Arhive categorie: Istoria românilor

Cum își petreceau românii timpul liber în perioada interbelică

La sate, timpul liber era din belşug în perioada de iarnă, când nu se efectuau lucrări agricole. În celelalte anotimpuri, munca la câmp nu le oferea nici un răgaz. Zilele de sărbătoare erau respectate; cei mai mulţi ţărani mergeau duminica dimineaţa la biserică. După masă, se întâlneau în faţa primăriei sau la cârciumă, unde discutau probleme privind viaţa satului, a judeţului şi chiar a ţării, despre partide şi despre oamenii politici. În unele sate erau cămine culturale, pe scena cărora se prezentau spectacole susţinute de elevi, de cetă­țenii talentaţi sau chiar de formaţiuni artistice venite de la oraş. Tot aici, învăţătorii, profesorii, medicul și preotul ţineau conferinţe, pe teme diverse, de cultură generală, igienă, sănătate, religie. Femeile se adunau pe şanţ sau pe banca din faţa porţii, informându-se despre ce se mai întâmpla prin sat, despre activităţile casnice (modele de împletit sau de ţesut, conservarea alimentelor etc.).

De Paşti şi de Crăciun, finii îşi vizitau naşii, cărora le aduceau diverse cadouri (ouă roşii, pască, friptură de miel, cozonac, vin, rachiu, cârnaţi etc.); cu acest prilej, luau masa împreună. De Anul Nou, se desfăşurau mari serbări folclorice, la care participa întregul sat. Nunţile şi botezurile, precum şi hramul bisericii erau, de asemenea, prilejuri de petrecere plăcută, în grupuri mari, a timpului liber. Intelectualii satului, precum şi unii ţărani – mai ales cei implicaț­i în politică – citeau ziarele pe care le cumpărau de la oraş, cam o dată pe săptămână, iar unii dintre ei ascultau emisiunile de radio (într-un sat, spre sfârşitul perioadei interbelice, existau două-trei aparate de radio).

La oraș­, posibilităţile de petrecere a timpului liber erau mult mai variate. Pe lângă cele obişnuite – mersul la biserică, vizitele în familie – se adăugau altele specifice: plimbarea prin parc, urmărirea meciurilor de fotbal, a curselor de cai, a curselor de automobile. Femeile din “lumea bună” vizitau magazinele de modă, mergeau la coafor, la cofetărie, la diverse expoziţii. În Transilvania era destul de răspândit turismul montan, mai ales în rândul saşilor, care-şi constituiseră mai multe organizaţii cu acest profil.

Existau şi români pasionaț­i de vânătoare şi p­ecuit; între aceştia, scriitorul Mihail Sadoveanu, Constantin I. C. Brătianu, Constantin C. Giurescu, regele Carol al II-lea. Suveranul şi-a notat, cu multe d­etalii, succesele ob­ținute la vânătoare; el îşi avertiza cititorii: „Mulți poate vor critica această pasiune a mea pentru vânătoare. N-au dreptate, e atâta sănătate, atâta via­ță în această stare de aer, chiar numai câteva ceasuri. Când mă întorc, mă simt alt om, renăscut, înviorat, chiar dacă sunt obosit. Pentru mine e un izvor de sănătate şi de energie”.

Pentru mulţi intelectuali, vizionarea unui spectacol de teatru pe săptămână era practica obişnuită. Cinematografele erau frecventate de mulţi orăşeni, din diverse straturi sociale; de aceea, sălile de cinematograf erau împărţite pe categorii, iar preţul biletului era diferenţiat.

Pentru o bună parte a intelectualilor, cititul ziarului era o practică obişnuită, mai ales dimineaţa, la cafea. De regulă, se citeau ziarele independente – “Universul”, “A­devărul”, „Curentul” – mai puţin cele de partid, care erau prea subiective şi pline de cuvinte grele la adresa adversarilor politici.

În anii ’30 ascultarea emisiunilor de radio devenise o practică pentru mulţi români. În 1939 existau 315 523 aparate de radio; se obişnuia ascultarea în comun a unor concerte şi piese de teatru, astfel că aproximativ 2 milioane de români beneficiau de transmisiunile Societăţii Române de Radiodifuziune.

Cei cu stare materială mai bună îşi petreceau concediul de odihnă în străinătate, de regulă pe Coasta de Azur, în Franţa. Unii orăşeni frecventau staţiunile de odihnă din ţară; spre exemplu, în 1937, staţiunea Călimăneşti a avut 4 789 oaspeţi, Sovata – 3 942, Carmen Sylva (Eforie) – 10 903, Slănicul Moldovei – 8 535, Ocna Mureşului – 5 702. La o populaţie de 19 milioane de locuitori, asemenea cifre sunt absolut modice.

Scriitorii şi artiştii frecventau cafenelele, unde purtau discuţii prelungite privind ultimele apariţii editoriale, expoziţii şi spectacole. Renumite erau cafenelele „Capşa” şi “Corso”de pe Calea Victoriei din Bucureşti. Cafenele existau în toate oraşele, unde se întâlnea elita intelectuală.

Unii orăşeni îşi petreceau timpul liber în restaurante, unde luau masa, ascultau muzică, discutau diverse probleme la ordinea zilei. Erau restaurante de lux, frecventate de personalităţi marcante ale vieţii politice şi economice. În zonele periferice, cârciuma reprezenta un loc de întâlnire şi petrecere dintre cele mai agreabile. Aici cântau renumiţi lăutari şi solişti vocali; adesea, distracţia începea sâmbătă seara şi se încheia duminica în zori.

Aşadar, societatea românească din perioada interbelică era extrem de complexă şi variată, un rol decisiv avându-l mediul de locuire, veniturile şi mentalităţile. În linii esenţiale, ea a evoluat dinspre tradiţionalism spre modernitate.

*****

Sursa – Academia Română, Coord.: Ioan Scurtu, „Istoria românilor”, vol. 8, Editura Enciclopedică, București, 2003

O zi românească de 9 Mai

Sunt puține zile mai încărcate de semnificații istorice ca 9 Mai – Ziua Independenței României, Ziua Victoriei Națiunilor Unite în Al Doilea Război Mondial și Ziua Europei. Bilanţul aniversărilor cuprinde evenimente prea diferite ca să fie contopite într-o unică semnificaţie şi prea multe ca să fie celebrate simultan. De aici şi unele amnezii publice regretabile.

Dacă Ziua Europei – ziua unității și a păcii – se aniversează astăzi sub semnul războiului, iar Ziua Victoriei oferă tristul spectacol al creșterii tensiunilor dintre foștii aliați din cel de-Al Doilea Război Mondial, cred că ar fi momentul pentru noi, românii, fără a neglija, bineînțețes, apartenența europeană, să punem accentul pe identitatea noastră istorică.

Ziua de 9 Mai se cuvine a fi evocată ca una din zilele glorioase ale neamului românesc. Să ne amintim deci că azi se împlinesc 145 de ani de când, în 1877, Mihail Kogălniceanu spunea în fața deputaților țării că legăturile cu puterea suzerană fiind rupte „suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”, iar guvernul „va face tot ce va fi cu putinţă ca starea noastră de stat independent să fie recunoscută de Europa”. Armata română a făcut dovada eroismului și spiritului de sacrificiu cucerind pe câmpul de luptă independența mult dorită. Rusia, Austro-Ungaria şi Turcia au recunoscut independenţa României în 1878, Italia în 1879, iar Germania, Franţa şi Anglia abia în anul 1880.

Să ne amintim mereu că locul pe care-l ocupăm acum în Europa are la temelia sa o zi românească de 9 Mai. Respect și recunoștință înaintașilor noștri, care ne-au lăsat moștenire România independentă!

Ziua deţinuţilor politici anticomunişti din perioada 1944-1989

La 9 martie este marcată Ziua deţinuţilor politici anticomunişti din perioada 1944-1989.

Închisoarea de la Râmnicu Sărat a fost un loc în care autorităţile comuniste au aplicat un regim de exterminare lentă, fizică şi psihică a opozanţilor, prin izolarea totală de familii şi societate, prin înfometare şi condiţii inumane de trai şi prin lipsa asistenţei medicale. Penitenciarul s-a remarcat prin restricţii extreme, deţinuţii politici supranumindu-l „închisoarea tăcerii”.

Și totuși, în ciuda tuturor eforturilor sistemului de a-i elimina pe opozanții săi, nu s-a putut construi închisoare care să le poată răpi cu adevărat libertatea. Libertatea de a gândi și a simți în acord cu valorile lor și cu sensul pe care l-au dat propriei lor existențe, până la capăt. Iar viața lor a avut într-adevăr sens. Pentru că ei au făcut posibile valorile și principiile democratice de astăzi, pentru că au pus temeliile vieții noastre actuale, lipsită de constrângerile pe care ei le-au cunoscut atât de bine.

Pentru toate aceste lucruri, le suntem datori. Cu păstrarea memoriei lor, dar și cu acțiuni concrete, educaționale și de cercetare, cu promovarea toleranței și a respectării drepturilor omului, prin neabandonarea luptei pentru dreptate și adevăr.

Surse: www.iiccmer.ro, www.memorialulramnicusarat.ro

201 ani de la începutul Revoluției lui Tudor Vladimirescu

Se împlinesc astăzi 201 ani de când Tudor Vladimirescu s-a adresat printr-o proclamație locuitorilor Țării Românești, chemându-i la luptă împotriva conducătorilor acuzați de sărăcia și decăderea țării.

Proclamația de la Padeș, din 23 ianuarie 1821, primul program al mișcării revoluționare, cuprindea, printre altele, și următorul îndemn:
„Fraților locuitori ai Țării Românești, veri de ce neam veți fi! Nici o pravilă nu oprește pe om a întâmpina răul cu rău! Șarpele cand îți iasă înainte, dai cu ciomagul să-l lovești, ca să-ți aperi viața, care mai de multe ori ni se primejduiește din mușcarea lui.
Dar pe balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisericești, cât și cele politicești, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până cand să le fim robi? Veniţi dar, fraţilor cu toţii, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine!”

Deși mișcarea revoluționară a fost înfrântă, iar conducătorul ei ucis, Revoluția din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a reprezentat începutul procesului de renaştere naţională a României și o sursă de inspirație pentru acțiunile ulterioare care și-au propus înfăptuirea dreptății sociale, libertate și independență.

15 Ianuarie – Ziua Culturii Naționale, Ziua lui Mihai Eminescu

Pe 15 ianuarie 2022 se împlinesc 172 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu (1850 – 1889). Începând din 2011, pe 15 ianuarie, este sărbătorită și Ziua Culturii Naţionale. În 2010, Camera Deputaţilor a adoptat un proiect de lege prin care data naşterii lui Mihai Eminescu – 15 ianuarie – a devenit Ziua Culturii Naţionale.

Ziua Culturii Naţionale este marcată şi în alte ţări europene, cu acest prilej fiind omagiaţi oameni de cultură remarcabili, reprezentativi pentru fiecare stat în parte. În Spania, Ziua Culturii este marcată la data morţii scriitorului Miguel de Cervantes, iar în Portugalia, în ziua în care s-a născut poetul Luis de Camoes. Ziua de naştere a lui Mihai Eminescu a devenit Ziua Culturii Naţionale şi în Republica Moldova.

Mihai Eminescu, cea mai importantă voce poetică din literatura română, purtând în suflet țara întreagă, “de la Nistru pân-la Tisa” a lăsat posterității o impresionanță creație artistică. Toţi românii care l-au citit, de la cei mai mari cărturari până la oamenii de rând, au fost fascinaţi de versul şi de verbul său.

Criticul literar Tudor Vianu spunea că ”fără Eminescu am fi mai altfel şi mai săraci”, iar Constantin Noica afirma că Mihai Eminescu reprezintă “omul deplin al culturii româneşti”.

Titu Maiorescu, mentorul ”Junimii”, spunea despre marele poet: ”Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui și forma limbei naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veșmântului cugetării românești.”

Istoricul Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, îl consideră pe Eminescu “arhitectul spiritual al României moderne”.Eminescu, naţiunea şi cultura – ca valori ale identităţii românilor – ne-au construit destinul nostru de fiinţă colectivă. Destinul acesta nu a fost mereu ideal, nu a fost tot timpul liniar şi glorios, nu a fost un marş continuu ascendent, dar a fost calea noastră de înaintare prin istorie, cale pe care am ţinut-o deschisă şi funcţională până astăzi. Eminescu a sintetizat toate marile valori ale creaţiei spirituale româneşti. Pentru Eminescu, România întreagă exista şi trăia intens cu mult înainte de a fi fost oficial pusă pe hartă. În această Românie aveau loc şi Alexandru cel Bun, şi Vlad Ţepeş, şi Ştefan cel Mare (mai ales el, părintele Moldovei) şi Mihai Viteazul, şi Iaşii, şi Bucureştii, şi Oradea Mare, ca şi Mica Romă. Toate se pierdeau pentru el <în acest cuvânt mare, covârşitor şi foarte frumos, de Ţară Românească> (cum avea să spună mai apoi Nicolae Iorga). Eminescu nu a fost, însă, zeu, ci om, cu toate cele omeneşti, inclusiv cu defecte şi păcate. Deasupra tuturor slăbiciunilor sale s-a situat o imensă energie benefică, sublimată în sufletul acestui popor.

Mihail Sadoveanu scria, în lucrarea „Eminescu” (1936): „Să ne aducem pururi aminte de Mihai Eminescu, cel mai ales între toţi scriitorii acestui neam, apărut pe neaşteptate în literatura lâncedă şi convenţională a epocii, în viaţa lui scurtă a dus arta poeziei la înălţimi neîntrecute până astăzi, îmbogăţind ritmul, rima şi expresia artistică, a dat cuvintelor simple valori nouă şi armonii surprinzătoare, sentimentelor adâncime unică, viziunilor orizont nemărginit. Pe lângă acest progres al artei scrisului, Eminescu a îmbogăţit limba şi a legat poezia cultă de producţiile din veac ale cântăreţilor anonimi ai neamului. Acest monument măreţ al literaturii poporului nostru a fost clădit în mai puţin de douăzeci de ani în care se numără şi anii de suferinţă când poetul a fost copleşit de o boală necruţătoare, care la 1889 i-a întrerupt brusc cursul vieţii”.

“Îl iubesc pe Eminescu”, mărturisea părintele Nicolae Steinhardt. “Ziua de 15 ianuarie e pentru mine o zi sfântă. Nu uit, când sunt în București, să depun și eu o floare la statuia din fața Ateneului, operă a sculptorului D. Anghel. Și apoi Eminescu, prin fermitate și curăția caracterului, îmi e sprijin de nădejde în credința că poporului român îi e menit a se împărtăși în cultură și în viața spirituală de o soartă cu mult deasupra mediocrității, acea binecuvântată soartă în care au crezut Hașdeu, Pârvan, Blaga, Mircea Eliade și Constantin Noica. Cât de fericit sunt că mi-ați dat prilejul să-mi mărturisesc dragostea despre Eminescu și fenomenul românesc.”

George Călinescu îl aprecia pe Eminescu ca fiind “cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.

***

Articolul poate fi urmărit aici – https://www.youtube.com/watch?v=Zdlx4WwTuBg

Ziua Memoriei Victimelor Comunismului în România

Prin Legea nr. 198/2011, 21 decembrie a fost declarată Ziua Memoriei Victimelor Comunismului în România.

O societate nu trebuie să-și uite eroii! Este important să ținem în viață amintirea lor, a celor care, prin jertfa lor, au menținut speranța libertății. Să ne amintim cu respect și recunoștință de cei care au avut de suferit din cauza abuzurilor regimului totalitar și chiar au pierit în închisorile comuniste pentru ca noi, azi, să ne bucurăm de libertate! Dimensiunea crimelor comunismului poate fi mai bine înțeleasă de către tânăra generație dacă se materializează proiectele de construcţie a unor muzee dedicate memoriei victimelor comunismului, cum ar fi cel de la Râmnicu Sărat.

Ziua Minorităţilor Naţionale din România

Marcarea acestei zile în România este o dovadă a respectului și acceptării celuilalt – definit printr-o identitate etnică, religioasă, culturală și lingvistică distinctă – și o expresie a omagierii contribuției semnificative a minorităților naționale la definirea patrimoniului cultural și spiritual românesc.

În 18 decembrie 1992, Adunarea Generală a ONU a adoptat „Declarația cu privire la drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale, etnice, lingvistice și religioase”, primul document internațional care oferă o garanție a drepturilor minorităților. România, recunoscând importanța acestei Declarații, a decis în 1998 ca ziua de 18 decembrie să fie celebrată ca zi a minorităților naționale.

O societate funcționează acolo unde este înțelegere, armonie și respect al unuia față de celălalt. Respectând minoritățile, respectându-le tradițiile și cultura nu facem altceva decât să ne respectăm și pe noi înșine.

Speranța

Cu ce ne-am ales de pe urma revoluției din 1989? Ce am dorit și ce am câștigat?

Revoluția din 1989 a adus speranță în sufletele multor români. Speranța era legată de o viață mai bună, de libertate, drepturi, democrație, regăsirea demnității și a încrederii. A fost o încercare de redobândire a vieții noastre acaparate de regimul comunist. Au fost atunci dovezi de curaj și chiar eroism pe care le întâlnim rar în istorie. A fost momentul în care speranța a învins teama de represiune.

Treptat, speranța a devenit tot mai palidă. Mulți dintre cei care s-au perindat la putere au înșelat așteptările celor care i-au ales. Problemele economice și sociale, corupția și incompetența au erodat încrederea oamenilor în valorile pentru care s-au sacrificat mulți români. Chiar și în aceste condiții noi trebuie să luptăm în continuare pentru ca niciodată oamenii să nu mai iasă în stradă și să moară pentru libertatea lor.

1 decembrie

1 decembrie 1918. O zi în care să fim mândri pentru cum am fost! Ziua în care la Alba Iulia a fost împlinit un ideal: Unirea tuturor românilor!

1 decembrie 2021. Care este idealul lumii noastre?

Ziua Bucovinei

28 noiembrie este o zi importantă pentru toți românii. La 28 noiembrie 1918 Congresul General al Bucovinei a adoptat la Cernăuți moțiunea privind Unirea necondiționată a Bucovinei cu România. Acesta este al doilea mare moment din procesul de întregire națională a statului român, după ce, la 27 martie 1918, Basarabia se unise cu România. Astăzi se împlinesc, așadar, 103 ani de la Unirea Bucovinei cu România.

81 de ani de la Dictatul de la Viena

Astăzi se împlinesc 81 de ani de la Dictatul de la Viena (30 august 1940), prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate (43.492 km²) din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei.

Tristul eveniment, la care oamenii politici români ai vremii au asistat neputincioși – ministrul de externe, Mihail Manoilescu, slab de înger și nevolnic, a leșinat când a văzut harta cu pierderile teritoriale – a pus în evidență nu numai poziția geopolitică precară a țării noastre în 1940, dar și consecințele nefaste ale acțiunilor antidemocratice ale regelui Carol II, ale legionarilor, dar și ale unei importante părți ale elitei culturale și politice românești, care au slăbit capacitatea de rezistență a României la agresiunile externe. Într-o situație gravă pentru țară, clasa politică și-a dovedit încă o dată lașitatea și neputința de a apăra ceea ce patrioții din 1918 au realizat cu mari sacrificii.

Ce (mai) înseamnă 9 Mai?

Din momentul aderării României la Uniunea Europeană, asupra zilei de 9 Mai apasă o greutate foarte mare. Două evenimente importante își dispută întâietatea simbolică: Ziua Independenţei României și Ziua Europei. În ultimii ani am constat că, pe măsură ce s-au intensificat manifestările publice care au căutat să imprime în conştiinţa publicului data de 9 Mai ca zi a Europei, s-au estompat acțiunile care să ilustreze semnificația națională a acestei zile. Acest fapt arată că accentul este pus pe apartenența europeană a României și mai puțin pe identitatea sa istorică.

Este important de precizat că Europa e constituită din identităţi naţionale istorice şi nu din uniformizări şi globalisme birocratice. În formarea sentimentului de identitate națională un rol important îl are cunoașterea istoriei. Să ne amintim deci că azi se împlinesc 144 de ani de când, în 1877, Mihail Kogălniceanu (ministrul de externe) spunea în fața deputaților țării că legăturile cu puterea suzerană fiind rupte „suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”, iar guvernul „va face tot ce va fi cu putinţă ca starea noastră de stat independent să fie recunoscută de Europa”. La închiderea şedinţei solemne, Adunarea a votat moţiunea prin care „ia act că resbelul între România şi Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială”. Tot în aceeaşi zi, de 9 Mai, Senatul a votat, tot în unanimitate, o moţiune asemănătoare. Respect și recunoștință înaintașilor noștri, care ne-au lăsat moștenire România independentă!

Ce ar trebui să fie Ziua de 1 Decembrie ?

Astăzi este Ziua Naţională a României! Sărbătorim 102 ani de la Marea Unire din 1918, când Basarabia, Bucovina, Banatul și Transilvania s-au unit cu România.

ce semnifica 1 decembrie

Cum s-a înfăptuit Marea Unire?

Primul pas în înfăptuirea Marii Uniri este făcut la 27 martie/9 aprilie 1918, când Sfatul Țării de la Chişinău decide cu majoritate de voturi unirea cu România a Basarabiei.

La 15/28 noiembrie 1918 Congresul general al Bucovinei hotărăște unirea necondiționată a Bucovinei cu Regatul României.

În zilele când românii din Bucovina rostesc hotărârea de Unire cu România, în Transilvania se pregăteşte ultimul act al Marii Uniri. Adunarea Naţională de la Alba Iulia, constituită din 1228 de delegaţi şi susţinută de 100.000 de persoane, adoptă o rezoluţie care consfinţeşte unirea tuturor românilor din Transilvania şi Banat cu România. La 1 decembrie 1918 Vasile Goldiş citeşte rezoluţia Unirii: „Adunarea națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureș, Tisa și Dunăre.”

De ce 1918?

Există un singur moment favorabil, spunea H.R. Patapievici. Nu întotdeauna poţi face orice. Există un moment pentru toate, un timp pentru a te naşte şi altul pentru a muri, un timp pentru iubit şi un timp pentru ură. În fine, există un singur moment pentru a-ţi realiza destinul şi există o infinitate de a-l irosi.

Lucrurile nu se petrec diferit în viaţa naţiunilor. Momentele favorabile împlinirii anumitor idei naţionale sunt unice. 1918 a fost un moment privilegiat: o „fereastră” irepetabilă a istoriei. Patriotismul generaţiei Marii Uniri a constat în geniul de a fi sesizat momentul favorabil şi a-l folosi în profitul cauzei naţionale.

Ce ar trebui să fie Ziua de 1 Decembrie ?

Ziua în care înțelegem mai bine că evenimentele trecutului nostru sunt lecții de viață pe care nu ar trebui să le uităm vreodată.

Ziua în care ne amintim cu mândrie și recunoștință de cei care au făcut posibilă această mare sărbătoare a neamului românesc.

Ziua în care să lăsăm deoparte ceea ce ne dezbină, să privim mai mult la ce ne unește și să ne bucurăm alături de toți românii.

De ce ar trebui să iubim România?

Pentru că este casa și familia noastră, pentru că aici ne-am născut, am crescut, aici ne sunt rădăcinile și oamenii dragi nouă, aici ne dorim să fim și să ne împlinim visele.

La mulți ani, România!

Urmăriți și prezentatea pe Youtube – https://www.youtube.com/watch?v=TnFqZvWUs-E

Ziua armatei, Ziua regelui

Pe 25 octombrie este sărbătorită Ziua Armatei Române. 25 octombrie este și ziua de naştere a regelui Mihai. Care este legătura între cele două evenimente?

Pe 25 octombrie 1921 s-a născut regele Mihai (m. 5 decembrie 2017). În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, la 23 august 1944, după arestarea mareșalului Ion Antonescu, regele Mihai a hotărât întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste și alierea cu Națiunile Unite. La 25 octombrie 1944 s-a încheiat cu succes ofensiva pentru eliberarea părţii de nord-vest a României, ocupată de Ungaria ca urmare a Dictatului de la Viena din august 1940. Victoria finală a fost amânată deliberat de Marele Stat Major cu câteva zile, deoarece armata română dorea ca eliberarea acestui teritoriu românesc să fie un omagiu şi un semn de devotament adus regelui Mihai, pe 25 octombrie.

După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, Ziua Armatei Române a fost stabilită pentru 2 octombrie întrucât, în 1943, Stalin aprobase constituirea, pe teritoriul URSS, a Diviziei de voluntari „Tudor Vladimirescu”, socotită nucleul şi modelul de constituire al aşa-zisei „armate populare”. După retragerea trupelor sovietice din România, în 1958, prin Decretul 381 din 1 octombrie 1959, Ziua Forţelor Armate s-a stabilit pe 25 octombrie. Astfel, comuniștii au continuat să serbeze ziua regelui Mihai pe care ei îl alungaseră din țară.

Anatomia unui asasinat: Ştefan Foriş (III)

stefan forisSă ne întoarcem la scena destituirii lui Ştefan Foriş, aşa cum o povesteşte scenaristul şi executantul ei, Emil Bodnăraş, 6 ani mai târziu. Interlocutorul lui este Constantin Pârvulescu, devenit după 4 aprilie 1944, secretar general al partidului. „

Foriş era un om foarte precaut, el nu avea obiceiul să stea într-o casă conspirativ mai multe de 2-3-4 zile. Se muta imediat în altă casă şi avea la dispoziţia lui personală vreo 4 case, cea din Floreasca, pe Filantropia unde l-am găsit, şi încă vreo două. Era clar că Foriş trebuia luat dintr-una din casele lui. Noi nu aveam posibilitatea să-l aducem într-o casă de-a noastră că el nu venea, era secretarul general, trebuia să pătrundă la el cineva dintre noi, ori Rangheţ ori eu. Am stabilit casele în care se va găsi. În al doilea rând am constituit grupa care trebuia să ajute la lovitură, în frunte cu Filipescu, care era cel mai hotărât element. Eram Filipescu, Mutulescu, Rangheţ, în total 4. Toţi înarmaţi. Am pregătit mijloace pentru lichidarea nezgomotoasă: ciocane. Am pregătit maşina, pe Matei şoferul şi o maşină a lui Rangheţ cu Rabcea… Am hotărât că această acțiune trebuie dusă de mine…

Continuă citirea →