Mici valuri clipocind la suprafaţa unei vieți meschine
Avem de multe ori naivitatea să credem în buna credință a celor din jurul nostru, dar experiența vieții ne arată că nu trebuie să ne amăgim în această privință. Oricine – spunea Baltazar Gracian – e-n stare să-ți fie neprieten, nu și prieten; puțini pot face bine, dar aproape toți rău.
După împrejurări și interese, comportamentul aceloraşi indivizi manifestă contradicţii flagrante. Ba se înclină cu servilism, ba se lasă pradă frustrărilor îndelung reprimate. Respectă forța, dar se arată prea rar impresionați de bunătate, care este privită drept o formă de slăbiciune. Simpatia devine curând admirație şi, abia ivită, antipatia se transformă în ură.
Pentru unii, grupul din care fac parte într-un anumit context reprezintă un element de protecție, de siguranță. Doar acolo, ignorantul şi ambiţiosul sunt eliberaţi de conștiința nulităţii şi neputinţei lor și pot încerca, fără sentimentul apăsător al responsabilității, mărunte diversiuni alimentate de vechi resentimente.
Cu ideile lor cam înguste și egoismul adesea excesiv, astfel de personaje, lipsite de consistență și consecvență, predispuse spre intrigă și exagerare, fără prezența liniștitoare a bunului simț, încearcă să se agite, dar nu reușesc decât mici valuri clipocind la suprafaţa unei vieți meschine.
O lume a unei singure boli și a mai multor măști
Cred că virusul COVID 19 există.
Sunt convins că trebuie respectate permanent măsurile elementare de igienă și măcar o perioadă cele de distanțare socială.
Am devenit precaut, atât față de pericolul reprezentat de virus, cât și față de cei care hrănesc temerile oamenilor și îi țin într-o continuă alarmă, înșelând buna lor credință și aruncându-i în extrema spaimei permanente.
Constat cu neliniște că mulți oameni, tulburați de avalanșa știrilor contradictorii, se lasă înspăimântați fie de o propagandă abilă, fie de puterea propriei fantezii.
Mă simt solidar cu cei care știu să păstreze echilibrul între siguranța (auto)impusă și riscul de a te bucura de viață.
Observ că o parte a elitei, până mai ieri veselă și risipitoare, și-a luat o mască de îngrijorare față de nefericirea publică.
Trăiesc într-o lume a unei singure boli, noul coronavirus, și a mai multor măști, de la cele care par să ne protejeze de suferințe la cele care ne fac tot mai greu de (re)cunoscut.
Constat că Domnul a găsit cu cale să cruțe viețile celor care se cred importanți. Epidemia nu s-a atins de niciunul dintre ei; n-aș putea spune c-au dat dovadă de prea multă recunoștință sau de vreun semn de căință și de schimbare a moravurilor.
Din lumea celor care… cuvântă
Spectacolul mediatic generat de noul coronavirus aduce în prim-planul vieții publice o serie de personaje banale care, grăbindu-se să participe la „ediții incendiare”, unde au loc „dezvăluiri-bombă”, încearcă să ne convingă că înfruntăm un „virus ucigaș”, avem de purtat un adevărat „război”, în care ne mândrim cu luptătorii din „linia întâi”, în condițiile grele în care avem în fiecare seară „bilanțul victimelor”.
Aceste clișee, promovate cu încăpățânare între avertismente, restricții și amenințări cu privire la viitorul nostru, ne conduc spre o situație ciudată în care propaganda este rostită ca adevăr, iar grotescul și drama sunt la fel de interconectate ca viața și moartea.
Ce nu trebuie să uităm
Navigând pe net, am observat cu neplăcere că sunt destui cei care sărbătoresc Ziua Europei, dar foarte puțini cei care își amintesc că astăzi se împlinesc 143 de ani de la un eveniment care ar trebui să fie mai aproape de sufletul și mintea fiecărui român.
Patrioții de ocazie uită că proclamarea Independenței României, cea mai importantă zi a națiunii noastre, nu numai că ar merita ceva mai multă atenție, dar și că această zi specială pentru noi, românii, nu poate fi umbrită de nimic altceva, nici măcar de alte celebrări.
Amețiți de multiplele semnificații istorice ale acestei zile, de curentul globalist sau de anumite interese, sunt destui cei care au lăsat bunul simț să se rătăcească în spațiul virtual, ignorând realitatea că sunt mai întâi români înainte de a fi orice altceva își închipuie ei că ar putea fi.
Seara magică
Era o seară răcoroasă de primăvară, iar eu mă plimbam pe cărările bătătorite de nostalgie ale unui parc vechi de la marginea orașului. Cu cât înaintam mai mult în inima crângului, mă afundam în gândurile mele. Apa șiroia din fântânile reci de marmură, greierii cântau parcă doine sfâșietoare, în timp ce pașii mei apăsau cu greutate pământul.
La un moment dat, o rază de lumină argintie a căzut pe pleoapele mele reci. Am ridicat ochii din pământ și am observat că luna își făcuse apariția în marea de stele sclipitoare. Treptat, parcă totul se luminează în jurul meu. Fac un efort să mă desprind din potopul de gânduri în care mă scufundasem și îmi dau seama că mă aflu într-o zonă necunoscută a parcului. Câțiva arbori bătrâni care se desprind din îmbrățișarea întunericului îmi dezvăluie o cărare pe care se odihneau câteva bucăți ruginite de fier. Îmi dau seama că acest loc nu-mi este total necunoscut; bunica îmi vorbise despre el. Aici era vechea gară a orașului, abandonată acum.
Deodată, un miros puternic îmi îmbată nările. Întorc capul și în fața ochilor îmi apare un tren mare, alb, care lumina totul în jur și, neașteptat, răspândea un parfum cu o aromă dulce de trandafiri. Din locomotivă iese un domn înalt, tras la față, îmbrăcat într-un costum vechi. Se uită puțin în jur, după care apasă pe un buton și ușile trenului se deschid larg. Iată că își fac apariția o mulțime de domni eleganți și doamne distinse. Observ fără surprindere că plutesc cu toții și trec cu ușurință prin trunchiurile scorțoase ale copacilor, ca niște fantome.
Educație și pandemie
Înțeleg beneficiile lumii digitalizate, de la comunicare, acces la informații și până la educația online, dar îi observ și limitele, dacă este folosită abuziv. Internetul a devenit esențial pentru munca, școala sau viața noastră socială și, adesea, pentru toate trei. În condițiile speciale impuse de pandemia recentă și de necesitatea integrării dispozitivelor digitale în cadrul actului educațional este incontestabilă asumarea în procesul de învățare a inteligenței tehnologice, ce poate complementariza (dar nu înlocui!) munca profesorului și aportul instituțiilor clasice.
Este evident că dezvoltarea tehnologică ridică noi sfidări în fața educației tradiționale. Dobândim noi dexterități și perspective, dar riscăm să le pierdem pe cele vechi. Accesul la o informație atât de variată nu poate înlocui competența prealabilă pentru a ști ce informație să cauți și ce să faci cu ea. Și ar fi o exagerare să-ți închipui că te poți cultiva singur doar dispunând de accesul la rețea. Mediul virtual nu trebuie fetișizat. Fără o pregătire atentă, promovează lectura rapidă, gândirea grăbită și învățarea superficială. În niciun caz mediul virtual nu poate substitui metodele clasice de achiziţie a unor instrumente culturale, de învăţare umană, de socializare şi interacţiune interpersonală.
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente