Scrisori de dragoste: F. M. Dostoievski către A. G. Snitkina
Petersburg
Destinaţia: Petersburg 9 decembrie 1866
Draga mea Ania, frumoasa mea sărbătorită, te implor să nu te superi pe mine din cauza prudenţei mele mult prea neroade. M-am hotărât să nu vin astăzi la tine: încă nu mă simt pe deplin întremat. E o nimica toată, dar mai stăruie o senzaţie de slăbiciune, iar limba mi-e cam încărcată. Vezi, îngerul meu: trebuie neapărat să mă duc la Bazunov, or, până acolo am de străbătut doar o verstă, pe când până la tine ar fi de patru ori mai mult. Şi-atunci nu e oare mai bine să fiu astăzi niţel mai exagerat cu precauţiunile, dar mâine să fiu cu siguranţă sănătos, decât să mai zac o săptămână?
De fapt, nici la Bazunov n-ar fi cazul să mă duc. Aseară, am stat până la ora 2 noaptea să refac capitolul al 5-lea (după-masă n-am aţipit deloc; n-am fost lăsat în pace, am tot fost sâcâit). Asta mi-a venit de hac. De adormit – am mai adormit decât pe la patru dimineaţa. Aşa că astăzi sunt moleşit şi nici după felul cum arăt nu sunt bun de dus la o onomastică. Drept care e mai bine să rămân acasă. La prânz am să mănânc aici, ca şi ieri, numai supă.
Cărțile, cele mai frumoase amintiri
Povestește scriitoarea Isabel Allende:
„Copilăria mea n-a fost veselă, dar a fost interesantă. Nu mă plictiseam grație cărților unchiului Pablo, care pe atunci era încă holtei și locuia cu noi. Era un cititor incorigibil, cărțile se îngrămădeau pe jos, pline de praf și pânze de păianjen. Fura din librării și de la prieteni, fără mustrări de conștiință: era de părere că orice material tipărit, în afară de al lui, era patrimoniu al omenirii. 🙂
Nefericirea lui Anton Holban
Nefericirea a hotărât destinul lui Anton Holban. Mort la 35 de ani (1902-1937) în urma unei operaţii nereuşite, Holban a apucat să scrie patru romane, câteva nuvele şi numeroase articole şi studii, dintre care cel despre Proust e, negreşit, cel mai important. Dar toate, inclusiv împlinirile literare, i-au venit greu, în chinuri efective, fără a li se recunoaşte valoarea adevărată.
La fel s-a petrecut şi viaţa sa, ca fiu al unei căsnicii nepotrivite ale cărei tensiuni şi chiar violenţe i-au marcat copilaria şi adolescenţa. Mama lui Holban era sora lui E. Lovinescu, fiinţă aleasă, cultivată şi delicată, iar tatăl, un suflet cazon în apucături şi comportament. De soarta copilului (părinţii au divorţat când viitorul scriitor avea zece ani) s-a îngrijit bunicul. Şi-a terminat facultatea de litere (cu specialitatea limba franceză) la Bucureşti, dar n-a izbutit să câştige concursul pentru bursa pentru Şcoala Normală Superioară din Paris. Au urmat ani de profesorat prin licee de provincie (Constanţa, Galaţi), în 1931 e transferat la liceul monahal Cernica, apoi, în 1934, la Seminarul Central Bucureşti, pentru ca în 1937 să dispară.
Şi viaţa lui sentimentală e una marcată de nefericire. Prietena din anii studenţiei (prototipul Irinei din romanul O moarte care nu dovedeşte nimic) îl părăseşte peste câţiva ani, căsătorindu-se cu un magistrat, căsătoria contractată de Holban în 1931, parcă în condiţii de clandestinitate, e desfăcută în 1932, o altă amiciţie sentimentală, în 1935, se încheie, tragic, prin moartea scriitorului.
A fost odată
A fost odată un om, spune o poveste japoneză, un om care avea o pasăre rară. O avea închisă într-o colivie şi-o îngrijea atât de bine încât zilnic pasărea se făcea mai frumoasă şi penele ei deveneau mai strălucitoare. Din nebăgare de seamă, într-o dimineaţă, omul uită să închidă portiţa micuţei închisori. Şi pasărea zbură. Zbură atât de departe şi întâmpină atâtea necazuri, încât se întoarse într-o stare jalnică la vechiu-i stăpân. Trebuie să spunem că, în nechibzuita ei aventură, pasărea aceasta tulburase o mulţime de oameni care prinseră a-l duşmăni pe stăpânul ei. Astfel, chiar dacă stăpânul a putut să închidă în sfârşit pasărea hoinară în colivie, n-a putut însă să repare şi stricăciunile făcute de ea în călătoria ei…
La fel se întâmplă cu cei care lasă, necugetaţi fiind, să le scape gândurile din colivia minţii lor.
Între a tăcea şi a şti să taci
Există oameni care tac fără nici un motiv. Sau, mai curând, au un motiv pe care nu îndrăznesc să-l mărturisească: n-au ce spune.
Alţii tac din lene. Gândul că ideea lor ar da naştere unor controverse îi împiedică s-o enunţe. Le e teamă de ivirea unor dezbateri pe care ar fi nevoiţi să le înfrunte. Se înspăimântă gândindu-se la efortul intelectual care ar trebui făcut ca să răspundă unor argumente, să le respingă sau să dezvolte altele noi. Tăcând, oamenii aceştia se feresc de orice bătaie de cap şi se complac în indolenţa lor obişnuită.
Există şi oameni care tac din sfială. Gândindu-se să-şi formuleze ideile, o stinghereală din cale-afară de puternică îi doboară. Le e frică să nu se zăpăcească. Se tem de ridicol. Şi se întreabă cu nelinişte mare dacă vorbirea lor va reproduce gândul până la capăt.
Pe lângă aceşti muţi puţini interesanţi, mai există o varietate destul de comună: aceea a îngâmfatului. Îngâmfatul îşi închipuie bucuros că interlocutorii săi nu-s demni să-l asculte şi se închide într-un mutism dispreţuitor, a cărui accentuare în timpul conversaţiei i se pare că stabileşte o linie de demarcaţie între el şi cei care puteau da replica.
Viața lui Elvis Presley
Presley, Elvis Aaron sau Aron (08.01.1935, Tupelo, Mississippi, SUA – 16.08.1977, Memphis, Tennesse). Cântăreţ american renumit, cunoscut în lumea întreagă ca „rege al rock-and-roll” şi unul dintre artiştii dominanţi ai muzicii rock de la mijlocul anilor 1950 până la moartea sa.
Începuturile
Presley a crescut într-o familie foarte săracă în Tupelo, s-a mutat în Memphis pe când era adolescent, iar familia sa ajunsese aproape la sapă de lemn când producătorul Sam Phillips de la Sun Records, o casă de producţie blues locală, l-a sunat pentru caseta demonstrativă. După câteva săptămâni de sesiuni de înregistrări, rezultatul a fost o trupă formată din Presley, chitaristul Scotty Moore şi basistul Bill Black. Repertoriul lor consta în acel gen de muzică pentru care Presley avea să devină faimos: cântece blues şi country, balade Tin Pan Alley şi imnuri evanghelice. Presley cunoştea această muzică în parte de la radio, în parte de la biserica penticostală la care mergeau părinţii săi şi de la grupurile muzicale la care participa, care se reuneau la biserica afro-americanilor din Memphis a reverendului H.W. Brewster, şi în parte de la cluburile de blues de pe Beale Street pe care a început să le frecventeze în adolescenţă.
Cum a murit Anatole France
France (Anatole Francois Thibault, zis Anatole) – scriitor francez
Data morţii : 12 octombrie 1924 (la 80 de ani)
Cauza : angină
Locul : La Bechellerie, la Saint-Cyr-sur-Loire (Franţa)
Înhumat : cimitirul din Neuilly (Franţa)
Bătrânul scriitor se stingea încet-încet, fără a suferi de o boală anume. „Deja nu mai sunt pe lumea asta, îi scria în iunie 1923 prietenului său Kahn. Şi sunt cât se poate de sigur că alta n-am să mai cunosc.”
În august 1924, o angină i-a dat gata organismul măcinat de arterioscleroză. Agonia i-a fost lungă şi solitară, căci Anatole France nu voia martori la decrepitudinea lui; moţăia mai tot timpul, dar avea şi momente de luciditate: „Aşa e deci moartea!…” „Mult mai durează să mori!” Prea mult, după părerea lui, de vreme ce i-a cerut doctorului său să-i grăbească sfârşitul. Refuzul îl făcu să murmure în barbă: „Încă o prejudecată!”
Primii oameni (III)
Povestea începe cu „Lucy”
Într-o dimineață de duminică de la sfârşitul lunii noiembrie 1974, cercetătorii săpau într-un loc izolat din regiunea Afar, Etiopia de astăzi. La un moment dat, antropologul Donald Johanson a descoperit o mică bucată de schelet, care se va dovedi mai vechi de 3 milioane de ani. În urma cercetării acestuia, s-a ajuns la concluzia că este vorba despre o femelă, care a fost numită „Lucy”, după o melodie a formației Beatles, pe care o ascultau în acel moment. „Lucy” părea să se afle la jumătatea drumului între maimuţe şi oameni: avea forma şi dimensiunea craniului de maimuţă, dar putea să meargă biped.
Africa – „leagănul omenirii”
Cele mai importante descoperiri arheologice realizate până în prezent demonstrează faptul că primii oameni au trăit pe continentul african. În părţile de sud şi de est ale Africii au fost descoperite numeroase fosile, printre care şi Lucy. Acestea au aparţinut celor mai îndepărtaţi strămoşi ai omului modern, hominizilor Australopithecus. Cu o înfăţişare apropiată de cea a maimuţei, aceştia aveau mersul aproape vertical şi utilizau membrele superioare pentru a-şi asigura hrana. Tot în Africa, au fost descoperite fosilele primului om capabil să producă unelte, Homo habilis. El avea o capacitate craniană mai mare şi a produs primele unelte cu ajutorul cărora s-a adaptat la condiţiile de mediu.
Primii oameni (II)
Oamenii de ştiinţă sunt de părere că primii hominizi au apărut in urmă cu 5 milioane de ani, în preistorie. Cea dintâi epocă a acestei perioade se numeşte paleolitic şi se întinde de la apariţia omului până la inventarea scrierii. Primii strămoşi ai omului au trăit în Africa de est şi erau bipezi. Acum circa 4 milioane de ani, dintre aceşti hominizi au evoluat australopitecii, care se hrăneau cu fructe, seminţe şi legume, dar şi carne. Erau culegători, vânători şi pescari.
Primii oameni
Legendele străvechi și autorii Bibliei au susținut că oamenii sunt făpturi dumnezeiești, create după chipul celui care le-a zămislit. Până în prezent, însă, au rămas fără răspuns cel puțin câteva întrebări esențiale: este sau nu omul urmașul unei specii de maimuțe? Oamenii au apărut în împrejurări excepționale, într-un loc anume de pe Pământ, sau în același timp pe întreaga suprafață a planetei noastre? Știm cum a evoluat corpul omului? Sau lipsește ceva ca să înțelegem cum am devenit ceea ce suntem?
Știm că cea mai veche fosilă cu trăsături umane a fost găsită în Africa, în anul 1974. Cele 52 de oase ale unui schelet feminin, cu înălțimea de 1,30 metri, au fost numite de cercetători Lucy. Lucy era o ființă care își petrecea viața cățărându-se în arbori, dar care se afla totodată la începuturile mersului biped.
O scenă de-a dreptul delicioasă
Povestește Isaac Asimov:
„Credeți-mă, sunt acrofob. Am ştiut-o cu adevărat de prima dată când am fost supus unui test. În 1939, când am vizitat Expoziția Mondială de la New York, împreună cu iubita mea din laboratorul de chimie, m-am gândit să ne suim într-un montagne-russe. Judecând după ceea ce văzusem în filme, mi se părea că fata avea să țipe şi să se agațe de gâtul meu, într-o scenă de-a dreptul delicioasă.
Elevul Paulo Coehlo, codașul clasei
Paulo Coelho n-a reușit niciodată să învețe și să studieze din plăcere. Ura toate materiile, fără excepție. Doar obligația de a obține note pentru a trece anul îl făcea să se supună torturii de a-și petrece ziua aplecat asupra cărților.
Faptul că era codașul clasei nu însemna că familia Coelho crescuse în casă un prost. Din contră, fiului nu-i plăcea deloc să studieze, dar îi plăcea foarte mult să citească.
Slăbuț, delicat, micuț, Paulo era “sacul de box”, jargon folosit în Rio de la acea vreme care îl denumea pe băiatul care nu bătea niciodată, ci doar lua bătaie. Deși era victima preferată a colegilor, a descoperit apoi cum să scape și să se impună: știind lucruri pe care nu le știa nimeni, citind povești pe care niciunul dintre colegii săi nu le știa.
Erau doar sărmane vrăbii și eu voiam să-i fac vulturi…
Povestește Nikos Kazantzakis:
Legăturile cu contemporanii mei n-au avut mare influență asupra vieții mele. N-am ținut la prea mulți, fie că n-am reușit să-i înțeleg, fie că i-am privit cu dispreț, sau că n-am avut norocul să întâlnesc oameni care meritau să fie iubiți.
Cu toate astea, n-am urât pe nimeni, chiar dacă pe câțiva i-am rănit fără să vreau. Erau doar sărmane vrăbii și eu voiam să-i fac vulturi… Mă încăpățânam să-i scap de mediocritate și de rutină, îi hărțuiam fără să țin seama că nu pot zbura mai sus, și făcându-i să se prăbușească la pământ.
sursa: Nikos Kazantzakis, Raport către El Greco, Trad.: Alexandra Medrea-Danciu, București, Editura Univers, 1986
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente