George Orwell. O biografie (II)
Profesor, ajutor de librar și scriitor
Din aprilie 1932 până în iulie 1933, Orwell a predat la The Hawthorns, o școală privată pentru băieți între 10 și 16 ani, din Hayes, Middlesex. De Crăciunul anului 1932, a scris o piesă pentru băieți, Charles al II-lea. În toamna lui 1933 a predat la o școală ceva mai bună, Fray’s College, Uxbridge, și cât a stat acolo a terminat de scris Zile birmaneze. Cu toate acestea, în decembrie s-a îmbolnăvit de pneumonie și a renunțat la predat. Din ianuarie și până în octombrie 1934 a locuit cu părinții săi la Southwold. Zile birmaneze a fost publicată pentru prima dată la 25 octombrie 1934 la New York. Cât a stat la Southwold a scris Fiica unui cleric (publicată la 11 martie 1935 și apoi, la 17 august 1936, la New York). Din octombrie 1934 până în ianuarie 1936 a lucrat part-time ca ajutor de librar în Hampstead. În această perioadă a scris Aspidistra să trăiască! – în care apare un tânăr care lucrează într-o librărie și încearcă să devină poet.
Pe 31 ianuarie 1936, Orwell și-a început călătoria către Wigan pentru a studia condițiile din așa-numitele „zone defavorizate” din nordul Angliei. Atunci când a scris Drumul către Wigan Peer, Orwell și-a folosit însemnările din jurnal, dar a făcut și numeroase cercetări.
George Orwell. O biografie (I)
Originile
George Orwell s-a născut la 25 iunie 1903 în Motihari, Bengal, ca fiu al lui Richard Walmesley Blair, pe atunci director adjunct în Departamentul Opiului din Serviciul Civil Indian, și al soției sale, Ida. A fost botezat Eric Arthur. Avea o soră mai mare, Marjorie. Copiii s-au întors în Anglia în 1904 și s-au stabilit la Henley-on-Thames. Orwell și-a revăzut tatăl abia în vara lui 1907, când acesta s-a întors acasă în permisie. La 6 aprilie 1908, i s-a născut o soră mai mică, Avril. Când domnul Blair s-a pensionat, în 1912, familia s-a mutat la Shiplake, Oxfordshire.
Educația
Orwell a fost inițial educat de călugărițele anglicane, apoi la școala elementară St Cyprian, Eastbourne. Apoi, câștigând o bursă, a plecat pentru un trimestru la colegiul Wellington și apoi la Eton, cu bursă de merit. După Primul Război Mondial, familia Blair s-a mutat în Southwold, pe coasta Suffolkului.
Vagabondând prin Paris și Londra
Orwell a făcut parte din Poliția Imperială Indiană din Birmania, din octombrie 1922 până în decembrie 1927, o perioadă din viața lui în urma căreia a conceput romanul Zile birmaneze. Când s-a întors în Anglia în permisie, și-a dat demisia și a renunțat la slujba sa relativ bine plătită pentru un trai mult mai precar, cu gândul de a deveni scriitor. A vagabondat și a făcut mai multe expediții în East Endul Londrei pentru a observa felul în care trăiesc cei săraci și a le împărtăși soarta.
Secolul XX – între democrație și totalitarism. Ideologii și practici politice în România și în Europa. Sinteză pentru bacalaureat
Înfruntarea dintre democrație și totalitarism este una din caracteristicile secolului al XX-lea.
Trăsăturile regimului democratic
- Separarea puterilor în stat
- Respectarea drepturilor și a libertăților cetățenești
- Egalitatea în fața legii
- Suveranitatea poporului
- Pluralism politic
- Economie de piață
- Promovează statul de drept (în care nimeni nu e mai presus de lege)
Trăsăturile comune ale regimurilor totalitare (comunism, fascism, nazism):
- Conducătorul unic
- Monopartitism
- Ideologia unică
- Partid unic
- Nerespectarea drepturilor și libertăților cetățenești
- Promovarea cultului personalității
- Aplicarea cenzurii
- Demagogie și propaganda
- Interesele individului sunt subordonate intereselor statului
- Regimul este menținut prin teroare și violență cu ajutorul poliției politice
- Statul se implică în toate domeniile de activitate (inclusiv în viața privată a cetățenilor săi)
- Oponenții regimului sunt exterminați sau trimiși în închisori (epurare politică)
Biografia lui Jorge Luis Borges (III)
1959 Borges orbeşte aproape complet. Scrie scurte poeme. Încep să apară tot mai multe traduceri din opera lui, în cele mai diverse limbi.
1960 În seria de opere complete, apar volumele 8 şi 9, care cuprind Alte investigări şi respectiv, El Hacedor (Creatorul). Publică, în colaborare cu Bioy Casares, volumul El libro del cielo y del infierno (Cartea cerului şi a infernului).
1961 Scrie mai multe prefeţe, dintre care cea mai cunoscută este prefaţa la o traducere din Gibbon. Ţine o serie de conferinţe, pe care refuză să le înregistreze. Publică Antologia personal (Antologie personală), amplă culegere de poezii, povestiri şi eseuri. Primeşte, ex aequo cu Samuel Beckett, Premiul Internaţional al Editorilor de la Formentor (Mallorca). Guvernul italian, cu ocazia vizitei la Buenos Aires a preşedintelui Gronchi, îi acordă titlul de Comandor. Face o călătorie în Statele Unite ale Americii, la invitaţia Universităţii din Texas, unde ţine câteva prelegeri de curs. Turneu de conferinţe la principalele Universităţi nord-americane.
1962 În februarie revine din periplul nord-american. Recepţie solemnă la Academia Argentiniană de Litere, unde poetul Arturo Capdevila îl proclamă „Mare Senior al Literaturii, Mare Senior al Libertăţii“. La propunerea lui André Malraux, guvernul generalului De Gaulle îi decernează cravata de Comandor al Ordinului Literelor şi Artelor.
1963 Face o călătorie în Europa. Ţine conferinţe la Madrid, Paris, Geneva. Londra, Oxford, Cambridge, Edinburgh, unde regăseşte oameni şi locuri din adolescenţă. Întors la Buenos Aires, îşi reia activităţile permanente (director ai Bibliotecii Naţionale şi profesor la Facultatea de Litere) şi continuă să ţină conferinţe pe teme literare.
Continuă citirea →
Biografia lui Jorge Luis Borges (II)
1931 Victoria Ocampo fundează revista Sur (Sud). Borges face parte din comitetul de redacţie şi de-a lungul anilor va publica în paginile ei numeroase poeme şi ficţiuni.
1932 Apare volumul de eseuri intitulat Discusión (Discuţie), cel dintâi pe care nu-l va renega mai târziu.
1933 Devine responsabil al suplimentului săptămânal al cotidianului Critica. Revista Megáfono îi consacră un grupaj de articole. Drieu la Rochelle, în vizită la redacţia revistei Sud, îl cunoaşte şi îl preţuieşte pentru inteligenţa lui ascuţită, apreciată drept „nici sceptică, nici fanatică“.
1935 Publică volumul de povestiri Historia universal de la infamia (Istoria universală a infamiei), pe care îl consideră adevăratul debut în genul care îi va aduce consacrarea: naraţiunea fantastică. „În această carte n-am vrut să repet ce făcuse Marcel Schwob în ale sale Vieţi imaginare. El inventase biografiile unor oameni care existaseră cu adevărat, dar despre care nu se ştia decât foarte puţin. Pe câtă vreme cu citeam viaţa unui personaj cunoscut şi o deformam şi o falsificam deliberat după placul fanteziei“.
Biografia lui Jorge Luis Borges (I)
1899 S-a născut, la 24 august, la Buenos Aires, viitorul scriitor Jorge Luis Borges. Mai mulţi străbuni ai familiilor Borges (din partea tatălui) și Acevedo (din partea mamei) au fost militari şi au luat parte la bătăliile pentru independenţa faţă de Spania şi la războaiele civile care au însângerat viața argentiniană în veacul al XlX-lea. Această origine de nobleţe creolă şi demnitate militară va constitui un motiv de mândrie pentru el, şi în identitatea biografiei de familie cu istoria patriei va găsi mai târziu îndreptăţirea de a rescrie, de a întemeia, de a inventa şi de a mirifica trecutul ţării sale. Va spune adesea că pentru el patria înseamnă un acord de chitară, câteva portrete şi o spadă veche. Lecţia curajului îl va însoţi permanent
1901 Familia se mută în cartierul Palermo, pe atunci periferic, locul concret şi reverberant al înscrierii sale în univers, colţul de lume în care se regăseşte şi la care se întoarce în numeroase evocări literare.
1905 Primele încercări literare. „Am început să scriu la şase sau şapte ani. Încercam să imit autorii clasici ai literaturii spaniole, ca bunăoară Cervantes. Am scris într-o engleză deplorabilă un fel de manual de mitologie clasică, fără îndoială un plagiat după Lemprière. Prima mea scriere narativă a fost un roman cavaleresc demodat, în maniera lui Cervantes, intitulat Viziera fatală“.
1914 Tatăl scriitorului incipient, avocat cu preocupări literare, iese la pensie.
Continuă citirea →
Viața și opera lui George Bacovia (II)
Critica literară nu şi-a dat seama de la început de dimensiunea reală a lirismului bacovian. E. Lovinescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Perpessicius (acesta mai aproape de adevăr în judecata lui de valoare), Pompiliu Constantinescu, G. Călinescu recunosc originalitatea poetului, dar drămuiesc bine propoziţiile când e vorba să dea o judecată de valoare globală. Impresia de monotonie, artificiu liric trece de la un comentariu la altul.
Mai mult decât atât: luptând pentru impunerea poeziei lui Arghezi, critica estetică l-a uitat pe Bacovia care, în jurul anului 1900, schimbase radical limbajul şi temele poeziei româneşti. A trebuit să apară o altă sensibilitate şi altă generaţie poetică pentru ca Bacovia să fie recunoscut un mare poet. Acest lucru s-a întâmplat în anii ’60, când modernitatea românească revine în actualitate. Poeţii şi criticii tineri de atunci îl descoperă şi îl impun. O alianţă spirituală care, ca şi în cazul întâlnirii cu Arghezi, Blaga şi Barbu, a funcţionat şi a dus, în cele din urmă, la renaşterea lirismului românesc după trauma realismului socialist.
Viața și opera lui George Bacovia (I)
BACOVIA, George (4.IX.1881, Bacău – 22.V.1957, Bucureşti), poet. Este al patrulea dintre cei opt copii ai Zoiţei (n. Langa) şi ai lui Dimitrie Vasiliu, comerciant. Prin tată, Bacovia se trăgea dintr-o veche familie boierească (Mustea), atestată pe vremea lui Ştefan cel Mare.
Studii, boli și slujbe
Urmează primele patru clase gimnaziale la Şcoala Domnească din oraşul natal, apoi — începând din 1894 – este înscris la Gimnaziul „Principele Ferdinand”. Încheie studiile liceale în 1903, după ce trecuse prin Liceul Militar din Iaşi şi prin cel din Bacău. Are, printre profesori, pe G. Ibrăileanu (română, clasa a V-a), Dimitrie Nanu (română, clasa a Vl-a) şi D. D. Pătrăşcanu (istorie). Se distinge la desen şi muzică.
În octombrie 1903 se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti şi, după multe amânări, exmatriculări, reprimiri, reuşeşte să capete diploma de licenţă la Iaşi, în noiembrie 1911, în aceeaşi lună fiind admis în Colegiul de avocaţi din judeţul Bacău. Nu exercită însă profesiunea. În 1912 este suplinitor în şcoli din Bacău, apoi, în februarie 1913, capătă postul de copist la Prefectura din Bacău, după puţin timp devine ajutor de contabil la Prefectură; în iunie 1914 este internat la Sanatoriul de boli nervoase al doctorului Mărgăritescu din Bucureşti. În decembrie acelaşi an primeşte vizita lui Al. Macedonski la Bacău.
Minunile lumii antice: piramidele egiptene
Piramidele egiptene păstrează multe taine și enigme, ele fiind cele mai impunătoare monumente arhitecturale ale Egiptului antic. Între ele se evidențiază, prin fastuozitatea sa, enigmatica piramidă a lui Keops. Aceasta este construită din peste 2.300.000 de blocuri de calcar, fiecare cântărind mai mult de 2,5 tone. Fațadele piramidei au fost acoperite cu plăci șlefuite din granit, care străluceau orbitor în razele soarelui. Fiecare muchie are lungimea de 246 m, la fel ca și fiecare latură a bazei.
Piramidele sunt monumente care, în viziunea egiptenilor antici, indică drumul către soare. Colțurile lor sunt perfect orientate către cele patru puncte cardinale.
George Orwell. Povestea unui pseudonim
După ce Eric Blair a terminat mai multe variante ale textului ce urma să devină Vagabondând prin Paris și Londra, cartea a fost refuzată de Jonathan Cape și de T.S. Elliot, din partea editurii Faber & Faber (așa cum, mai târziu, ambii vor refuza Ferma animalelor).
Atunci, Eric Blair a vrut să renunțe. Cu toate astea, o prietenă a scriitorului, doamna Sinclair Fierz, a trimis manuscrisul dactilografiat unei persoane ce avea să devină agentul literar al lui Eric Blair, și anume lui Leonard Moore de la Christy & Moore. Moore l-a convins pe Victor Gollancz să îl publice.
Eric Blair a dorit să publice anonim, în primul rând pentru că a considerat că relatările despre viața lui printre declasații sorții i-ar putea deranja părinții și în al doilea rând fiindcă, așa cum i-a mărturisit amicului său, Sir Richard Rees (redactor la revista The Adelphi, pentru care lucra), avea o spaimă ciudată – o superstiție – că, dacă îți apare tipărit numele real, vreun dușman ți-ar putea “face cine știe ce vrăji”.
Ienicerii, copiii de suflet ai padișahului (III) Pretorienii Istanbulului
Către sfârșitul sec. XVI, în Imperiul otoman s-au produs unele prefaceri esențiale, în special de ordin economic, în urma cărora forța armatei de spahii (armata ofensivă) a slăbit considerabil. Rezultatul a fost că balanța forței dintre Imperiul otoman și Europa a început să încline de partea celei din urmă. Stagnarea cuceririlor a declanșat criza otomană, care s-a manifestat de la început, cu toată ascuțimea, și în cadrul armatei, în primul rând în oastea robilor de Poartă.
Slăbirea forței militare și necesitatea continuării războaielor de cuceriri a subminat unitatea corpului ienicerilor. Dacă înainte primirea în cadrul lui era interzisă musulmanilor și reglementată cu o asemenea strictețe încât se spunea că mai degrabă se poate ajunge mare vizir decât ienicer, începând cu ultimii ani ai veacului XVI registrele corpului au fost deschise tuturor celor dornici să profite de privilegiile și solda ienicerilor, de la negustori și meșteşugari până la vagabonzi şi tâlhari.
Prima încălcare a reglementărilor de promovare la titlul de ienicer se pare că a avut loc în 1582, când Murad III a răsplătit, prin acordarea acestui titlu, pe toți cei care contribuiseră la buna desfășurare a sărbătorilor prilejuite de circumciziunea viitorului sultan Mahomed III.
Ienicerii, copiii de suflet ai padișahului (II) Cazanul sfânt
Odjak, (corpul ienicerilor) aparținând oastei robilor de Poartă, era constituit din trei categorii distincte, împărțite, la rândul lor, în unități numite orta sau boluk, compuse din câte 100-500 ieniceri. Pe parcurs, numărul ortalelor s-a stabilizat la 196, indiferent de creșterea sau scăderea efectivului corpului. Fiecare unitate, comandată de către un ciorbadjî sau bolukbaşî, avea cazarma sa proprie, numită oda, la poarta căreia era înscris numărul și semnul său distinctiv. Comandantul suprem al întregului odjak era aga ienicerilor, ajutat de către un stat major, numit divanul agăi.
Hrana ienicerilor
Una din grijile de căpetenie ale statului otoman o constituia hrana ienicerilor, de unde și numele comandantului lor de unitate: ciorbadjî (cel care face ciorba).
Ienicerii, copiii de suflet ai padișahului (I) Cea mai dureroasă povară
După debutul fulgerător pe care turcii și l-au făcut în ținuturile bizantine în vremea lui Osman I, Europa orientală a trebuit să se obișnuiască cu prezența unei noi puteri, din ce în ce mai stânjenitoare: Imperiul otoman.
Emirul Orkhan I (1324-1362) a moștenit de la tatăl său Osman nu numai tronul, ci și firea sa războinică. Gândurile sale erau stăpânite adeseori de poveștile despre bogăția pământurilor și a orașelor aflate dincolo de strâmtorile străjuite de puternicele ziduri ale capitalei bizantine. Începuseră să-l îngrijoreze și schimbările pe care le observase în purtarea foștilor păstori-cuceritori care constituiau aristocrația turcă : sipahii (sau spahiii, cum se numeau ei) descoperiseră plăcerile vieții statornice și puterea pe care le-0 dădea stăpânirea de bogății și oameni, arătându-se, uneori, nesupuși față de conducătorul lor, căruia altădată i se închinau fără șovăire.
Legenda Didonei
Dido sau Didona – Numită şi Elissa sau Elisa, este una dintre cele mai celebre eroine ale Antichităţii, considerată întemeietoarea cetăţii Cartagina.
Era fiica lui Belos, regele Tirului, şi sora lui Pigmalion, care, la moartea tatălui, i-a urmat pe tron. Dido l-a luat de soţ pe Acerbas, un unchi bogat cunoscut şi sub numele de Siheu, însă Pigmalion l-a ucis. În urma acestei crime, Dido a părăsit în taină Tirul şi, îmbarcându-se cu toate bunurile şi cu câţiva nobili credincioşi ei, a pornit spre Africa, pentru a scăpa de cruzimea fratelui său.
Enigma dolmenelor (II)
O parte dintre cercetători sunt convinși că dolmenele au fost edificate din bolovani de formă neregulată, aduși din Scandinavia după topirea ghețarilor. Constructorii au transportat bolovanii pe butuci de lemn, folosind curele de piele, iar pentru instalarea lespezii de deasupra făceau movile din nisip și lut.
Se poate admite că un anumit număr de dolmene ar fi putut fi construite în asemenea mod, dar este destul de îndoielnic faptul că ultima perioadă glaciară le-a lăsat strămoșilor noștri sute de de mii de lespezi asemănătoare de dimensiunile 2 x 3 metri. Mai degrabă putem presupune că materialul pentru construcție se dobândea din carierele de piatră.
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente