Tatuajele oamenilor celebri
Arta tatuajului, astăzi la modă şi atât de răspândită, îşi are originile în vremuri foarte îndepărtate. Capete încoronate şi oameni celebri au apelat la obiceiul tatuajului. Iată câteva exemple:
Regii Angliei, Eduard al VII-lea şi Richard Inimă de Leu, aveau tatuată câte o cruce, iar monarhul Suediei, Carol al XIV-lea (fostul mareşal al lui Napoleon Bonaparte), avea un tatuaj cu inscripţia surprinzătoare „Moarte regilor!” Regele Alexandru al Iugoslaviei avea tatuat pe piept un vultur, ţarul Nicolae al II-lea avea tatuată o stea, Franz Ferdinand un şarpe, Frederick al IX-lea al Danemarcei un dragon, o cruce şi blazonul familei. Marele om de stat Churchill avea ca tatuaj o ancoră, iar F.D.Roosevelt – blazonul familei.
În spaţiul românesc cel mai cunoscut tatuaj îi aparţine lui Terente, bandit celebru şi amorez feroce. Textul tatuajului nu este însă recomandat minorilor.
Regi şi regine pe eşafod
Anne Boleyn
ANNE BOLEYN, a doua soţie, din cele şase, a lui Henric al VIII-lea, a fost decapitată în 1536 pentru că nu i-a născut un moştenitor regelui, fiind acuzată însă de adulter, tocmai pentru a fi supusă pedepsei capitale. Şi, pentru mai multă siguranţă, a fost acuzată şi de complot pentru asasinarea regelui. În ziua de 19 mai 1536, Anne Boleyn a urcat pe eşafod purtând o rochie cu marginile îmblănite deasupra unui jupon stacojiu şi având părul strâns sub o bonetă cu perle. În faţa mulţimii care privea plină de curiozitate, regina a rostit: „Mă rog la Domnul să-l apere pe rege şi să-i dea o domnie cât mai lungă asupra voastră, căci nu a existat un prinţ mai bun şi mai milostiv”.
Să fie şi puţină ironie în aceste vorbe?
Catherine Howard
CATHERINE HOWARD, a cincea soţie a lui Henric al VIII-lea, a fost decapitată la vârsta de 22 ani, fiind acuzată de adulter, printre alţii, şi cu vărul său, Thomas Culpepper. Înainte de a fi decapitată a dorit să precizeze: „Mor regină, dar aş fi preferat să mor ca soţie a lui Culpepper. Domnul să aibă grijă de sufletul meu. Oameni buni, vă implor, rugaţi-vă pentru sufletul meu”.
- Jane Grey
LADY JANE GREY, regină a Angliei numai pentru nouă zile, a fost decapitată la 16 ani, în 1554, fiind acuzată de complot împotriva rivalei sale la tron, Maria I. Victimă a intrigilor politice, a ajuns în faţa călăului rostind îngrozită: „Te rog să mă omori repede”, şi întrebându-l „Mi-l vei reteza înainte de a mă aşeza?”, călăul a răspuns: „Nu, doamnă„. Ultimele cuvinte au fost: „Mor împăcată cu toată lumea. Domnul s-o apere pe regină!„
- Carol I Stuart
CAROL I STUART, rege al Angliei, a fost decapitat la 30 ianuarie 1649, fiind acuzat de trădare în timpul revoluţiei. În vârstă de 49 de ani, Carol I a ţinut să rămână până în ultima zi cu prestanţă regală. El a cerut să fie îmbrăcat cu două cămăşi, pentru ca nimeni să nu creadă, văzându-l străbătut de vreun fior de frig, că-i e frică. Pe eşafodul plasat în faţa Palatului Whitehall, drapat tot în negru, Carol I a rostit : „Remember!” (Amintiţi-vă!).
- Ludovic XVI
LUDOVIC AL XVI-LEA, rege al Franţei, a fost ghilotinat la 21 ianuarie 1793, în urma acuzaţiei de conspiraţie cu puteri străine împotriva guvernului revoluţionar. În faţa ghilotinei, a spus: „Mor nevinovat de toate crimele de care sunt învinuit. Îi iert pe cei vinovaţi de moartea mea şi mă rog la Dumnezeu ca sângele pe care îl veţi vărsa să nu-i fie cerut niciodată Franţei. Fie ca sângele meu să cimenteze Franţa”.
- Maria Antoaneta
MARIA ANTOANETA, soţia lui Ludovic al XVI-lea, a fost ghilotinată la 16 octombrie 1793. A urcat pe eşafod într-o cămaşă lungă şi cu părul tuns scurt. Ea a privit cu aroganţă mulţimea care, de altfel, n-o agrea de loc, şi pentru a nu i se vedea stinghereala în faţa ghilotinei, a înaintat atât de repede, încât l-a călcat pe picior pe călău, căruia i-a adresat ultimele sale cuvinte: „Monsieur, vă cer scuze. A fost un accident„.
De ce nu se acordă premiul Nobel pentru matematică?
Alfred Nobel a cerut prin testament ca, din veniturile averii sale, să se instituie premii pentru cei care „au adus cele mai mari servicii umanităţii”. Astfel, au fost acordate premii anuale, din 1901, pentru fizică, chimie, literatură, medicină şi pace, la care s-a adăugat cel pentru economie. Lipseşte, după cum se vede, una dintre cele mai importante ştiinţe: matematica.
Se spune că Nobel ar fi exclus-o de pe lista premiilor, deoarece iubita sa l-ar fi părăsit pentru matematicianul suedez Gosta Mittag-Leffler. 🙂
De ce nu mai doreau boierii să meargă la plimbare?
Răspunsul la întrebare ni-l dă Miron Costin în „O samă de cuvinte„:
„Stefaniţă-vodă, feciorul lui Vasile-vodă, fiind domnu tânăr şi dezmierdat şi inimos, de multe ori ieşind cu boierii la plimbări, pune de lua frâiele din capetili cailor boierilor şi le da chiot cailor, de cade boierii gios de-ş sfărâma capetili, cât să îngrozise boierii a mai merge cu dânsul cu cai buni la plimbări”.
Hoţ sau patriot?
Mona Lisa
La 21 august 1911 s-a produs cel mai faimos furt de artă al secolului XX. În această zi, din muzeul Luvru dispărea cea mai cunoscută pictură din toate timpurile, capodopera lui Leonardo da Vinci, Mona Lisa (Gioconda).
Pe lista suspecţilor s-au aflat la început personalităţi celebre, precum pictorul Picasso şi scriitorul italian Gabriele d’Annunzio. Cel care reuşise, în realitate, această „performanţă” era pictorul italian Vicenzo Peruggia, care a subtilizat-o din motive patriotice, ca s-o ducă în ţara de origine a creatorului său, Italia. Necunoscând, se pare, istoria tabloului, Peruggia era convins că acesta fusese furat de Napoleon şi dus în Franţa. Adevărul este că tabloul ajunsese în propietatea regelui Franţei, Francisc I, încă din secolul XVI.
Vicenzo Peruggia
Peruggia reusise destul de uşor să fure pictura: într-o zi de luni, când Muzeul era închis pentru curăţenie, a reuşit să intre şi să iasă neobservat din Luvru, cu tabloul sub haină.
Se întelege că autorităţile franceze au făcut eforturi mari pentru a o recupera pe Mona Lisa. S-au oferit recompense pentru cel care ar fi putut să ofere o informaţie care să ducă la recuperarea tabloului. Rezultatele au fost însă dezamăgitoare.
Timp de doi ani nu s-a ştiut nimic despre tablou; până în noiembrie 1913 când Peruggia a trimis o scrisoare anticarului florentin Alffredo Geri, în care se oferea să inapoieze pe Mona Lisa Italiei. Venit la Florenţa pentru „retrocedare”, Peruggia este arestat şi închis, fapta sa stârnind aprige controverse.
Furtul Monei Lisa a răvăşit întreaga lume, dar a făcut-o, în acelaşi timp, celebră la nivel mondial. Dacă mai era nevoie…
*****
sursa: Aurel Neculai, Istorii regăsite, Ed. Andrew, Focşani, 2009
Cele două faze ale creştinării românilor
Apostolul Andrei
Vorbind despre organizarea Bisericii prin intermediar bulgăresc, constat că n-am evocat încă chestiunea creştinării strămoşilor noştri. Să fi fost ei creştinaţi o dată cu bulgarii (sau chiar după ei)? Limba — şi numeroase urme arheologice, în special în Dobrogea, dar câteva şi în restul ţării — stă dovadă că creştinismul a pătruns în Dacia şi Moesia foarte timpuriu, probabil chiar înainte de retragerea legiunilor şi administraţiei romane, adus de legionari originari din Orient, de negustori, de călători, de ce nu şi de propovăduitori, de misionari — doar nu duseseră Grecia şi Macedonia printre primele etape ale Sfântului Pavel? Mărturia limbii e cea mai grăitoare privind vechimea creştinismului la români; cuvintele de bază ale religiei creştine sunt toate de origine latină: Dumnezeu, cruce, creştin, credinţă, biserică, rugă şi rugăciune, cuminecare, a boteza, înger, păgân şi sunt (păstrat mai cu seamă în forme vechi pentru sărbători: Sân Petru, Sân Nicoară/ Sân Toader, Sunta Măria, Sânziene), de asemeni Paşte, Rusalii.
Vă veţi întreba, poate: dar cum de s-a păstrat credinţa creştină în acea Dacie de-acum izolată de împărăţie, ca şi de structurile bisericeşti care au ieşit la lumină şi s-au organizat după ce Constantin cel Mare va fi încetat prigoana împotriva creştinilor (313)? Grea întrebare. Trebuie să ne închipuim că micile comunităţi creştine din spaţiul carpato-dunărean au putut menţine contactul cu ierarhia bisericească născândă de peste Dunăre. De altfel, până la venirea bulgarilor, Bizanţul a păstrat o prezenţă activă de-a lungul Dunării, uneori ţinând chiar capete de pod pe malul stâng al fluviului. Pe de altă parte, unele căpetenii ale goţilor şi gepizilor din părţile noastre ştim că au fost creştine şi chiar au propovăduit creştinismul, ei primindu-l în varianta apuseană, adică de la Roma.
Se cuvine aici să reamintesc un eveniment important din istoria romană, din ultimele veacuri ale imperiului, anume că, din anul 395 încolo, împărăţia a fost împărţită în două, cu doi împăraţi şi două capitale: Roma şi Constantinopol, ceea ce a avut consecinţe incalculabile pe care le mai simţim şi azi. Astfel, în cele două jumătăţi — dintre care cea apuseană a păstrat ca limbă oficială latina, pe când cea răsăriteană a adoptat, în veacul al VII-lea, greaca, s-au dezvoltat cu vremea două forme deosebite ale ritului creştin, iar rivalitatea între Papa de la Roma şi Patriarhul de la Constantinopol a dat naştere la conflicte din ce în ce mai dese şi mai grave care au dus, în 1054, la o ruptură între cei doi capi ai Bisericii — fiecare afurisindu-l, sau excomunicându-l, pe celălalt — iar de atunci această rană nu s-a mai închis, schisma, adică despărţirea, nu s-a mai rezolvat. Biserica apuseană şi-a zis apoi „catholică” — adică, pe greceşte: universală, pe când cea răsăriteană şi-a zis „orthodoxă”, adică cea drept credincioasă, cea care interpretează corect dogmele. Şi ca să vă daţi seama de urmările nesfârşite ale scindării împărăţiei romane în 395, să ştiţi că linia de despărţire între cele două jumătăţi ale imperiului coincide aproape perfect, după mai bine de un mileniu şi jumătate, cu graniţa actuală între croaţii catolici şi sârbii ortodocşi! Acest exemplu arată cum o hotărâre istorică oarecum arbitrară sau întâmplătoare, ca fixarea unei graniţe, poate avea urmări neprevăzute, la nesfârşit.
Pentru a reveni la chestiunea creştinismului în Dacia părăsită de romani, e totuşi de presupus că, în regiuni mai izolate, creştinismul trebuie să se fi păstrat în forme destul de puţin „ortodoxe”, cu preoţi învăţând gesturile şi tainele religiei din generaţie în generaţie, fără a avea, adesea, hirotonisirea cerută de canoanele Bisericii pentru a păstra legătura apostolică. De aceea mai toate cuvintele desemnând la noi funcţiile şi ierarhia ecleziastică vor aparţine unui al doilea val, adică sunt de origine bulgărească sau grecească (dar şi în acest din urmă caz, de cele mai multe ori, prin intermediar bulgăresc): mitropolit, vlădică, popă, diacon, stareţ, duhovnic; de asemeni termeni privitori la lăcaşul de rugăciune: schit, strană, clopot, hram; sau elemente de liturghie: utrenie, vecernie, sfeştanie, prohod, nedeie, prescură, spovedanie, post, blagoslovenie; apoi termeni teologici: Maica Precista, duh, rai, iad şi multe nume de sărbători. Vechiul cuvânt (iată că şi acest cuvânt e latinesc, conventum, cu conotaţie religioasă de adunare a credincioşilor!), vechiul cuvânt „sunt” a fost contaminat de slavonul sventu încât a dat de-acum„sfânt”.
Aşadar, de-abia după acest contact cu ierarhia bisericească a bulgarilor, de curând organizată de bizantini (şi cu ierarhi bizantini), începe să se înfiripeze şi la noi obiserică mai organizată, mai disciplinată, mai „ortodoxă” — cu toate că multe datini vechi, cu iz păgân, păstrate sau născute în veacurile de izolare, s-au mai păstrat, şi se mai păstrează încă în credinţa noastră populară. Alungaţi de la nord de Dunăre de invazia ungurilor şi a pecenegilor, măcinaţi de certuri intestine şi atacaţi din sud de bizantinii mânaţi de un împărat de o excepţională energie, Vasileal II-lea zis Bulgaroctonul (adică „ucigătorul de bulgari”), bulgarii primului tarat se prăbuşesc cu totul, în 1018, iar ţara lor redevine, pentru mai mult de un veac şi jumătate, provincie bizantină. Din lupta necruţătoare dusă timp de 20 de ani de Vasile al II-lea împotriva regelui bulgar Samoil, istoria reţine un episod înfiorător: învingător într-o ultimă bătălie în care face 14 000 de prizonieri, basileul pune să le scoată ochii, tuturor, cu fierul roşu, lăsând la fiecare sută de oameni un om cu doar un singur ochi crăpat (câţi vlahi vor fi fost printre cei 14 000?). Jalnica coloană va mărşălui sute de kilometri, până ajung învinşii la vetrele lor, îngrozind în drum ţara întreagă şi posteritatea.
sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri
31 iulie – Istoricul zilei
1556 – A murit Ignațiu de Loyola, întemeietorul ordinului iezuit
1726 – A murit Nicholas Bernoulli, matematician elvețian
1784 – A murit Denis Diderot, filosof francez
1849 – A murit poetul Petöfi Sándor
1886 – A murit pianistul şi compozitorul Franz Liszt
1944 – A murit Antoine de Saint-Exupery, scriitor și pilot francez
1986 – A murit Iustin Moisescu, al patrulea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române între anii 1977-1986
Numai morţi astăzi. Deprimantă zi…
Testamentul lui Henric al VIII-lea
HENRIC al VIII-lea
– decedat în 1547, la Londra
– ultima dorinţă – să fie îngropat alături de Jane Seymour, una dintre soţiile sale ce şi-a păstrat capul
Henric VIII
Testamentul lui Henric al VIII-lea, cel de-al doilea rege din dinastia Tudor, unul dintre cei mai puternici monarhi pe care i-a avut Anglia, a fost scris pe data de 30 decembrie 1546, cu mai puţin de o lună înainte de moartea acestuia. Pe atunci, Henric emitea mirosuri grele din cauza unor ulcere dureroase şi supurânde, poate chiar sifilitice, ce trebuiau pansate de câteva ori pe zi. Din cauza unei hidropizii cronice (afecţiune numită, în prezent, edem), picioarele regelui erau ca de elefant, iar trupul îi era obez, de peste 180 de kilograme. Irascibil, imobilizat la pat, respirând greu, el a înţeles că i se apropie sfârşitul şi a dictat un testament prolix, de aproape şapte mii de cuvinte.
Deşi Henric se separase de biserica de la Roma, el rămăsese în majoritatea crezurilor sale un romano-catolic. Testamentul său începea cu un preambul pios, în care se declara un creştin exemplar, iar în eventualitatea în care sufletul său era destinat unei opriri în purgatoriu (după părerea lui, nu avea ce căuta în iad!), el a ordonat o serie de recviemuri în memoria sa pentru a i se scurta şederea. De un egoism monstruos, el nu se considera condamnabil pentru executarea celor mai importanţi umanişti şi intelectuali ai Angliei şi nu vedea nici un păcat în gestul care alăturase şi două din cele şase soţii ale sale pe lunga listă a celor ce-şi aşezaseră capul pe butuc pentru acuze inventate de trădare.
Către sfârşit, el ajunsese un bărbat zdruncinat, patetic, care se plângea că viaţa blestemase un suflet atât de binevoitor ca al lui cu nenumărate nenorociri – în principal, afecţiuni cronice şi soţii care au suferit avorturi spontane. După cum era de aşteptat, el nu a luat nici o dată în considerare posibilitatea ca sarcinile dezastruoase ale soţiilor sale să fie rezultatul presupusului său sifilis.
Dovezile existenţei acestei boli venerice sunt circumstanţiale:
- Prima sa soţie, Caterina de Aragon, i-a născut o fiică moartă şi un fiu care a supravieţuit doar şapte săptămâni. Apoi, ea a mai avut patru sarcini, nereuşind să ducă la termen nici una dintre acestea; l-a umilit cu un al doilea fiu născut mort, iar în final i-a dăruit un singur moştenitor supravieţuitor, o fiică pe nume Maria, care avea să conducă Anglia sub numele de Maria Tudor sau Maria Sângeroasa.
- A doua soţie a lui Henric, Anne Boleyn, a pierdut o primă sarcină la patru luni, însă a produs şi o fiică nelegitimă, Elizabeth, care avea să cârmuiască Anglia vreme de 45 de ani.
- După ce a poruncit decapitarea lui Anne sub acuze dubioase de adulter, Henric s-a căsătorit cu Jane Seymour, care i-a oferit un fiu – moştenitor, pe Eduard; însă ea a murit nouă zile mai târziu, probabil din cauza febrei puerperale sau febra lăuziei. Deşi Eduard a ajuns să conducă Anglia vreme de şase ani, el era bolnăvicios, suferea de inflamaţii cronice ale pielii şi de o afecţiune misterioasă ce-i provoca desprinderea buricelor degetelor de la mâini şi picioare.
- Rămas văduv vreme de trei ani, Henric a acceptat în cele din urmă o căsătorie motivată politic, însă fără a-şi vedea mireasa înaintea nunţii. Când şi-a zărit logodnica, pe Anne de Cleves, pentru prima dată, el a poruncit ca Thomas Cromwell, omul de stat responsabil pentru aranjarea căsătoriei, să fie decapitat. Căsătoria, neconsumată, a fost desfăcută după câteva luni. Cel puţin ea fusese cruţată de avorturi spontane şi de urmaşi bolnăvicioşi.
- Cea de-a cincea soţie, tânăra şi desfrânata Catherine Howard, a fost decapitată pentru infidelitate, înainte de a apuca să rămână însărcinată.
- Atunci când s-a căsătorit cu cea de-a şasea sa soţie, Catherine Parr, în anul 1543, monarhul ajunsese bolnav şi obez. Scutind-o de relaţii sexuale, este posibil ca el să o fi ferit de o concepere sifilitică.
Bioistoricii cred că Henric ar fi putut contacta sifilisul pe când era tânar şi ca boala era cronică şi activă, infectându-le cel puţin pe unele dintre soţiile sale, în special pe Caterina de Aragon. Medicul danez Ove Brich inşiruie 13 motive medicale care-i susţin opinia că Henric era contagios cronic. Pe lângă dovada avorturilor spontane, Brinch enumeră: o boală de piele de care regele a suferit pe când avea 22 de ani; o serie de migrene acute ce au debutat la vârsta de 37 de ani; ulceraţiile la picior, care nu se vindecau; o deformaţie dobândidă a părţii drepte a nasului, ce ar fi putut fi o gonă sifilitică, o tumoare cu o consistenţă asemănătoare cauciucului; plus crize şi accese violente de furie.
Henric al VIII-lea stabileşte în testamentul său ca înmormântarea „cadavrului” său să aibă loc cu pompă regală la „colegiul Windsor”. De asemenea, el cere ca osemintele „credincioasei şi iubitoarei noastre soţii, Regina Jane, să fie alăturate”. Istoricii interpretează dorinţa regelui de a fi reunit în moarte cu Jane Seymour drept dovada faptului că ea a fost soţia lui preferată.
După ce lasă o parte semnificativă a averii sale enorme unor acte de caritate, el abordează problema succesiunii, complicată de căsătoriile sale numeroase. El porunceşte ca succesorii săi să fie bolnăviciosul Eduard, fiul lui Jane Seymour, şi copiii lui Eduard; apoi, Maria Tudor şi moştenitorii acesteia; iar în cele din urmă, bastarda Elisabeth, fiica lui Anne Boleyn. Prin boală, moarte şi intrigi, Eduard, Maria şi Elisabeth s-au succedat toţi trei pe tronul Angliei.
Primul război dacic al lui Traian
Traian
După ce zăbovi un timp la Roma, Traian porni cu oaste împotriva dacilor. Cugeta la cele săvârşite de aceştia şi era copleşit când se gândea la sumele de bani pe care romanii trebuiau să le plătească în fiecare an. Vedea apoi că puterea şi îngâmfarea dacilor sporesc necontenit. Când află de expediţia lui, Decebal fu cuprins de spaimă, căci înţelegea bine că mai înainte biruise nu pe romani, ci pe Domitian, iar de data aceasta va trebui să lupte cu romanii şi cu împăratul Traian. Acesta era un om cu totul deosebit, mai ales prin dreptatea şi bărbăţia sa, precum şi prin simplitatea moravurilor sale. Avea un trup vânjos [începuse să domnească la vârsta de patruzeci şi doi de ani] şi înfrunta toate greutăţile cot la cot cu ceilalţi; iar cu sufletul era la înălţime, deoarece nici nu se lăsa purtat de îndrăzneala tinereţii, dar nici împiedicat de bătrâneţe…
De aceea Decebal se temea [de Traian] pe bună dreptate…
Când Traian a pornit împotriva dacilor şi se apropia de Tapae, locul unde barbarii îşi aveau tabăra, i se aduse o ciupercă mare, pe care era scris cu litere latine că atât ceilalţi aliaţi, cât şi burii sfătuiesc pe Traian să se întoarcă şi să facă pace. Dar Traian dădu lupta cu ei, văzu răniţi pe mulţi dintre ai săi şi ucise mulţi duşmani. Deoarece îi lipseau bandajele, se zice că nu şi-a cruţat nici propriile sale vestminte, ci le-a tăiat fâşii. Apoi a poruncit să se ridice un altar soldaţilor căzuţi în luptă şi să li se aducă în fiecare an jertfă pentru morţi.
Decebal a trimis soli, chiar înainte de înfrângere, nu dintre comaţi — ca mai înainte —, ci pe cei mai buni dintre pileaţi. Aceştia azvârliră armele, se aruncară la pământ şi stăruiră pe lângă Traian îndeosebi să încuviinţeze lui Decebal să vină în faţa lui şi să stea de vorbă, deoarece este gata să îndeplinească toate cele cerute; iar dacă nu, cel pu]in să trimită Traian pe cineva care să se înţeleagă cu el. [Petrus Patricius, Excerpta De legationibus: Decebal a trimis lui Traian soli dintre pileaţi. Aceştia sunt la ei oamenii cei mai onoraţi. Trimisese comaţi mai înainte. Aceştia se bucură de mai puţină trecere la ei. Venind aceştia [pileaţii] la Traian, aruncară la pământ armele, îşi legară mâinile la spate şi în felul captivilor l-au rugat pe Traian să stea de vorbă cu Decebal]. Au fost trimişi Sura şi Claudius Livianus, prefectul pretoriului. Dar nu s-a realizat nimic, deoarece Decebal nu a cutezat să se întâlnească cu aceştia, ci a trimis şi atunci pe alţii. Traian a ocupat munţii întăriţi şi a găsit acolo armele şi maşinile de război capturate [de la romani], precum şi steagul luat de la Fuscus. [De la Xiphilinus mai aflăm: a dat poruncă… încât a început să urce pe înălţimi, ocupând cu mari primejdii colină după colină, şi se apropia de capitala dacilor. Lusius i-a atacat din altă parte; el ucise mulţi duşmani şi prinse de vii un număr şi mai mare. În acest timp, Decebal a trimis 20 dintre soli pe cei mai buni pileaţi şi se rugă la împărat, prin mijlocirea lor: nimic mai mult decât că este gata să încheie pace în condiţiile impuse]. Pentru aceste motive, dar mai ales pentru că Maximus prinsese în acest timp pe sora aceluia şi cucerise un loc întărit, Decebal era gata să primească orice condiţii ce i s-ar fi impus, nu fiindcă ar fi avut de gând să le respecte, ci ca să mai prindă putere, după pierderile suferite atunci: anume, să dea înapoi armele, maşinile de război şi pe constructorii acestor maşini, să predea pe dezertori, să distrugă întăriturile şi să se retragă din teritoriul cucerit, ba încă să-i socotească duşmani sau prieteni ai săi pe cei ai romanilor; să nu mai primească nici un fugar, nici să nu mai ia în slujba lui vreun ostaş din Imperiul roman [căci Decebal atrăgea la sine prin momeli pe foarte mulţi oameni viteji]. De nevoie el primi aceste condiţii. Merse la Traian, căzu la pământ spre a i se închina şi azvârli armele. Despre toate acestea [Traian] trimise solie Senatului, pentru ca şi Senatul să întărească pacea. După ce rândui acestea şi lăsă oaste la Sarmizegetusa, punând străji şi în restul ţării, el se întoarse în Italia.
Trimişii lui Decebal fură aduşi în Senat. Ei puseră armele jos, îşi legară mâinile în felul prinşilor de război şi rostiră câteva cuvinte de implorare. În chipul acesta îi înduplecară la pace şi-şi luară înapoi armele. Traian îşi sărbători triumful şi fu numit „Dacicus“.
Cassius Dio, Istoria Romană
30 iulie – Istoricul zilei
1511 – S-a născut Giorgio Vasari, pictor și arhitect italian
1818 – S-a născut scriitoarea Emily Bronte
1855 – S-a născut Georg Wilhelm von Siemens, industriaș german
1863 – S-a născut industriaşul Henry Ford, fondatorul companiei „Ford Motor Co”, considerat părintele automobilului de serie
1894 – S-a născut scriitorul Alexandru Osvald Teodoreanu (Păstorel)
1898 – A murit Otto von Bismarck, om politic german; prim-ministru al Prusiei (1862-1871); cancelar al Imperiului german (1871-1890)
2007 – A murit Patriarhul Teoctist
Testamentul lui Shakespeare
SHAKESPEARE
– decedat în 1616, la Stratford-on-Avon
– cea mai controversată dorinţă – soţia sa să primească „cel de-al doilea pat” al său
Shakespeare
William Shakespeare, considerat cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor, şi-a scris testamentul pe data de 25 martie 1616, când, după cum apare scris chiar în document, el se afla „într-o stare perfectă a sănătăţii şi memoriei, domnul fie lăudat”. Asta se întâmpla cu doar câteva săptămâni înaintea decesului său neaşteptat de pe data de 23 aprilie, ziua celei de-a 52 aniversări.
Deşi nu se ştiu prea multe lucruri despre ultimile zile ale dramaturgului, John Ward, vicarul bisericii Sfânta Treime din Stratford, unde a fost înmormântat Shakespeare, şi-a amintit ulteriori ca bardul, însoţit de scriitorul Ben Johnson şi de Michael Drayton, un poet din Warwickshire, a ieşit la o plimbare. Se pare că Shakespeare „a băut prea mult”, s-a îmbolnăvit şi a murit de „febră”.
Pe când avea 18 ani, necunoscutul Shakespeare s-a căsătorit cu Anne Hathaway, o fată din Stratford. Ea i-a născut o fată, Susanna, şi doi gemeni: Judinth şi Hamnet (unicul fiu al dramaturgului, care a murit la vârsta de 11 ani).
Shakespeare a lăsat cea mai mare parte a averii sale moştenitorilor de sex masculin ai fiicei sale mari, Susanna; aici era inclus şi un pat dublu de mari dimensiuni ce-i aparţinea lui şi lui Anne Hathaway. În limbajul formal, juridic al testementului, o frază a atras atenţia a dat naştere unui şir nesfârşit de speculaţii: „De asemenea, îi las soţiei mele cel de-al doilea pat al meu”. Poate fi considerată această moştenire dovada unei vieţi de cuplu nefericite?
Mulţi specialişti afirmă că patul al doilea în ordinea preferinţei era de fapt cel mai frecvent folosit de cuplu, şi astfel lăsarea acestui obiect moştenire, departe de a reprezenta o insultă grosolană, a fost un gest sentimental motivat de dragoste.
Alţii nu sunt atât de siguri în această privinţă. Ei subliniază faptul că, în vremea lui Shakespeare, se obişnuia ca bărbaţii să-şi menţioneze soţiile în testamente cu elogii şi termeni cât mai înfloriţi de alint. Această efuziune sentimentală nu numai că este absentă din documentul lăsat de un faimos meşteşugar al vorbei, dar enunţul sărăcăcios prin care se declara lăsarea celui de-al doilea pat era, din punct de vedere tehnic, o intercalare, mai precis un gând ulterior.
Oricât de ciudată pare în ziua de azi lăsarea unui pat ca moştenire, cu câteva secole în urmă acest lucru constituia o practică obişnuită. Un pat sculptat, cu o saltea moale, confortabilă – lipsită de purici şi de păduchi – era foarte scump şi foarte preţuit.
Printre ultimele sale dorinţe s-a numărat şi aceea că un anumit vers să fie sculptat pe piatra sa funerară. Este vorba de un blestem sub forma unei poezii burleşti, ce spune, printre altele, : „Binecuvântat acel ce aste pietre va cruţa/ Şi blestemat acel ce oasele îmi va muta”. Se crede că Shakespeare intenţiona ca această ameninţare să sperie pe jefuitorii de morminte, însă autoritatea cererii sale a împiedicat, de asemenea, şi deschiderea mormântului pentru îngroparea trupului lui Anne Hathaway, ce a murit la şapte ani după soţul ei.
Chiar şi în prezent, trupul neînsufleţit al lui William Shakespeare se află nu în celebrul Colţ al Poeţilor din Catedrala Westminster, locul de odihnă al multor scriitori mai puţin talentaţi, ci acolo unde a fost îngropat iniţial, în curtea bisericii Sfânta Treime. Aşadar, blestemul şi-a servit bine scopul!
sursa: Charles Panati – Cartea sfârşiturilor
Mlastini si paduri – Istoria lumii
Mlaştini şi păduri
Cu 362-290 milioane de ani în urmă
La începutul perioadei Carbonifere, cu 362 milioane de ani în urmă, mari suprafeţe de pe Pământ erau acoperite cu mlaştini. Vremea era caldă şi umedă, iar aceste mlaştini uriaşe erau ideale pentru dezvoltarea copacilor şi a plantelor. Păduri uriaşe cu copaci gigantici s-au întins pe toate continentele.
Copacii din pădurile carbonifere erau cu totul altfel faţă de cei pe care îi vedem astăzi. Cei mai inalţi copaci erau de fapt plante asemănătoare muşchilor, având însă tulpini verticale. Aveau coaja verde, solzoasă şi ajungeau la înălţimi de 50 de metri.
Formarea cărbunelui
Plantele moarte şi copacii prăbuşiţi se adunau mormane în pădure şi, cu timpul, se îngropau sub straturi de noroi. De-a lungul a milioane de ani, plantele şi copacii au fost presaţi până ce s-au întărit şi s-au transformat în cărbune.
Insecte mari
Mlaştinile perioadei Carbonifere erau pline de insecte uriaşe, păianjeni şi gândaci. Libelule uriaşe, primele creaturi cu aripi, fluturau printre copaci. Miriapode de până la 2 metri se căţărau printre frunzele moarte, iar păianjenii uriaşi împleteau pânze rudimentare pentru a-şi prinde prada.
Epoca amfibienilor
În timpul perioadei Carbonifere, a evoluat o mare varietate de amfibieni. Unii dintre ei, de mărime mică, asemănători cu sopârlele, alergau prin pădure în căutare de insecte pe care să le mănânce. Alţi amfibieni vânau în apă, ca şi crocodilii de astăzi. Ca şi cei de astăzi, amfibienii din vremurile îndepărtate îşi depuneau ouăle acoperite cu o substanţă cleioasă în bălţi sau în ape curgătoare. Astfel, trebuiau să îşi ducă viaţa aproape de apă şi să găsească soluţii pentru a reuşi să ducă acest trai.
29 iulie – Istoricul zilei
1805 – S-a născut Alexis de Tocqueville, istoric francez
1856 – A murit Robert Schumann, compozitor german
1883 – S-a născut Benito Mussolini, dictator italian
1890 – A murit Vincent van Gogh, pictor olandez
1895 – S-a născut Victor Ion Popa, dramaturg, prozator, publicist și eseist român
1912 – S-a născut scriitorul Nicolae Steinhardt
1946 – S-au deschis lucrările Conferinţei de pace de la Paris, convocată de marile puteri învingătoare în cel de-al doilea război mondial, pentru pregătirea tratatelor de pace cu Bulgaria, Finlanda, Italia, România şi Ungaria
1970 – A murit Ionel Perlea, compozitor și dirijor român
Cele mai înfiorătoare torturi din Evul Mediu
Evul Mediu a fost, cu siguranţă, perioada cea mai terifiantă din istoria omenirii. Dacă în ziua de astăzi credeţi că oamenii sunt violenţi şi cruzi, trebuie să vedeţi cum obişnuiau să-şi pedepsească aceştia semenii în urmă cu 500 de ani.
Sărăcia şi foametea sunt cuvintele care descriu cel mai bine acea perioadă. Majoritatea oamenilor erau săraci, sufereau de boli incurabile, iar libertatea lor depindea de bogaţii care deţineau pământuri.
Care era politica acelor vremuri? Dacă aveai bani, puteai să îţi „ispăşeşti păcatele” contra unei sume de bani. Cum majoritatea oamenilor supuşi la torturi erau oameni săraci, s-au inventat metode „ingenioase”. Oamenii puteau să se considere norocoşi dacă, în urma unei infracţiuni, „scăpau” cu o pedeapsă de genul tăierea mâinii sau a limbii.
Majoritatea dispozitivelor de tortură se află la muzeul „Rothenburg ob der Tauber” din Germania. Şi în muzeele din România sunt expuse exemplare de genul acesta, în special în Sighişoara, la „Camera de Tortură”.
1. Ţeapa
Aceasta metodă de tortură este asociată de obicei cu Vlad Ţepeş, de unde şi-a atribuit şi numele.
Victima era străpunsă de ţeapă şi lăsată să moară, proces ce putea să dureze până la 3 zile.
Legendele spun că lui Vlad Ţepes îi plăcea să ia masa, privind oamenii zbătându-se în ţepe.
2. Leagănul lui Iuda
Cu siguranţă nu e la fel de crud ca ţeapa, însă mult mai sadic. Anusul sau vaginul victimei erau plasate în vârful piramidei (foto), scopul fiind acela de a prelungi durerea, sau de a ţepui cât mai incet, dar „eficient”.
Victima era de obicei goală, pentru a evidenţia umilirea acestei torturi şi de obicei erau atârnate greutăţi pe picioare, pentru a face procesul şi mai dureros. Acest tip de tortură putea să dureze de la câteva ore, până la zile întregi.
3. Sicriul
Tortura „Sicriul” era una din cele mai înfricoşătoare din Evul Mediu.
De obicei, cei care sfârşeau pedepsiţi astfel, comiteau infracţiuni „serioase”, ca erezia şi blasfemia.
Victima era plasată în interiorul unei cuşti de metal, construită după forma corpului uman şi era de obicei agăţată de copaci.
„Ereticul” era lăsat acolo, pentru a fi mâncat, de viu, de către păsări si alte animale. Unii oamenii aruncau cu pietre sau alte obiecte, pentru a intensifica durerea condamnatului.
4. Masa de tortură
Cine ar putea uita de masa de tortură, care era o unealtă obişnuită în Evul Mediu?
Scopul acesteia era de a imobiliza victima şi de a o tortura prin ruperea oaselor. Pe unele mese erau aplicate şi cuie, pentru a-l duce pe condamnat pe culmile durerii.
5. Spintecătorul de sâni
Folosit ca o pedeapsă pentru femei, „spintecătorul de sâni” era folosit pentru a induce durere, a provoca pierderea de sânge sau, pur si simplu, de a lăsa victimele fără sâni.
Acesta era folosit şi fierbinte, pentru ca impactul să fie mult mai mare. Foarte puţine femei supravieţuiau acestui crud instrument.
6. Roata lui Catherine
Acest dispozitiv era folosit pentru a prelungi durerea celui acuzat. Victima era legată de o roată care se învârtea, un călău zdrobindu-l cu un ciocan de fier.
Odată ce oasele sale erau rupte, acesta era lăsat să moară în chinuri, pe roată. Mai mult, acesta era uneori agăţat de un copac, pentru ca păsările să mănânce din carnea sa vie. Majoritatea nu mureau de durere, ci de deshidratare.
Uneori, când pedeapsa se vroia a fi mai „indulgentă”, acuzatul era lovit în stomac şi piept, părţi ale corpului cunoscute în limba franceză drept „coups de grâce” (lovitura de graţie), fapt ce cauza moartea mult mai rapidă.
7. Fierăstrăul
Acesta era instrumentul cel mai comun şi cel mai ieftin, fiind folosit pentru cei acuzaţi de blasfemie, adulter, erezie, furt, crimă sau vrăjitorie.
Persoana în cauză era atârnată cu capul în jos, pentru a permite sângelui să fie redirecţionat în creier – metoda ideală pentru a determina victima să fie conştientă cât mai mult timp.
De obicei victima era tăiată în două, însă, uneori, şi până la abdomen, pentru a prelungi durerea.
8. Concasorul de creier
Folosirea concasorului de creier era o metoda populară în timpul Inchiziţiei spaniole.
Victima era pusă pe orizontală, iar capul acesteia era introdus în concasor. Dispozitivul compresa craniul, spărgea dinţii şi scotea ochii.
Această metodă era folosită de obicei pentru a obţine informaţii importante. Dacă procesul nu era dus până la sfârşit, victima rămânea cu vătămarea serioasă a creierului, ochilor sau danturii.
sursa: antena1
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente