Arhive etichetă: romani

Luptele de gladiatori (I)

gladiatoriLuptele de gladiatori sunt o activitate atât de stranie şi inexplicabilă, încât de obicei folosim analogii din lumea sportului ca să le descriem – să încercăm însă, măcar de data asta, să n‑o facem. E adevărat că unii gladiatori au devenit la fel de faimoşi ca jucătorii de fotbal din zilele noastre, doar că cei mai mulţi dintre ei au avut parte de o moarte ruşinoasă şi anonimă. Rostul acestor lupte era celebrarea morţii celor proscrişi. O luptă spectaculoasă era doar un bonus, un plus de divertisment.

Luptele de gladiatori au început în negura timpului, undeva în Italia, ca ritualuri de cinstire a morţilor. Romanii susţineau că preluaseră practica de la vecinii lor etrusci, însă nu există dovezi ale originii etrusce, astfel încât istoricii din zilele noastre tind să dea vina pe o altă populaţie italică dispărută, samniţii, de la care ne‑au rămas mărturii ce atestă luptele între gladiatori.

Practica sacrificării prizonierilor de război şi a vărsării sângelui lor pe mormintele marilor războinici a existat pretutindeni în lume. Prin aceasta, puterea lor era transferată eroilor, care erau, în acelaşi timp, oarecum răzbunaţi. Din când în când, prizonierii erau însă puşi să se lupte între ei. Pe lângă faptul că asta era mult mai distractiv decât să li se taie pur şi simplu beregata deasupra mormântului, povara uciderii trecea de pe umerii preoţilor pe umerii celorlalţi prizonieri. În plus, acest ritual permitea etalarea milosteniei faţă de norocosul învingător, ales de zei să supravieţuiască. Vechile picturi murale din Mexic, care înfăţişează prizonieri luptând între ei, dovedesc că această practică s‑a dezvoltat independent şi în afara bazinului Mediteranei; totuşi, numai romanii au dus‑o la asemenea excese. De fapt, absenţa generală a luptelor de gladiatori în afara lumii romane indică faptul că ele nu sunt, probabil, manifestarea inevitabilă a unui soi de sete de sânge inerentă firii umane.

Continuă citirea →

Balista, mașina de luptă folosită de romani

BallistaBallista (lat.) („balistă”) – mașină de luptă de diferite dimensiuni, folosită de romani la asedii și la apărare, amplasată pe turnurile fortificațiilor pentru aruncarea pietrelor.

Balistele erau formate din arcuri mari de fier, montate pe care trase de cai pentru a fi mai ușor transportate din loc în loc și amplasate în diferite puncte unde se angaja lupta. Brațul de lansare avea o înclinare de 45 grade și era prevăzut cu un cursor mobil, iar cablul se întindea ca și coarda unui arc. Mecanismele din fier erau acționate prin forța de torsiune a unor legături de frânghii, care se realiza printr-un sistem de pârghii. Încordarea se făcea în funcție de distanța dorită pentru lovirea țintei. Balistele aveau capacitatea să lanseze ghiulele până la 30 kg pe o distanță de până la 600 m.

Continuă citirea →

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor străini. (IV) Cronicarii medievali

grigore_ureche

Grigore Ureche

Primul român care a susținut unitatea de neam, limbă, obiceiuri și religie a românilor a fost Nicolaus Olahus (1493-1568), umanist de faimă europeană. Contribuția lui Olahus la afirmarea romanității românilor trebuie apreciată la adevărata ei valoare, deoarece a avut înalte demnități religioase și laice în Regatul ungar.

Secolul al XVII-lea a marcat în istoria culturii medievale românești emanciparea definitivă de slavonism și desprinderea de tiparele bizantine. Această schimbare radicală în viața spirituală a românilor se poate constata și în evoluția ideii de romanitate. Asupra acestei idei și-au exercitat o înrâurire decisivă cronicari umaniști ai veacului al XVII-lea.

Primul reprezentant de marcă al culturii umaniste în mediul românesc a fost cronicarul Grigore Ureche. Afirmarea și demonstrarea romanității românilor și latinității limbii acestora a avut la bază serioasa sa educație din colegiile din Polonia, unde a învățat limba latină.

Continuă citirea →

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor străini. (III) Politizarea ideii romanității românilor

roesler

Robert Roesler

Ideea romanității nord-dunărene s-a îmbogățit cu două elemente noi în secolul al XVI-lea. Primul este legat de începutul scrisului în limba română, iar ce de-al doilea de începutul politizării ideii originii romane a poporului român. Astfel, romanitatea românilor devine un element component al unei anumite ideologii politice a vremii, fie că era vorba de cea a papalității, fie de cea a unor potentați laici. Și unii și alții susțineau pretențiile politico-spirituale. Cei care se considerau moștenitorii politici ai Romei (papa sau împăratul) pun accentul pe apartenența etnică a Daciei la Imperiul Roman, pretențiile lor fiind înfățișate în Țările Române ca un fel de recucerire. Cei care nu puteau invoca acest lucru făceau apel la romanitatea românilor, știind prea bine că la afirmarea ei românii erau deosebit de receptivi.

Domnia lui Mihai Viteazul a marcat o epocă în istoria românilor, dar șă în cea a ideii romanității lor. Grație victoriilor strălucite obținute de domnul român împotriva oștilor turco-tătare, românii au devenit cunoscuți în întreaga Europă. Cunoașterea originii lor romane a depășit cadrul relativ restrâns al umaniștilor vremii pentru a se difuza în cele mai largi cercuri ale societății europene. Stăpânirea lui Mihai Viteazul în Transilvania i-a atras însă ostilitatea nobilimii maghiare, reflectată puternic în izvoarele vremii.

Această schimbare de atitudine a nobilimii maghiare se poate exemplifica cu un caz tipic, cel al lui Ștefan Szamoskozy (1565-1612). În timpul studiilor sale umaniste la Heidelberg și Padova a publicat o lucrare în care a dedicat un capitol Daciei romane unde scria că românii sunt urmașii romanilor, descendența lor fiind atestată de limba acestora, care s-a desprins din limba latină. Umanistul maghiar a suferit mult în timpul stăpânirii lui Mihai în Transilvania. La moartea domnitorului a compus un epitaf în care îl judeca aspru pe Mihai („Nero verus„). Schimbarea de atitudine s-a manifestat și în privința opiniei sale în privința românilor: ei nu mai erau înrudiți și nici urmașii romanilor.

Continuă citirea →

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor străini. (II) Românii văzuți de occidentali

papa Pius IIÎn corespondența dintre papa Inocențiu al III-lea și Ioniță cel Frumos, ideea romanității românilor este un adevărat leit-motiv.

Una din cele mai puternice afirmări ale originii romane a românilor a venit din partea cronicarilor maghiari Anonymus și Simon de Keza. În aceste cronici, anterioare întemeierii Țărilor Române, nu se poate sesiza un ton de ostilitate față de români. În această perioadă, statul maghiar nu suprimase încă autonomiile locale, iar românii din Transilvania nu erau excluși de la drepturi.

Începând cu veacul al XIV-lea, romanitatea nord-dunăreană se va dezvolta într-un cadru politic propriu, statele feudale Țara Românească și Moldova. Datorită unor împrejurări externe, la solicitarea cărora Țările Române au reacționat, romanitatea orientală va intra în sfera unei întinse și complexe zone a conștiinței europene preocupată de pericolul expansiunii otomane. Astfel, romanitatea românilor este afirmată de umaniștii veacului al XV-lea.

Au existat două motive în preocuparea umaniștilor față de români: unul se datora preocupării occidentalilor de a stăvili ofensiva otomană, iar al doilea pornea din preocuparea acestora pentru antichitatea clasică și pentru tot ce aceasta a lăsat în urma ei, fie vestigii materiale, fie crâmpeie vii, populații și limbi de origine antică. Întâlnirea acestor două tendințe explică frecvența mărturiilor asupra romanității românilor în opera umaniștilor secolului al XV-lea.

Continuă citirea →

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor străini. (I) Românii văzuți de orientali

romanitatea romanilorContext

Prin romanitatea românilor se înțelege în primul rând ideea despre descendența romană a românilor. Din ansamblul acestei categorii istorice, mai fac parte o serie de idei înrudite și adiacente cum ar fi: stăruința elementului roman în Dacia postaureliană, unitatea de neam a românilor, latinitatea limbii române, esența romană a unor obiceiuri și datini populare și conștiința românilor despre originea lor romană.

În contextul migrației slavilor în sudul Dunării, romanitatea orientală se va identifica cu poporul român. Această nouă realitate etnică s-a fixat în conștiința contemporanilor și a fost surprinsă și în documentele bizantine din epocă. Atenția acordată de cronicarii bizantini teritoriilor locuite de români a fost determinată, pe de o parte, de politica Imperiului la Dunărea de Jos și de repetatele incursiuni ale unor populații în migrațiune, care au trecut de atâtea ori marele fluviu.

Românii văzuți de orientali

Noua realitate etnică datează documentar din anul 980 într-o scrisoare a împăratului bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul. Numele sub care întâlnim poporul român în documentul imperial este cel de vlahi. Următoarea menționare datează din 1020, într-un act emis de același împărat. După 1020, mențiunile asupra poporului român se înmulțesc în ritm accelerat, dovadă a prezenței noii realități în conștiința contemporaneității.

La originea denumirii de vlah se află numele unui trib celt (volcae) amintit de Cezar în De bello Gallico. De aici termenul a trecut la germani, desemnându-i în germana veche mai întâi pe vecinii din sud și apus (valh=roman și gal romanizat). Termenul a cunoscut apoi în limba germană o restrângere, referindu-se doar la locuitorii din Peninsula Italică (walcher).

Continuă citirea →

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor. Idei esenţiale. Pregătire pentru admiterea la Academia de Poliţie

columna lui Traian din RomaÎmpăratul bizantin Vasile II Macedoneanul
– 980 – primul document (o scrisoare) în care românii sunt desemnaţi cu termenul de vlahi
– cea dintâi atestare a elementului romanic la nord de Dunăre

Cezar – la originea denumirii de vlah se află numele unui trib celt (volcae)

Românii sunt numiţi:
– vlahi de către bizantini şi slavii sudici
– volohi de către slavii răsăriteni
– valachus în lumea latino-catolică apuseană
– blach sau olah de către unguri

Împăratul bizantin Constantin VII Porfirogenetul – îi desemnează pe români cu termenul de romani, iar pe bizantini cu cel de romei

Ioan Kynnamos (sec. XII)
– descrie o campanie bizantină împotriva maghiarilor (1167)
– spune despre români că sunt veniţi demult din Italia

Poggio Bracciolini (sec. XV)
– primul umanist italian care afirmă originea romană a poporului român
– a argumentat pentru prima dată latinitatea limbii române cu probe culese din spaţiul românesc de cunoscători ai limbii latine

Enea Silvio Piccolomini (sec. XV)
– a contribuit cel mai mult la răspândirea teoriei despre originea romană a poporului român
– a devenit papă sub numele de Pius II
– şi-a cules informaţiile de la misionarii dominicani şi franciscani Continuă citirea →

Îmbrăcămintea şi moda la români în perioada interbelică

moda si imbracaminte

Îmbrăcămintea la sate se confecţiona, de regulă, în gospodărie: cămăşi şi indispensabili din in sau cânepă, pantaloni din postav de lână, căciulă de piele de miel, opinci din piele de porc sau de viţel, cojoc din blană de oaie etc. În zonele de munte se purta, în mod obişnuit, costumul naţional (opinci, iţari, cămaşă brodată). Şi în celelalte zone bătrânii au rămas consecvenţi portului tradiţional. Tinerii au început să-şi cumpere haine „nemţeşti” (pantaloni şi veston), bocanci, pălărie.

Fetele s-au arătat receptive la moda de la oraş, începând să poarte sandale, fustă de stofă, rochie de stambă înflorată, să-şi scurteze părul, şi chiar să se dea cu ruj pe buze, spre indignarea bătrânilor şi mai ales a bătrânelor. În general, portul şi moda la sate au oscilat între tradiţionalism şi modernitate. Învăţătorii, preoţii, notarul, medicul se îmbrăcau ca la oraş, cu haine „nemţeşti”.

La oraş, oamenii din „lumea bună” îşi comandau haine la croitor sau le cumpărau „de-a gata” de la magazinele de modă. Bărbaţii purtau ghere de lac, pantaloni cu manşetă, haină la doi sau trei nasturi, pălărie; cămăşi albe, care la manşetă se încheiau cu butoni (de aur sau de argint); cravata cu picăţele era prinsă cu un ac încrustat cu pietre preţioase. Ceasul de buzunar cu lanţ de aur sau de argint şi bastonul cu cap de fildeş erau accesorii nelipsite la orice bărbat „serios”. La festivităţile deosebite, domnii se îmbrăcau în smoching.

Continuă citirea →

Cum îşi petreceau românii timpul liber în perioada interbelică

cum isi petreceau romanii timpul liber in perioada interbelica

La sate, timpul liber era din belşug în perioada de iarnă, când nu se efectuau lucrări agricole; în celelalte anotimpuri, munca la câmp nu le oferea nici un răgaz. Zilele de sărbătoare erau respectate; cei mai mulţi ţărani mergeau duminica dimineaţa la biserică. După masă, se întâlneau în faţa primăriei sau la cârciumă, unde discutau probleme privind viaţa satului, a judeţului şi chiar a ţării, despre partide şi despre oamenii politici. În unele sate erau cămine culturale, pe scena cărora se prezentau spectacole susţinute de elevi, de cetăţenii talentaţi sau chiar de formaţiuni artistice venite de la oraş. Tot aici, învăţătorii, profesorii, medicul, preotul ţineau conferinţe, pe teme diverse, de cultură generală, igienă, sănătate, religie.

Femeile se adunau pe şanţ sau pe banca din faţa porţii, informându-se despre ce se mai întâmpla prin sat, despre activităţile casnice (modele de împletit sau de ţesut, conservarea alimentelor etc.). De Paşti şi de Crăciun, finii îşi vizitau naşii, cărora le aduceau diverse cadouri (ouă roşii, pască, friptură de miel, cozonac, vin, rachiu, cârnaţi etc.); cu acest prilej, luau masa împreună. De Anul Nou, se desfăşurau mari serbări folclorice, la care participa întregul sat. Nunţile şi botezurile, precum şi hramul bisericii erau, de asemenea, prilejuri de petrecere plăcută, în grupuri mari, a timpului liber.

Intelectualii satului, precum şi unii ţărani – mai ales cei implicaţi în politică – citeau ziarele pe care le cumpărau de la oraş, cam o dată pe săptămână, iar unii dintre ei ascultau emisiunile de radio (într-un sat, spre sfârşitul perioadei interbelice, existau două-trei aparate de radio).

Continuă citirea →

La mulţi ani, România!

tricolorul 1

La mulţi ani tuturor românilor!!!

Cina la romani (ultima parte)

cina la romani

Marţial, unul dintre cei mai mari poeţi ai Romei, care a trăit el însuşi viaţa de client, ne descrie, cu măiestrie şi umor amar, o cină la un parvenit:

„Zoilus şade tolănit pe pat în haina-i şofranie şi loveşte pe ceilalţi oaspeţi cu coatele, în dreapta şi în stânga, sprijinindu-se pe aşternut de purpură şi pe perniţe de mătase. Stă-n picioare lângă el tânărul desfrânat şi-i dă pene roşii şi scobitori de lentisc când vomită, iar concubina îi face vânt plăcut, când s-a încălzit, din evantaiul de culoarea prazului. Un sclav îi alungă muştele cu varga de mirt. Maseza, cu multă dibăcie, îşi plimbă mâinile pe toate mădularele…

Continuă citirea →

Cina la romani (prima parte)

cina romana - convivium

În antichitate, ca şi astăzi, cina era un moment de destindere în viaţa familială şi în viaţa de societate. Grupaţi în jurul unei mese, după o zi de trudă, membrii familiei puteau să-şi împărtăşească impresii, să facă recapitulări ale activităţii desfăşurate, să întocmească planuri de viitor, să vorbească despre toate lucrurile importante şi neimportante, aşa cum sunt convobirile într-o familie. Dacă însă la cenae, adică la masa de seară, care, de obicei, începea pe la ora trei după amiază, erau invitati şi prieteni, atunci cina se transforma într-un convivium (ospăţ).

Conviviumul descris de Cicero

Se înţelege cât de mult se însufleţeau discuţiile în acest caz şi ce atmosferă se crea, mai ales dacă la ospăţ luau parte oameni agreabili, între care se puteau angaja discuţii interesante. Atât de plăcute erau momentele petrecute la astfel de ospeţe, încât Cicero, în plină dictatură a lui Caesar, când suferea amarnic că republica sucombase, scrie lui Paetus, unul dintre prietenii săi, dându-i sfaturi să-şi ducă viaţa în comunitate cu oamenii de treabă, plăcuţi şi care ţin la el, pentru că nimic nu poate să procure mai temeinic fericirea decît o astfel de viaţă. Pentru Cicero, fericirea, în acele momente, n-o aducea plăcerea, ci „comunitatea vieţii şi a traiului şi destinderea gândurilor, care se produce mai ales într-o convorbire prietenească, atât de dulce la ospeţe, aşa cum le-au numit cu mai multă înţelepciune străbunii noştri decât grecii. Grecii le numeau symposia sau syndeipna, adică „reuniuni pentru a bea împreună“ sau „reuniuni pemru a cina împreună”, pe când noi le numim „convieţuiri“, pentru că mai ales atunci se trăieşte în comunitate.

Este interesant să urmărim ce se petrecea între zidurile diferitelor case romane la vremea cinei, când oamenii se strângeau în jurul unei mese. Trebuie spus că acest moment al zilei se diferenţia după categoria socială, după avere şi, mai ales, după gradul de civilizaţie. În funcţie de toate acestea – buna dispoziţie sau scrâşnetul din dinti erau extremele.

Continuă citirea →

Românii în Europa

Romania harta Europa

Europa este pentru noi spaţiul în care ne-am născut şi existăm ca popor de mai bine de două mii de ani şi deopotrivă pământul antecesorilor noştri îndepărtaţi geto-dacii (tracii) şi coloniştii romani din Dacia şi Moesia. Dar pentru noi, Europa mai are şi o altă accepţiune. Între graniţele sale s-au născut de-a lungul timpului state puternice, economii înfloritoare, culturi şi civilizaţii care au marcat progresul omenirii. Până la începutul secolului XX centrul lumii a pulsat în Europa. Devastat de două războaie teribile, partajat vreme de 50 de ani între democraţie şi totalitarismul comunist, continentul părea a-şi pierde suflul în faţa SUA, Japoniei sau ţărilor puternic industrializate din Asia de sud-est. Prăbuşirea comunismului a redat locuitorilor săi şansa de a-şi redobândi locul de frunte, trecător pierdut.

Europa nu este doar un spaţiu geografic. Europa marchează o apartenenţă. A fi în Europa semnifică pentru poporul nostru a te afla împreună cu ceilalţi în aspiraţia spre progres şi civilizaţie. Aflaţi etnic (prin latinitatea lor) şi religios (prin credinţa lor creştină) în Europa, românii au avut şi mai au încă de luptat cu ei înşişi şi cu diverse forţe exterioare pentru a se afla cu adevărat în comunitatea naţiunilor şi statelor democratice şi prospere.

Continuă citirea →

Romanitatea românilor – o problemă politică

Romanitatea reprezintă un element esenţial al identităţii lingvistice şi culturale a poporului român. Ca urmare a procesului de romanizare desfăşurat pretutindeni în Imperiul Roman, se formează, de-a lungul secolelor, o mare familie romanică. Românii, ca şi alte popoare ale Europei (francezi, italieni, spanioli, portughezi), vorbesc o limbă romanică formată pe baza limbii latine vorbite pe teritoriul imperiului. Din această limbă este format aproximativ 80% din fondul principal de cuvinte al limbii române, inclusiv vocabularul creştin de bază. Caracterul latin al limbii vorbite pe ambele maluri ale Dunării, precum şi-n interiorul arcului carpatic, a fost de timpuriu recunoscut de popoarele vecine. Germanii l-au numit walach, aşa cum îi numeau pe toţi vorbitorii idiomurilor latine. De aici denumirile de „vlah”, „olah”, „olasz” etc. date românilor.

Continuă citirea →

Educaţia în Roma Antică

Educaţia copiilor în Roma antică era orientată în sens practic şi în acela de a-i forma în spiritul integrării lor în viata colectivităţii; deci, şi în sensul de a şti cum să-şi exercite şi drepturile şi datoriile.

Continuă citirea →