Arhive lunare: august 2023

Despre importanța zilei de 23 august

Ziua de 23 august are semnificații majore în istoria României și a Europei.

La 23 august 1944. mareșalul Ion Antonescu a fost arestat de regele Mihai I. România a ieșit din alianța cu Puterile Axei, trecând de partea Națiunilor Unite.

Comuniștii au sărbătorit 23 august drept Ziua Națională a României din 1948 până la căderea lui Nicolae Ceaușescu, evenimentul fiind prezentat românilor drept o realizare a regimului comunist.

Timp de decenii, Ziua Naţională a României a fost sărbătorită cu mare fast, cu demonstraţii militare şi coloane de oameni ai muncii, elevi şi copii, cu steaguri roşii ale Partidului Comunist şi tricolore, şi cu enorme portrete ale „iubiţilor” conducători comunişti care, cu timpul, au rămas doar doi, Nicolae şi Elena Ceauşescu.

După prăbușirea regimului comunist, Parlamentul României a adoptat legea nr. 10 din 1990, prin care a fost proclamată ziua de 1 decembrie drept sărbătoare națională.

Data de 23 august marchează și 84 de ani de la semnarea în 1939 a Pactului Ribbentrop-Molotov între Uniunea Sovietică și Germania Nazistă care a declanșat Al Doilea Război Mondial și a condamnat jumătate din Europa la decenii de suferință.

Crimele comise în numele ideologiei naziste și a celei comuniste nu trebuie uitate. De aceea, ziua de 23 august a fost proclamată de Parlamentul European ca Zi Europeană de Comemorare a Victimelor Regimurilor Totalitare.

George Enescu – Un copil „ciudat”?

Astăzi se împlinesc 142 de ani de la nașterea lui George Enescu, cel mai important muzician român (m. 1955). Enescu a fost un copil „ciudat”. De ce?

George Enescu s-a născut la 19 august 1881 în satul Liveni-Vârnav din județul Botoșani, în familia lui Costache Enescu și a soției lui, Maria. A fost al optulea copil și primul care n-a murit în copilărie. Bucuria enormă de a avea un copil a fost însă știrbită de spaima îngrozitoare de a nu-l pierde și pe acesta.

“Dacă aș îndrăzni să mă plâng” – mărturisea George Enescu – „aș face-o pentru a spune că nu am fost un copil răsfățat, ci un copil adorat până la exces, până la sufocare. Când mă gândesc la copilărie, simt încă în jurul meu vigilența înspăimântată în care am crescut. Eram ferit de cele mai mici pericole, la cea dintâi alarmă tremurau pentru mine. În această căldură de seră, sufocantă și tensionată, m-am maturizat prea repede.”

În primii ani a fost lipsit de orice tovarăș de joacă. „Mama m-a îngrijit cu idolatrie” – spune Enescu. „Cea mai mică indispoziție a mea o prăbușea de durere și spaimă”.

Considerat a fi un copil-minune, micul Jurjac (aşa cum îi spuneau familia şi cei apropiaţi) a avut, la vârsta de 3 ani, una dintre experienţele muzicale hotărâtoare, când a auzit întâmplător, pentru prima oară, un taraf cântând într-o staţiune balneară situată în apropierea satului natal. Impresionat de ceea ce auzise, copilul a încercat a doua zi să imite instrumentele tarafului: vioara printr-un „fir de aţă de cusut pe o bucată de lemn”, ţambalul cu ajutorul unor beţe de lemn, iar naiul, suflând printre buze.

Văzând preocuparea pentru arta sunetelor, părinţii i-au dăruit o mică vioară cu trei coarde. Supărat că nu este luat în serios şi că nu a primit o vioară adevărată, copilul a aruncat jucăria în foc. Abia după ce a primit vioara mult visată, a început să cânte melodii auzite în sat.

Părinții și-au dorit foarte mult să-i poată oferi o educație de excepție. Era foarte talentat la poezie, desen și pictură. „La 6 ani făceam portrete și peisagii. Opoziția culorilor îmi dădea senzații tot atât de înfiorătoare ca și sunetele”. Enescu învăța foarte repede și limbile străine. La 9 ani vorbea deja engleza, franceza și germana.

„Eram, dacă-mi amintesc bine, un copil silitor și chiar destul de conștiincios. La patru ani știam să citesc, să scriu, să adun și să scad. Nu era meritul meu, căci îmi plăcea învățătura și aveam groază de aproape toate jocurile, mai cu seamă de cele brutale; le găseam nefolositoare, având simțământul că pierd timpul; fugeam de zgomot și de vulgaritate, iar mai mult decât orice simțeam un fel de spaimă înnăscută în fața vieții. Ciudat copil, nu?”