Arhive lunare: August 2011

Care este cel mai tânăr laureat al Premiului Nobel?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Care este cel mai tânăr laureat al Premiului Nobel?

Răspuns: William Lawrence Bragg (Australia, 25 ani, Fizică, 1915)

Cine a fost primul scriitor din Asia care a fost laureat cu Premiul Nobel pentru Literatură?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Cine a fost primul scriitor din Asia care a fost laureat cu Premiul Nobel pentru Literatură?

Răspuns: Rabindranath Tagore (India, 1913)

Ce înseamnă cuvântul arab Intifada?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Ce înseamnă cuvântul arab Intifada?

Răspuns: A scutura

Eroul şi oala de noapte

Se pare că George Washington, care şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii în aer liber, care iubea călăria şi arta duelului, se bucura de un fizic remarcabil de mare şi de puternic şi reuşise să supravieţuiască în două războaie sălbatice, ei bine, se pare că a murit din cauza unei răceli. Sau a unei pneumonii. Sau poate fusese vorba de o durere în gât?

Din relatările contemporanilor, nu este clar ce l-a trimis pe Washington pe lumea cealaltă, însă ştim că gâtul lui era inflamat şi că cei care au încercat să-l vindece…n-au reuşit! Dar au încercat. I-au luat sânge de patru ori. N-a mers! L-au pus să bea un amestec de melasă, unt şi oţet. Situaţia lui s-a agravat! L-au umplut cu laxative, în încercarea de a-i purifica organismul. Nu au reuşit decât să-l facă pe bietul om să-şi petreacă ultimele ceasuri cu o oală de noapte!

Consiliul de Coroană de la Sinaia – 21 iulie 1914 (III)

Nici Dissescu, nici Cantacuzino Paşcanu, nemaicerând cuvântul, veni rândul lui Brătianu. Emoţionat, sau mai exact adânc frământat, Brătianu a expus punctul de vedere al întregului guvern: Noi cerem ca România să rămână neutră. Tratatul precum s-a arătat nu ne obliga, dar, chiar dacă ne-ar obliga, România nu poate admite ca aliaţii ei să dispună de soarta ei fără ca măcar să-şi dea oboseala de a o vesti. Austria şi Germania au pregătit războiul şi l-au declarat. Nu ne-au făcut cinstea să ne comunice măcar intenţiile lor. După ce războiul a fost fapt îndeplinit, ne-au cerut să luăm armele alături de ele. Un stat ca al nostru, care în alianţă a intrat ca stat suveran şi pe picior de egalitate, nu poate fi tratat în aşa chip. Acesta n-a fost gândul nici al celor ce acum 30 de ani au legat soarta noastră externă de Tripla Alianţă şi nici nu poate fi gândul celor răspunzători azi de destinele regatului.

Ionel Brătianu

Pe de altă parte, România nu ar putea admite să ia armele într-un război a cărui cauză este tocmai nimicirea unei naţiuni mici. Sentimentul public este aproape în unanimitate împotriva războiului. Chestia Românilor din Ardeal domină întreaga situaţie, ea a fost pururea punctul negru al Alianţei. În ultima vreme , Austro Ungaria a făcut totul ca să înăsprească până într-atâta lucrurile, încât să rupă legătura sufletească a Alianţei. Soarta Românilor de peste munţi, idealul naţional al românismului, sunt chestiuni pe care nici un guvern român nu le poate nesocoti. Dacă în lucrurile mici se poate trece peste sentimentul public, în ceasurile mari ale vieţii naţionale oamenii de stat trebuie să ţie seama de voinţa poporului. Nu se poate face un război în vremurile de azi când acest război nu este aprobat de conştiinţa naţională. Să rămânem deci neutri. E probabil că şi Italia va avea aceeaşi atitudine. Să aşteptăm desfăşurarea evenimentelor. Războiul va fi probabil lung şi vom mai avea prilejul să ne mai spunem cuvântul.

Vorbea greoi şi oarecum alene, cum i se întâmpla adesea la începutul unei discuţiuni, ca o puternică maşină care cu greu porneşte. Era foarte categoric în fond, dar vădit preocupat în formă să menajeze pe bătrânul suveran din ce în ce mai abătut.

Principele Ferdinand nu spunea un cuvânt, înregistra însă cu atenţie toate vorbele sfetnicilor unchiului său. Va fi avut el presimţirea că soarta îl va chema pe el să culeagă roadele acestei înfrigurate şedinţe? E o întrebare pe care adesea mi-am pus-o.

Nici nu sfârşise încă bine Brătianu, când Carp, din ce în ce mai nervos şi mai sprinten, ceru din nou cuvântul. El protestă împotriva necesităţii, afirmată de Brătianu, de a se ţine seama de opinia publică în marile împrejurări ale vieţii popoarelor. Protestă cu o vehemenţă juvenilă, se vedea că toate fibrele organismului său se revoltau împotriva acestui fel democratic de a concepe conducerea naţiunilor şi deodată deveni agresiv. „Asta este teamă, nu aveţi curajul să luaţi răspunderile ceasului de azi, găsiţi mai comod să vă puneţi la adăpostul opiniei publice!” Brătianu protestă la rândul lui, şi astfel se angajă între batranul şef al conservatorismului român şi ultimul prim ministru al Regelui Carol un dialog care, fără îndoială, a fost punctul culminant al întregii discuţiuni şi în care auditoriul a putut avea vie impresia a două personalităţi puternice ciocnindu-se în cea mai nobilă luptă în care puteau fi chemaţi nişte conducători de popoare să se războiască vreodată.

E imposibil de reprodus acest dialog întretăiat de întreruperi, accentuat de gesturi, intensificat prin tonul vocii. Carp pleda o temă reacţionară: omul de stat e totul, poporul e nimic. O pleda cu o fertilitate de argumente, cu o bogăţie de formule lapidare, cu o elocinţă minunată. Nu l-am auzit niciodată aşa de elocvent. Dezaprobam tot ce spunea, dar nu-mi puteam stăpâni admiraţia pentru talentul şi vigoarea de atac a acestui moşneag. Şi azi păstrez neştearsă amintirea acestei neîntrecute discuţiuni. Ce păcat pentru ţară că asemenea însuşiri n-au fost puse în slujba curentelor de idei ale vremurilor şi, din rătăcire reacţionară în rătăcire reacţionară, au sfârşit tragic în incoherenţă şi în absurd. Brătianu pleda tema democratică, omul de stat nu poate clădi opere trainice decât dacă ştie să fie expresia marilor nevoi şi marilor aspiraţiuni naţionale. Bismarck, citat de Carp, n-a învins pentru că a lucrat după ideile lui personale în afară de simţământul public, ci a învins cum a învins fiindcă, mai mult decât oricare altul, a reprezentat într-un moment istoric marea năzuinţă naţională, năzuinţa seculară a unităţii germane. Brătianu se menţinea la înălţimea adversarului său.

Pe când dialogul era mai înflăcărat, uşa se deschide şi apare un lacheu cu o telegramă pe o tavă de argint. O remite lui Brătianu, care o deschide grabnic: era ştirea oficială a neutralităţii Italiei. O adevărată lovitură de teatru. Se simţea că după aceasta Regele nu va mai fi în măsură să-şi apere punctul de vedere. Tăcu, cu un gest de resemnare. Noi toţi ne bucuram şi ne uitam la Carp, care cu câteva minute înainte ne afirmase cu atâta siguranţă că Italia nu va rămâne neutră. Fără voie trebuie să fi ghicit în ochii noştrii că îi spuneam : „nu vezi că aceeaşi valoare o au toate argumentele D-tale?” Brătianu a rămas însă impasibil.

În cele din urmă, Carp repetă accentuând încă argumentele din prima lui cuvântare. „Dace nu mergem cu Austria, Germania sau va înlesni victoria Rusului, şi vom pierde astfel România, sau, ceea ce e convingerea mea, Germania va birui, şi prin neutralitatea noastră vom pierde toate foloasele acestei victorii, pe care le vor culege în dauna noastră Ungurii şi Bulgarii. Încă odată,” încheie el pe un ton patetic „urmaţi calea cea logică a politicii noastre tradiţionale. Nu duceţi ţara aceasta la un dezastru. Eu sunt gata să iau răspunderea situaţiei.”

urmarea Aici

De ce nu zâmbea George Washington?

Nimeni nu poate pretinde că l-a văzut zâmbind vreodată pe George Washington.

Nu ştim dacă avea simţul umorului, dar sigur avea mari probleme cu dantura. A trebuit să suporte mai multe proteze, multe dintre ele fiind dureros de nepotrivite.

Nu e de mirare, deci, că nu zâmbea niciodată! 🙂

Viaţa şi opera lui Mihail Kogălniceanu

1817  6/18 septembrie. S-a născut viitorul scriitor şi om politic Mihail Kogălniceanu, primul din cei 10 copii în familie. “Tatăl meu, nota el în Prefaţă la Cronicile României sau Letopiseţele Moldaviei şi Valahiei (vol. I, Bucureşti, 1872), a fost vornicul Ilie Kogălniceanu; muma mea a fost soţia sa Catinca, născută Stavilă, familie românească din Basarabia; de pe tată şi de pe mumă, din moşi şi strămoşi, mă fălesc, dară, că sum român moldovan, şi cu mândrie recunosc că familiea mea nu a căutat niciodată originea sa în ţări şi neamuri străine”.

1827 – 1834  După ce capătă o anumită instruire în casa părintească, M. Kogălniceanu de la vârsta de 10 ani, împreună cu Vasile Alecsandri, frecventează lecţiile unui dascăl maramureşan stabilit la Iaşi, Gherman Vida. Din 1828 învaţă la pensionul unui francez stabilit şi acesta în capitala Principatului Moldovei, Victor Cuénim, apoi, din 1831, la Institutul de la Miroslava (localitate de lângă Iaşi), unde, în afară de limbi străine, studiază aritmetica, geografia, gramatica, istoria şi alte discipline.

1832  Se stinge din viaţă, de ftizie, mama scriitorului (n. 1802).

1833  17 august.  Este trimis să-şi continue studiile la colegiul din oraşul francez Lunéville, împreună cu cei doi fii ai domnitorului Mihail Sturdza, Grigore şi Dumitru. În drum spre Franţa îi scrie cu regularitate părintelui despre cele văzute şi trăite. Aceste răvaşe au pus începutul bogatei şi valoroasei moşteniri epistolare a lui M. Kogălniceanu, constituind primele sale probe în ale scrisului. Manifestând stăruinţă la învăţătură, M. Kogălniceanu, în acelaşi timp, nu se limitează la prevederile programului de studii, ci frecventează teatrul, pentru care avea o pasiune aparte, urmăreşte presa la zi, învaţă să cânte la vioară, practică sportul. De la primele contacte cu străinătatea el a manifestat un viu interes pentru stările de lucruri din viaţa social-politică şi culturală, evaluându-le în raport cu cele din Moldova, de al cărei destin era preocupat şi căreia îi ducea dorul. “Mă întrebaţi cum mă simt în Franţa? li se adresa el surorilor. Prost. E o ţară bogată, frumoasă, puternică, civilizată. Dar, cum eu nu sunt francez, prefer patria mea. N-aş schimba Moldova cea săracă pentru cel dintâi tron din lume”.

1835  29 iulie.  Din ordinul lui M. Sturdza tinerii sunt transferaţi la Berlin, pentru a-i feri astfel de influenţa ideilor revoluţionare din Franţa. În capitala Germaniei M. Kogălniceanu timp de mai bine de doi ani studiază ca particular, sub supravegherea unor persoane distinse, iar din octombrie 1837 se înscrie la Universitatea din Berlin. În acelaşi an la îndemnurile vestitului savant A. Humboldt pregăteşte şi tipăreşte la Berlin primele sale lucrări ştiinţifice: Moldova şi Muntenia. Limba şi literatura română sau valahă, Schiţă asupra istoriei, obiceiurilor şi limbii ţiganilor şi vol. 1 al Istoriei Valahiei, a Moldovei şi a valahilor transdanubieni, cea dintâi în limba germană, iar celelalte două în limba franceză.

Perioada aflării la studii în Germania a fost de mare importanţă în formarea intelectuală şi în plan politic a lui M. Kogălniceanu. “Toată viaţa mea, şi tânăr şi în vârstă coaptă, nota scriitorul, am mărturisit în mai multe rânduri, că culturii germane, că Universităţii din Berlin, că societăţii germane, bărbaţilor şi marilor patrioţi, care au operat realizarea şi unitatea Germaniei, datoresc în mare parte tot ce am devenit în ţara mea, şi că la focul patriotismului german s-a aprins făclia patriotismului meu român!”

1838 martie.  În drum spre patrie Kogălniceanu se opreşte pe un timp la Liov, unde efectuează cercetări de arhivă.

1838  1 iulie.  De la această dată apare prima publicaţie periodică a lui M. Kogălniceanu – o nouă serie, faţă de cea a lui Gh. Asachi, a “Alăutei româneşti”, prima noastră revistă literară, editată ca supliment al ziarului “Albina românească“. Revista a fost suspendată de către autorităţi după al cincilea număr din cauza publicării în paginile ei a schiţei Filozofia vistului, operă satirică inspirată de Tratat despre vist de scriitorul rus O. Senkovski.

1839  12 – 22 octombrie.  În “Albina românească“ apare schiţa Soirées dansantes (Adunări dănţuitoare), prelucrare din franceză.

1840  martie.  Mihail Kog[lniceanu fondează o editură şi o tipografie proprie sub denumirea “Cantora Foiei săteşti” sau “Cantora Daciei literare”, care au avut un rol important la dezvoltarea culturii şi literaturii naţionale. Aici M. Kogălniceanu a tipărit mai toate publicaţiile periodice fondate de el: “Foaia sătească a Principatului Moldovei” (aprilie 1840 – decembrie 1845), revistele “Dacia literară“ (ianuarie – iunie 1840), “Arhiva românească“ (vol. 1 – 1840—1841; vol. 2 — 1845), “Propăşirea. Foaie ştiinţifică şi literară“ (9 ianuarie – 11 noiembrie 1844) şi “Calendar pentru poporul românesc” cu anexa literară “Almanah de învăţătură şi petrecere” (1842—1846), editat în continuare de Gh. Asachi, un număr mare de cărţi de beletristică, opere cronicăreşti etc. În publicaţiile periodice ale lui Kogălniceanu au văzut lumina tiparului majoritatea scrierilor sale literare, articole pe teme sociale şi culturale.

1840 – 1842  Încă din 1839 M. Kogălniceanu face parte dintr-un comitet teatral, iar începând cu 7 martie 1840 este codirector, alături de C. Negruzzi şi V. Alecsandri, al teatrului francez şi al celui românesc din Iaşi. În această calitate a pledat pentru îmbunătăţirea repertoriului, promovând pe scenă lucrări inspirate din realităţile contemporane, pentru sporirea nivelului profesionist al actorilor, urmărind scopul ca teatrul să fie “artă“, nu “păpuşărie”, precum se exprima scriitorul însuşi.

1841  2 decembrie.  Este ales membru al Societăţii de istorie şi antichităţi din Odesa, pentru care pregătise un discurs. În procesul-verbal al şedinţei cu pricina se menţiona că M. Kogălniceanu “a scris Istoria Valahiei, Moldovei şi a valahilor transdanubieni şi alte lucrări istorice şi pregăteşte editarea letopiseţelor moldoveneşti atât de importante pentru istoria ţinutului nostru”.

1843  24 noiembrie.  Rosteşte renumitul său Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie naţională la Academia Mihăileană, tipărit în acelaşi an la Iaşi. Acest discurs constituie una dintre principalele scrieri în care M. Kogălniceanu şi-a expus concepţia cu privire la istorie.

1844  octombrie.  Redactarea unei plângeri a “vechililor obştiei Botoşanilor” contra călugărilor mănăstirii Popăuţi a servit drept pretext pentru autorităţi de a-l închide pe Kogălniceanu fără nici o cercetare la mănăstirea Râşca, unde s-a aflat bolnav timp de şapte săptămâni, sub supraveghere strictă.

1845  M. Kogălniceanu traduce şi editează în limba franceză la Iaşi două volume de Fragmente scoase din cronicile moldoveneşti şi valahe referitoare la Petru cel Mare, Carol al XII-lea, Stanislav Leszczynski, Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu.

1845-1847  M. Kogălniceanu se stabileşte la început în Franţa, apoi în Spania, iar la întoarcere în patrie vizitează Italia. Din timpul şederii în Spania datează memorialul său Note despre Spania, redactat în limba franceză.

1845 – 1852  Editează la Iaşi Letopiseţele Ţării Modovei, în trei volume (vol. 2-1845; 3-1846; 1—1852), însoţite de Prefaţă (la vol. 1), studii şi însemnări despre manuscrisele valorificate.

1848  M. Kogălniceanu participă la mişcarea petiţionară din Moldova, iar după înăbuşirea acesteia scrie broşura Întâmplările din Moldova în luna lui martie 1848 şi alte lucrări, menite să informeze opinia publică asupra evenimentelor ce au avut loc. Fiind pus sub urmărire de către agenţii lui M. Sturdza, M. Kogălniceanu la 12 august trece, travestit, în Bucovina, unde împreună cu V. Alecsandri, C. Negri, Gh. Sion ş. a. face parte dintr-un comitet de luptă împotriva regimului instituit în ţară. Din însărcinarea acelui comitet, alcătuieşte şi editează lucrarea programatică Dorinţele partidei naţionale în Moldova şi un Proiect de constituţie pentru Moldova, în care şi-a expus ideile cu privire la reformarea societăţii, preconizând desfiinţarea boierescului, asigurarea egalităţii drepturilor civile, emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor ş. a. Colaborează la ziarul “Bucovina”, în care a publicat pamfletul Carte a fostului rege Ludvig Filip către încă fiindul domn Mihail Sturdza şi mai multe articole. A tipărit în broşură aparte la Cernăuţi pamfletul Noul acatist al marelui voievod Mihail Grigoriu.

1849  De la Cernăuţi Kogălniceanu pleacă la Viena, unde poposeşte un timp, apoi la Paris. În ţară se întoarce către sfârşitul anului, după detronarea lui M. Sturdza şi alegerea la domnie a lui Grigore Ghica.

1850  În “Gazeta de Moldavia”, redactată de Ch. Asachi, apare începutul de roman Tainele inimii, una dintre primele încercări de acest gen în literatura română.

1852  10 noiembrie.  Se căsătoreşte la Iaşi cu Ecaterina Jora (1827—1907).

1855  1 octombrie.  Fondează la Iaşi ziarul “Steaua Dunării”, principalul organ de presă al mişcării unioniste.

1856  6 martie.  Moare Ilie Kogălniceanu (n. 26 mai 1787), tatăl scriitorului, fiul postelnicului Ion Kogălniceanu, neam de răzeşi de pe Cogâlnic.

30 mai.  Este ales în comitetul Unirii, alături de V. Alecsandri, C. Negri, C. Hurmuzachi ş. a.

1857-1891  Începând cu anii cincizeci, odată cu deschiderea Divanului ad-hoc al Moldovei în 1857, şi până la sfârşitul vieţii sale Kogălniceanu s-a manifestat în special ca om politic şi de stat, deţinând posturi înalte de prim-ministru, ministru de externe, reprezentant plenipotenţiar al României în Franţa etc. Ca membru al parlamentului a participat în decurs de zeci de ani la examinarea problemelor de pe ordinea zilei, vădindu-şi erudiţia, spiritul constructiv şi talentul oratoric.

1857  14 martie.  E ales membru de onoare al Societăţii de medici şi naturalişti din Iaşi.

7 octombrie.  La propunerea lui M. Kogălniceanu Divanul ad-hoc al Moldovei votează Unirea Principatelor.

1859  3 ianuarie.  M. Kogălniceanu îşi retrage candidatura la domnie, în favoarea lui C. Negri. La Iaşi e reeditată revista “Dacia literară“.

1860 – 1862  Apare de sub tipar o nouă ediţie a “Arhivei româneşti”.

1868  29 mai.  Este ales membru al Societăţii Academice (Academia Română).

1869  15 septembrie.  Ales preşedinte al Secţiunii istorice a Academiei Române.

1872 – 1874 Sub titlul Cronicile României sau Letopiseţele Moldaviei şi Valahiei M. Kogălniceanu tipăreşte la Bucureşti o nouă ediţie a operelor cronicarilor, în trei volume.

1875  La Bucureşti apare în broşură studiul lui M. Kogălniceanu Răpirea Bucovinei după documente autentice.

1887  28 martie.  Mihail Kogălniceanu este ales preşedinte al Academiei Române, post pe care îl va deţine până în 1890.

1891  1/13 aprilie. În şedinţa solemnă a Academiei Române organizată cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la fondarea acestui for ştiinţific M. Kogălniceanu a rostit discursul Dezrobirea ţiganilor, ştergerea privilegiilor boiereşti, emanciparea ţărănimii, considerat de însuşi oratorul “cântecul meu de lebădă“, în care marele om de stat se referea la cele mai importante acte social-politice, la realizarea cărora a contribuit şi care au jucat un rol decisiv în dezvoltarea României moderne.

1891  20 iunie.  M. Kogălniceanu se stinge din viaţă la Paris în timpul unei grele intervenţii chirurgicale. A fost înmormântat în cimitirul “Eternitatea” din Iaşi.

sursa: Mihail Kogălniceanu – Scrieri literare, sociale şi istorice, Ed. Litera, Chişinău, 1998

O problemă gravă la Casa Albă!

John Adams (1797-1801) a fost primul preşedinte care a locuit la Casa Albă.

Pe vremea aceea, America era gestionată cu economie. Şi locuinţa prezidenţială la fel! De exemplu, la Casa Albă nu se aflau încă toalete demne de acest nume. Familia Adams nu dispunea decât de un closet la capătul grădinii; ceea ce spune multe despre modestia afişată a funcţiei de preşedinte al S.U.A., în anul 1800. Ce vremuri!

Nu ştim dacă lui John Adams i-a plăcut la Casa Albă; cert este că, după patru ani, a plecat şi nu s-a mai întors! 🙂

Consiliul de Coroană de la Sinaia – 21 iulie 1914 (II)

Marghiloman se însărcină să spulbere repede toate temerile mele. El declară dintr-un început că statele trebuie să-şi respecte iscălitura şi, prin urmare, dacă textul tratatului ne obligă să luăm armele, să ne supunem prescripţiunilor lui. Dar, după câte ştim, tratatul nu ne obligă. „Aş ruga pe Majestatea Voastră să-mi dea textul”. Regele citi el însuşi pasagiul în discuţie. Din formularea lui reieşea limpede că nu eram obligaţi să intervenim decât în cazul în care aliaţii noştri ar fi fost ei atacaţi. Pentru mai multă claritate, Brătianu ceru să se citească articolul în chestiune şi în ultimul text, în acela al tratatului reînnoit la 1913 de Maiorescu. Regele citi şi acest articol: era identic cu cel din tratatele anterioare.

Alexandru Marghiloman

„Dacă este aşa,” conchise Marghiloman, „întrucât aliaţii noştri nu au fost atacaţi, ci dimpotrivă ei au atacat cei dintâi, nu consider că este casus foederis. Majestatea Voastră nu este legată. Juridiceşte, nimeni nu este în drept să ne facă vreo imputare. Nu trebuie să nesocotim faptul că opinia publică este împotriva unui război alături de Tripla Alianţă. Daca am face ca atare război azi, am jigni adânc sentimentul naţional. Ţara e conştientă că dacă am admite ceea ce se face azi împotriva Sârbilor, mâine s-ar putea face împotriva noastră. Cu teoria pe care Austria o susţine împotriva mişcărilor naţionale sârbeşti, Ungaria poate foarte bine mâine să ne impună şi nouă dizolvarea Ligii Culturale. Independenţa statelor mici devine o simplă iluzie. De aceea, este mai prudent să rămânem neutri şi să mai aşteptăm, cu atât mai mult cu cât Italia nu s-a rostit încă. Dacă Italia ar interpreta că nu e casus foederis, cine ar putea pricepe că noi am interpretat altfel stipulaţiunile tratatului? Ţara, în orice caz, n-ar înţelege-o niciodată.”

Marghiloman a fost întotdeauna elegant în formă şi foarte solemn în gesturile lui. Vorbea cu autoritate şi, fără îndoială că declaraţiunea lui a fost una din cele mai bune şi mai frumos exprimate.

După dânsul a cerut să vorbească Ion Lahovary. Ultimul şi cel mai puţin strălucit din trinitatea fraţilor Lahovary a fost foarte categoric, ca şi Marghiloman. „Sire, sunt pentru neutralitate, opinia publică a ţării e hotărât împotriva intrării în acţiune alături de Austro-Ungaria”. Pe urmă a alunecat însă în motivări şi în digresiuni care slăbiră tot efectul declaraţiunii sale.

Regele Carol dădu cuvântul lui Ionaş Grădişteanu, care se declară de perfect acord cu Marghiloman şi cu Iancu Lahovary. Vorbele lui Grădişteanu au purtat pecetea acelui sincer naţionalism care a însufleţit toată cariera politică a acestui spirit, de altfel mediocru şi profund reacţionar.

„Participarea noastră la o acţiune alături de Tripla Alianţă este imposibilă nu numai fiindcă jigneşte sentimentul public, dar şi fiindcă răspunde unei idei politice. Dacă ar fi o simplă chestiune de sentimentalism, omul de stat ar mai fi la urma urmei autorizat să nu ţie seamă de ea, dar întrucât este şi o chestiune de raţiune politică, nu ne este iertat să ne sustragem
de la cerinţa ei. Într-adevăr, acest război apare ca un război unguresc. Victoria Triplicei va însemna atotputernicia Ungariei şi a Bulgariei, deci elementul românesc va fi şi mai tare oprimat decât este astăzi. Nu putem da sprijinul nostru izbândei unei atari politici. Toate interesele neamului nostru ne dictează imperioasa datorie de a nu executa un tratat, care de altfel după litera lui nici nu ne leagă. Să rămânem neutri, acesta e răspunsul meu la întrebarea pe care Majestatea Sa ne-a adresat-o.”

Take Ionescu

Reprezentanţii partidului conservator dându-şi toti părerea, veni rândul conservatorilor democraţi. Take Ionescu luă cuvântul şi, în numele lui, şi al amicilor săi a făcut următoarele declaraţiuni:

„În inimă şi în conştiinţă susţin, Sire, că nu este casus foederis. Lucrul rezultă clar şi din spiritul, şi din textul tratatului. Dar însuşi guvernul Austro-Ungar nu consideră că este casus foederis. În alt fel nu ne-am putea explica cum asociatul nostru (parte contractantă) a procedat la declaraţia de război fără a ne comunica şi nouă intenţiile sale, fără a ne întreba şi pe noi asupra intenţiilor noastre. De ar fi casus foederis, guvernul Austro-Ungar prin procedarea, prin atitudinea sa, l-a şi înlăturat. Întrucât mă priveşte pe mine, nu mă sfiesc să spun că dacă aş avea câtuşi de puţin credinţa că suntem cu adevarat angajaţi, v-aş cere, oricare ar fi consecinţele, să ne ţinem de cuvânt. Altminteri, n-am merita să existăm ca stat. Onoarea ţării este mai presus de toate. Dar, încă odată, nu suntem angajaţi. Ne putem deci rosti în deplină libertate, aşa precum interesele ţării o cer.

De pacea de la Bucureşti nu mă ocup, întrucât consider că tratatul de la Bucureşti este virtual desfiinţat. Nu mai stă în puterea noastră nici să-l apărăm, nici să-l nimicim, el se pierde în vârtejul întregei chestiuni europene. De altminteri, nu aceasta este problema care se pune prin izbucnirea războiului mondial, ci, precum bine a spus-o Carp, lupta cea mare dintre slavism şi germanism.

De sentimentul public suntem datori să ţinem seamă. Atitudinea pe care Austria a avut-o faţă de noi, mai ales în ultimul timp, ne pune în imposibilitate să luam armele alături de ea. Dar, bineînţeles că, după ce 30 de ani am trăit în intimă legătură politică cu Austria şi cu Germania, nu putem azi să luptăm cu Rusia: în concluzie, după o lungă şi dureroasă meditare, el nu vede cu putinţă pentru România decât o singură soluţie: neutralitatea armată.

Cuvintele lui Take Ionescu au fost spuse însă fără hotărâre în ton şi fără concisiune în formă. Am avut cu toţi o dezamăgire. Părea obosit şi copleşit de măreţia ceasului pe care îl trăiam. La tribuna parlamentară, chiar în ceasurile grele ale carierei sale politice, cunoscusem un alt Take Ionescu. Vădit nu avea puterea sufletească de a înfrunta marile zguduiri istorice, ceea ce de altminteri, în timpul războiului, a dovedit-o de atâtea ori în dauna influenţei sale politice şi a prestigiului său personal.

continuarea Aici

Dragostea lui George Washington

George Washington a fost îndrăgostit mult timp de o femeie pe nume Sally Fairfax. Nu, nu era soţia lui, dar era soţia cuiva. Soţia lui George William Fairfax – vecinul lui Washington şi cel mai bun prieten al său!

Deşi pasiunea sa pentru femeia frumoasă probabil că nu s-a stins niciodată, Washington a ajuns să se însoare, după criterii mult mai practice, cu văduva Martha Custis, ale cărei firme considerabile l-au transformat într-un gentleman bogat, aşa cum îşi dorise întotdeauna.

Cei doi s-au căsătorit în ianuarie 1759 şi au format un cuplu cât se poate de neobişnuit – George, un gigant pentru vremea aceea, avea în jur de 1,87 m şi se înălţa cu mult deasupra trupeşei sale mirese, al cărei cap nu-i ajungea nici măcar până la umeri!

*****

sursa: Cormac O’Brian, Vieţile secrete ale preşedinţilor americani, Ed. Litera Internaţional, Bucureşti, 2008

Consiliul de Coroană de la Sinaia – 21 iulie 1914 (I)

I.G. Duca, în Amintiri politice, prezintă un moment important din istoria românilor: Consiliul de Coroană de la Sinaia (21 iulie 1914).

„Având în vedere însemnătatea acestui consiliu în viaţa neamului românesc, voi căuta să redau în rândurile de mai jos o imagine cât mai credincioasă a scenei istorice la care mi-a fost dat să fiu martor.

Consiliul s-a ţinut la Castelul Peleş în sala de muzică, la ora 5 după prânz. În mijlocul sălii se aşezase o masă mare acoperită cu tradiţionalul postav verde. Masa era mai mult pătrată decât dreptunghiulară, iar în mijlocul ei stateau suprapuse, legate în piele verde şi în marochin roşu, tratatele, vestitele şi misterioasele tratate [dintre România şi Tripla Alianţă]. Regele Carol şi-a făcut intrarea întovărăşit de moştenitorul său, Principele Ferdinand. Ne făcu semn să luam loc. Principele Ferdinand se aşeză în faţa lui. Regele, totdeauna preocupat de chestiunile de protocol, invită pe Theodor Rosetti, ca cel mai vechi dintre preşedinţii lui de consiliu, la dreapta lui, şi pe Petre Carp la stânga lui. La dreapta Principelui, Brătianu, la stânga Marghiloman. Ceilalţi ne-am aşezat unde am nimerit. Cred totuşi util să reproduc aci, după însemnările pe care mi le-am făcut chiar în acea seară, schema mesei care va ajuta la reconstituirea scenei şi va uşura generaţiunilor viitoare evocarea ei.

Iat-o deci:

Eram de faţă ca liberali toţi miniştrii: Brătianu, Porumbaru, Costinescu, Morţun, Radovici, Al. Constantinescu, Dr. Angelescu, Victor Antonescu, Duca şi Ferichide, ca Preşedinte al Camerei.

Ca foşti Primi Miniştri, Theodor Rosetti şi P.P.Carp.

Ca reprezentanţi ai partidului conservator: A. Marghiloman, Ion Lahovary şi I.Grădişteanu.

Ca reprezentanti ai partidului conservator democrat: Take Ionescu, C. Cantacuzino-Paşcanu şi Dissescu.

O tăcere mormântală. Aveam senzaţia că o greutate apasă peste noi şi ne înăbuşea. Gravitatea hotărârilor de luat dădeau momentului o firească emoţiune şi o improductibilă solemnitate. După un schimb de priviri mute, Regele Carol a rupt chinuitoarea tăcere. Era congestionat şi vădit emoţionat, făcea însă neascunse sforţări ca să nu trădeze sbuciumul sufletului său. Ne-a spus în româneşte că, având în vedere însemnătatea chestiunii asupra căreia avem să ne pronunţăm în numele poporului român, ne cere voie să nu rostească, ci să citească părerile lui, pentru a da cugetării toată preciziunea. A adăugat că limba franceză fiind limba internaţională şi limba subtilităţilor diplomatice, a scris în franţuzeşte nota pe care doreşte să ne-o citească şi că, în consecinţă, socoteşte că ar fi nimerit ca discuţia să se facă tot în limba franceză.

Dezbaterile Consiliului de Coroană în care România a proclamat la începutul războiului mondial neutralitatea ei au avut aşadar loc într-o limbă străină! România Veche exista încă în toată splendoarea ei.

Bătrânul suveran desfăcu hârtiile sale şi ne citi cu vocea tremurândă un memoriu destul de scurt care, în rezumat, cuprindea următoarele: Războiul general a izbucnit. Se dă marea luptă prin care pentru o întreagă perioadă istorică se va stabili harta Europei soarta popoarelor. Desigur că în acest război vor fi învingători şi învinşi, dar e neîndoielnic că dinainte şi irevocabil meniţi să fie învinşi vor fi neutrii. Aşa stând lucrurile, după o matură chibzuinţă, convingerea lui adâncă este că datoria Românilor e să execute Tratatele care ne leagă de Tripla Alianţă – în acest moment întinse mâna spre ele cu gestul preotului care, în fine, destăinuieşte credinciosului tainele altarului. Am aruncat repede împrejurul meu o privire, toţi ochii erau aţintiţi cu o curiozitate amestecată de ciudă spre documentele nepăsătoare. Această alianţă ne-a asigurat în ultimele decenii foloase netăgăduite, a o părăsi azi ar însemna a pierde beneficiile a 30 de ani de muncă şi de roade. Regele Carol a adăugat că România a făcut această politică sub toate partidele, convinsă că numai printr-însa interesele ei pot fi apărate, că schimbându-ne linia de purtare ne-am pune în contradicţie cu toate credinţele şi cu tot trecutul nostru. E o chestiune de demnitate pentru noi să ne respectăm iscălitura. Cei doi împăraţi au făcut apel la el şi se socoteşte dator să nu desmintă încrederea ce de atâţia ani au arătat-o în lealitatea lui şi în angajamentele României.

S-a oprit, s-a uitat îndelung la noi. Nici un cuvânt, nici o mişcare. După câteva clipe de ezitare, cu o emoţiune sporită, a dat cuvântul primului său ministru. Brătianu a exprimat însă dorinţa să vorbească cel din urmă. S-a convenit ca să-şi spună dintaiu cuvântul reprezentanţii opoziţiei.

Regele s-a adresat lui Theodor Rosetti. Pe un ton sfătos melancolic, bătrânul cumnat al lui Vodă Cuza îi dădu răspunsul. „Suntem o ţară mică, un biet popor ieşit abia de ieri, de alaltăieri, din greutăţi şi din robie. Nu cred că sta în putinţa noastră să facem politică mare. Acum cei mari s-au încăierat, noi nu avem ce căuta în luptele lor. Să stăm deci la o parte, să ne vedem de nevoile şi de necazurile noastre şi să ne căznim să păstrăm ceea ce cu atâta trudă am agonisit.” Bineînţeles, tratatele trebuiesc respectate, dar el nu crede că tratatele noastre ne obligă formal şi, prin urmare, decât să ne avântăm într-un război contra simţământului public, mai bine să rămânem neutri.

Incontestabil, motivarea era lipsită de mândrie. Prin felul cum a fost debitată am avut însă impresia că Theodor Rosetti, de altminteri un bun patriot şi un suflet cinstit, fusese mai mult preocupat în formularea părerilor lui de grija de a atenua lovitura pe care cel dintâi era chemat s-o dea iluziilor bătrânului suveran, decât de ideea de a reda adevăratele sentimente ale unei naturi nelipsite de oarecare nobleţe.

În orice caz, cuvintele lui au impresionat puternic pe Rege. El nu se aştepta ca şi Theodor Rosetti, unul din intimii lui Carp şi ai lui Maiorescu, să-l părăsească la sfârşitul vieţii lui. Vizibil, gestul celui mai vechi din preşedinţii de Consiliu l-a durut.

Carp fu chemat să-şi exprime punctul său de vedere. Pe cât fusese Theodor Rosetti de blajin în formă şi în fond, pe atât a fost Carp de categoric, de mândru, tăios, sigur de el şi de părerile lui, mai lapidar ca oricând, de o elocinţă a cărei amintire voi păstra-o întotdeauna vie. Nu era un răspuns la o chinuitoare întrebare, era o fanfară de triumf. Argumentele lui erau cele pe care cu toţi le prevedeam. „Nu putem rămâne neutri nici din punct de vedere moral, nici din punct de vedere material. Din punct de vedere moral, fiindcă avem vechi angajamente externe şi trebuie să le respectăm, dacă vrem să ne mai putem enumera printre statele civilizate. Din punct de vedere material, fiindcă chiar dacă vrem să stăm neutri nu vom putea să stăm, vom fi invadaţi, fatal, fie de unii, fie de alţii. De altfel, de ce să ne mai gândim şi să ne mai sfătuim. Victoria Triplicei este sigură, indiscutabilă şi D-Voastră vă întrebaţi dacă trebuie să mergem cu învingătorii sau cu învinşii.”

Aici, Carp făcu o scurtă pauză şi ridică deodată nivelul discuţiei. „La urma urmei, trebuie să ne dăm seama ce este acest război?” Şi cu un brio neîntrecut, dezvoltă vechea lui temă, lupta între germanism şi slavism.. „Dacă este aşa, care e interesul statului român, să triumfe slavismul, sau să triumfe germanismul? Evident, germanismul. Izbânda slavismului ar fi moartea noastră.” În asemenea condiţiuni, continuă el desfăşurând cu o logică de fier toate concluziile premiselor sale, ce cer interesele României? Ele nu cer numai să privim la o luptă de care depinde viitorul nostru, ele cer să ajutăm din toate puterile noastre triumful germanismului, care este şi triumful nostru. „De aceea, fără nici-o clipă de ezitare, cer să mergem cu Tripla Alianţă. Şi să declarăm imediat război Rusiei. Mi se vorbeşte de opinia publică. Nu mă preocupă! Datoria omului de stat e să conducă el opinia publică, nu să se lase târât de ea. Opinia publică se poate înşela, omul de stat clarvăzător trebuie să-şi urmeze calea; opinia publică îi va fi în urmă recunoscătoare că nu s-a luat după rătăcirile ei.”

Când a isprăvit, mărturisesc că am avut un moment de emoţie. Nu cumva această strălucită pledoarie va fi avut darul să clatine hotărârile de dată recentă a unora din foştii lui tovarăşi de idei şi de lupte?

continuare Aici

Cine a fost omul politic român ales de două ori în fruntea Ligii Naţiunilor?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Cine a fost omul politic român ales de două ori în fruntea Ligii Naţiunilor?

Răspuns: Nicolae Titulescu

Misterul morţii lui Christopher Marlowe

O ceartă iscată de nota de plată după o zi de petrecere la un han englezesc s-a sfârşit cu moartea lui Christopher Marlowe, dramaturgul cel mai promiţãtor al Angliei sfârşitului de secol al XVI -lea. Povestea adevărată, precum ne arată documentele descoperite după mai mult de trei secole, se pare că este mult mai interesantă şi complicată.

În timp ce la Londra ciuma face ravagii, patru bărbaţi se întâlnesc într-o dimineaţă de miercuri pentru a mânca, bea şi sporovăi la un han aparţinând vaduvei Eleanor Bull din Deptford, sat situat la aproximativ cinci kilometri sud-est de oraş, pe malul celălalt al Tamisei. Ciudatul cvartet era format din Ingram Frizer, un escroc aflat în permanente litigii din cauza vicleşugurilor sale; Nicholas Skeres, complicele frecvent al lui Frizer; Robert Poley, un agent secret guvernamental, cu caracter îndoielnic şi dezagreabil; şi Christopher Marlowe, care la numai 29 de ani era considerat unul dintre dramaturgii de frunte ai Angliei. Data este 30 mai 1593.

După o scurtă plimbare de după-amiază, cei patru reîncep să pălăvrăgească şi să bea. Mai târziu, după cină, între Frizer şi Marlowe izbucneste o ceartă în legătură cu nota de plată – ridicată, se pare, după o astfel de zi de chef prelungit. Amândoi martorii, Skeres şi Poley, au fost de acord că Marlowe fusese cel care începuse gâlceava, înşfacând pumnalul lui Frizer şi năpustindu-se asupra lui fără motiv. După ce s-a ales cu două tăieturi la cap, Frizer reuşeşte să recupereze arma de la Marlowe şi îşi înjunghie adversarul înfierbântat deasupra ochiului drept. Tânărul dramaturg se prăbuşeste fără suflare.

Sunt chemate gărzile şi spre dimineaţă soseste şi procurorul casei regale. Deşi Frizer este arestat pentru omor, ancheta îl absolvă curând de fapta sa: în mod evident, crima avusese loc în legitimă apărare. Până la sfârşitul lunii iunie, prizonierul este eliberat. Între timp, Marlowe este îngropat la 48 de ore după moartea survenită violent.

Această versiune oficială despre sfârşitul subit al unei cariere promiţătoare a fost acceptată ca atare vreme de peste trei secole.Apoi, în 1925, raportul despre ancheta procurorului a fost găsit într-o arhivă, unde zăcuse neluat în seamă mai bine de 332 de ani. O lectură atentă a documentului ridică mai multe întrebări.

De ce a fost Marlowe îngropat atât de repede? De ce a durat atât de puţin ancheta, iar mărturiile celor doi martori au fost acceptate imediat? A fost încăierarea de la han singura explicaţie pentru crima comisă? N-a fost oare o conspiraţie a celor trei să-l omoare pe Marlowe? Rănile lui Frizer erau, se pare, atât de uşoare, încât şi le-ar fi putut provoca şi singur pentru a părea victima unui atac comis la beţie. Acţionau oare aceste trei personaje dubioase pe cont propriu sau erau marionetele unui personaj influent? Să fi existat un plan de lichidare a unui om care ştia prea multe? Această ultimă eventualitate trebuie luată serios în consideraţie, deoarece acum se ştie că novicele dramaturg ducea o viaţă dublă, ca agent al serviciului secret al reginei.

Un tânăr grăbit

Christopher Marlowe s-a născut în februarie 1564, cu două luni înainte de cel a cărui carieră mai îndelungată şi încununată de succes avea s-o eclipseze atât de rapid pe a sa: William Shakespeare. Dar în timp ce Shakespeare trăia încă într-un anonimat liniştit la Stratford. Marlowe primea o bursă la colegiul Corpus Christi din Cambridge şi la vârsta de 20 de ani îşi lua deja licenţa. Şi-a continuat studiile aici, probabil cu ţelul de a deveni pastor anglican. Dar autorităţile de la Cambridge au refuzat la început să-l promoveze, privind cu un ochi nefavorabil frecventele sale absenţe de la universitate.

Epoca de aur a Angliei sub domnia reginei Elisabeta I (1558-1603) a fost de asemenea o perioadă de transformări tumultuoase. Urmând la tron surorii sale vitrege catolice, Maria, Elisabeta a reinstaurat Biserica Protestantă a Angliei, instituită de tatăl lor, Henric al VIII-lea. Această iniţiativă a atras ura regelui Filip al II-lea al Spaniei, văduv al Mariei şi apărător fervenr al religiei catolice. Pe vremea când tânărul Marlowe era la Cambridge, Anglia se afla sub ameninţarea invaziei spaniole, iar studenţii catolici se refugiau în Franţa. Să fi constituit absenţele sale un preludiu la o astfel de evadare? Să fi fost universitatea adăpost pentru un catolic? În 1587, consiliul privat al Elisabetei a intervenit. Studentul ,,în toate întreprinderile sale… acţionase cu disciplină şi discreţie, aducînd astfel bune servicii Maiestatii Sale“; capacităţile nu trebuie să-i fie puse sub semnul întrebării „de către cei necunoscători ai treburilor cu care a fost însărcinat“. Cambridge-ul i-a conferit în cele din urmă titlul la care aspira.

La un an după părăsirea universităţii, a fost jucată prima piesă a lui Marlowe, drama în doua acte Tamerlan cel Mare. Aşa-zisul cleric devenise om al literelor. Într-o carieră ce nu a durat decât şase ani, a scris şase piese de teatru, un lung poem şi a tradus din latină. Dar şi-a câştigat deopotrivă o repuaţie de om impulsiv şi încăpăţânat, înclinat să rezolve disputele apelând la forţă. În 1589 a fost închis pentru scurt timp în urma unei încăierări de stradă în care fusese ucis un om. Trei ani mai târziu a fost citat la tribunal deoarece agresase ofiţeri ai legii. În primavara anului 1593 însă, Marlowe a fost acuzat de un delict mult mai grav.

Negându-l pe Christos

Pentru a-şi apăra regatul de invazia spaniolă şi tronul de rivala sa catolică, Maria, regina Scoţiei, Elisabeta s-a bazat pe un serviciu secret elaborat de ingeniosul său secretar de stat, Sir Francis Walsingham. Cheltuind deseori din averea proprie, Walsingham folosea o reţea de spioni pe care îi infiltrase la Curţile străine cu misiunea de a comunica orice ameninţare ce se putea ivi la adresa reginei. Walsingham a fost cel care a descoperit complotul împotriva reginei pus la cale în 1586 de Anthony Babington şi a cerut condamnarea şi executarea reginei Scoţiei în 1587. Tot el a prevenit-o pe Elisabeta de pregătirile Armadei spaniole din acelaşi an, implorând-0 în zadar să ia măsuri de apărare. Deşi, în vara anului 1588, marea flotă a lui Filip al II-lea a fost învinsă de englezi, în primăvara lui 1593 o nouă ameninţare venea dinspre Spania. Când, la Londra, au început să apară peste noapte afişe sedeţioase, consiliul privat a numit o comisie de investigaţie căreia i-a acordat dreptul de a pătrunde în locuinţele particulare pentru a depista activităţile subversive. În timpul acestor cercetări, pe 12 mai, comisarii au găsit lucrările lui Thomas Kyd, un alt tânăr dramaturg, cu care Marlowe locuise o vreme. Nu exista nici un indiciu de trădare în lucrările lui Kyd, însă documentele confiscate conţineau afirmaţii ce negau originea divină a lui Iisus Christos. Era o blasfemie ce se pedepsea cu moartea. Într-adevăr, cu doar câţiva ani înainte un tânăr de la colegiul Corpus Christi fusesese ars pe rug pentru că exprimase asemenea idei. Kyd a negat că el ar fi fost autorul scrierilor, dar – sub tortură – a mărturisit că acestea îi aparţineau lui Marlowe.

„Mărturisirea” lui Kyd a pus serviciul secret într-0 situaţie dificilă. Timp de ani buni Marlowe fusese angajat ca mesager clandestin pe continent; iar în momentul arestării lui Kyd era oaspetele lui Thomas Walsingham, tânărul văr al lui Sir Francis, la Scadbury, în Kent, la 20 de kilometri de Londra. La 18 mai, Marlowe a primit la Scadbury o citaţie prin care i se cerea să se prezinte la Londra. Fără să i se spună de ce era acuzat, a fost eliberat pe cauţiune, dar i s-a cerut să rămână la dispoziţie pentru explicaţii. Douăsprezece zile mai târziu zăcea mort pe podeaua banului din Deptford.

Omul care ştia prea multe

Dacă Marlowe era vinovat de blasfemie, de ce a fost eliberat? De ce nu a fost, asemenea lui Kyd, torturat şi silit să-şi recunoască teribila crimă? De ce i s-a permis în schimb să se întâlnească la 30 mai cu aceste trei personaje suspecte?

Se crede că în serviciul secret al lui Walsingham intraseră agenţi dubli – oameni care pretindcau că o servesc pe regină, dar care de fapt doreau înlocuirea ei cu un monarh catolic. Printre aceştia se număra Robert Poley, care fusese închis în urma complotului Babington, dar eliberat şi reprimit în serviciile secrete. Poate că Marlowe ştia de continuarea activităţilor secrete ale lui Poley: sub tortură ar fi putut să cedeze şi să dezvăluie numele acestuia, precum şi ale altora neloiali Elisabetei. Pentru siguranţa lor ar fi fost mai bine ca Marlowe să fie eliminat. Acesta să fi fost motivul întâlnirii de la Deptford? A fost încăierarea de la han 0 crimă premeditată? Sau oare Marlowe chiar nu a fost victima acelei seri?

În 1955 un scriitor pe nume Calvin Hoffman a avansat o teorie conform căreia conspiratorii, inclusiv Marlowe, ar fi ademenit un marinar oarecare la han, l-au ucis, iar apoi au inventat povestea morţii lui Marlowe în timpul încăierării – după care Marlowe şi-a luat o nouă identitate, sub numele de William Shakespeare, petrecându-şi următorul sfert de veac scriind piesele de teatru ce i-au adus nemurirea. Deşi sfârşitul carierei lui Marlowe coincide cu începuturile lui Shakespere, oamenii de litere au respins teoria lui Hoffman ca neplauzibilă.

Nimeni nu va cunoaşte vreodată întregul adevăr despre dispariţia lui Marlowe. Printre contemporanii săi au existat unii care 1-au privit moartea ca pe o pedeapsă cerească dată unui ateu, blasfemator şi „dramaturg scabros“. Posteritatea însă a deplâns moartea sa prematură. În noaptea de 30 mai 1593 literatura engleză a pierdut un mare dramaturg, poate unul tot atât de valoros ca Shakespeare. Doar cu un an în urmă Shakespeare părăsise oraşul Stratford pentru Londra, unde piesele sale începuseră să atragă un public devotat. Într-una din ele, Cum vă place, scriitorul făcea aluzie la moartea tragică a predecesorului său, numind-o „o mare răfuială într-o odaie mică“. Dar Marlowe, fără să ştie, şi-a scris propriul epitaf în epilogul celei mai faimoase opere a sa, Doctor Faustus:  „Retezată-i ramura ce-ar fi putut din plin să crească drept.”‘

Stins la vârsta de 29 de ani, probabil că a lăsat nenumărate capodopere nescrise.

sursa: Mari enigme ale trecutului, Ed. Reader’s Digest

Cum se numea nava de război, unde a semnat generalul Umetsu capitularea Japoniei la data de 2.9.1945 ?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Cum se numea nava de război, unde a semnat generalul Umetsu capitularea Japoniei la data de 2.9.1945 ?

Răspuns: Missouri

Vlad Ţepeş ucidea din plăcere sau din raţiuni de stat?

Vorbind despre modul în care personajul istoric Vlad Ţepeş a ajuns să fie cunoscut ca fiind Dracula, personajul din romanul omonim al lui Bram Stocker, istoricul Dan Falcan a explicat că „el, practic, în secolul al XV-lea, a fost victima, a ceea ce numim în termeni moderni, un linşaj mediatic”. Această imagine a lui Vlad Ţepeş apare mai ales în „cronicile săseşti redactate după 1462, la Sibiu şi Braşov care l-au înfăţişat ca pe un personaj sanguinard, violent„, a mai spus Dan Falcan. Pe de altă parte, „cronica slavonă pune accentul pe faptul că toate acţiunile lui Vlad Ţepeş aveau o anumită raţiune şi anume cea de stat. El nu făcea aceste acte de cruzime, nu proceda la execuţii în masă în primul rând de dragul de a vedea sânge şi pentru a fi satisfăcut sadismul său, ci pentru că prin aceste măsuri dure şi aspre, vedea un mijloc de a pune capăt corupţiei endemice existentă atunci ca şi întotdeauna din Ţara Românească, dezbinării, haosului care domnea atunci”.

Dan Falcan a mai spus că „din documentele istorice rezultă că îi cam făceau plăcere execuţiile”, iar actele de sadism nu lipsesc din acţiunile lui Vlad Ţepeş. De pildă, una dintre legende spune că la un moment dat, domnitorul i-a strâns pe toţi săracii şi le-a dat o masă copioasă şi i-a întrebat ce îşi doresc ei cel mai mult: să aibă bani, să aibă ce mânca şi le-a promis că le va îndeplini această dorinţă a lor dar, într-un final, le-a dat foc.

O altă legendă evocată de şeful secţiei de Istorie a Muzeului Municipiului Bucureşti este „legată de faptul că plimbându-se prin Ţara Românească, l-a văzut pe un ţăran cu cămaşa ruptă şi l-a întrebat dacă are nevastă şi el a răspuns că are. Apoi, l-a întrebat, dacă a cules recolta de in, iar ţăranul a spus că a cules. Apoi, a intrat în casa omului şi a văzut că avea o nevastă tânără, frumoasă şi a întrebat-o de ce nu i-a făcut soţului ei o cămaşă frumoasă, din in, şi la sfârşit a dat ordin să i se taie mâinile femeii, pentru lenevie„.

În opinia lui Dan Falcan, aceste măsuri ar putea avea şi un rol educativ pentru că lumea afla despre aceste măsuri drastice ale sale şi de dorinţa lui de avea dreptate, drept mărturie fiind „legenda cupei de aur care era pusă pe ghizdul fântânii din Târgovişte. Fiecare putea să vină să bea, iar cupa a rămas acolo până la moartea lui Vlad Ţepeş”.

Din toate poveştile ţesute în jurul lui Vlad Ţepeş reiese şi un anumit cinism în abordarea lui. De exemplu, mai spune istoricul Dan Falcan, „când vine solia turcă şi rămâne cu turbanul în cap, Vlad Ţepeş spune: « Dar sunteţi în faţa unui mare stăpânitor, nu vă daţi turbanele jos?», iar solia turcă răspunde «Aşa este obiceiul la noi, să ne păstrăm turbanele în cap». Atunci Vlad Ţepeş spune «Bun, atunci să întărim acest obicei» şi dă ordin să li se bată cuie în cap, cu turban cu tot, ca să le fixeze turbanele”.

Domiciliu obligatoriu la Buda  – 12 ani

Vlad Ţepeş a avut, timp de 12 ani, domiciliu obligatoriu la Budapesta, în casa de oaspeţi a lui Matei Corvin, dar faptele sale de acolo au rămas învăluite în legendă. „Se pune că nu prea făcea nimic, era domiciu obligatoriu, avea zăbrele. Omora şoareci, gaze, dădea ordin să i se cumpere păsări de la piaţă pe care le omora în chinuri„, aceste fapte le relatează cronicile săseşti „probabil pentru a ni se contura portretul uni individ patologic stricat la minte”, iar „în lipsa exercitării unei autorităţi efective care să îi permită să omoare oameni din raţiuni de stat, se mulţumea şi să omoare tot soiul de animale”, mai spune şeful secţiei de Istorie a Muzeului Municipiului Bucureşti.

Dan Falcan a mai povestit că, tot pe vremea când se afla în Ungaria, „un răufăcător din capitala Ungariei şi-ar fi găsit refugiu la el în casă, fiind urmărit de către poliţia locală. În momentul în care poliţia a vrut să intre la el în casă, Vlad Ţepeş s-a opus şi chiar l-a omorât pe cel care vroia să îl prindă pe răufăcător. Cazul a ajuns înainte regelui Ungariei, Matei Corvin, care l-a întrebat de ce a făcut acest lucru. Iar, el a răspuns că domiciliul unui mare stăpânitor este inviolabil şi garda ar fi trebuit să ştie că nu se intră aşa la el, ar fi trebuit să i se ceară aprobare, dar intrând fără voia lui l-a omorât”.

Acte de bunătate gratuită la Ţepeş nu prea există

Actele de bunătate ale lui Vlad Ţepeş pot fi interpretate mai degrabă ca acte de dreptate, susţine Dan Falcan, care a exemplificat în acest sens cu întâmplarea celor doi călugări „care văd pădurea de ţepe, iar Ţepeş îi întreabă ce părere au. Unul îi spune că e un semn de răutate, nu se face aşa unor oameni, iar celălalt călugăr îi spune că «e un semn de autoritate domnească, la urma urmei tu eşti stăpânul ţării şi dacă ai făcut acest gest, ai avut raţiunile tale». Evident, pe primul îl execută, iar pe celălalt îl miluieşte cu o sumă mare de bani” în sensul în care unul a ştiut să vorbească cu un domitor”.

Apoi, ar mai exista şi exemplul „celebrului negustor căruia i s-a furat o pungă cu 150 de florini de aur. Ţepeş îl descoperă pe hoţ, dă ordin să i se dea punga negustorului, dar mai pune un florin de aur în ea, iar negustorul se întoarce şi spune că are 151 de florini în pungă. Ţepeş atunci îi spune că poate să păstreze banii, dar dacă nu i-ar fi spus că are mai mulţi, l-ar fi executat.

sursa: romanialibera