Viaţa lui Winston Churchill. (IV) Prim-ministrul Marii Britanii
Funcţii în Al Doilea Război Mondial
Într-un anumit sens, întreaga carieră a lui Winston Churchill fusese o pregătire pentru rolul de lider în război. Patriot înflăcărat, a crezut cu romantism în măreţia naţiunii sale şi în rolul acesteia în istoria Europei, a imperiului şi a lumii; adept al acţiunii care aduce provocări şi situaţii de criză; istoric şi veteran, învăţând mereu ceva nou despre război; om de stat maestru în arta politică, în ciuda sau datorită exilului politic îndelungat; un bărbat cu un fizic de fier, plin de energie şi complet concentrat, a dat impresia că se îngrijea de talentele sale, pentru ca, la momentrul potrivit, să le folosească pentru a salva Marea Britanie şi valorile pe care el considera că le reprezenta Marea Britanie în lume.
Pe 3 septembrie 1939, ziua în care Marea Britanie a declarat război Germaniei, Chamberlain l-a numit pe Churchill în vechea sa funcţie, în fruntea Amiralităţii. Flota a primit imediat vestea: „S-a întors Winston”. Pe 11 septembrie, Churchill a primit o scrisoare de felicitare din partea preşedintelui Franklin D. Roosevelt şi a răspuns cu semnătura „Supusul Marinei”; astfel a început o corespondenţă memorabilă.
Viaţa lui Winston Churchill. (III) Între conservatori şi liberali
Ieşirea şi reintrarea în guvern, 1922-1929
Aflat în convalescenţă şi neputincios din punct de vedere politic, Winston Churchill a revenit la pictură şi la scris. Pictura lui nu s-a ridicat niciodată peste nivelul unui amator talentat, dar scrierile i-au adus din nou sprijinul financiar de care avea nevoie în politica sa de factură independentă. Istoria autobiografică a războiului, Criza mondială (The World Crisis), i-a adus cele 20 000 de lire pe le-a folosit pentru a cumpăra casa de la Chartwell (în Kent), de aici înainte locuinţa sa de la ţară.
A revenit în politică în calitate de antisocialist înflăcărat, însă în 1923, când Stanley Baldwin conducea conservatorii către un program protecţionist, Churchill a intrat în cursa electorală, la Leicester, ca liberal susţinător al comerţului liber. A pierdut cu o diferenţă de patru mii de voturi. Decizia lui Asquith din 1924 de a susţine un guvern minoritar laburist l-a determinat pe Churchill să se plaseze mai aproape de extrema dreaptă.
A candidat ca antisocialist independent într-un scrutin special în circumscripţia de la Abbey, Westminster. Cu toate că a avut ca adversar un candidat oficial al conservatorilor – care l-a învins la o diferenţă infimă de 43 de voturi -, Churchill a reuşit să evite înstrăinarea de conducerea Partidului Conservator şi a obţinut în mod remarcabil sprijinul multor personaje importante din partid. La alegerile generale din noiembrie 1924 a obţinut o victorie uşoară la Epping, sub denumirea conservatoare uşor mascată de „constituţionalist”. Baldwin, care încetase să mai cocheteze cu protecţionismul, i-a oferit lui Churchill, „constituţionalistul susţinător al comerţului liber”, postul de cancelar al Trezoreriei. Surprins, Churchill a acceptat; consternată, naţiunea a înţeles-o ca pe o mişcare de absorbire în partid a tuturor elementelor de centru-dreapta din fosta coaliţie.
Viaţa lui Winston Churchill. (II) Ministru şi militar
Primul Război Mondial
Războiul nu l-a luat prin surprindere pe Churchill. Deja realizase o mobilizare navală de probă. Dintre toţi miniştrii, el a insistat cel mai mult asupra nevoii de a opune rezistenţă Germaniei. Pe 2 august 1914, pe propria răspundere, a ordonat mobilizarea maritimă care garanta acţiunea imediată atunci când avea să fie declarat războiul. Toate energiile lui Churchill s-au concentrat asupra războiului. În octombrie 1914, când oraşul Anvers era pe punctul de a ceda, Churchill, în mod tipic pentru el, s-a grăbit să ajungă acolo pentru a organiza chiar el linia de apărare. Când oraşul a cedat, din afară s-a văzut doar o înfrângere dezamăgitoare, când de fapt riposta prelungită cu aproape o săptămână a permis armatei belgiene să se retragă şi a dus la salvarea porturilor importante.
În cadrul Amiralităţii, parteneriatul lui Churchill cu amiralul Sir John Fisher, prim-lord al marinei, a fost unul productiv atât datorită energiei emanate de acesta, cât şi datorită neînţelegerilor dintre cei doi. În 1915, când Churchill a devenit interesat de expediţia din Dardanele, ca o ieşire din impasul costisitor de pe frontul de vest, a trebuit să acţioneze în ciuda dezacordului lui Fisher. Campania avea ca scop luarea cu asalt a strâmtorii şi deschiderea unei căi directe de comunicaţie cu Rusia. Când atacul naval a eşuat şi a fost anulat pe loc de amiralul J.M. de Robeck, consiliul de război al Amiralităţii şi prim-ministrul Asquith l-au sprijinit pe de Robeck, nu pe Churchill. Churchill a început să fie puternic atacat politic, situaţie care s-a agravat când Fisher şi-a dat demisia.
Viaţa lui Winston Churchill. (I) Începuturile
Churchill, Sir Winston (Leonard Spencer) (30.11.1874, Blenheim Palace, Oxfordshire, Anglia – 24.01.1965, Londra). Om de stat britanic, orator şi scriitor care în calitate de prim-ministru (1940-1945, 1951-1955) a unit cetăţenii Marii Britanii în Al Doilea Război Mondial şi a condus ţara spre victorie, când aceasta s-a aflat pe punctul de a fi învinsă.
După ce a devenit un personaj important pentru politica naţională dinainte de Primul Război Mondial, Churchill s-a făcut cunoscut prin faptul că a avut o atitudine schimbătoare în luarea deciziilor în timpul războiului şi în următorii zece ani. Fiind, în consecinţă, nesigur din punct de vedere politic, a fost un personaj izolat până când a răspuns provocării lui Adolf Hitler, devenind astfel liderul unei coaliţii naţionale în 1940. Alături de Franklin D. Roosevelt şi de Iosif Stalin, a gândit strategia forţelor aliate în Al Doilea Război Mondial, iar după destrămarea alianţei a avertizat ţările din Occident de pericolul expansiunii Uniunii Sovietice. A adus Partidul Conservator înapoi la guvernare în 1951 şi a rămas prim-ministru până în 1955, când a fost nevoit să se retragă din cauza problemelor de sănătate.
Prin venele lui Churchill curgea sângele ambelor naţiuni vorbitoare de limbă engleză, a căror unitate, atât pe timp de pace, cât şi pe timp de război, a fost unul dintre obiectivele pe care el le-a promovat mereu. Prin tatăl său, lordul Randolph Churchill, impresionantul politician de factură conservatoare, era descendentul direct al lui John Churchill, primul duce de Marlborough, eroul războaielor purtate împotriva lui Ludovic XIV al Franţei la începutul sec. XVIII; mama sa, o femeie vestită pentru frumuseţea ei, era fiica magnatului şi amatorului de curse de cai newyorkez, Leonard W. Jerome.
Churchill a avut o copilărie nefericită şi tristă, fiind neglijat de părinţi, şi singura lui consolare a fost afecţiunea pe care i-a purtat-o domnişoara Everest, doica sa credincioasă. La şcoala din Harrow, rezultate lui slabe au justificat decizia tatălui de a-l înrola în armată. Abia la a treia încercare a reuşit să treacă examenul de admitere la Colegiul Militar Regal din Sandhurst, astăzi academie, însă, odată ajuns aici, şi-a dat toată silinţa şi a promovat al 20-lea dintr-o clasă de 130.
Gloria şi umilinţa lui Miltiade. (II) Cea mai grea luptă
Atena din nou ameninţată
Atacul impetuos al grecilor şi succesele ce le-au obţinut pe litoralul de la Maraton nu i-au descurajat de loc pe Datis şi Artaphernes, care aveau deja schiţat planul unei noi debarcări în Attica. Ei ştiau că toate forţele ateniene se concentraseră la Maraton, deci capitala rămăsese fără apărare. Puteau astfel surprinde Atena lăsată fără garnizoană. Ridicară ancora şi, făcând înconjurul capului Sunion, se îndreptară spre portul Faleron. Se pare că momentul propice al plecării le fu semnalat de pe munte, de unde, cu ajutorul unui scut de metal lustruit ca o oglindă pusă în bătaia razelor solare, trădătorii sau spionii le indicară acest lucru după un anumit cod secret. De asemenea trădare a fost acuzată puternica familie a Alcmeonizilor, din care se trăgea şi Pericle. Învinuirea este respinsă de Herodot şi considerată ca o defăimare de natură politică.
Noua manevră de diversiune o flotei persane a fost prevăzută din timp de către Miltiade, care ştia că de la Maraton până lângă Pireu distanţa pe mare putea fi parcursă cu asemenea corăbii numai în 9-10 ore de plutire continuă. Din ordinul lui, strategul Aristide rămase la Maraton cu armata tribului său, ca să păzească morţii şi trofeele. Deşi obosit de luptă, grosul armatei în frunte cu comandantul suprem porni în marş forţat spre Atena şi în 7-8 ore Miltiade ajunse la Faleron, unde se fortifică pe ţărm, ca să apere cetatea.
Gloria şi umilinţa lui Miltiade. (I) Bătălia de la Maraton
Se scurseseră opt zile de la debarcarea perşilor la Maraton. Spionii lor acţionau la Atena şi chiar în armata greacă pentru a produce disensiuni. De la aceştia aflară ei despre apropiata sosire a ajutorului spartan, ceea ce îi decise pe Datis şi Artaphernes să acţioneze brusc în ziua de 13 septembrie, moment în care, la greci, comanda generală se găsea în mâna lui Miltiade.
Herodot ne-a lăsat o descriere destul de lacunară şi imprecisă o operaţiilor militare de la Maraton, încât din ea cu greu ne putem da seama asupra felului cum s-au petrecut lucrurile. Se pare că perşii se hotărâseră să atace Atena concomitent, pe mare şi pe uscat. În acest sens, o bună parte dintre trupele lor, în primul rând cavaleria, primi ordinul să se reîmbarce. Ele urmau să ocolească capul Sunion şi să debarce în portul Faleronului de lângă Pireu, ca de acolo sa atace direct Atena.
Misterul tăbliţelor de lut de la Tărtăria
În anul 1961, arheologul clujean Nicolae Vlassa a descoperit în localitatea Tărtăria din judeţul Alba trei tăbliţe de lut, din care două sunt acoperite cu reprezentări stilizate de animale, copaci şi diferite obiecte. Cea de-a treia, în formă de disc, cuprinde patru grupuri de semne, despărţite prin linii.
Studiind cu atenşie înscrisurile de pe aceste tăbliţe, cercetătorii au constatat că ele seamănă foarte mult cu scrierile de pe alte tăbliţe descoperite în Mesopotamia, la sumerieni (popor din Orientul Antic), care datează de la sfârşitul mileniului al IV-lea – începutul mileniului al III-lea î.Hr. Pornind de la aceste observaţii, specialiştii români au formulat ipoteza conform căreia şi tăbliţele de la Tărtăria ar fi vestigii ale unei scrieri străvechi. Dar cel mai spectaculos lucru este faptul că tabliţele de la Tărtăria sunt mai vechi cu un mileniu decât vestigiile scrierii sumeriene, fiind datate din prima jumătate a mileniului al IV-lea î.Hr. Astfel, dacă se admite că acestea reprezintă într-adevăr scrieri, tăbliţele de la Tărtăria sunt cele mai vechi scrieri găsite în lume până în prezent.
Legenda Horaţilor
Horaţii. Horatia gens era una dintre cele mai vechi familii din Roma. Trei fraţi din această stirpe au luptat împotriva Curiaţilor, trei fraţi din Alba, pentru a stabili care dintre cele două cetăţi avea să-şi exercite dominaţia asupra celeilalte şi a regiunii. Lupta a rămas multă vreme deschisă oricărui rezultat. Doi dintre Horaţi au căzut; cei trei Curiaţi, deşi rămaşi în viaţă, erau grav răniţi. Unicul Horaţiu supravieţuitor, care scăpase fără să fie rănit, a recurs atunci la şiretenie pentru a obţine victoria: prefăcându-se că fuge, a reuşit să-i înfrunte separat pe fiecare dintre adversarii săi, ucigându-i pe toţi trei.
S-a întors în triumf la Roma cu prada sa de război, veşmintele şi armele celor trei învinşi. Dar, pe când se apropia de Poarta Capena, sora sa Horaţia, care îi alergase în întâmpinare, a recunoscut pe umerii lui mantaua ce îi aparţinuse unuia dintre Curiaţi, tocmai aceluia de care ea era de mult îndrăgostită în secret. Durerea ei i s-a părut nepotrivită fratelui şi i-a provocat mânia: reproşându-i dragostea pentru duşmanul său, s-a năpustit asupra ei şi a ucis-o.
Uniunea Europeană pe scurt
1. Uniunea Europeană a fost înfiinţată în 1957 şi are în prezent 28 de state membre.
2. Pe steagul albastru al Europei strălucesc 12 stele aurii.
3. Imnul european: „Oda Bucuriei” de Beethoven.
4. Euro este moneda unică a 18 ţări europene.
Viaţa lui Chopin
Chopin, Frédéric (François) născut Fryderyk Franciszek Szopen (1.03.1810, Zelazowa Wola, lângă Varşovia, ducatul Varşoviei, azi Polonia – 17.10.1849, Paris, Franţa)
Compozitor şi pianist romantic polono-francez, celebru pentru piesele sale pentru pian solo şi concertele pentru pian. Deşi a compus aproape numai lucrări dedicate acestui instrument, multe dintre ele scurte, Chopin este considerat unul dintre marii poeţi ai muzicii, graţie imaginaţiei de un mare rafinament şi perfecţiunii sale artistice.
Copilul-minune
Nicholas Chopin
Tatăl lui Chopin, Nicholas, imigrant francez în Polonia, lucra ca preceptor în diverse case aristocratice ale vremii, între care şi familia Skarbek din Zelazowa Wola, unde Nicholas s-a şi căsătorit cu o rudă mai săracă a proprietarilor. Când micul Frédéric avea opt luni, tatăl său a fost angajat profesor de franceză la un liceu din Varşovia. Chopin însuşi a frecventat apoi acest liceu din 1823 până în 1826.
Toată familia manifesta înclinaţii artistice şi, încă din pruncie, Chopin era extrem de impresionat când le auzea pe mama sau surorile sale mai mari cântând la pian. La şase ani încerca să reproducă ceea ce auzise şi voia să compună el însuşi melodii. Anul următor, Chopin a început să ia lecţii de pian cu Wojciech Zywny, un profesor de 61 de ani cu o largă cultură muzicală şi un acut simţ al valorii. Învăţăturile simple ale lui Zywny i-au fost curând insuficiente elevului său, care a descoperit de unul singur o metodă originală de interpretare la pian şi a fost lăsat să evolueze neîngrădit de reguli academice şi disciplinare.
Chopin a început să fie invitat la serate private de la o vârstă fragedă, iar la opt ani a apărut pentru prima oară în public, la un concert de binefacere. Trei ani mai târziu, a cântat în faţa ţarului Aleksandru I, care se afla la Varşovia pentru inaugurarea Parlamentului. Consolidarea reputaţiei sale de copil-minune nu s-a datorat doar concertelor. La şapte ani, Chopin a compus o poloneză în sol minor care a fost publicată, iar la scurt timp după aceea, unul dintre marşurile sale a atras atenţia marelui duce rus Konstantin, care l-a orchestrat pentru ca detaşamentul său militar să-l cânte la parade. Au urmat alte poloneze, mazurci, variaţiuni, ecoseze şi un rondo, aşa încât, la 16 ani, familia l-a înscris la nou-înfiinţatul conservator din Varşovia, condus de compozitorul polonez Joseph Elsner, cu care Chopin începuse deja să studieze teoria muzicală.
Józef Elsner
Cu greu s-ar fi putut găsi un profesor mai bun pentru tânărul compozitor, căci, deşi insista asupra unei formări tradiţionale, Elsner, el însuşi compozitor cu înclinaţii romantice, şi-a dat seama că imaginaţia elevului n-ar trebui îngrădită de pretenţii strict academice. Chiar înainte să ajungă protejatul lui Elsner, Chopin dovedise interes faţă de muzica populară poloneză şi receptase acele impresii care, ulterior, aveau să pună o amprentă naţională inconfundabilă asupra operei sale. La conservator, a urmat cursuri riguroase de armonie şi compoziţie; în sfera tehnicii interpretative i s-a permis să evolueze în mod profund individual.
În ciuda activei vieţi muzicale a Varşoviei, Chopin avea nevoie imperioasă de o experienţă muzicală mai vastă, aşa încât devotaţii săi părinţi au găsit bani pentru a-l trimite la Viena. După o călătorie preliminară la Berlin în 1828, Chopin a vizitat Viena, unde a debutat în public în 1829. Un al doilea concert i-a confirmat succesul şi, la întoarcerea acasă, tânărul muzician şi-a pregătit viitoarele izbânzi peste hotare compunând Concertul nr. 2 în fa minor (1829) şi Concertul nr. 1 în mi minor (1830), ambele pentru pian, ca şi alte piese pentru pian şi orchestră menite să-i pună în valoare originalitatea remarcabilă a stilului interpretativ. Din aceeaşi perioadă (1829-1832) datează şi primele studii pentru pian, compuse pentru a da posibilitatea – lui şi altora – de a exersa până la perfecţiune noua sa metodă de interpretare.
Viaţa după moarte
Cum a început totul?
Povesteşte Isaac Asimov: “Moartea părinţilor mei ar fi trebuit să mă determine să-mi reconsider părerile în privinţa posibilităţii vieţii după moarte. Ce confortabil ar fi să te aştepţi ca moartea să nu fie de fapt moarte, ci o deschidere spre o viaţă (posibil) mai glorioasă şi să simţi în plus că vei fi capabil să-ţi revezi părinţii şi alte fiinţe dragi, poate chiar în deplinătatea forţelor lor. Tocmai pentru că asemenea gânduri sunt atât de reconfortante şi stimulative, alungându-ne ideea, altfel oribilă, a morţii, tocmai de aceea viaţa după moarte este acceptată de o vastă majoritate de oameni, în ciuda absenţei totale a oricăror dovezi ale existenţei ei. Cum a început totul? ne-am putea întreba. Ei bine, părerea mea – desigur, o simplă speculaţie – e următoarea:
Viața după moarte
Din câte ştim, specia umană este singura care înţelege inevitabilitatea morţii, nu doar în plan general, ci şi în cazul fiecărui individ. Indiferent cum ne-am proteja împotriva atacurilor, accidentelor şi infecţiilor, în cele din urmă cu toţii vom muri prin simpla şubrezire a trupurilor – iar asta o ştim.
Trebuie să fi existat o vreme când această conştientizare a început să pătrundă în comunitatea omenească, iar ea trebuie să fi provocat un şoc teribil. Practic, a fost vorba de „descoperirea morţii”. Gândul morţii ar fi fost suportabil dacă ai fi considerat că, în realitate, ea nu exista; că nu era decât o iluzie. După moartea aparentă a unei persoane, aceasta continua să trăiască în alt mod şi în alt loc. Fără îndoială, o asemenea credinţă era încurajată de faptul că morţii apar adesea în visele prietenilor şi rudelor, iar apariţiile din vise puteau fi interpretate drept urme, sau spectre ale „mortului” ce continua să trăiască.
Visul idiot al unui sadic
În felul acesta, speculaţiile legate de viaţa de apoi au devenit tot mai complexe. Grecii şi evreii considerau că, în bună parte, lumea morţilor (Hades sau Sheol) era un loc întunecat şi sumbru. Existau regiuni speciale, unde erau chinuiţi cei care făcuseră rău în timpul vieţii (Tartar), ca şi regiuni de desfătări pentru aceia care-i bucuraseră pe zei (Câmpiile Elizee sau Paradisul). Extremele respective erau înţelese şi acceptate de indivizii care doreau să-şi vadă faptele răsplătite, iar pe duşmanii lor pedepsiţi, dacă nu în această lume, atunci cel puţin în următoarea.
Pentru cei care nu înghiţeau aceste aiureli, imaginaţia era solicitată în a concepe un loc final de odihnă al celor răi sau al tuturor oamenilor, indiferent cât de buni ar fi fost. Astfel a apărut noţiunea modernă de Iad, ca loc de eternă pedepsire a ticăloşilor. Acesta e visul idiot al unui sadic, altoit pe un Dumnezeu proclamat drept bun şi atotiertător.
Feţele politicii
– E vorba ca X să treacă la noi…
– O strălucită achiziţie! Inteligenţă, cultură, talent, avere… Bateţi fierul cât e cald: asediaţi-l!
Dar X a trecut în alt partid:
– A, atât mai bine! O ghiulea mai puţin de picioarele noastre. Mediocritate pretenţioasă şi mai ales necinstită. Un succes mai mult pentru noi şi încă o înfrângere pentru adversarii noştri.
*****
sursa: C. Banu – Grădina lui Glaucon sau Manualul bunului politician
Cum să reuşeşti în politică
L-am întâlnit pe F. Tocmai venea de la şef, căruia încercase să-i stoarcă o făgăduinţă.
– N-am obţinut nimic, dar în schimb i-am spus tot ce cred eu!
Peste puţin, l-am văzut pe M. Venea tot de acolo:
– Am obţinut tot ce-am vrut…
– Dar în schimb?
– În schimb, i-am spus tot ce crede dânsul! 🙂
*****
sursa: C. Banu – Grădina lui Glaucon sau Manualul bunului politician
Justiţia în mitologie
În mitologia greacă, justiţia este pusă sub ocrotirea directă a lui Zeus, regele zeilor, care este garantul ei; el o administrează, impunându-le zeilor şi oamenilor să o respecte şi alcătuind legile ce permit aplicarea ei în viaţa practică. Ca ocrotitor al dreptăţii, Zeus îi încredinţează lui Minos, în insula Creta, legile care vor permite respectarea ei în întregul regat. Legătura indisolubilă dintre Zeus şi dreptate este subliniată în opera Munci şi zile a lui Hesiod: „Prin văz şi-auz dă-mi ascultare, rosteşte doar judeţe drepte”, îl invocă poetul.
În acest rol de stăpân al dreptăţii, lui Zeus i se alătură Temis şi Dike. Cea dintâi, al cărei nume indică tocmai norma, regula, legea convieţuirii oamenilor, este reprezentată în poemele homerice ca personificarea ordinii lucrurilor şi garanta respectului reciproc între oameni, precum şi a raporturilor dintre oameni şi zei; în această calitate îl are alături, ca sprijin, pe Ares. Cea de-a doua, Dike, fiica lui Zeus, este prezentată cu precădere în izvoarele clasice, mai ales în tragedie, ca răzbunătoare a nedreptăţilor şi devine adesea o zeiţă de temut, întrucât pedepseşte cu regularitate.
Depeşa de la Ems. (IV) Telegrama falsificată
Provocarea
Benedetti primi noi instrucţiuni în seara de 12. În dimineaţa de 13 îndrăzni să-l abordeze pe regele Wilhelm la promenada Izvoarelor. Aflând de noua pretenţie a Parisului, Wilhelm se miră:
– Cum? Mi se cer garanţii? Şi regele se mulţumi să-i spună ambasadorului că socotea afacerea încheiată.
Benedetti raportă la Paris. Şi Gramont îi ceru diplomatului să insiste pentru a obţine o nouă întrevedere. De data aceasta Wilhelm se supără: „Unde s-a mai văzut o asemenea obrăznicie!” îi scrise el soţiei sale. „Trebuie deci să apar în faţa întregii lumi ca un păcătos pocăit. Este o provocare!“
Wilhelm prinse de veste că Bismarck şi miniştrii săi aveau de gând să demisioneze în chip de protest împotriva slăbiciunii manifestată de suveran. Îi trimise aşadar pe aghiotantul său, prinţul Radziwill, la ambasadorul Franţei să-l întrebe pentru ce motive cerea Benedetti o noua audienţă. Nefericitul diplomat se scuză zicând că era vorba de „problema garanţiilor pentru viitor, despre care a vorbit chiar în dimineaţa aceea Maiestăţii sale”. Prinţul îi aduse la cunoştinţă lui Wilhelm, care îl trimise din nou pe Radziwill la Benedetti spre a-i preciza că „nu are nimic de adăugat la cele declarate şi că restul este o afacere care se tratează între guverne“. De data acesta însă Wilhelm îl puse şi pe Bismarck la curent. Trebuie redat integral textul telegramei regelui către cancelar – primită de acesta în timpul dineului din 13 iulie – pentru că, pornind de la ea, Bismarck va întocmi celebra „depeşă de la Ems“.
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente