Arhive lunare: decembrie 2019

Tragica poveste a surorilor Bronte

surorile Bronte

Astăzi se împlinesc 171 de ani de la moartea, la doar 30 de ani, a scriitoarei britanice Emily Brontë (1818-1848), autoarea romanului „La răscruce de vânturi”.

Familia – Tatăl, pastor în Haworth, comitatul Yorkshire

Cenușia casă parohială se bucura de puțini vizitatori, mai cu seamă după moartea soției pastorului Bronte, Maria Branwell, petrecută în toamna anului 1821. Pastorul Patrick Bronte, rămas văduv la 44 de ani, ducea o viață singuratică, deși casa lui era plină de copii, șase la număr, iar gospodăria era condusă de sora răposatei sale soții, vârstnica domnișoară Elizabeth Branwell.

 O școală nefastă

Cea dintâi ieșire a copiilor Bronte în lume s-a produs sub o zodie fără noroc. După  mulți ani, Charlotte avea să scrie, cu o durere la fel de ascuțită ca atunci când lucrurile s-au petrecut, despre lunile nefaste ale șederii surorilor ei la școala de la Cowan Bridge. În Jane Eyre, paginile cele mai întunecate, scrise cu o mânie reprimată de una dintre supraviețuitoare, sunt închinate descrierii sordidului lăcaș condus de referendul pastor Carus Wilson și în care și-au lăsat viața sau sănătatea atâtea ființe omenești. Așezat într-o văgăună mlăștinoasă spre care se cobora prin întunecate păduri, pensionul îngloba 80 de fete de diferite vârste, uniformizate de purtarea unor veșminte urâte și umilitoare.

Dar înfățișarea n-ar fi avut totuși prea mare importanță, dacă ne gândim că totul era pus în acel mediu de educație puritană în slujba îmblânzirii orgoliului presupus al unor copii, care trebuiau cu orice preț și-n orice clipă să știe că sărăcia lor nu le putea îngădui pe lume decât cea mai mare supunere și umilință. Ce era mult mai grav era regimul la care fetele colegilor săraci ai pastorului Carus Wilson erau supuse. Frigul și inaniția căpătaseră rangul de mijloace de educație “pioasă” a sufletului nefericiților copii. Dormind în încăperi înghețate, nevizitate de soare ori de flacăra focului, spălându-se câte șase într-un lighean, hrănite dimineața cu o fiertură de ovăz mai întotdeauna arsă, la prânz cu un singur fel de mâncare gătit cu grăsime râncedă, la ora cinci cu o felie de pâine și o înghițitură de cafea, iar seara cu un pahar de apă și o felie subțire de prăjitură de ovăz, pensionarele se îmbolnăveau curând, aproape fără excepție de friguri palustre ori de tuberculoză.

Continuă citirea →

Petru I. Aventuroasa viață a țarului care a reformat Rusia (II) Trezirea interesului pentru politică

petru cel mareSfârşitul perioadei de regență

Regenta Sofia  Alexeievna a avut o prezență slabă în exercitarea puterii sale politice. Amantul său, prințul Vasili Galîțin, a încercat să întărească poziția diplomației ruse prin dislocarea trupelor în Crimeea în anul 1686 şi, din nou, în 1689, dar aceste eforturi nu au avut succesul scontat. Sofia a continuat să joace un rol de facto în conducerea statului, dar din momentul în care Petru a început să se maturizeze, din ce în ce mai mulți dregători au cerut venirea la putere a acestuia ca un conducător legitim al Rusiei.

Deoarece, pe măsură ce creştea, Petru devenea din ce în ce mai conştient de locul său în societatea rusă, poziția Sofiei era din ce în ce mai amenințată. Acest lucru era inevitabil. Pentru a preîntâmpina această situaţie, Sofia a trimis, în vara anului 1699, trupele de streliți într-un raid de noapte în satul în care Petru fusese exilat. Așa cum se întâmplase cu şapte ani în urmă, Sofia se aștepta ca incursiunea streliților să se transforme într-o baie de sânge. Totuşi, în seara de 6 august, chiar înaintea raidului, planurile au fost dejucate de către doi streliți care l-au avertizat în secret pe Petru despre complotul regentei Sofia.

Continuă citirea →

Petru I. Aventuroasa viață a țarului care a reformat Rusia (I) Lupta pentru tron

petru-cel-mareÎn secolul al XVII-lea, Rusia era încă tributară tradiţiilor străvechi, medievale. În acest mediu se va naşte Petru cel Mare, fiul de ţar care a trăit o viaţă plină de evenimente. Petru aspira să realizeze în Rusia un climat de civilizaţie asemănător Europei Occidentale. Ţarul Petru era cunoscut ca un iubitor al vinului, un admirator al femeilor şi un petrecăreţ desăvârşit. Ca despot luminat, acesta nu s-a ferit să utilizeze forţa pentru a reforma Rusia şi a o conduce într-o nouă epocă. Totuşi, multe dintre reformele introduse s-au clădit cu sângele, sudoarea şi lacrimile supuşilor săi. Însuşi Petru, un conducător fascinant dar aspru, a demonstrat un caracter asemănător întinderilor sălbatice ruseşti, frumoase, dar crude.

LUPTA PENTRU TRON

Moartea fratelui vitreg

În ziua de 30 mai a anului 1672, s-a născut fiul ţarului Alexei Mihailovici (cunoscut ca Alexei I) şi al celei de-a doua soţii, ţarina Natalia. Acest fiu va deveni cel ce se va numi ţarul Petru cel Mare. Alexei I va avea, de asemenea, două fiice cu ţarina Natalia. La numai patru ani de la naşterea fiului său, în anul 1676, ţarul Alexei Mihailovici moare. Feodor, fiul lui Alexei cu prima sa soţie, este desemnat succesor la tron după moartea tatălui său. Acesta avea numai cincisprezece ani, dar era cel mai mare dintre cei patru fii ai ţarului, astfel fiind cea mai potrivită alegere pentru succesiunea la tron. În data de 21 iunie 1676, Feodor a fost încoronat sub numele de ţarul Feodor al III-lea. Familia boierească Miloslavskaia, din care făcea parte prima soţie a defunctului ţar Alexei, i-a izgonit atât pe micul Petru, pe mama sa Natalia și familia acesteia, Nariskina, cât și pe cele două surori ale lui Petru din palatul ţarist.

Continuă citirea →

Honore de Balzac: Pasiuni, ambiții, anecdote

honore de balzac

Ambiții

„Balzac începe să scrie. Însă nu cum făceau ceilalţi, ca să câştige bani mulţi, ca să amuze, să umple un raft de bibliotecă, să ajungă subiect de conversaţii bulevardiere; el nu râvneşte, în domeniul literaturii, la un simplu baston de mareşal, ci la corona imperială.

Începe într-o mansardă. Sub nume împrumutate, vrând parcă să-şi pună puterea la încercare, el scrie cele dintâi romane. Nemulţumit de rezultat, nesatisfăcut de ce a realizat şi de ce-a obţinut, el se leapădă de meseria aceasta, serveşte timp de trei, patru ani în alte profesiuni, şade în calitate de copist în biroul unui notar, observă, savurează tot ce vede şi aude, pătrunde cu privirea în realităţile lumii – şi pe urmă începe din nou să scrie.

Visul

Visul lui Balzac, când era încă băiat, era acela de a cuceri lumea. Nu degeaba a scris el sub un portret al lui Napoleon: “Ceea ce n-a putut desăvârşi el cu sabia, voi împlini eu cu pana.”

Țintuit la masa de scris

Balzac ştie că orice devine mare numai când se concentrează asupra unui ţel, când nu se risipeşte, nu-şi împarte străduinţele în ambiţii izolate unele de altele, când pasiunea sa soarbe seva rezervată tuturor celorlalte sentimente şi se fortifică pe socoteala altora. Realitatea se agita în juru-i, trecea pe lângă dânsul, dar el nu întindea mâinile spre ea; trăia închis în camera sa, ţintuit la masa de scris.

Continuă citirea →

Elisabeta I a Angliei: boală și viciu

Elisabeta I a AnglieiPe drept cuvânt se poate spune despre Elisabeta I că a reprezentat o figură singulară în istorie. Născută la Greenwich (1533), regină a Angliei şi a Irlandei (1558-1603), Elisabeta I a rămas toată viaţa o celibatară îndărătnică, deşi constituia la vremea aceea cea mai bună partidă din Europa şi a fost cerută în căsătorie atât de cei mai mari gentilomi de la Curtea sa, cât şi de aproape toţi prinţii şi regii domnitori ai Apusului. Adeseori, din politeţe, ea promitea celor mai insistenţi că le va acorda mâna sa şi o dată cu ea şi importanta sa dotă, coroana şi regatul. Dar, după cum prea bine se ştie, nu şi-a pus niciodată inelul de logodnă pe deget!

Se menţionează că, la începutul domniei sale, într-una din zile, pe când împreună cu unul din familiarii săi, scoţianul Melville, aborda subiectul căsătoriilor sistematic promise şi apoi uitate, curteanul i-a spus că în situaţia de faţă ea era în acelaşi timp regină şi rege, dar odată căsătorită, ea nu va mai fi decât regină. Elisabeta i-a făcut cu ochiul şi cu un surâs ambiguu pe buze, a spus:
— Eu nu pot să fiu decât rege!

Continuă citirea →

Misterul unui dezastru: insula Santorini

santorini dezastruÎn zilele noastre, un paradis turistic este Santorini, un cerc mic de insule vulcanice din Marea Egee, aflat la aproximativ 200 de kilometri depărtare de Grecia continentală, celebru pentru apusurile de soare spectaculoase ce pot fi admirate din golful circular.

Golful este de fapt marginea unui crater produs în urma unei explozii vulcanice catastrofale ce a avut loc cam cu 3.500 de ani în urmă. Pe atunci, Santorini era o insulă izolată, cu un diametru de 16 kilometri, în mijlocul căreia o culme muntoasă de o pitorească simetrie se înălţa până la aproximativ 1.600 de metri. Aici şi în Creta a luat naştere una dintre cele mai măreţe civilizaţii ale lumii preistorice, care a dominat estul Mediteranei un mileniu şi jumătate în timpul Epocii Bronzului. Minoicii care locuiau aici erau un popor educat şi rafinat; iubeau sculptura, picturile şi bijuteriile şi aveau locuinţe cu apă curentă, atât rece, cât şi caldă, toalete şi săli de baie.

În acea zi cumplită, existenţa lor confortabilă a fost întreruptă cu brutalitate de un cutremur. Pereţii s-au crăpat şi s-au năruit, casele s-au dărâmat. Probabil că mulţi au plecat în acest moment, poate către Grecia continentală, dar mai probabil spre Creta, aflată la 112 kilometri depărtare. Totuşi, nu toţi au plecat, sau poate că unii dintre cei care plecaseră s-au întors mai târziu, căci dovezile descoperite arată că drumurile au fost eliberate şi dărâmăturile au fost adunate cu grijă în mormane. Cineva a clădit o vatră improvizată pentru gătit lângă una dintre clădirile ruinate; altcineva a urcat o cadă de baie pe un acoperiş pentru a strânge apă de ploaie.

Continuă citirea →

Viața lui Rudyard Kipling (II) Gloria

rudyard-kiplingCărţile junglei sunt compuse în 1894-1895, pe când se stabilise în Statele Unite, la rudele soţiei sale (Caroline Balestier din Brattleboro, Vermont, sora lui Charles Wolcott Balestier, cu care Kipling scrisese în colaborare unele povestiri); de un fantastic pictural, povestea pentru copii  este de multe ori pretext al unor descrieri în care culoarea izbucneşte de pretutindeni, plină de sevă. S-a spus că această descriere a junglei dovedeşte pe deplin „puterea fanteziei lui Kipling, a unui artist capabil să recreeze Natura ca pe o hiperbolă”.

Nu cred că e adevărat: Kipling era un scriitor prin excelenţă vizual, care nu vorbea despre niciun lucru care s-ar fi aflat dincolo de sfera experienţei sale directe. Numai că această sferă era uimitor de largă şi spiritul său de observaţie extrem de ascuţit. „Omuleţul cu ochelari”, cum îi spunea Frank Norris, transcria ceea ce vedea sau ceea ce i se povestea şi, cum el nu concepea că literatura ar putea fi o artă a fanteziei, lua şi poveştile altora drept adevăr.

Dar povestirile pentru copii erau altceva: un fel de convenţie cu micii cititori care acceptau ideea că animalele ar fi putut vorbi între ele. Şi aici însuşi Kipling părea să caute o explicaţie cât de cât plauzibilă: Mowgli, neuitatul erou al Cărţilor junglei, înţelegea graiul jivinelor pentru că trăise printre ele. Era un fel de seriozitate ce acredita exact aceeaşi idee, prin mijlocirea aceleiaşi tehnici pe care, începând de prin 1914, o va folosi şi Edgar Rice Burroughs; celălalt copil al oamenilor rătăcit printre făpturile junglei, Tarzan, se străduieşte să-i convingă pe cititori că aventurile lui ar putea fi adevărate. Şi Mowgli este, din acest punct de vedere, întru totul asemenea fratelui său din jungla africană, căruia – însă – îi lipseşte admirabila candoare a personajului lui Kipling şi trăieşte totul cu un fel de crispare dramatică.

Continuă citirea →