinii şi ionii au emigrat din Grecia şi s-au aşezat la Marea Neagră şi Marea Mediterană. În aceste fel îi întâlnim pe greci în Golful Napolitan. Aceştia erau în cea mai mare parte negustori care se amestecau uşor cu băştinaşii, impunându-le limba şi cultura lor superioară. De-a lungul golfului s-a dezvoltat centrul Neapole, iar mai la sud Herculaneum şi Pompei. Aceste oraşe au fost ocupate pe rând de etrusci, pelazgi şi samniţi. După războiul samnit (343-290 i.Hr.), Pompei, împreună cu întreaga Campanie, a trecut în stăpânirea romanilor.

Principala sursă a bunăstării Pompeiului o constituia aşezarea oraşului şi clima lui. Romanii au înălţat în încântătorul golf vilele şi palatele lor de vară, iar pe măsură ce numărul acestora creştea, cetatea de piatră, ţiglă şi mortar se transforma într-o localitate din marmură şi fântâni arteziene, din porticuri şi bronz. S-au înălţat monumente, amfiteatre, un teatru dramatic, trei băi termale, cât si un sistem de canalizare care asigura apa în casele bogaţilor romani.

Chiar şi familiile împăraţilor romani petreceau lunile de vară în palatele lor din Pompei. În legătură cu şederea lor aici, a avut loc un caz tragic, notat în cronici. În anul 21 d.Hr., fiul viitorului împărat Claudiu, în vârstă de 13 ani, se juca aruncând o pară pe care o prindea direct în gură. Para i-a căzut odată mai adânc, probabil direct în beregată, şi băiatul s-a sufocat înainte de a-i veni cineva în ajutor.

Asupra împrejurimilor veghea vârful ascuţit al Vezuviului. Din pictura murală de la Pompei ştim că atunci nu era un vulcan deschis. Pe înălţimile muntelui păşteau oi: podgoriile şi viile erau risipite pe coline. Vezuviu amuţise din cele mai îndepărtate timpuri, iar oamenii uitaseră că muntele înecat în verdeaţă putea fi un vulcan ameninţător.

În amiaza zilei de 5 februarie  a anului 63 Campania a suferit un puternic cutremur de pământ. Zguduiturile mari au făcut ca unele clădiri publice să fie puternic afectate. Catastrofa a produs cele mai mari pagube forumului din oraş. Templele lui Jupiter şi Apollon s-au transformat în ruine. Canalizarea a încetat să mai funcţioneze, iar locuitorii au început să se folosească de vechile fântini, care se aflau pe străzi.

amfiteatru

Dar atunci nimeni n-a bănuit că vinovat ar putea fi Vezuviu. Aburul şi gazele adunate în vulcan căutau să iasă afară, dar n-aveau atâta putere să răbufnească. Locuitorii Campaniei au pus catastrofa pe seama zeilor şi s-au străduit ca supărarea lor s-o îmbuneze prin sporirea substanţială a ofrandelor.

La un an după această catastrofă a avut loc la teatrul napolitan un mare festival muzical. Se reproducea şi împăratul Nero, în rol de cântăreţ, fiind un histrion pătimaş, considerându-se cel mai mare artist din lume. În momentul în care se afişa cu arta lui, aplaudat de mulţime şi de clica organizată de pretorieni, a avut loc un nou cutremur de pământ şi zidurile teatrului s-au transformat în ruine. Spectatorii au fost cuprinşi de panică, dar Nero a rămas pe loc cu sânge rece, dobândindu-şi faimă în întreg oraşul.

Partea a doua Aici