Oameni liberi și sclavi

În toate aspectele privitoare la guvernare, democraţia greacă recunoştea o singură clasă de cetăţeni – oamenii liberi. Fiecare cetate greacă era alcătuită dintr-un număr mic de cetăţeni născuţi liberi, dintr-un număr mare de sclavi şi câţiva străini. Din când în când (de obicei pe timp de război, când era nevoie de bărbaţi pentru armată), grecii se arătau dispuşi să confere drepturi de cetăţenie şi „barbarilor“, cum le spuneau străinilor.

Însă aceasta era o excepţie. Cetăţenia ținea de naştere. Erai atenian fiindcă, înaintea ta, tatăl şi bunicul tău fuseseră atenieni. Oricât de mari ţi-ar fi fost meritele ca negustor sau soldat, dacă te născuseşi din părinţi ne-atenieni rămâneai „străin“ pe veci.

Prin urmare, când nu era condus de un rege sau un tiran, oraşul grec era guvernat de oameni liberi, iar acest lucru nu ar fi fost posibil fără o armată mare de sclavi care întreceau numărul cetăţenilor liberi în proporţie de cinci sau şase la unu. Sclavii îndeplineau acele sarcini cărora noi, modernii, trebuie să le dedicăm majoritatea timpului şi energiilor dacă vrem să ne întreţinem familia şi să plătim chiria apartamentului. Sclavii găteau, coceau pâinea şi făceau sfeşnice pentru toată cetatea. Ei erau croitorii, tâmplarii, bijutierii, învăţătorii, contabilii şi ei vedeau de prăvălie sau atelier când stăpânul mergea la întrunirile publice să discute probleme de război și pace, se ducea la teatru să vadă ultima piesă a lui Eschil ori să asculte o discuţie despre ideile revoluţionare ale lui Euripide, care cutezase să exprime anumite îndoieli în legătură cu atotputernicia măreţului zeu Zeus.

De fapt, Atena antică semăna cu un club modern. Toţi cetăţenii născuţi liberi erau membri ereditari şi toţi sclavii erau servitori ereditari care se îngrijeau de necesităţile stăpânilor, şi era foarte plăcut să fii membru al organizaţiei.

Continuă citirea →