Voi sunteţi urmaşii Romei?
Voi sunteţi urmaşii Romei? – Mihai Eminescu, Scrisoarea III
După ce glorifică vremile de care se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii, poetul deplânge că „veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii“.
Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toți iloții,
Toți se scurseră aicea și formează patrioții,
Încât fonfii și flecarii, găgăuții și gușații,
Bâlbâiți cu gura strâmbă sunt stăpânii astei nații!
Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni!
I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni!
Eminescu se referă la politicienii care, reîntorşi de la Paris, unde şi-au făcut studiile „prin lupanare şi cafenele“, îşi închipuiau că pot să aducă ţării mari înnoiri. Poetul compară vitejia de odinioară cu patriotismul de paradă al pretinşilor reformatori.
Primul Război Mondial (ultima parte)
Războiul în 1916
Flota de suprafaţă a Germaniei nu a pus la încercare supremaţia Aliaţilor pe ocean decât pe 31 mai 1916, în Iutlanda. Marea flotă britanică întâlneşte flota Germaniei lângă coasta Danemarcei. Britanicii, sub comanda amiralului John R. Jellicoe, au suferit pierderi masive în nave şi oameni. Totuşi, amiralul Reinhard Scheer s-a văzut nevoit să retragă flota germană. Cu costuri uriaşe, britanicii obţin o victorie strategică. Bătălia Iutlandei a fost cea mai importantă încleştare navală la suprafaţă din întreg războiul, făcând posibilă perpetuarea blocadei asupra Germaniei.
Bătăliile de la Verdun şi Somme
În februarie, germanii au lansat o puternică ofensivă împotriva francezilor, la Verdun. Înaintea atacului propriu-zis, germanii au supus liniile franceze unui bombardament devastator, de o intensitate nemaiîntâlnită. Pentru scurtă vreme, au măturat tot ce le stătea în cale, dar în cele din urmă francezii au respins atacul. Bătălia de la Verdun a continuat multe luni la rând.
În iulie, britanicii au venit în sprijinul francezilor prin ofensiva de pe râul Somme. Bombardamentul dinaintea atacului a durat o săptămână. Puţin câte puţin, britanicii au avansat. Când iarna a pus capăt confruntărilor, ei creaseră o breşă de 14 km în linia germană.
Primul Război Mondial (prima parte)
Primul Război Mondial – Conflagraţie internaţională majoră desfăşurată între 1914 şi 1918.
Primul Război Mondial a fost probabil cea mai nimicitoare înfruntare a tuturor timpurilor. Peste 25 de ţări au luat parte la conflict, fie de partea Antantei, fie de cea a Puterilor Centrale. Printre marile puteri aliate, victorioase în cele din urmă, se numără Franţa, Marea Britanie, Rusia, Italia, Japonia şi, din 1917, Statele Unite ale Americii. Nucleul Puterilor Centrale îl constituiau Germania, Austro-Ungaria şi Imperiul Otoman (Turcia).
Primul Război Mondial a dus la prăbuşirea a patru mari dinastii imperiale în Germania, Rusia, Austro-Ungaria şi Turcia. A fost cauza Revoluţiei Ruse din 1917, a destabilizat Europa şi a sădit germenii celui de Al Doilea Război Mondial.
Scara umană a conflictului e în egală măsură monumentală. Peste 65 000 000 de soldaţi au alcătuit corpul armatelor terestre, forţelor navale şi aeriene. În jur de 8 500 000 de oameni au pierit şi peste 21 000 000 au fost răniţi. Pe deasupra, populaţia civilă a trudit la făurirea unui număr impresionant de arme, muniţie şi alte necesităţi. Datorită aportului civililor, Primul Război Mondial a fost şi primul „război total“.
Cu cat eşti mai gol, cu atât te înalţi mai uşor!
Cu cat eşti mai gol, cu atât te înalţi mai uşor!
Un adevăr a la Palice
Une vérité de la Palice (fr. „Un adevăr a la Palice“) Se spune astfel despre un adevăr evident, naiv, exprimat cu toată seriozitatea, pe un ton grav. De exemplu, dacă cineva ar zice despre un gângav că el nu se bâlbâie decît atunci când vorbeşte, ar furniza o „lapalisadă“ sau „un adevăr a la Palice“…
Corect ar fi trebuit să se spună: „Un adevăr a la La Palice” (cu doi „la“, ceea ce însă ar fi fost mai greu de pronunţat), căci La Palice, nu Palice, îl chema pe viteazul francez al cărui nume pe nedrept e implicat în această expresie. Pe nedrept, fiindcă iată care este istoria: Jacques de la Palice a fost un viteaz căpitan al lui Francisc I (sec. XVI) şi care, după multe bătălii şi răsunătoare victorii, a căzut în lupta de la Pavia din 1525.
Sânge albastru. Semnificaţia expresiei
Sânge albastru – Expresia vine din Spania evului mediu, când marii aristocraţi susţineau că în vinele lor curge sânge pur albastru, spre deosebire de nobilii „de categorii inferioare“, care au suferit felurite amestecuri de sânge, mai ales de sânge maur.
Alegerea culorii albastre pentru sânge se explică prin faptul că, în mare parte, costumele, blazoanele şi mai cu seamă cordoanele şi panglicele decoraţiilor erau pe atunci azurii, albastrul fiind culoarea preferată şi reprezentativă a membrilor înaltei aristocraţii. Ei doreau astfel să se deosebească atât de tagma prelaţilor, care adoptaseră veşminte de culoare roşie (de unde şi denumirea de „roşu-cardinal”), cât şi în special de „vestoanele verzi“ populare (culoarea verde fiind a vulgului şi deci considerată vulgară).
Dacă Dumnezeu n-ar exista, ar trebui inventat
Si Dieu n’existait pas, il faudrait l’inventer (fr. „Dacă Dumnezeu n-ar exista, ar trebui inventat“) – Este un vers de Voltaire.
„Sunt rareori mulţumit de versurile mele – scria el la 10 septembrie 1770 poetului şi dramaturgului parizian J. Saurin – dar mărturisesc că pentru acest vers încerc o tandreţe de părinte“.
Versul face parte din Epistola către autorul cărţii „Cei trei impostori“, carte apărută în 1768, al cărei autor era anonim. Voltaire i-a răspuns la 1769, susţinând că religia este un „frâu împotriva sceleraţilor“ şi că „dacă Dumnezeu n-ar exista, ar trebui (de aceea) inventat“.
Gheorghe Munteanu Murgoci. Născut pe drum, într-o căruţă
Povesteşte Octavian Moşescu: “Călătoream, împreună cu un grup de artişti, la bordul unui vas care făcea cursa de-a lungul litoralului românesc. Era o dimineaţă de vară, cu marea liniştită. Ghid ne era pictorul Alexandru Szatmary, un îndrăgostit al peisajului marin, la îndemnul căruia ne hotărâsem să ne desprindem din cotidianul bucureştean pentru o evadare pitorească de câteva zile.
Printre noi se afla şi profesorul Gheorghe Munteanu Murgoci, savantul cu renume mondial, originar din Munţii Buzăului. Se odihnea pe un şezlong, cu o carte deschisă în mână şi cu binoclul alături. Părea a fi în convalescenţă. Istorisea cu pasiune întâmplări din târg şi din străinătate unui auditoriu care se îngroşa mereu. Tentat de farmecul acestui povestitor, m-am apropiat. Unul dintre cei de faţă m-a recomandat profesorului, accentuând asupra faptului că sunt din părţile Râmnicului-Sărat. După ce s-a interesat de obârşia mea, a adăugat:
– Eu sunt coborâtor din Bisoca şi rădăcinile neamului meu sunt înfipte adânc în satele din jur. Sunt neam de mocani păstori care au trecut Carpaţii înainte cu câteva sute de ani. Tatăl meu, cioban, a plecat din Bisoca cu turma de oi, în căutare de păşune în părţile Brăilei. Eu sunt născut pe drum, într-o căruţă, având coviltir cerul cu stele şi călăuza Steaua polară. De aceea îmi place drumeţia.
Relativitatea în politică
– E vorba ca X să treacă la noi… O strălucită achiziţie! Inteligenţă, cultură, talent, avere… Bateţi fierul până e cald: asediaţi-l!
Dar X a trecut în alt partid:
– A, atât mai bine! O ghiulea mai puţin de picioarele noastre. Mediocritate pretenţioasă şi mai ales necinstită. Un succes mai mult pentru noi şi încă o înfrângere pentru adversarii noştri.
sursa: C. Banu, Grădina lui Glaucon sau Manualul bunului politician, Fundaţia pentru Literatură şi Artă “Regele Carol II”, Bucureşti, 1937, p. 47
Cina la romani (ultima parte)
Marţial, unul dintre cei mai mari poeţi ai Romei, care a trăit el însuşi viaţa de client, ne descrie, cu măiestrie şi umor amar, o cină la un parvenit:
„Zoilus şade tolănit pe pat în haina-i şofranie şi loveşte pe ceilalţi oaspeţi cu coatele, în dreapta şi în stânga, sprijinindu-se pe aşternut de purpură şi pe perniţe de mătase. Stă-n picioare lângă el tânărul desfrânat şi-i dă pene roşii şi scobitori de lentisc când vomită, iar concubina îi face vânt plăcut, când s-a încălzit, din evantaiul de culoarea prazului. Un sclav îi alungă muştele cu varga de mirt. Maseza, cu multă dibăcie, îşi plimbă mâinile pe toate mădularele…
Cina la romani (prima parte)
În antichitate, ca şi astăzi, cina era un moment de destindere în viaţa familială şi în viaţa de societate. Grupaţi în jurul unei mese, după o zi de trudă, membrii familiei puteau să-şi împărtăşească impresii, să facă recapitulări ale activităţii desfăşurate, să întocmească planuri de viitor, să vorbească despre toate lucrurile importante şi neimportante, aşa cum sunt convobirile într-o familie. Dacă însă la cenae, adică la masa de seară, care, de obicei, începea pe la ora trei după amiază, erau invitati şi prieteni, atunci cina se transforma într-un convivium (ospăţ).
Conviviumul descris de Cicero
Se înţelege cât de mult se însufleţeau discuţiile în acest caz şi ce atmosferă se crea, mai ales dacă la ospăţ luau parte oameni agreabili, între care se puteau angaja discuţii interesante. Atât de plăcute erau momentele petrecute la astfel de ospeţe, încât Cicero, în plină dictatură a lui Caesar, când suferea amarnic că republica sucombase, scrie lui Paetus, unul dintre prietenii săi, dându-i sfaturi să-şi ducă viaţa în comunitate cu oamenii de treabă, plăcuţi şi care ţin la el, pentru că nimic nu poate să procure mai temeinic fericirea decît o astfel de viaţă. Pentru Cicero, fericirea, în acele momente, n-o aducea plăcerea, ci „comunitatea vieţii şi a traiului şi destinderea gândurilor, care se produce mai ales într-o convorbire prietenească, atât de dulce la ospeţe, aşa cum le-au numit cu mai multă înţelepciune străbunii noştri decât grecii. Grecii le numeau symposia sau syndeipna, adică „reuniuni pentru a bea împreună“ sau „reuniuni pemru a cina împreună”, pe când noi le numim „convieţuiri“, pentru că mai ales atunci se trăieşte în comunitate.
Este interesant să urmărim ce se petrecea între zidurile diferitelor case romane la vremea cinei, când oamenii se strângeau în jurul unei mese. Trebuie spus că acest moment al zilei se diferenţia după categoria socială, după avere şi, mai ales, după gradul de civilizaţie. În funcţie de toate acestea – buna dispoziţie sau scrâşnetul din dinti erau extremele.
Ultima scrisoare a lui Petre Andrei
4 octombrie 1940. O percheziţie în stil legionar, de la 9 dimineaţa până la ora 13. În casă: sociologul, filozoful şi omul politic Petre Andrei, soţia şi cei patru copii – cel mai mare de 17 ani, cel mai mic de 5 ani. Scena ne este descrisă de către juristul Petre P. Andrei, fiul filozofului, atunci în vârstă de 16 ani:
„Înspăimântaţi eram cu toţii. Toată familia fusese blocată într-una din camere şi era păzită cu străşnicie de legionari înarmaţi. Restul casei, biroul tatei, biblioteca, erau literalmente devastate. Se căutau „corpuri delicte”.
Nu vă pot reda exact tensiunea în care ne găseam toţi, strânşi în jurul mamei, în timp ce tata, într-un colţ al camerei, îşi însemna ceva. La un moment dat, a cerut paznicilor să fie condus în camera de baie. A ieşit între revolvere. S-a întors peste două sau trei minute. S-a îndreptat spre noi, copiii; îi simt şi acum sărutarea de tată. A scos din buzunar cheile sertarelor de la biroul de lucru, dându-le mamei, căreia i s-a adresat calm:
– Nu mai am nevoie de ele, ţine-le te rog.
Şi s-a prăbuşit… S-a sfârşit sub ochii mamei şi ai noştri, ai copiilor. Eram cutremuraţi. Momentul nu poate fi descris…”
20 noiembrie – Ziua Universală a Copiilor
Astăzi, 20 noiembrie, în întreaga lume se sărbătoreşte Ziua Universală a Copiilor.
Stabilită oficial la 20 noiembrie 1989, Ziua universală a copiilor (Universal Children’s Day), marchează ziua în care Adunarea Generală a ONU a adoptat, în 1959, Declarația pentru Drepturile Copiilor și, în 1989, Convenția pentru Drepturile Copiilor.
Nicăieri ca în pseudo-democraţie
Nicăieri ca în pseudo-democraţie, verbalismul, laş ori îndrăzneţ, nu-şi arogă drepturi mai întinse şi mai necontestate. Cetăţenii: victime consimţinde ale exerciţiilor retorice. Toate instinctele, toate pasiunile, toate poftele, toate nebuniile, – trezite, excitate, linguşite, încurajate. Iar opera de guvernare, film sonor, în care vorba umflată dezleagă toate dificultăţile, iar stearpa agitaţie dă tuturor, cârmuitorilor ca şi cârmuiţilor, iluzia marilor acţiuni constructive.
Şi astfel cuvântul, care a fost la începutul începutului, adeseori e şi la începutul sfârşitului.
sursa: C. Banu, Grădina lui Glaucon sau Manualul bunului politician, Fundaţia pentru Literatură şi Artă “Regele Carol II”, Bucureşti, 1937, p. 18-19
Prostituţia sacră
Evocare simbolică a unei Hierogamii şi a unirii umanităţii cu divinitatea, prostituţia sacră constituia în antichitate un ritual de fertilitate practicat de regulă într-un templu. Protagonistele sale erau adesea tinere virgine de familie bună, dar şi sclave, sau preotese ale templului, care în majoritatea cazurilor se împreunau cu străini.
Informaţiile referitoare la originea obiceiului şi la caracteristicile sale în diferitele locuri unde era practicat sunt încă extrem de lacunare. Dintre aşezările unde era răspândită această formă de prostituţie sunt amintite în izvoarele antice în special Lidia, Byblos, în Fenicia (în timpul sărbătorilor dedicate lui Adonis), Corintul (cu precădere în templul Afroditei de pe Acrocorint), Erix, în Sicilia.
O descriere detaliată a modalităţilor prostituţiei sacre apare la Herodot, cu referire la obiceiurile din Babilon, care, cu excepţia detaliilor, nu difereau probabil foarte mult de cele din alte zone:
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente