Arhive categorie: Istoria românilor

15 Ianuarie – Ziua Culturii Naționale, Ziua lui Mihai Eminescu

Pe 15 ianuarie 2022 se împlinesc 172 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu (1850 – 1889). Începând din 2011, pe 15 ianuarie, este sărbătorită și Ziua Culturii Naţionale. În 2010, Camera Deputaţilor a adoptat un proiect de lege prin care data naşterii lui Mihai Eminescu – 15 ianuarie – a devenit Ziua Culturii Naţionale.

Ziua Culturii Naţionale este marcată şi în alte ţări europene, cu acest prilej fiind omagiaţi oameni de cultură remarcabili, reprezentativi pentru fiecare stat în parte. În Spania, Ziua Culturii este marcată la data morţii scriitorului Miguel de Cervantes, iar în Portugalia, în ziua în care s-a născut poetul Luis de Camoes. Ziua de naştere a lui Mihai Eminescu a devenit Ziua Culturii Naţionale şi în Republica Moldova.

Mihai Eminescu, cea mai importantă voce poetică din literatura română, purtând în suflet țara întreagă, “de la Nistru pân-la Tisa” a lăsat posterității o impresionanță creație artistică. Toţi românii care l-au citit, de la cei mai mari cărturari până la oamenii de rând, au fost fascinaţi de versul şi de verbul său.

Criticul literar Tudor Vianu spunea că ”fără Eminescu am fi mai altfel şi mai săraci”, iar Constantin Noica afirma că Mihai Eminescu reprezintă “omul deplin al culturii româneşti”.

Titu Maiorescu, mentorul ”Junimii”, spunea despre marele poet: ”Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui și forma limbei naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veșmântului cugetării românești.”

Istoricul Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, îl consideră pe Eminescu “arhitectul spiritual al României moderne”.Eminescu, naţiunea şi cultura – ca valori ale identităţii românilor – ne-au construit destinul nostru de fiinţă colectivă. Destinul acesta nu a fost mereu ideal, nu a fost tot timpul liniar şi glorios, nu a fost un marş continuu ascendent, dar a fost calea noastră de înaintare prin istorie, cale pe care am ţinut-o deschisă şi funcţională până astăzi. Eminescu a sintetizat toate marile valori ale creaţiei spirituale româneşti. Pentru Eminescu, România întreagă exista şi trăia intens cu mult înainte de a fi fost oficial pusă pe hartă. În această Românie aveau loc şi Alexandru cel Bun, şi Vlad Ţepeş, şi Ştefan cel Mare (mai ales el, părintele Moldovei) şi Mihai Viteazul, şi Iaşii, şi Bucureştii, şi Oradea Mare, ca şi Mica Romă. Toate se pierdeau pentru el <în acest cuvânt mare, covârşitor şi foarte frumos, de Ţară Românească> (cum avea să spună mai apoi Nicolae Iorga). Eminescu nu a fost, însă, zeu, ci om, cu toate cele omeneşti, inclusiv cu defecte şi păcate. Deasupra tuturor slăbiciunilor sale s-a situat o imensă energie benefică, sublimată în sufletul acestui popor.

Mihail Sadoveanu scria, în lucrarea „Eminescu” (1936): „Să ne aducem pururi aminte de Mihai Eminescu, cel mai ales între toţi scriitorii acestui neam, apărut pe neaşteptate în literatura lâncedă şi convenţională a epocii, în viaţa lui scurtă a dus arta poeziei la înălţimi neîntrecute până astăzi, îmbogăţind ritmul, rima şi expresia artistică, a dat cuvintelor simple valori nouă şi armonii surprinzătoare, sentimentelor adâncime unică, viziunilor orizont nemărginit. Pe lângă acest progres al artei scrisului, Eminescu a îmbogăţit limba şi a legat poezia cultă de producţiile din veac ale cântăreţilor anonimi ai neamului. Acest monument măreţ al literaturii poporului nostru a fost clădit în mai puţin de douăzeci de ani în care se numără şi anii de suferinţă când poetul a fost copleşit de o boală necruţătoare, care la 1889 i-a întrerupt brusc cursul vieţii”.

“Îl iubesc pe Eminescu”, mărturisea părintele Nicolae Steinhardt. “Ziua de 15 ianuarie e pentru mine o zi sfântă. Nu uit, când sunt în București, să depun și eu o floare la statuia din fața Ateneului, operă a sculptorului D. Anghel. Și apoi Eminescu, prin fermitate și curăția caracterului, îmi e sprijin de nădejde în credința că poporului român îi e menit a se împărtăși în cultură și în viața spirituală de o soartă cu mult deasupra mediocrității, acea binecuvântată soartă în care au crezut Hașdeu, Pârvan, Blaga, Mircea Eliade și Constantin Noica. Cât de fericit sunt că mi-ați dat prilejul să-mi mărturisesc dragostea despre Eminescu și fenomenul românesc.”

George Călinescu îl aprecia pe Eminescu ca fiind “cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.

***

Articolul poate fi urmărit aici – https://www.youtube.com/watch?v=Zdlx4WwTuBg

Ziua Memoriei Victimelor Comunismului în România

Prin Legea nr. 198/2011, 21 decembrie a fost declarată Ziua Memoriei Victimelor Comunismului în România.

O societate nu trebuie să-și uite eroii! Este important să ținem în viață amintirea lor, a celor care, prin jertfa lor, au menținut speranța libertății. Să ne amintim cu respect și recunoștință de cei care au avut de suferit din cauza abuzurilor regimului totalitar și chiar au pierit în închisorile comuniste pentru ca noi, azi, să ne bucurăm de libertate! Dimensiunea crimelor comunismului poate fi mai bine înțeleasă de către tânăra generație dacă se materializează proiectele de construcţie a unor muzee dedicate memoriei victimelor comunismului, cum ar fi cel de la Râmnicu Sărat.

Ziua Minorităţilor Naţionale din România

Marcarea acestei zile în România este o dovadă a respectului și acceptării celuilalt – definit printr-o identitate etnică, religioasă, culturală și lingvistică distinctă – și o expresie a omagierii contribuției semnificative a minorităților naționale la definirea patrimoniului cultural și spiritual românesc.

În 18 decembrie 1992, Adunarea Generală a ONU a adoptat „Declarația cu privire la drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale, etnice, lingvistice și religioase”, primul document internațional care oferă o garanție a drepturilor minorităților. România, recunoscând importanța acestei Declarații, a decis în 1998 ca ziua de 18 decembrie să fie celebrată ca zi a minorităților naționale.

O societate funcționează acolo unde este înțelegere, armonie și respect al unuia față de celălalt. Respectând minoritățile, respectându-le tradițiile și cultura nu facem altceva decât să ne respectăm și pe noi înșine.

Speranța

Cu ce ne-am ales de pe urma revoluției din 1989? Ce am dorit și ce am câștigat?

Revoluția din 1989 a adus speranță în sufletele multor români. Speranța era legată de o viață mai bună, de libertate, drepturi, democrație, regăsirea demnității și a încrederii. A fost o încercare de redobândire a vieții noastre acaparate de regimul comunist. Au fost atunci dovezi de curaj și chiar eroism pe care le întâlnim rar în istorie. A fost momentul în care speranța a învins teama de represiune.

Treptat, speranța a devenit tot mai palidă. Mulți dintre cei care s-au perindat la putere au înșelat așteptările celor care i-au ales. Problemele economice și sociale, corupția și incompetența au erodat încrederea oamenilor în valorile pentru care s-au sacrificat mulți români. Chiar și în aceste condiții noi trebuie să luptăm în continuare pentru ca niciodată oamenii să nu mai iasă în stradă și să moară pentru libertatea lor.

1 decembrie

1 decembrie 1918. O zi în care să fim mândri pentru cum am fost! Ziua în care la Alba Iulia a fost împlinit un ideal: Unirea tuturor românilor!

1 decembrie 2021. Care este idealul lumii noastre?

Ziua Bucovinei

28 noiembrie este o zi importantă pentru toți românii. La 28 noiembrie 1918 Congresul General al Bucovinei a adoptat la Cernăuți moțiunea privind Unirea necondiționată a Bucovinei cu România. Acesta este al doilea mare moment din procesul de întregire națională a statului român, după ce, la 27 martie 1918, Basarabia se unise cu România. Astăzi se împlinesc, așadar, 103 ani de la Unirea Bucovinei cu România.

81 de ani de la Dictatul de la Viena

Astăzi se împlinesc 81 de ani de la Dictatul de la Viena (30 august 1940), prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate (43.492 km²) din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei.

Tristul eveniment, la care oamenii politici români ai vremii au asistat neputincioși – ministrul de externe, Mihail Manoilescu, slab de înger și nevolnic, a leșinat când a văzut harta cu pierderile teritoriale – a pus în evidență nu numai poziția geopolitică precară a țării noastre în 1940, dar și consecințele nefaste ale acțiunilor antidemocratice ale regelui Carol II, ale legionarilor, dar și ale unei importante părți ale elitei culturale și politice românești, care au slăbit capacitatea de rezistență a României la agresiunile externe. Într-o situație gravă pentru țară, clasa politică și-a dovedit încă o dată lașitatea și neputința de a apăra ceea ce patrioții din 1918 au realizat cu mari sacrificii.

Ce (mai) înseamnă 9 Mai?

Din momentul aderării României la Uniunea Europeană, asupra zilei de 9 Mai apasă o greutate foarte mare. Două evenimente importante își dispută întâietatea simbolică: Ziua Independenţei României și Ziua Europei. În ultimii ani am constat că, pe măsură ce s-au intensificat manifestările publice care au căutat să imprime în conştiinţa publicului data de 9 Mai ca zi a Europei, s-au estompat acțiunile care să ilustreze semnificația națională a acestei zile. Acest fapt arată că accentul este pus pe apartenența europeană a României și mai puțin pe identitatea sa istorică.

Este important de precizat că Europa e constituită din identităţi naţionale istorice şi nu din uniformizări şi globalisme birocratice. În formarea sentimentului de identitate națională un rol important îl are cunoașterea istoriei. Să ne amintim deci că azi se împlinesc 144 de ani de când, în 1877, Mihail Kogălniceanu (ministrul de externe) spunea în fața deputaților țării că legăturile cu puterea suzerană fiind rupte „suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”, iar guvernul „va face tot ce va fi cu putinţă ca starea noastră de stat independent să fie recunoscută de Europa”. La închiderea şedinţei solemne, Adunarea a votat moţiunea prin care „ia act că resbelul între România şi Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială”. Tot în aceeaşi zi, de 9 Mai, Senatul a votat, tot în unanimitate, o moţiune asemănătoare. Respect și recunoștință înaintașilor noștri, care ne-au lăsat moștenire România independentă!

Ce ar trebui să fie Ziua de 1 Decembrie ?

Astăzi este Ziua Naţională a României! Sărbătorim 102 ani de la Marea Unire din 1918, când Basarabia, Bucovina, Banatul și Transilvania s-au unit cu România.

ce semnifica 1 decembrie

Cum s-a înfăptuit Marea Unire?

Primul pas în înfăptuirea Marii Uniri este făcut la 27 martie/9 aprilie 1918, când Sfatul Țării de la Chişinău decide cu majoritate de voturi unirea cu România a Basarabiei.

La 15/28 noiembrie 1918 Congresul general al Bucovinei hotărăște unirea necondiționată a Bucovinei cu Regatul României.

În zilele când românii din Bucovina rostesc hotărârea de Unire cu România, în Transilvania se pregăteşte ultimul act al Marii Uniri. Adunarea Naţională de la Alba Iulia, constituită din 1228 de delegaţi şi susţinută de 100.000 de persoane, adoptă o rezoluţie care consfinţeşte unirea tuturor românilor din Transilvania şi Banat cu România. La 1 decembrie 1918 Vasile Goldiş citeşte rezoluţia Unirii: „Adunarea națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureș, Tisa și Dunăre.”

De ce 1918?

Există un singur moment favorabil, spunea H.R. Patapievici. Nu întotdeauna poţi face orice. Există un moment pentru toate, un timp pentru a te naşte şi altul pentru a muri, un timp pentru iubit şi un timp pentru ură. În fine, există un singur moment pentru a-ţi realiza destinul şi există o infinitate de a-l irosi.

Lucrurile nu se petrec diferit în viaţa naţiunilor. Momentele favorabile împlinirii anumitor idei naţionale sunt unice. 1918 a fost un moment privilegiat: o „fereastră” irepetabilă a istoriei. Patriotismul generaţiei Marii Uniri a constat în geniul de a fi sesizat momentul favorabil şi a-l folosi în profitul cauzei naţionale.

Ce ar trebui să fie Ziua de 1 Decembrie ?

Ziua în care înțelegem mai bine că evenimentele trecutului nostru sunt lecții de viață pe care nu ar trebui să le uităm vreodată.

Ziua în care ne amintim cu mândrie și recunoștință de cei care au făcut posibilă această mare sărbătoare a neamului românesc.

Ziua în care să lăsăm deoparte ceea ce ne dezbină, să privim mai mult la ce ne unește și să ne bucurăm alături de toți românii.

De ce ar trebui să iubim România?

Pentru că este casa și familia noastră, pentru că aici ne-am născut, am crescut, aici ne sunt rădăcinile și oamenii dragi nouă, aici ne dorim să fim și să ne împlinim visele.

La mulți ani, România!

Urmăriți și prezentatea pe Youtube – https://www.youtube.com/watch?v=TnFqZvWUs-E

Ziua armatei, Ziua regelui

Pe 25 octombrie este sărbătorită Ziua Armatei Române. 25 octombrie este și ziua de naştere a regelui Mihai. Care este legătura între cele două evenimente?

Pe 25 octombrie 1921 s-a născut regele Mihai (m. 5 decembrie 2017). În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, la 23 august 1944, după arestarea mareșalului Ion Antonescu, regele Mihai a hotărât întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste și alierea cu Națiunile Unite. La 25 octombrie 1944 s-a încheiat cu succes ofensiva pentru eliberarea părţii de nord-vest a României, ocupată de Ungaria ca urmare a Dictatului de la Viena din august 1940. Victoria finală a fost amânată deliberat de Marele Stat Major cu câteva zile, deoarece armata română dorea ca eliberarea acestui teritoriu românesc să fie un omagiu şi un semn de devotament adus regelui Mihai, pe 25 octombrie.

După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, Ziua Armatei Române a fost stabilită pentru 2 octombrie întrucât, în 1943, Stalin aprobase constituirea, pe teritoriul URSS, a Diviziei de voluntari „Tudor Vladimirescu”, socotită nucleul şi modelul de constituire al aşa-zisei „armate populare”. După retragerea trupelor sovietice din România, în 1958, prin Decretul 381 din 1 octombrie 1959, Ziua Forţelor Armate s-a stabilit pe 25 octombrie. Astfel, comuniștii au continuat să serbeze ziua regelui Mihai pe care ei îl alungaseră din țară.

Anatomia unui asasinat: Ştefan Foriş (III)

stefan forisSă ne întoarcem la scena destituirii lui Ştefan Foriş, aşa cum o povesteşte scenaristul şi executantul ei, Emil Bodnăraş, 6 ani mai târziu. Interlocutorul lui este Constantin Pârvulescu, devenit după 4 aprilie 1944, secretar general al partidului. „

Foriş era un om foarte precaut, el nu avea obiceiul să stea într-o casă conspirativ mai multe de 2-3-4 zile. Se muta imediat în altă casă şi avea la dispoziţia lui personală vreo 4 case, cea din Floreasca, pe Filantropia unde l-am găsit, şi încă vreo două. Era clar că Foriş trebuia luat dintr-una din casele lui. Noi nu aveam posibilitatea să-l aducem într-o casă de-a noastră că el nu venea, era secretarul general, trebuia să pătrundă la el cineva dintre noi, ori Rangheţ ori eu. Am stabilit casele în care se va găsi. În al doilea rând am constituit grupa care trebuia să ajute la lovitură, în frunte cu Filipescu, care era cel mai hotărât element. Eram Filipescu, Mutulescu, Rangheţ, în total 4. Toţi înarmaţi. Am pregătit mijloace pentru lichidarea nezgomotoasă: ciocane. Am pregătit maşina, pe Matei şoferul şi o maşină a lui Rangheţ cu Rabcea… Am hotărât că această acțiune trebuie dusă de mine…

Continuă citirea →

Anatomia unui asasinat: Ştefan Foriş (II)

stefan forisPlanul operaţiei a fost conceput în lagărul de la Tg Jiu. Bodnăraş l-a vizitat de mai multe ori pe Dej la Caransebeş şi Tg. Jiu, în perioada 1943-1944, pentru perfectarea detaliilor. Chiar dacă nu au colaborat, pe undeva interesele celor două grupuri au coincis mai târziu. Dovada, în 1946, moscoviţii au fost de acord cu lichidarea lui Foriş. Pauker nu a întreprins ceva pentru a schimba decizia lui Dej. A înţeles avantajele ralierii pe poziţiile lui Dej? În fond un lider consacrat pierdea puterea. Nu putea fi decât în avantajul altor pretendenţi. Iar dacă lucrurile ieşeau prost, Dej s-ar fi făcut vinovat.

Ana Pauker (ajunsă la Bucureşti, pe aeroportul Băneasa, la 16 septembrie 1944), nu dorea să înfrunte conflicte, polemici, să întâmpine rezistenţe în plus. Un şef legitim, numit de Komitern în urmă cu 4 ani, era un obstacol mai mare decât un lider recent nenumit de Komintern având un statut de interimar. Înlăturarea unui şef comunist era privilegiul exclusiv al lui Stalin. Dacă i-a prezentat cineva dosarul PCR-Foriş, nu putea fi decât Ana Pauker prin intermediul lui Dimitrov. În acest scenariu, Foriş trebuia să dispară pentru a face loc altora. Locul lui Foriş, Ana Pauker îl disputa cu alt pretendent, cu Dej. Poate că ar fi preferat ca adversar pe Foriş, pe care îl cunoştea. Ultima lor  întâlnire avusese loc în 1939, pe când se afla la închisoarea din Râmnicu Sărat, când Ana Pauker a fost vizitată de Foriş. Foriş nu se afla în cladestinitate, trăia legal, sub acoperirea de ziarist. I-a dus informaţii, diferite lucruri utile, mesaje. Era însoţit de Tatiana, soţia lui din acea perioadă. Scopul nedeclarat al vizitei era de a-i sonda atitudinea în legătură cu condamnarea şi executarea la Moscova a soțului ei Marcel Pauker (august 1938).

Continuă citirea →

Anatomia unui asasinat: Ştefan Foriş (I)

stefan forisŞtefan Foriş era la 4 aprilie 1944 secretar general al PCR. Undeva la ora 14,00, bombardiere americane B52 venite din Libia şi Egipt acoperă cerul Bucureştilor. Bombar­damentul distruge în câteva minute cartierul Gării de Nord, Calea Griviţei şi împrejurimile. Pe seară, când armata şi civilii încep să adune morții, să repare pagubele, Foriş este vizitat de Emil Bodnăraş într-o locuinţă conspirativă la intersecţia dintre strada Monetăriei şi bd. Filantropia, la graniţa zonei devastate de bombe.

Cu numai câteva zile înainte, la 30 martie, cei doi se văzuseră într-o ședință. Cu aceea ocazie, Foriş îi ceruse să îi facă o vizită. Siguranţa, care ştia destul de bine ce se întâmplă în interiorul PCR, nu ştia care este poziţia lui Ştefan Foriş în partid şi unde se află el. Faptul că era în libertate în vreme ce aproape toţi colaboratorii lui fuseseră capturaţi şi se aflau în închisori a alimentat puternic zvonurile că Foriş ar fi omul Siguranţei. Era sau nu era? Vizita lui Bodnăraş avea o strânsă legătură cu această dilemă. Misiunea lui Bodnăraş era să îl demită, iar dacă opune rezistenţă să îl lichideze.

Bodnăraş apăruse ca de nicăieri şi de puţină vreme în mica lume de la vârful PCR. Nu activase în clandestinitate până la arestare. Nu deţinuse funcţii politice, nu avea legături cu cadrele, cu aparatul. Nici nu era membru PCR. O figură periferică, un necunoscut. Ceea ce îi dădea forţă. Nimeni nu ştia cum să îl judece, nimeni dintre cadrele de la vârful PCR, aflate în libertate în 1943-44, nu îi fusese apropiat. Despre el se ştiau foarte puţine lucruri, într-o lume unde memoria era extrem de încărcată. EB juca rolul misterios de mesager al Moscovei. Se ştia că fusese ofiţer de carieră, condamnat la zece ani de închisoare ca spion sovietic Acum, apărut în cercul din jurul lui Foriş, părea să aibă misiuni importante şi secrete. Personajul iubea secretul, umbra, conspiraţia. În acest mediu al subteranei, al complotului, al intrigii, Bodnăraş era ca acasă. Îşi luase de altfel ca pseudonim, nomme de guere, „Felix”. Împrumutase numele de la Felix Djerjinski, fondatorul Cekăi, poliţia politică bolşevică, Petrograd, 1918.

Deşi se văzuseră abia cu cinci zile în urmă, pe 30 martie, Foriş a ţinut să îl convoace din nou. Motivul? O farsă, o diversiune, o intoxicare făcută de Bodnăraş. Foriş căzuse în cursă. Aflase că un curier important din URSS venise la Bucureşti cu un mesaj şi urma să-l întâlnească la 3 aprilie pe Bodnăraş. Foriş ştia bine că Bodnăraş este agent GRU, cetăţean sovietic. Se putea gândi că Moscova a trimis un mesager cu ordine la Bodnăraş, omul de încredere al GRU. Între 1941 şi 1944, legătura PCR cu Kremlinul fusese întreruptă. Ea se pierduse în mai 1941. Începuse apoi războiul și legătura nu a putut fi reluată. În 1943, Internaţionala Comunistă a fost dizolvată. PCR nu a rămas mai puțin subordonat Moscovei și chiar aceloraşi persoane care se ocupaseră și înainte de PCR: Gheorghi Dimitrov, Kolarov, Manuilski, Boris Stepanov.

Bodnăraș a ieşit la 8 noiembrie 1942 din închisoarea Caransebeș. Avea reputația că reușise să restabilească legătura cu Moscova. Era o legendă fabricată chiar de el. Prezenţa curierului misterios, ajuns la București nu se ştie cum, părea să confirme acest lucru. Foriș era curios să afle care sunt directivele venite de la Kremlin, mai ales că de 4 ani contactele erau întrerupte, era primul curier venit de la Moscova în tot acest timp.

Continuă citirea →

Din istoria alimentară a românilor

familie la masa„Priviţi un cartof, o roşie sau un ştiulete de porumb şi veţi putea medita la relativitatea timpului în istorie. M-aţi putea întreba ce legătură au ele cu istoria românilor. În acest caz, voi fi nevoit să vă aduc aminte că Decebal nu a mâncat niciodată mămăligă, iar Ştefan cel Mare nu ştia ce-s acelea tomatele. Mulţi dintre eroii istoriei noastre, dacă prin absurd ar intra într-un supermarket de azi, s-ar simţi ca pe o planetă străină. Vă propun, aşadar, aici să recapitulăm câteva repere din istoria alimentară a poporului român.

Despre strămoşii noştri daci ştim cu siguranţă, măcar din dicţionare, că mâncau varză şi brânză – precum, desigur, şi alte alimente probabil foarte ecologice. De asemenea, strămoşii latini mâncau ceapă, măsline şi tratau cu mare respect usturoiul. Dar nici dacii şi nici romanii nu mâncau porumb, nici cartofi şi nici vinete – din simplul motiv că aceste legume şi multe altele nu creșteau atunci în Europa. A trebuit ca Magellan şi Columb să ajungă în America pentru ca masa europenilor să devină ceva mai bogată.

Continuă citirea →

Autonomii locale și instituții centrale în spațiul românesc (sec. IX-XVIII) Sinteză pentru bacalaureat

formatiuni politice romanesti sec. IX-XIIIAutonomii locale și instituții centrale în spațiul românesc (sec. IX-XVIII)

 Întemeierea statelor medievale românești

 Statele medievale românești au apărut în perioada secolelor XIII-XIV.

Cauze:

  • Invaziile popoarelor migratoare care s-au succedat pe teritoriul țării noastre
  • Tendințele expansioniste ale regalității maghiare și ale Imperiului Bizantin
  • Presiunea Hoardei de Aur care a limitat influența maghiară în spațiul est-carpatic
  • Existența formațiunilor prestatale românești

Continuă citirea →