Arhive lunare: ianuarie 2022

Copilăria lui Ion Luca Caragiale

Într-o seară de iarnă, sosind de la Berlin, Caragiale îşi făcu intrarea în casa lui Vlahuţă, cu o privire visătoare şi spuse cu neobişnuite inflexiuni duioase în voce: „Parcă văd… Seara. Frig. Ninge, viscoleşte. La Ploieşti. Acum cincizeci şi atâţia de ani… O femeie săracă, într-o odaie fără foc, se chinuieşte, nemişcată, pe o saltea de paie… Vântul vâjâie afară, nenorocita femeie se zvârcoleşte înăuntru de dureri groaznice… Şi toată noaptea o duce aşa… De-abia către ziuă se uşurează. Naşte un copil fără noroc… Ei bine, copilul ăla sunt eu.” Cei de faţă fură surprinşi, dar oaspetele se grăbi să împrăştie, cu o glumă, după obicei, norul de înduioşare ce-l adusese cu sine.

Poate că tocmai tristeţea ce-l copleşise pe Caragiale în acea seară de iarnă dă tabloului o estompă sumbră, pe care n-a avut-o în realitate. Tatăl său, grămăticul mănăstirii Mărgineni, nu mai era în 1852 un om aşa de lipsit, încât femeia lui să îndure chinurile facerii într-o odaie fără foc. Postul modest pe care-l deţinea nu-l ridicase totuşi în rândurile celor înstăriţi, aşa că, atunci când va afirma despre sine că e copil de oameni săraci, Caragiale nu va mai exagera ca în evocarea condiţiilor naşterii sale.

Viscolea, ca în miez de iarnă grea, când s-a născut viitorul dramaturg, în noaptea de 29 spre 30 ianuarie stil vechi. Evenimentul s-a produs nu la Ploieşti, ci la Haimanale, aşezare din apropierea mănăstirii Mărgineni. După referințele localnicilor, casa lui Luca Caragiale se afla, pare-se, la capătul unui dâmb, paralel cu zidul ca de cetate al mănăstirii. Aşezarea de oameni nevoiaşi, pripăşiti prin partea locului — de unde şi numele peiorativ de Haimanale — a purtat mai târziu numele de Vornicul Măgureanu, care n-a reuşit să-l facă uitat pe cel initial. Începând din 1952, satul a primit numele celui mai vestit dintre cetățenii săi. Comuna Ion Luca Caragiale, la 25 kilometri de Ploieşti şi cam tot atâția de Târgovişte, e astăzi o aşezare înfloritoare, cu gară. Cum se vede, e un centru de o anume importantă, care şi-a lărgit locul, prin defrişări în marile păduri de fagi. Pe sub crengile bătrânilor copaci de altă dată şi-a purtat Luca sin Ştefan primul născut, în ziua de 7 februarie 1852, naşă fiind Maria, cea venită cu patruzeci de ani înainte, în alaiul lui Caragea-vodă, de la Constantinopol.

Peste numai două luni, pe Ia mijlocul lui aprilie, Luca Caragiali fu nevoit să plece, probabil în interes de serviciu, la Bucureşti, unde rămase până în mai. Scrisorile Ecaterinei — „Cati” — sunt ale unei soții iubitoare care ghiceşte necazurile sotului, chiar dacă acesta i le ascunde. Soții îşi fac reproşuri de dragoste, puțin exagerate după patru ani de conviețuire şi Ia vârsta lor. Probabil că nu erau deprinşi să stea despărtiți atâta vreme. Cati, ca orice gospodină de la ţară, a pus în primăvară cloşti şi-şi încunoştiinţează bărbatul că are doisprezece pui de curcă, răţuşte şi pui de găină. În casă nu domnea însă întotdeauna belşugul — sunt zile când la bucătărie nu e foc şi „n-au avut nimeni ce mânca”. Cincisprezece cornuri trimise de la Bucureşti prin Ion Vizitiu fac bucuria femeii şi a copilului — „a păpat şi scumpul nostru Iancu”. Iancu nu avea decât vreo trei luni, dar mama îl asociază formulelor de politeţe şi afectuoase adresate tatălui şi rudelor din Capitală — „Iancuţu, copilaşul nostru cel scump sărută mâna tătuţului şi la toţi şi toate rudele, el să află sănătos, voinic, împreună cu mama lui „.

Copilul era într-adevăr voinic, căci pe la patru luni mama îl şi purta în picioare, ceea ce-l alarmează pe Luca, de unde asigurarea imediată. „Pentru Iancuţu nostru drag nu te-ngrija, că eu nu-I port mult în picioare, numai câte puţin, şi îl ţin bine, nici nu-l port mereu”. E un copil „blagoslovit”„bunătatea lui este nespusă. Acuma s-a dedat în apă, nu i se aude guriţa până îl scald, apoi râde de tot, vesel, vesel, din somn când se deşteaptă cu râs şi cu gângâituri”.

Până la împlinirea vârstei de şcoală, Ion Luca a crescut în libertatea neîngrădită a copiilor de la ţară. Sănătos şi deosebit de vioi, bătea coclaurile, dar ştia să guste şi deliciile serilor calme, cu basme spuse de vreun moşneag sau vreo bătrână din Haimanale.

„Sălbaticul”, ajuns la vârsta fatală de şapte ani, a încetat de mai face parte dintre „haimanale”, fiindcă a fost luat dintre consătenii Iui şi dus la Ploieşti, ca să fie dat la şcoală. Se pare că întreaga familie s-a mutat acum la oraş, Luca Caragiali părăsind slujba de secretar mănăstiresc şi de trepăduş în subordinele unui avocat. Deveni el însuşi avocat, profesie pentru care avea desigur experienţă şi pentru care nici nu se cereau pe atunci studii speciale.

Proaspătul avocat Caragiali, descins în Ploieşti, şi-a încredinţat băiatul dascălului Haralambie de la biserica Sfântul Gheorghe, în curtea căreia Ion Luca şi-a făcut „instrucţiunea cu slovă popească”, chirilicele fiind încă pentru câţiva ani alfabet oficial. Ștrengarii cumpărau de la dascăl dreptul de a trage clopotele de Paşti, cu câte doi gologani de trei parale şi ouă roşii. De jos, în timp ce ciocănea cu măiestrie toaca de fier, dascălul admonesta clopotarii, prea zeloşi din amuzament, cu strigătul : „Mai încet, mă! că mi le dogiţi şi, foarte… laic, îi înjura de „feştila moaşii”. „Venerabilul” popa Marinache, cu barbă mândră de borangic alb, era tot atât de slobod la gură.

Pe la marile sărbători, copiii mai încurcau câteodată lucrurile, cum i s-a întâmplat unui nepot de arnăut domnesc, care, în Ioc de sfeşnicele fără valoare ale bunicii, a dus acasă sfeşnicele de argint masiv ale ctitorului bisericii. Incidentul a fost rezolvat de dascălul Haralambie cu o «feştilă şi două palme» aplicate bietului băiat, care a justificat confuzia prin aceea că ambele perechi de sfeşnice erau împodobite cu zambile pembe… Micii şcolari priveau cu jind belşugul de bunătăti ce se revărsa spre folosul celor doi slujitori ai bisericii, cam prea ahtiati după bunurile acestei lumi — cozonaci şi plăcinte de drob, căpăţâni de miel pe orez, cu caimac de iaurt, ouă roşii şi pască adunate din mahala în mari basmale cadrilate. Din prea multă neînfrinare, dascălului Haralambie „i s-a stins şi lui feştila chiar într-o săptămână luminată…”

Familia lui Luca Caragiali se instalase, cu chirie, în casa lui hagi Ilie lumânărarul, de la aceeaşi biserică Sfântul Gheorghe. Era o casă solidă, cu ziduri atât de groase, că în firida ferestrelor puteau fi depozitate şase borcane mari de murături. Nouă trepte urcau spre pridvorul susjinut de stâlpi greoi de stejar. Din pridvor, pătrundeai într-o sală largă, cu două odăi în stânga şi două în dreapta. Sobele „de o dignitate magistrală” erau văruite în alb. În odaia lor, paturile copiilor, al lui Iancu şi al lui Lenci — cu trei ani mai mică decât fratele ei — erau aşezate „cu fața spre lumina vetrei şi cu căpătâiul sub icoane…” Casa, cu acoperiş țuguiat de şindrilă, aşternut spre nord cu un covor de muşchi verde şi moale, era înconjurată de o curte imensă, cu pomi fructiferi şi bălării ce răspândeau arome tari.

Descriind peste patruzeci de ani grădina copilăriei, scriitorul va da una din puținele lui pagini de sensibilitate la farmecul naturii:

“Iată şi liliecii… Au înflorit a doua oară — semn de toamnă lungă… Îmi trimit de departe mirosul lor onest. Să ne apropiem binişor şi să intrăm în grădina care parcă n-are fund. Grădina asta — s-o vezi noaptea pe lună I Atunci să-i mănânci discret prunele brumării. Iată ce frumuseţe de prune. Dar gutuile… Și perele astea de iarnă… Astea se mănâncă tocma-n postul Paştelui. Și viţa, uite ce încărcată e! Uitaţi-vă departe, până-n ulucile cari d-abia se zăresc colo jos. Toată câmpia aceasta plină de bălării uriaşe e curtea caselor. Nu simţiţi cum miroase a bălărie răscoaptă de soare?”

Pentru hoinarul spaţiilor largi de la Haimanale, curtea aceasta era un paradis, cu prelungire în grădinile vecine, peste gardurile uşor de sărit. Cum să rezişti ispitei de a explora şi porţiunea de rai de dincolo de gard, unde te poti înfrupta cu vestitele vişine turceşti, chiar dacă boabele negre şi dulci sunt păzite de stăpânul grădinii, un arhanghel Mihail înarmat, în loc de spadă de foc, cu un bici Iung, care te arde mai rău când te-ajunge din urmă aburcat pe gardul pe care-l sari înapoi, spre propria ta curte?

Deşi i-a crescut sub o straşnică supraveghere, scriitorul n-a ascuns copiilor lui năzbâtiile propriei sale copilării. „Spunea — relatează Ecaterina Logadi — că în copilărie fusese un băiat neastâmpărat, spaima mahalalei. Mama lui primea dese plângeri pentru merele furate din pomul vecinului, bătăi cu copiii şi multe ale năzdrăvănii, pe care noi, în copilăria noastră, nu le-am cunoscut.” Poate că părintele voia, în sens autocritic, să dea copiilor lui o pildă de cum trebuie să se poarte… Odată, Iancu a confecționat un zmeu imens, din opt coli, cu zbârniitul căruia a interzis o noapte întreagă somnul mahalalei. Când venea la Ploieşti unchiul Iorgu, cu trupa, nepotul era nelipsit de la reprezentații. Apoi, pe stradă, făcea pe actorul, maimuțărind cu haz trecătorii ce i se păreau caraghioşi.

După un an de patriarhală tutelă şcolărească a dascălului Haralambie, cel cu feştila, şi a popii Marinache, elevul Caragiali Luca Ion a trecut la Şcoala domnească nr. 1 din Ploieşti, unde catalogul clasei a doua îl înregistrează în anul şcolar 1860-1861.

La opt ani, aşa cum îl vedem într-o fotografie, era un băietaş cam slăbuț, ţigănos, cu bolta craniană mare, frunte înaltă și privire inteligentă, mai mult meditativă decât ştrengărească. Tuns mărunt, e îmbrăcat ingrijit, în haină de uniformă, cu vestă şi flanelă închisă la gât sub gulerul alb aI cămăşii. Cu slova învățată la Sfântul Gheorghe, putea acum să se instruiască ceva mai temeinic, după o programă ce cuprindea obiectele : religia (catehismul moral), geografia Principatelor, aritmetică, citirea şi caligrafia. Caligrafia, mai ales, a luat-o în serios. Manuscrisele şi scrisorile dramaturgului vor fi modele de scriere frumoasă.

Dar nici la celelalte obiecte nu s-a lăsat mai prejos; la sfârşitul anului a primit premiul al treilea, cu cunună. Fiu al unui om fără trecere deosebită, va fi fost chiar primul, dându-se însă întâietate altora, din motive… extraşcolare, ca în schițele lui de mai târziu. Bănuială cu atât mai întemeiată, dacă ținem seama de fumurile învățătorului Zaharia Antinescu, membru corespondinte, onorar, „bene-merito” şi… ețetera al atâtor asociatii, societăți şi ordine, că transcrierea titlurilor de pe cartea lui de vizită ne-ar lua o pagină întreagă. Din fericire, Ion Luca nu s-a aflat sub autoritatea acestui vânător de demnităti onorifice decât un an. Elevul şi-a amintit mania fostului dascăl, când a inşirat titlurile lui conu Trahanache. Dascălul nu şi-a uitat nici el elevul, trimițându-i, în 1901, o felicitare pe spațioasa-i carte de vizită, umplută pe-o față cu faimoasele lui demnităti.

În clasa a III-a (1861-1862), Ion Luca a trecut sub patronajul lui Bazil Drăgoşescu. Nici pe acesta nu l-a uitat, dar în altfel. Bazil Drăgoşescu nu era lipsit de cultură — ştia latineşte şi a scris un manual de istoria românilor, — dar mai puțin cărturar decât colegul său de la clasa a doua. Totuşi, în cei treizeci de ani cât a funcționat la Ploieşti, el a fost institutorul cel mai iubit şi respectat de elevii săi. Caragiali Luca Ion îi va păstra recunoştintă toată viața : „Să-i dea Dumnezeu odihnă bună bravului nostru dascăl, neuitatului meu domnul Basile Drăgoşescu! În trei ani m-a-nvăţat, cu litere străbune, româneasca toată câtă o ştiu până-n ziua de azi, că mai mult, după el nici n-am mai avut unde-nvăţa; şi tare bine-mi prinde acum!” Dascălul avea talent la predare, dar nu evita nici mânuirea nuieluşei, instrument inevitabil în pedagogia vremii. Nuieluşa aceea a fost o adevărată baghetă magică, în deprinderea definitivă a regulilor ortografice. Cum s-o vorbeşti de rău?

Nu trei ani, câţi spune Caragiale, înşelat de memorie, l-a avut dascăl pe Bazil Drăgoşescu, ci numai un an, în clasa a III-a. În clasa a IV-a (1862-1863), a învăţat cu directorul şcolii, Mihail Georgescu. Dacă în clasa precedentă, din 85 de elevi ieşise primul, împărţind cinstea de premiant cu un coleg, amândoi dăruiţi cu câte o Caligralie, un Desen linear şi o Istorie a românilor, în ultimele clase primare – fiindcă se pare că a urmat şi clasa a V-a, cu cursuri speciale de franceză, germană şi elină — s-a clasificat mai slab, nu însă sub limita menţiunilor şi a darurilor în cărţi. La sfârşitul anului şcolar 1863-1864, fostul elev al Şcolii domneşti nr. 1 cerea atestatul de absolvire a cursului elementar.

***

Sursa – Ion Roman, Caragiale, Editura Tineretului, București, 1964

28 ianuarie 814 – Moartea sosește la cel mai mare împărat al Europei

Limba lui era germana, capitala o avea la Aachen, iar germanii îlconsideră primul împărat german, precum și cel mai mare dintre aceștia. Francezii îl consideră francez, arătând că el a fost rege al francilor, iar capitalei lui îi spun Aix-la-Chapelle, ca referință la frumoasa capelă octogonală pe care a construit-o acolo. Și ei îl consideră primul lor împărat și, probabil, cel mai mare.

Carol cel Mare, cunoscut și sub numele lui francez, Charlemagne, a fost un suveran care a cucerit vaste teritorii pentru a clădi un imperiu ce cuprindea teritoriile de astăzi ale Franței, Belgiei și Olandei, practic întreaga Germanie și Austrie, jumătate din Italia, o parte din Ungaria și câteva provincii din nord-estul Spaniei. A întemeiat dinastia carolingiană, care a domnit neîntrerupt până în anul 987, iar în câteva limbi slave (precum și în turcă), cuvântul „rege” derivă din versiunea germană a numelui său (Karl), de exemplu král în cehă și król în polonă. În felul acesta, împărtășește o distincție cu Iulius Caesar, al cărui nume s-a aflat la originea cuvintelor Kaiser din germană și țar din rusă.

Carol cel Mare a murit în această zi, în urmă cu aproape o mie două sute de ani, probabil de gripă. Mormântul lui se află în capela catedralei din Aachen. El poartă inscripția: „Sub hoc conditorio situm est corpus Karoli Magni et orthodoxi imperatoris, qui regnum francorum nobiliter apliavit, et per annos XLVII felicites rexit.” (Sub această piatră funerară odihnește trupul lui Carol, mare și ortodox împărat, care a condus regatul francilor cu măreție vreme de patruzeci și șapte de ani.)

Cu toate că a fost un sprijinitor loial al Bisericii și a ajutat la răspândirea credinței, Carol cel Mare a fost canonizat abia în 1165, deoarece, după cum a afirmat istoricul Norman Davies, „procesul a fost împiedicat timp de trei sute cincizeci și unu de ani de relatările conform cărora cuceririle sale sexuale au fost la fel de extinse ca și cele teritoriale”. Din păcate pentru Carol cel Mare, acesta n-a devenit niciodată un sfânt în toată puterea cuvântului, din cauza faptului că a fost canonizat de către Pascal al III-lea, un antipapă numit de Frederic I Barbarossa, împărat al Sfântului Imperiu Roman, ca o replică la papii legitimi ai Bisericii Catolice de la Roma.

*****

sursa: William B. Marsh, Bruce R. Carrick, 365 de zile care au marcat istoria omenirii, trad. Constantin Dumitru-Palcus, Ed. Litera, 2012

O expresie nefericită și stupidă: „Mica Unire”

Astăzi se împlinesc 163 de ani de la Unirea Principatelor Române, prilej de recunoștință pentru patrioții de la 1859 care au acționat cu inteligență politică pentru înfăptuirea unuia din cele mai mărețe acte din istoria României.

Din păcate, în spațiul public se folosește de câtva timp, cu încăpățânare, din ignoranță sau din inerție, o expresie nefericită și stupidă referitoare la Unirea Principatelor Române: „Mica Unire”. Acest clișeu jurnalistic s-a răspândit surprinzător de repede, reușind trista performanță de a se imprima în mintea oamenilor. “Cele mai mari erori în domeniul istoriei se fac din ignoranță” – avertiza Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române – “dar se perpetuează, cel mai adesea, din interes.”

De ce este cel puțin inoportună sintagma „Mica Unire”? Pentru că Unirea Principatelor Române nu poate fi mică! Așa cum spunea Lucian Boia, 1859 este unirea esențială, nici mare, nici mică, este UNIREA pur și simplu. Dacă nu ar fi fost România creată la 1859, prin alăturarea Moldovei și Țării Românești, nu am fi avut nici Dobrogea, la 1878 și nici Transilvania, Basarabia și Bucovina la 1918. Așa-zisa „Mica Unire” este unirea esențială, fără de care celelalte uniri nu ar fi fost posibile.

Istoricul Marius Diaconescu afirmă că: “Ar trebui să renunțăm la sintagma ”Mica Unire”. Așa cum a fost o unire mare în 1918, o unire mare a fost și în 1859, prin consecințele sale. Ea are aceeași valoare ca și cea din 1918.” Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române aprecia că “Unirea Principatelor Române, începută la Iași în data de 5 ianuarie 1859 și desăvârșită la București în data de 24 ianuarie 1859, nu a fost „Unirea Mică”, după cum zic unii, ci „Unirea de bază”, deoarece ea a constituit temelia pentru formarea statului unitar român.”

Utilizarea sintagmei „Mica Unire” reprezintă chiar un act de profanare a unui fapt sacru: UNIREA, cea mai importantă izbândă istorică a neamului românesc. 24 ianuarie este momentul cel mai însemnat al istoriei noastre! Unirea Principatelor Române este (sau ar trebui să fie!) o mare sărbătoare națională. Este actul de naștere al României! Să cunoaștem deci și să apreciem așa cum se cuvine importanţa şi implicaţiile actului istoric de la 24 ianuarie 1859.

201 ani de la începutul Revoluției lui Tudor Vladimirescu

Se împlinesc astăzi 201 ani de când Tudor Vladimirescu s-a adresat printr-o proclamație locuitorilor Țării Românești, chemându-i la luptă împotriva conducătorilor acuzați de sărăcia și decăderea țării.

Proclamația de la Padeș, din 23 ianuarie 1821, primul program al mișcării revoluționare, cuprindea, printre altele, și următorul îndemn:
„Fraților locuitori ai Țării Românești, veri de ce neam veți fi! Nici o pravilă nu oprește pe om a întâmpina răul cu rău! Șarpele cand îți iasă înainte, dai cu ciomagul să-l lovești, ca să-ți aperi viața, care mai de multe ori ni se primejduiește din mușcarea lui.
Dar pe balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisericești, cât și cele politicești, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până cand să le fim robi? Veniţi dar, fraţilor cu toţii, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine!”

Deși mișcarea revoluționară a fost înfrântă, iar conducătorul ei ucis, Revoluția din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a reprezentat începutul procesului de renaştere naţională a României și o sursă de inspirație pentru acțiunile ulterioare care și-au propus înfăptuirea dreptății sociale, libertate și independență.

15 Ianuarie – Ziua Culturii Naționale, Ziua lui Mihai Eminescu

Pe 15 ianuarie 2022 se împlinesc 172 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu (1850 – 1889). Începând din 2011, pe 15 ianuarie, este sărbătorită și Ziua Culturii Naţionale. În 2010, Camera Deputaţilor a adoptat un proiect de lege prin care data naşterii lui Mihai Eminescu – 15 ianuarie – a devenit Ziua Culturii Naţionale.

Ziua Culturii Naţionale este marcată şi în alte ţări europene, cu acest prilej fiind omagiaţi oameni de cultură remarcabili, reprezentativi pentru fiecare stat în parte. În Spania, Ziua Culturii este marcată la data morţii scriitorului Miguel de Cervantes, iar în Portugalia, în ziua în care s-a născut poetul Luis de Camoes. Ziua de naştere a lui Mihai Eminescu a devenit Ziua Culturii Naţionale şi în Republica Moldova.

Mihai Eminescu, cea mai importantă voce poetică din literatura română, purtând în suflet țara întreagă, “de la Nistru pân-la Tisa” a lăsat posterității o impresionanță creație artistică. Toţi românii care l-au citit, de la cei mai mari cărturari până la oamenii de rând, au fost fascinaţi de versul şi de verbul său.

Criticul literar Tudor Vianu spunea că ”fără Eminescu am fi mai altfel şi mai săraci”, iar Constantin Noica afirma că Mihai Eminescu reprezintă “omul deplin al culturii româneşti”.

Titu Maiorescu, mentorul ”Junimii”, spunea despre marele poet: ”Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui și forma limbei naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veșmântului cugetării românești.”

Istoricul Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, îl consideră pe Eminescu “arhitectul spiritual al României moderne”.Eminescu, naţiunea şi cultura – ca valori ale identităţii românilor – ne-au construit destinul nostru de fiinţă colectivă. Destinul acesta nu a fost mereu ideal, nu a fost tot timpul liniar şi glorios, nu a fost un marş continuu ascendent, dar a fost calea noastră de înaintare prin istorie, cale pe care am ţinut-o deschisă şi funcţională până astăzi. Eminescu a sintetizat toate marile valori ale creaţiei spirituale româneşti. Pentru Eminescu, România întreagă exista şi trăia intens cu mult înainte de a fi fost oficial pusă pe hartă. În această Românie aveau loc şi Alexandru cel Bun, şi Vlad Ţepeş, şi Ştefan cel Mare (mai ales el, părintele Moldovei) şi Mihai Viteazul, şi Iaşii, şi Bucureştii, şi Oradea Mare, ca şi Mica Romă. Toate se pierdeau pentru el <în acest cuvânt mare, covârşitor şi foarte frumos, de Ţară Românească> (cum avea să spună mai apoi Nicolae Iorga). Eminescu nu a fost, însă, zeu, ci om, cu toate cele omeneşti, inclusiv cu defecte şi păcate. Deasupra tuturor slăbiciunilor sale s-a situat o imensă energie benefică, sublimată în sufletul acestui popor.

Mihail Sadoveanu scria, în lucrarea „Eminescu” (1936): „Să ne aducem pururi aminte de Mihai Eminescu, cel mai ales între toţi scriitorii acestui neam, apărut pe neaşteptate în literatura lâncedă şi convenţională a epocii, în viaţa lui scurtă a dus arta poeziei la înălţimi neîntrecute până astăzi, îmbogăţind ritmul, rima şi expresia artistică, a dat cuvintelor simple valori nouă şi armonii surprinzătoare, sentimentelor adâncime unică, viziunilor orizont nemărginit. Pe lângă acest progres al artei scrisului, Eminescu a îmbogăţit limba şi a legat poezia cultă de producţiile din veac ale cântăreţilor anonimi ai neamului. Acest monument măreţ al literaturii poporului nostru a fost clădit în mai puţin de douăzeci de ani în care se numără şi anii de suferinţă când poetul a fost copleşit de o boală necruţătoare, care la 1889 i-a întrerupt brusc cursul vieţii”.

“Îl iubesc pe Eminescu”, mărturisea părintele Nicolae Steinhardt. “Ziua de 15 ianuarie e pentru mine o zi sfântă. Nu uit, când sunt în București, să depun și eu o floare la statuia din fața Ateneului, operă a sculptorului D. Anghel. Și apoi Eminescu, prin fermitate și curăția caracterului, îmi e sprijin de nădejde în credința că poporului român îi e menit a se împărtăși în cultură și în viața spirituală de o soartă cu mult deasupra mediocrității, acea binecuvântată soartă în care au crezut Hașdeu, Pârvan, Blaga, Mircea Eliade și Constantin Noica. Cât de fericit sunt că mi-ați dat prilejul să-mi mărturisesc dragostea despre Eminescu și fenomenul românesc.”

George Călinescu îl aprecia pe Eminescu ca fiind “cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.

***

Articolul poate fi urmărit aici – https://www.youtube.com/watch?v=Zdlx4WwTuBg

O anecdotă cu Victor Hugo

Se spune, fără a se insista prea mult asupra veridicităţii faptului, că la sărbătorirea aniversării lui Victor Hugo a fost organizată o mare recepţie la palatul Elysee, la care au luat parte, prezentându-şi omagiul, reprezentanţi ai tuturor na­ţiunilor. Marele poet se afla în imensa sală de recepţie, într-o solemnă atitudine de statuie, sprijinindu-şi cotul de marginea unui şemineu. Reprezentanţii naţiunilor se desprindeau unul câte unul din rândurile publicului şi îl omagiau pe maestrul francez. Cu o voce de stentor, un uşier îi anunţa: „Monsieur le Representant de L’Angleterre”, iar Victor Hugo, cu un tremolo dramatic în glas, spunea: „L’Angleterre! Ah, Shakespeare!” Uşierul continua: „Monsieur le Representant de L’Espagne”. Iar Victor Hugo: „L’Espagne! Ah, Cervantes! ” Uşierul: „Monsieur le Representant de L’Allemagne! ” Victor Hugo: „L’Allemagne! Ah, Goethe! „

Dar a venit şi rândul unui domn mic de statură, cu o înfăţişare cam rustică, rotofei şi cu mersul greoi. Uşierul a exclamat: „Monsieur le Representant de la Mesopotamie! ” Victor Hugo, care până atunci rămăsese impasibil şi sigur de sine, a părut tulburat. Pupilele sale neliniştite se roteau parcă scrutând universul, căutând ceva ce nu găsea. Dar, curând, publicul şi-a dat seama că Hugo descoperise acel ceva şi că era din nou stăpân pe situaţie. Într-adevăr, cu acelaşi ton patetic şi cu aceeaşi convingere, a răspuns la omagiul dolofanului reprezentant cu aceste cuvinte: „La Mesopotamie! Ah, L’Humanite!”

sursa: Jose Ortega y Gasset, Revolta maselor, traducere din spaniolă de Coman Lupu, Ediția a III-a, București, Humanitas, 2007