Familia în România în perioada interbelică

familia in Romania in perioada interbelica

Întemeierea unei familii începea odată cu căsătoria. Românii erau familişti convinşi.  Căsătoria se încheia, de regulă, în cadrul aceluiaşi grup social, definit prin avere (dotă sau zestre), statut moral, studii.

Ofiţerii nu se puteau căsători decât cu fete înstărite; un ordin al ministrului de Război din 1927 stabilea că ofiţerii (de la sublocotenent la maior) se puteau căsători numai cu fete care aveau o dotă de peste un milion de lei. Legea pentru căsătoria militarilor, din 9 aprilie 1931, prevedea că militarii se puteau căsători numai cu consimţământul scris dat de autoritatea militară superioară, după ce au împlinit 25 de ani; pentru obţinerea acestuia, ofiţerii urmau să justifice vârsta pe care o aveau, dota miresei şi averea personală (de cel puţin 40 000 lei anual în cazul ofiţerilor superiori şi generalilor, de 6 000 lei anual al viitoarelor soţii de militari cu grade inferioare); se adăugau garanţiile de moralitate şi onorabilitate pe care mireasa trebuia să le probeze; certificatul de onorabilitate era dat de cinci capi de familie din localitatea de domiciliu a miresei, iar onorabilitatea acesteia trebuia confirmată de primar şi de şeful poliţiei locale; de asemenea, părinţii miresei erau datori să prezinte un certificat de onorabilitate.

Restricţii existau şi pentru preoţii ortodocşi, care aveau nevoie de aprobarea episcopiei pentru a se căsători (tot cu fete de familie bună şi onorabilă).

De regulă, fetele de la ţară se căsătoreau la 14-15 ani; acelaşi obicei era şi în mahalalele oraşelor. În familiile burgheze, fetele se căsătoreau după terminarea pensionului (17-18 ani) sau a facultăţii (21-22 ani). Băieţii de la ţară se căsătoreau, de regulă, înainte de a pleca să-şi satisfacă stagiul militar (21 ani), astfel că la „liberare” aveau deja 1-2 copii. Mai întâi se întâlneau părinţii, care stabileau zestrea pentru viitorii soţi apoi urma logodna, care dura 1-2 luni. Dacă acordul era deplin, tinerii se cununau civil, apoi religios. Nunta era un adevărat spectacol. La ţară şi în mahalaua oraşelor, aceasta dura trei zile, în timp ce în „lumea bună” se încheia într-o singură zi.

Darul de nuntă îi ajuta pe tinerii căsătoriţi în viaţa de familie. La ţară darul consta înainte de toate în pământ, dar şi în cereale (grâu, porumb), vite (cai, viţei, oi), păsări (găini, raţe) etc. Mireasa venea cu „lada de zestre”, unde avea plapumă, perine, cuverturi etc. De regulă, mirele avea casa „ridicată”, pe care urma să o termine împreună cu tânăra soţie; ei erau ajutaţi de rudele apropiate şi de vecini. La oraş, darul de nuntă consta în bani, mobilier, veselă, obiecte de artă etc.

Familia românească tradiţională era de tip lăstar: pe măsură ce feciorii creşteau şi le venea vremea căsătoriei, ei plecau din casa părintească; pe cel proaspăt căsătorit, tatăl îl  înzestra cu un lot de pământ şi, împreună cu ceilalţi membri ai familiei, îl ajuta să-şi construiască o casă nouă. În casa bătrânească rămânea cel mai mic dintre feciori, care o moştenea, cu obligaţia de a-i întreţine pe bătrâni până la moarte şi de a le face apoi slujbele bisericeşti şi pomenile, potrivit tradiţiei din localitatea respectivă.

Natalitatea în România era extrem de ridicată, mai ales în mediul rural. Dar şi mortalitatea, mai ales cea infantilă, făcea adevărate ravagii. În sate, femeile năşteau „câţi copii dădea Dumnezeu”; ele nu cunoşteau anticoncepţionalele, iar întreruperea de sarcină era considerată un mare păcat. Asistenţa la naştere era asigurată de moaşa comunei, de regulă o femeie mai în vârstă, fără pregătire medicală.

Copiii de la ţară creşteau „singuri” neexistând o preocupare specială pentru educaţia lor. În timpul muncilor agricole, copilul mai mic de un an era luat pe câmp, unde mama îi dădea să sugă de trei-patru ori pe zi. Cei de 2-5 ani erau lăsaţi acasă, în grija fraţilor sau surorilor mai mari. În oraş, femeile de bună condiţie năşteau la spital, sub supravegherea medicului. Cele de la mahala erau asistate de moaşe improvizate.

Botezul era un eveniment, atât la ţară, cât şi la oraş. De regulă, copilul era botezat de naşii care i-au cununat părinţii. Ceremonia se desfăşura la biserică, după care urma masa acasă sau la un local public, cu participarea rudelor apropiate.

Viaţa de familie era puternic influenţată de mediul de locuire şi de condiţiile materiale

La sate, viaţa curgea relativ simplu, după calendarul muncilor agricole. În zilele de sărbătoare, soţul şi soţia mergeau la biserică. La întoarcerea acasă, bărbatul rămânea la cârciumă, pentru a sta de vorbă cu oamenii din sat, iar femeia se ducea acasă pentru a avea grijă de gospodărie. În familie exista o „diviziune a muncii”; bărbatul se ocupa de treburile din curte (îngrijirea vitelor, tăiatul lemnelor, diverse reparaţii), iar femeia de cele din interior (bucătărie, spălatul rufelor, tors, împletit, ţesut etc.). Vara, în zonele agricole, toţi cei valizi (inclusiv copiii de 6-7 ani) mergeau la muncă pe ogor, de unde se întorceau pe înserate.

În oraş, viaţa de familie era mai diversificată. În „familiile bune” soţul pleca la serviciu, de unde se întorcea pe la orele 15-16, pentru a lua masa împreună cu familia. Doamna se scula mai târziu (pe la 9,30-10) şi, după ce servea ceaiul, făcea o plimbare prin oraş (cel mai adesea pe la magazinele de modă). Copiii mici erau crescuţi de doică, iar cei mari de „nemţoaică”, al cărei rol era, pe lângă cel de a le face educaţie, şi acela de a-i învăţa o limbă străină. În familiile de muncitori, de regulă, numai soţul avea serviciu, în timp ce soţia se ocupa de gospodărie şi de copii.

Fidelitatea era o virtute, căsătoria fiind considerată de români o instituţie sacră

La sate, infidelitatea feminină era aspru sancţionată, astfel că persoana în cauză era nevoită să părăsească localitatea. Infidelitatea bărbaţilor era tolerată, iar concubinajul cu o femeie văduvă nu genera prea multe discuţii.

La oraş, exista mai multă „libertate” din partea soţilor. În lumea artiştilor şi scriitorilor, dar şi a politicienilor, infidelitatea era un fapt aproape obişnuit. A fi amanta unui „domn  ministru” era chiar o „virtute” deoarece astfel se deschideau anumite uşi şi se obţineau – pentru soţ, rude, amant – posturi în aparatul administrativ sau înlesniri în domeniul  economic (credite, permise de export etc.). Existau şi infidelităţi „dezinteresate”. Celebru a devenit principele Carol, care, în 1925, şi-a părăsit soţia şi copilul (principesa Elena şi principele Mihai), pentru a trăi alături de o femeie cu o moralitate dubioasă (Elena Lupescu). Unele soţii de ofiţeri se „plictiseau” stând mereu acasă şi de aceea trăiau cu ordonanţa sau cu vreun student care le medita copiii.

În mediile modeste, fidelitatea soţilor era mult mai mare. Bărbatul îşi trata nevasta ca pe un bun personal, iar cel care atenta la „onoarea lui” putea sfârşi tragic.

Divorţurile au crescut, comparativ cu perioada antebelică. În anul 1936, s-au înregistrat 176 790 divorţuri, dintre care 141 067 în mediul rural şi 35 723 în cel urban. Circa 70% dintre divorţuri se înregistrau în primii cinci ani de căsătorie, când soţii ajungeau la concluzia că nu puteau alcătui o familie temeinică. Existenta copiilor contribuia la sudarea relaţiilor dintre soţ şi soţie, orizontul vieţii lor căpătând noi dimensiuni.

sursa: Academia Română, Istoria Românilor, vol. VIII, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p.155-158

One response

  1. […] de familie. La ţară darul consta înainte de toate în pământ, dar şi în cereale (grâu, porumb), vite (cai, viţei, oi), păsări (găini, raţe) etc. Mireasa venea cu “lada de zestre”, […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: