Arhive lunare: Iunie 2016

Ultimul lucru pe care l-aș face

Lord PalmerstonCând doctorul îl preveni că starea lui era foarte gravă, Lordul Palmerston (1784-1865), care nu se vedea deloc în postura de muribund, răspunse neîncrezător:

Să mor? Doctore dragă! Dar e ultimul lucru pe care l-aș face!” 🙂

Creația în mitologie

ovidiusÎn mitologia clasică, originea lumii şi a omului nu îi este atribuită unui zeu care îi creează din neant, ci apare mai curând ca rod al unei transformări progresive, al reordonării unor elemente preexistente, reordonare operată de o singură zeitate sau de mai mulţi zei. Ca atare, cosmologia anticilor şi istoria originii omului nu pot figura decât în mod convenţional împreună la rubrica „creaţie”, cuvânt care porneşte de la presupunerea unei întemeieri ex nihilo a ceva ce înainte nu exista.

Potrivit poeţilor antici (mai ales în povestirile lui Hesiod în Grecia şi ale lui Ovidiu în cazul Romei), originea lumii nu constituie în nici un caz o naştere din neant, ci o trecere de la haosul primordial la ordine, unde fiecărui element îi este atribuit un loc şi un rol. Materia preexistentă se organizează, iar printr-un proces de generări succesive, de uniri şi de desprinderi, lumea îşi capătă configuraţia. De asemenea, în cazul originii omului, e mai corect să se vorbească de metamorfoză decât de creaţie: omul nu este creat din neant, ci alcătuit din materia preexistentă, manevrată de zei în aşa fel încât să se transforme, tocmai ca într-o metamorfoză, în ceva diferit.

Continuă citirea →

O anecdotă cu Émile Zola și Cezanne

zola si cezanneElevul Émile Zola făcea parte din fanfara colegiului, unde cânta la clarinet. Fals. Paul Cézanne, prietenul său, la trompeta cu pistoane. Fals.

Împreună cu Cézanne, Zola cânta serenade la “două domnișorele”. Una din ele avea un papagal. Acesta se supăra. Părinții, exasperați de cacofonia instrumentelor și a păsării, au turnat apă în capul adoratorilor melodioși.

“Pe vremea aceea, avea să mărturisească Zola, nu prea aveam ureche muzicală”. O modestie insuficientă. 🙂

Continuă citirea →

Din culisele istoriei. Emile Zola sau Cum se intră în literatură pe scara de serviciu

Émile_Zola_by_CarjatMic provincial dezrădăcinat, sărac, exaltat și nervos, fiu al lipsurilor, Emile Zola se lupta la Paris cu frigul dormind. Soba era goală. A trebuit să renunțe la abonamentul de la cabinetul de lectură. Nu mai scrie.

Într-o zi, în piața Panteonului, Emile își scoate haina și o duce la muntele de pietate. În cămașă și jiletcă, aleargă, alunecă pe apele înghețate ale unei rigole, cade, sângerează, se ridică, plângând din cauza frigului, și se refugiază în pat. Nu mai iese din cameră, trei, patru zile ronțăind coltuce de pâine, învelindu-se cu pături.

La sfârșitul lunii decembrie din anul 1861, un prieten de-al tatălui său, domnul Boudet, membru al Academiei de medicină, îl vede pe Emile cum vine, plin de zăpadă, slab și gălbejit. Domnul Boudet a intervenit pentru Emile ca să intre la Hachette. Dar trebuie să mai aibă răbdare câteva săptămâni. Emile face un gest elocvent de adâncă mâhnire. Atunci, cum pleca, domnul Boudet îl oprește, apucându-l de braț.

Continuă citirea →

Eugen Barbu în „Dicționarul general al literaturii române”

eugen-barbuBARBU, Eugen (20.11.1924, Bucureşti — 7.IX.1993, Bucureşti), prozator, dramaturg, eseist, poet şi publicist. Este fiul lui Nicolae Barbu, tâmplar la Atelierele CFR.

Studii

Barbu a urmat studiile primare, secundare şi liceale în capitală, luându-şi bacalaureatul în 1943 la Liceul Internat Schewitz-Thyerin. În acelaşi an se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti, pe care o va abandona în favoarea Şcolii de Ofiţeri de Jandarmi (1943-1945). Audiază, în paralel, cursuri la Facultatea de Litere şi Filosofie, fără a o absolvi.

Profesii

Trece prin felurite medii şi profesiuni. Este jucător de fotbal şi antrenor, tipograf şi corector la Casa Scânteii; devine redactor-şef al revistei „Luceafărul” (1962-1968), iar din 1970 până în 1989 conduce revista „Săptămâna culturală a Capitalei”; după 1989 este director-fondator al publicaţiei „România Mare”. A fost membru supleant al Comitetului Central al PCR din 1969, membru corespondent al Academiei RSR din 1974 şi deputat din 1975. A fost distins cu mai multe premii naţionale şi cu Premiul Herder (1978). Publică sub pseudonim (Eugen Rabe şi Eugen Baraba) la „Epigrama”, „Gluma”, „Păcală”, „Veselia” şi, din 1946, colaborează la „Fapta” (unde e de înregistrat adevăratul său debut). A frecventat (în 1946) cenaclul Sburătorul, a colaborat la numeroase reviste şi la principalele ziare din capitală, încredinţându-le texte strict literare (fragmente romaneşti, schiţe, nuvele) ori acoperind o publicistică vioaie, de atitudine, întinsă de la reportaj, impresii de călătorie, articol politic, chiar cronici literare până la virulenta cronică sportivă.

Continuă citirea →

Culmea sobrietății

Numa PompiliusDe teamă să nu ajungă în Câmpiile Elizee în stare de ebrietate, Numa Pompilius, rege al Romei, nu a îngăduit  să se arunce vin peste cenușa rugului său, cum cerea ritul funerar!

Continuă citirea →

Ziua Învăţătorului

ziua invatatoruluiÎn fiecare an, la 5 iunie, este sărbătorită Ziua Învăţătorului. Această dată a fost stabilită prin legea nr. 289 din 29 octombrie 2007.

Ziua de 5 iunie poartă semnificaţia zilei de naştere a dascălului Gheorghe Lazăr, întemeietorul învăţământului modern românesc.

Din istoria alimentară a românilor

familie la masa„Priviţi un cartof, o roşie sau un ştiulete de porumb şi veţi putea medita la relativitatea timpului în istorie. M-aţi putea întreba ce legătură au ele cu istoria românilor. În acest caz, voi fi nevoit să vă aduc aminte că Decebal nu a mâncat niciodată mămăligă, iar Ştefan cel Mare nu ştia ce-s acelea tomatele. Mulţi dintre eroii istoriei noastre, dacă prin absurd ar intra într-un supermarket de azi, s-ar simţi ca pe o planetă străină. Vă propun, aşadar, aici să recapitulăm câteva repere din istoria alimentară a poporului român.

Despre strămoşii noştri daci ştim cu siguranţă, măcar din dicţionare, că mâncau varză şi brânză – precum, desigur, şi alte alimente probabil foarte ecologice. De asemenea, strămoşii latini mâncau ceapă, măsline şi tratau cu mare respect usturoiul. Dar nici dacii şi nici romanii nu mâncau porumb, nici cartofi şi nici vinete – din simplul motiv că aceste legume şi multe altele nu creșteau atunci în Europa. A trebuit ca Magellan şi Columb să ajungă în America pentru ca masa europenilor să devină ceva mai bogată.

Continuă citirea →