Arhive etichetă: moda

Charles Baudelaire: Frumosul, moda și fericirea

gravura de moda frantaExistă în lume, și chiar în lumea artiștilor, oameni care se duc la muzeul Luvru, trec în grabă și fără a arunca măcar o privire prin fața unei întregi galerii de tablouri foarte interesante, deși de mâna a doua, și se postează visători în fața unui Tițian sau a unui Rafael, dintre cele mai banalizate prin reproduceri. Ies apoi satisfăcuți, spunându-și nu o dată: „Sunt un adevărat cunoscător!” La fel sunt și unii care, fiindcă au citit cândva din Bossuet şi Racine, cred că au străbătut toată istoria literaturii.

Din fericire apar din când în când spirite justițiare, critici, amatori, pasionați care afirmă că Rafael sau Racine nu înseamnă totul și că în „poetae minores” există pagini bune, solide și rafinate. Iar pentru a încheia, ei arată că admirația nețărmurită față de frumos în general, exprimată de poeții și artiștii clasici, nu trebuie să pună în umbră frumusețea singulară și spontană sau detaliul caracteristic.

Trebuie spus că, de câțiva ani, lumea s-a schimbat puțin. Prețuirea pe care amatorii o acordă astăzi delicatelor imagini gravate și colorate în secolul trecut arată că s-a produs o reacție în sensul de care publicul avea nevoie; Debucourt, Saint-Aubin şi mulți alții au intrat în dicționarul artiștilor demni de a fi studiați. Însă ei reprezintă trecutul; or, tocmai de pictura de moravuri actuale vreau să mă ocup acum.

Continuă citirea →

Îmbrăcămintea şi moda la români în perioada interbelică

moda si imbracaminte

Îmbrăcămintea la sate se confecţiona, de regulă, în gospodărie: cămăşi şi indispensabili din in sau cânepă, pantaloni din postav de lână, căciulă de piele de miel, opinci din piele de porc sau de viţel, cojoc din blană de oaie etc. În zonele de munte se purta, în mod obişnuit, costumul naţional (opinci, iţari, cămaşă brodată). Şi în celelalte zone bătrânii au rămas consecvenţi portului tradiţional. Tinerii au început să-şi cumpere haine „nemţeşti” (pantaloni şi veston), bocanci, pălărie.

Fetele s-au arătat receptive la moda de la oraş, începând să poarte sandale, fustă de stofă, rochie de stambă înflorată, să-şi scurteze părul, şi chiar să se dea cu ruj pe buze, spre indignarea bătrânilor şi mai ales a bătrânelor. În general, portul şi moda la sate au oscilat între tradiţionalism şi modernitate. Învăţătorii, preoţii, notarul, medicul se îmbrăcau ca la oraş, cu haine „nemţeşti”.

La oraş, oamenii din „lumea bună” îşi comandau haine la croitor sau le cumpărau „de-a gata” de la magazinele de modă. Bărbaţii purtau ghere de lac, pantaloni cu manşetă, haină la doi sau trei nasturi, pălărie; cămăşi albe, care la manşetă se încheiau cu butoni (de aur sau de argint); cravata cu picăţele era prinsă cu un ac încrustat cu pietre preţioase. Ceasul de buzunar cu lanţ de aur sau de argint şi bastonul cu cap de fildeş erau accesorii nelipsite la orice bărbat „serios”. La festivităţile deosebite, domnii se îmbrăcau în smoching.

Continuă citirea →

Din istoria cosmeticii

cosmetica

Folosirea produselor şi a mijloacelor de întreţinere şi înfrumuseţare a aspectului exterior al individului este în zilele noastre aşa de integrată în viaţa cotidiană atât a femeilor, cât şi a bărbaţilor, aşa de la sine înţeleasă, aşa de în firea lucrurilor, încât o pledoarie, astăzi, în favoarea cosmeticii este cu totul inutilă. Cosmeticele se folosesc pe scară largă, nu mai este nevoie de niciun îndemn pentru aceasta. Nu este însă de prisos să vedem care a fost drumul parcurs de cosmetică din cele mai vechi timpuri şi până la noi, ce datorăm înaintaşilor noştri în materie de cosmetică. Vom constata că le datorăm, dacă nu totul, oricum, enorm de mult: cosmetica din zilele noastre pare o variantă adusă la zi a celei din antichitate.

Continuă citirea →

Frumuseţe şi eleganţă în lumea aheilor

Homer spune că aheii erau un popor cu oameni cu un fizic foarte frumos: toţi bărbaţii, nişte atleţi; toate femeile, nişte regine ale frumuseţii.

Continuă citirea →

Îmbrăcămintea în Grecia antică

Îmbrăcămintea – asupra căreia desenele de pe vase furnizează o documentaţie suficientă – era în epoca clasică mai simplă decât în timpurile eroice. Diferenţa între cei bogaţi şi cei mai săraci era marcată în mod esenţial nu prin forme deosebite ale veşmintelor, ci doar prin broderiile sau prin calitatea ţesăturilor şi a culorilor.

Continuă citirea →

Din istoria modei la români – În şalvari şi cu giubele

În secolul al XVIII-lea se produce, sub influenţa regimului fanariot, orientalizarea costumelor şi obiceiurilor din Moldova şi Ţara Românească.

Costumele boierilor şi ale boieroaicelor  nu se deosebeau prea mult ca aspect. Cu toţii purtau şalvari şi cămăşi, peste care îmbracau haine largi şi lungi până la glezne, cu mâneci largi şi adesea despicate. Hainele erau făcute din postav, bogat ornamentate cu fir de aur şi pietre preţioase, iar iarna li se adăugau blănuri scumpe.

Preferate boierilor erau feregelele, haine uşoare de vară, anteriale, peste care se poartă giubele (haine lungi din postav cu mâneci despicate) şi binişurile (haine lungi şi luxoase de ceremonie şi parade, din postav, fără mâneci sau cu mâneci despicate, şi îmblănite pe margini), caftanele şi feremenele, care sunt purtate mai cu seamă iarna. Jupânesele purtau şi caţaveici (haine lungi până la genunchi). Boierii mai purtau şi capoate, la început ca haine civile, apoi ca uniforme militare. Pe cap se purtau cauce, ornamentate din pâslă, mai late în partea superioară, dar acoperământul de cap tradiţional era colpacul. Acesta este o caciulă sferică din blană, de mărime exagerată, iar dreptul de a o purta revenea numai marilor boieri.

Ce vremuri!

*****

sursa: Aurel Neculai, Istorii regăsite, Ed. Andrew, Focşani, 2009

Istoria coafurii

coafura

În lumea timpurie şi primitivă, stilul cel mai simplu, purtat de oamenii de rând, îl constituia părul lăsat lung sau tăiat, purtat uneori strâns într-un fileu sau o bandă. Aristocraţia a dezvoltat stiluri distinctive, mai elaborate. Nobilimea din Sumer, de exemplu, purta părul strâns într-un coc greu, împletit în jurul capului sau lăsat pe umeri. Părul era apoi pudrat cu pulbere de aur şi fixat cu un apret auriu, parfumat. Bărbaţii asirieni şi babilonieni îşi vopseau părul lung şi bărbile pătrate în negru şi îşi făceau bucle cu drotul. Unii purtau chiar peruci. Nobilii din Persia îşi buclau de asemenea părul şi barba şi le vopseau cu henna.

Nobilimea (bărbaţi şi femei, deopotrivă) din Egiptul Antic purta părul strâns pe lângă cap. Mai târziu, din motive de igienă într-un climat cald, îşi rădeau ţestele cu lame din bronz. La ocazii speciale şi ceremonii, pentru a se proteja de soarele puternic, au adoptat peruci mari şi grele, de obicei negre. Ele puteau fi cu păr scurt şi buclat, sau lungi, încărcate de bucle şi codiţe, ornate cu ace de păr împodobite cu fildeş, ornamente de aur sau flori proaspete. Bărbaţii îşi rădeau bărbile, dar purtau bărbi false împletite.

În Grecia antică, bărbaţii purtau părul tuns scurt, iar uneori purtau şi barbă. Mai târziu, au început să se poarte capetele rase. Femeile îşi purtau părul lung pe spate sau împletit într-un coc, care mai târziu avea forma unui cantalup. Ambele sexe purtau fileuri, iar clasele avute foloseau drotul. Unele femei îşi vopseau părul în roşu, iar la Atena, chiar şi în albastru, apoi îl pudrau cu praf alb, auriu sau roşu şi îl împodobeau cu flori, panglici sau diademe preţioase.

În Roma antică, republicană şi austeră, bărbaţii şi femeile au adoptat stilurile simple ale grecilor, dar în timpul imperiului, clasele superioare foloseau drotul, iar bărbaţii îşi pudrau părul cu praf colorat sau de aur. Femeile îşi vopseau părul blond sau purtau peruci în culoarea abanosului, sau blonde, făcute din părul femeilor barbare luate sclave. Părul era prins în creştet, în bucle şi cosiţe, uneori fiind fixate în forme înalte pe nişte coşuleţe împletite din sârmă.

Peste tot în lumea antică, coafarea şi bărbieritul erau efectuate de sclavii personali sau la bărbierii publici.

Lumea neoccidentală, lumea islamică şi Orientul

La musulmani, în mod tradiţional, părul era strâns modest şi ascuns sub turban sau fes, iar la femei, sub văl. Şi femeile şi bărbaţii mergeau, de regulă, la hammam-uri (băi publice), unde bărbaţii erau bărbieriţi (uneori raşi pe tot capul, cu excepţia unei şuviţe din creştet), iar femeilor li se spăla părul şi li se clătea cu henna.

În China, după tradiţie, bărbaţii îşi rădeau părul de pe jumătatea frontală a craniului, iar restul era împletit cu păr de cal sau mătase neagră. Purtată de Manciurieni şi apoi impusă tuturor supuşilor acestei dinastii, coada împletită a ajuns în secolul 17 semnul supunerii, iar mai târziu, semnul demnităţii şi al bărbăţiei. A trage pe cineva de coadă era cea mai gravă insultă. Femeia chineză îşi pieptăna părul pe spate şi îl purta legat într-un nod simplu, care putea fi decorat cu piepteni preţioşi, ace de păr sau flori. Fetele tinere purtau plete lungi.

În Japonia, conform traditiei, barbatii isi radeau fruntea si crestetul capului, lasand la spate o codita subtire. Femeile japoneze din perioada medievala purtau parul revarsat pe spate. Dupa introducerea pomadei de par, in sec. 17, femeile au adoptat parul strans si aranjat cu piepteni, ace lungi de par si panglici, lasand libera ceafa, care era considerata foarte sexy. Coafurile lacuite ale gheishelor, care de multe ori erau peruci, erau extrem de complicate si elaborate.

Africa. Africanii si-au dezvoltat stiluri complexe, care indicau pozitia sociala. Unele presupuneau capul ras si pictarea scalpului cu argila si unsoare sau decolorarea parului cu amoniac si fixarea cu balegar. La triburile Massai, barbatii care nu erau razboinici si femeile se purtau cu capul ras, in timp ce barbatii razboinici isi legau parul de pe frunte in trei codite, iar parul de la spate era prins intr-o coada lunga pana la omoplati. Femeile tribului Mangbetu isi aranjau pletele peste un cosulet cilindric, in varful caruia parul era legat intr-un smoc care flutura liber. Aceste stiluri se realizau intr-un timp indelungat si, in consecinta, parul nu era desfacut cu saptamanile. Mult mai simplu se aranjau fetele din tribul Miango, care se pieptanau cu o coada lunga, legata cu ramurele si isi acopereau capul cu o basma. Fetele din tribul Ibo se radeau pe cap, iar apoi lasau parul sa creasca numai pe unele portiuni, conform unui model complicat desenat pe pielea capului.

America pre-columbiana. In epoca pre-columbiana, capetele indienilor nord-americani de pe Coasta de Est erau rase in intregime cu lame facute din scoica sau piatra, cu exceptia unei creste sau coame de par lung. Iar indienii de la ses purtau parul in plete despartite printr-o carare pe mijloc, care era de altfel si stilul obisnuit al tuturor femeilor indiene.

Mai la sud, in zone mai civilizate, au aparut stiluri mai complexe, cum ar fi de exemplu, stilul cu spirale foarte stranse rotite in jurul urechilor fetelor de maritat din triburile Hopi. Femeile triburilor Mixtece isi strangeau parul intr-un coc ca o chifla, sub un turban conic. Femeile Aztece isi impleteau cosite cu snururi colorate, pe care le purtau cununa in jurul capului, asa cum unele femei din Mexicul zilelor noastre mai poarta inca. La razboinicii Azteci creasta de par indica faptul ca purtatorul ei a luat multi prizoniei. Nobilii Mayasi, care purtau niste palarii inalte, se pare ca isi radeau craniile alungite in mod artificial. Capeteniile Incase purtau parul tuns relativ scurt, strans intr-o banda pe care o infasurau de 5 ori.

Evul Mediu Occidental si Renasterea

Barbarii, care au cutreierat Europa medievala purtau plete lungi si barba. Incepand cu secolul IX, nobilii de pe continent au inceput sa poarte parul scurt (pana la barbie) si isi radeau barbile. Dupa cucerirea normanda a britanicilor cu parul lung, moda pe continent s-a schimbat, revenind la parul lung, buclat si barba. In secolele XIII si XIV parul s-a purtat rotunjit, pana la umeri, in stilul numit paj. Stilul castron de pudding, care lasa urechile descoperite, la moda in secolul XV, a pierdut teren in favoarea aceluiasi paj, care se purta mai simplu in nordul Europei, si aranjat cu meticulozitate in Italia. Clerul se distingea prin acea tonsura, care era o portiune rasa din pielea capului, de obicei rotunda. Forma sa exacta a fost subiectul unei dispute intre Biserica Celtica si Biserica Romana in secolul VII, cea din urma avand castig de cauza.

Influenta Bisericii, preocupata intotdeauna de modestie, a incurajat femeile nobile casatorite sa-si stranga parul cu panglici si sa-l acopere cu un val. In secolele XIII si XIV, parul era strans deasupra urechilor in doi ciorchini de bucle sau infasurat in crestet si acoperit cu o calota din fir de aur sau argint sau, la femeile din patura saraca, era acoperit cu o basma de in. In secolul XV, doamnele bogate din nordul Europei isi smulgeau firele de par de pe linia fruntii pentru ca aceasta sa para mai inalta si mai lata, iar parul era strans si ridicat la spate intr-un coc ascutit, cu un model foarte elaborat. In insorita Italie femeile isi lasau parul sa cada liber in plete, sub un turban mic, impodobit cu bijuterii sau o boneta. Atat femeile cat si barbatii se straduiau sa-si faca parul blond, fie prin decolorare, fie prin vopsire cu sofran sau foi de ceapa, iar in cazul femeilor italiene, prin expunerea timp indelungat la soare, acoperite cu o palarie cu calota decupata.

In secolul XVI, dupa ce regele Francisc I si-a ars din greseala parul cu lumanarea, barbatii au trecut la parul scurt si mustata si barba tunse scurt. Parul femeilor era ascuns sub un fel de gluga teapana (capison in Italia) care, cu timpul, si-a redus dimensiunile si a lasat vederii tot mai mult par, in final ajungand o simpla toca moale. Parul era frizat in jurul fetei si ondulat cu drotul sau rulouri de metal. Parul de la spate era impletit intr-un coc care aparea imediat deasupra marginii gulerului inalt. Foarte popular era parul blond sau, in Anglia, cel roscat (ca al reginei Elisabeth I), iar cine avea parul inchis la culoare si-l ascundea sub peruci in culorile la moda. Ca sa apara in nuante mai deschise, parul era pudrat cu faina sau prafuri de diverse culori. Apoi parul era fixat cu rasina de la arborele de cauciuc sau stejar. Bijuteriile, penele si acele de par ornamentale faceau decorul.

Secolele XVII si XVIII

In prima jumatate a sec. XVII, domnii purtau plete lungi, buclate, care cadeau peste gulerele mari si albe. Destul de des parul era prins la spate cu o panglica, iar mustata era tunsa ingrijit si barba era tunsa in forma de cioc (celebra Vandyke). Mai tarziu, barbatii se purtau cu barba si mustata rase complet, iar parul si-l acopereau cu bonete (acasa) sau peruci cu bucle lungi (in societate).

Parul femeilor era, in prima parte a sec. XVII, purtat lins, coafat cu un breton frizat pe frunte si manunchiuri de zulufi atarnand peste urechi si un coc mic la spate, decorat cu rozete sau o boneta din dantela fina.

In sec. XVIII, barbatii au continuat sa poarte peruci, dar mai mici si mai usoare, pudrate cu alb. Unele peruci se terminau cu o bucla lunga la spate, prinsa cu o funda din catifea neagra sau impletita sau invelita intr-un saculet din matase. Magistratii, militarii si marinarii aveau peruci diferite, specifice fiecarei meserii.

In prima parte a sec. XVIII, femeile isi aranjau niste capsoare mici si zulufate, pudrate cu praf alb si decorate cu ghirlande de flori si funde. Vaduvele, femeile din clasa mijlocie si toate femeile, cand erau acasa, purtau o boneta mica. Pe la 1770, coafurile inaltate pe suporturi din par de cal sau cosulete impletite din sarma, apoi fixate de cap cu o pomada si apretate, puteau ajunge pana la aproape 1 metru inaltime. Unele peruci erau chiar prevazute cu arcuri, pentru reglarea inaltimii. Erau impodobite in modul cel mai extravagant cu putinta, cu pene, flori si fructe, bijuterii, uneori chiar cu corabii, gradini si menajerii. Astfel de constructii necesitau numeroase ore de munca, zile sau chiar o saptamana intreaga. Intre doua ocazii in care se purta peruca, componentele acesteia se puteau altera si face viermi. Astfel ca, pe la 1780, a aparut o reactie de respingere a acestor extravagante, care a condus la stilul arici constand intr-o masa bogata de bucle.

Cam in aceasta epoca, coaforii au format o breasla distincta. Cei mai buni erau barbatii, multi dintre ei avand o bogata experienta in producerea perucilor. Foarte vestit era Legros de Rumigny, fost brutar, care a ajuns coaforul curtii regale a Frantei. In 1765 el a publicat Arta coafarii doamnelor si a deschis la Paris Academia de Coafura, in 1769.

Secolul XIX

Revolutia Franceza si Imperiul napoleonian, care au adus gustul pentru simplitate si antichitate, au avut un efect puternic asupra stilurilor. Atat barbatii, cat si femeile isi taiau parul foarte scurt, in genul imparatilor romani, sau femeile isi innodau parul in stilul femeilor din Grecia antica, cu bucle scurte incadrand fata. Se mai purtau in continuare perucile colorate.

Treptat, pe masura ce barbatii deveneau tot mai ocupati cu comertul, ei aveau la dispozitie tot mai putin timp pentru a se ingriji de par. Astfel ca il purtau destul de scurt, doar uneori ondulat si aranjat cu ulei de macassar. Majoritatea purtau mustata, favoriti si barba intr-o mare varietate de forme.

Pe la 1830, femeile au inceput sa se coafeze cu un coc circular sau rulat drept pe crestet, sustinut de panglici si piepteni, si cu doi ciorchini de buce scurte deasupra urechilor. Incepand cu 1840, coafurile presupuneau parul lins, cu carare pe mijloc si prins in parti in noduri din care atarna cate un ciorchine bogat de carnaciori(bucle  spirala), iar mai tarziu se purta un coc greu din bucle la spate. Pe la 1880, parul din fata forma un fel de franjuri de zulufi frizati, iar dupa 1890, pompadour-ul D-rei Gibson venea pieptanat peste un suport care forma o cununa ampla in jurul fetei si prins la spate, rotit ca un melc. Buclele, zulufii si onduleurile Marcel cu un aspect foarte natural se obtineau cu ajutorul drotului sau al fierului de ondulat inventat de coaforul francez Marcel Grateau in 1870.

Secolul XX

Urmare schimarilor produse de Primul Razboi Mondial, femeile de pretutindeni s-au tuns bob, ca o expresie a emanciparii politice si sociale. A urmat un lung sir de stiluri pentru parul scurt, mulat pe cap, inspirate de stilul paj purtat de Greta Garbo sau stilul Peek-a-Boo (cucu-bau, cu un ochi acoperit de un breton mai lung) lansat de starul hollywoodian Veronica Lake. Parul scurt a facut ca onduleurile permanente, inventate de germanul Karl Nessler in 1905, sa castige repede popularitate. Dar la vremea aceea, permanentul se facea numai la cald si dura cam 12 ore, iar rezultatul nu era totdeauna reusit, ci mai degraba zbarlit. Mai tarziu, permanentul la rece, cu chimicale, a simplificat mult lucrurile.

Pe la 1950, inventarea bigudiurilor de ondulare a facut posibila tunsoarea italiana, scurta si in trepte. Pe masura ce femeile active si nonconformiste renuntau la portul palariei, stilurile, bufante sau netede, cu coafuri geometrice, se raspandeau rapid. Prin anii 60, comercializarea unor mese de par cu aspect natural in forma completa, de peruca, sau partiala (postise, mese), de lungimi si culori diferite au dat posibilitatea fiecarei femei sa-si schimbe cu usurinta coafura.

In secolul XX, barbatii au adoptat parul tuns scurt si, in general, simplu, mergand pana la tuns perie. Marea lor majoritate se purtau cu fata complet rasa.

Prin anii 60, tinerii nonconformisti (hippies) au adoptat pletele si favoritii sau barba, care se potriveau de minune cu imbracamintea lor neconventionala. Unii au exagerat spre stilul salbatic. Toate aceste stiluri au fost adoptate si ca noutate  au aparut saloane de coafura pentru barbati, care ofereau tunsori din foarfece sau lama, lotiuni, uscatul cu fileu, vopsitul parului, etc.

sursa: jurnale

Minijupa în istorie

Sfârşit de septembrie 1959, la Londra.

Mary Quant, creatoare de modă, priveşte pe fereastra casei cum cade ploaia rece pe caldarâmul din faţa casei. Pare o zi tristă. De după colţul unei clădiri o vede pe Elisabeth, de 16 ani, nepoata sa. Îi deschide repede uşa. Fusta lungă a fetei era udă până peste genunchi. Fata risca să răcească. Nu stă mult pe gânduri, ia foarfecă şi taie tot ce era plouat. Elisabeth se duce la oglindă şi pufneşte în râs: ,,Nu-i rău. Chiar îmi stă bine aşa!”

Mary priveşte şi ea, stă o clipă în cumpănă, apoi sare în sus de bucurie: – Asta e! Minifusta, Minijupa!

Se născuse faimoasa minijupă. Avea să fie mai puternică decât o bombă atomică. Într-o clipă va cuceri mapamondul. Mătură totul în cale. Ea va fi întâlnită chiar şi în cel mai neînsemnat cătun din lume. Nu-i rezistă nici curentele puritane, destul de puternice în acea vreme. Minijupa devine un simbol al nonconformismului. Fetele tinere pot, în sfârşit, să-şi arate picioarele.

Moda mini-fustei căzuse la timp. De ea aveau nevoie rockul şi twistul. Nebunia noii mode nu cunoaşte limite. La ea contribuie din plin televiziunea şi cinematograful. Marile bulevarde ale lumii sunt invadate de minijupe. E un torent în faţa căruia nimic nu-i stă în cale, pulverizând orice încercare de a i se opune. E ceea ce trebuia tinerilor.

 

Mary Quant este chiar depăşită de fenomen. Nici prin gând nu-i trecea că se va ajunge aici. Minijupa este, probabil, obiectul de îmbrăcăminte analizat cu cea mai mare stăruinţă de psihologi şi sociologi care au inclus această modă în cadrul fenomenelor sociale. Mary recunoaşte: „Am reuşit să exprim o dorinţă inconştientă de democratizare a modei. Stilul meu nu este doar pentru oamenii bogaţi şi faimoşi. Am simţit că tinerii aşteaptă o schimbare şi am avut această idee care s-a dovedit fericită”.

Au fost proteste?

Multe, dar fără efect. S-au topit ca zăpada sub soarele de primăvară. Asupra lui Mary Quant, desigur, s-au revărsat toate onorurile. Regina Angliei îi conferă „Ordinul Imperiului Britanic”. Avea şi de ce. Miliarde de lire au intrat în „puşculiţa” Angliei. Apoi, Muzeul Londrei, din „Kensington Palace”, îi dedică o impresionantă expoziţie în care sunt prezentate toate modelele imaginate de ea, lucru fără precedent pentru un creator în viaţă, iar prestigiosul ziar „Sunday Times” îi înmânează Premiul Internaţional, pentru că „a smuls Anglia din atitudinea ei excesiv conservatoare în privinţa modei”.

sursa: lovendal

Istoria ochelarilor de soare

Ochelarii de soare nu sunt numai un accesoriu de mare fiţă în cluburi şi în alte locuri unde nu răzbeşte soarele deloc. Surprinzător pentru unii, ei au şi un rost practic:  să-ţi aperi ochii de radiaţii ultraviolete când stai la plajă sau prin alte locuri unde soarele răzbeşte cu adevărat.

La începuturile existenţei lor, însă, ochelarii de soare nici nu se gândeau că ar putea avea ceva de-a face cu razele înflăcărate ale soarelui. Ce-i drept, cu ceva înflăcărat aveau ei de-a face, şi anume cu piromanul împărat roman Nero, care, zice-se, a fost văzut privind luptele de gladiatori prin smaralde lustruite. Năbădăiosul de Nero însă le folosea mai degrabă pe post de oglinzi decât ca filtru solar.

Au existat totuşi şi nişte oameni care foloseau, din cele mai vechi timpuri, ochelari ca să se apere de soarele reflectat în zăpadă: Inuiţii. Dar ei nu întrebuinţau nici un fel de lentile şi sticle: ochelarii lor sunt făcuţi din fildeş, iar purtătorul lor priveşte printr-o fantă care limitează expunerea la soare.

Ca multe alte invenţii, şi ochelarii de soare au fost întrebuinţaţi pe scară mai largă pentru prima oară în Asia, unde ştim că locuiesc oameni foarte inventivi. Chinezii foloseau lentile plate din cuarţ fumuriu încă de prin secolul doisprezece. Dar rostul lor principal, n-avea, din nou, nici o legătură cu soarele: judecătorii chinezi purtau asemenea ochelari pentru a-şi ascunde expresiile faciale de martorii pe care îi interogau. Cam ca jucătorii de poker de acum.

Pe la mijlocul secolului 18, un englez cu numele de James Ayschough, care se ocupa deja cu diverse tipuri de ochelari de vedere, a ajuns la concluzia că lentilele colorate în albastru sau verde ar putea ajuta la corectarea unor probleme oftalmologice. Carevasăzică, nici aceştia nu erau, încă, ochelari de soare.

Se mai crede însă că ochelarii cu lentile colorate, de data asta galbene sau maro, erau prescrişi şi bolnavilor de sifilis în perioada apogeului bolii în Europa, secolul 19. Asta pentru că sensibilitatea la lumină e unul dintre simptome.

Starurile de film mut de la începutul secolului 20 au fost un factor important al popularizării ochelarilor cu lentile colorate. Multe vedete purtau asemenea ochelari pentru că aveau mereu ochii roşii din cauza luminilor care li se aţinteau în ochi pentru multă vreme la filmari (din cauza aparaturii de pe vremea aceea, totul se înregistra foarte încet). Voi poate credeati că o faceau ca să se ascundă de fani, nu? Ei bine, nu. Deşi e onest să presupunem că de-aia o fac în ziua de azi.

Primii ochelari de soare ieftini şi produşi în masă au apărut în America în 1929, la firma Foster Grant fondată de Sam Foster.

În anii 30, armata americană a comandat de la Bausch&Lomb ochelari cu lentile verzi, care să-i protejeze pe piloţi de soarele de la altitudini mari. Modelul foarte cool de ochelari în stil de aviator a apărut însă odată cu inventarea lentilelor polarizate de către Edwin H.Land şi aplicarea lor la un design de Ray Ban.

Nu cred că trebuie să va mai spun cum le merge ochelarilor de soare în ziua de azi, că ştim cu toţii. 🙂

sursa: hotcity

Istoria costumului de baie

Costumul de baie a evoluat odată cu percepţia oamenilor despre mare. Până în secolul al XVIII-lea marea inspira, prin caracterul ei imprevizibil, teamă şi repulsie, iar apa şi aerul de mare erau considerate nesănătoase, nişte emanaţii ale putreziciunii, mai ales din cauza mirosului de alge.

În plus, în mentalul colectiv al acelor timpuri, marea era populată de monştri marini şi era plină de creaturi ale forţelor necurate. Lumea acvatică era un mister greu de dezlegat, amplificat prin poveştile despre sirene şi animale marine fioroase. În hărţile timpului, apa era reprezentată cu verde şi nu cu albastru, ca astăzi.

Pentru a se proteja de creaturile fabuloase care populau mările şi oceanele lumii, primii navigatori şi-au botezat corăbiile cu nume de sfinţi (Sfântul Nicolae, Sfântul Anton de Padova, Sfânta Clara, Sfântul Benedict, Sfântul Iosif, Sfântul Leonard, Sfântul Ştefan) şi se rugau lor pentru potolirea furtunilor, produse, în opinia vremii, de respiraţia acelor monştri din adâncuri.

Treptat, prin schimbarea reprezentărilor acestui spaţiu, încep să apară noţiunile de plajă, de baie şi, implicit, de costum de baie. Primele mărturii despre costumele de baie datează din vremea înfloritoare a Pompeiului. Picturile murale întruchipau femeile purtând costume de baie formate din două piese, similare cu cele din anii 1960. După această perioadă noţiunea de costum de baie a fost dată uitării timp de mai multe secole.

Dorinţa colectivă a oamenilor de a se afla pe malul mării ia naştere în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când încep să fie recomandate curele maritime şi montane.

În anii 1900 nimeni nu făcea plajă, iar baia se realiza cu ajutorul unor cabine de lemn pe piloni care existau pe malul mării, în apă şi la câţiva metri mai în larg. Tendinţele de atunci cereau ca pielea să fie păstrată albă pentru a fi un exemplu de puritate, iar pe plajă se stătea la umbră pentru a se feri de razele soarelui.

La cabinele respective se ajungea de pe un podeţ, iar de aici doamnele intrau în valuri şi se îmbăiau în rochiţe cu mâneci bufante şi pantalonaşi până la genunchi, menite să ascundă formele. La acest costum erau asortaţi ciorapi lungi de culoare neagră, papuci dantelaţi şi pălării.

În plus, damele îşi tiveau rochiile cu greutăţi pentru a se proteja contra vântului de pe plajă care le ridica fustele, dar şi pentru a putea intra în apă, pentru că greutatea împiedica rochia să se ridice la suprafaţă.

După primul război mondial, maiourile de baie uni sau în dungi se mulau nu numai pe trupurile bărbaţilor, ci şi pe cele ale femeilor cu forme subţiri, care ţineau dietă. Design-ul unui costum bărbătesc era asemănător unui combinezon cu mâneci şi pantaloni lungi, creat dintr-o ţesătură ce includea un amestec de lână.

Până în 1915 singura distracţie a femeilor pe malul mării era săritul în valuri, ţinându-se de o frânghie legată de mal. Înotul era considerat un sport exclusiv masculin. Începând cu această dată femeile încep şi ele să înoate şi astfel, pentru lejeritate, costumul de baie coteşte spre cel format dintr-o singură piesă.

În 1946 apar primele modele de bikini, dar erau atât de provocatoare, încât nici un model respectabil nu a dorit să le promoveze. Creatorii de modă au fost nevoiţi să apeleze la stripteuze. Prima femeie care a purtat bikini a fost stripteusa de la Casino Paris, Micheline Bernardini.

Modelul a fost botezat „Bikini” după Atolul Bikini din Oceania, unde s-au efectuat, în 1945, mai multe experienţe nucleare şi unde, din cauza climei, se purta ţinuta sumară. În anii ’50, ştafeta popularizării bikinilor a fost preluată de la Micheline Bernardini, de Brigitte Bardot şi Jayne Mansfield.

În anii ’50 slipul acoperea buricul, însă la începutul anilor ’60 talia coboară, iar costumele devin din ce în ce mai sumare. Revoluţia sexuală din anii ’60, lasă femeia mai goală, dar costumul de baie nu îşi pierde supremaţia. În anii ’80 se creează modelul de slip tanga, inspirat din vestimentaţia traditională a triburilor din Amazon.

costum de baie

Anii ’90 reprezintă o explozie de diversitate în ceea ce priveşte forma costumului de baie. Sunt abordate cu lejeritate o gamă foarte largă de forme şi culori ce marchează sfârşitul perioadei tabu în ceea ce priveşte costumul de baie.

De altfel, în deceniul al nouălea, garderoba de plajă a devenit obiect de haut-couture şi au apărut numeroase reviste şi cataloage de specialitate, adesea ascunse totuşi sub numele de reviste de sport. 🙂

Tot din ultimii ani ai mileniului trecut datează şi tendinţa generală spre topless, abandonarea falselor pudori ca şi depăşirea tuturor complexelor.

sursa: ziare

Bikini, o istorie spectaculoasă

Pentru bikini istoria începe cu mult înainte de anul 1946 când costumul de baie care mai mult descoperă decât acoperă a fost oficial prezentat pentru sezonul verii. Observând mozaicurile din vremea Romei Antice, istoricii indică faptul că bikini a constituit una dintre piesele vestimentare preferate ale femeilor romane încă din anul 300 d. Hr., deşi se pare că povestea a început mai devreme cu circa 2000 de ani. Există, de asemenea, o serie de picturi murale, datând din anul 1600 î.Hr., care dezvăluie şi corpuri feminine purtând ceva asemănator cu costumul de baie minuscul pe care îl cunoaştem astăzi.

Oficial, însă, bikini a devenit celebru în anul 1946. Imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial, când Franţa încerca să-şi revină în urma conflagraţiei, doi designeri francezi au creat aproape simultan ceea ce numim de atunci bikini. Primul dintre ei, Jacques Heim, proprietarul unui magazin situat pe o plajă din Cannes, a lansat la începutul anului 1946 varianta sa a costumului de baie… foarte mic. Numindu-l Atome (cu referire la particula minusculă a materiei), l-a promovat în primul rând prin intermediul magazinului său, fără prea mult succes însă. În vara aceluiaşi an, Louis Reard a început comercializarea unei variante foarte asemănătoare cu Atome-ul lui Heim. Ceea ce a diferenţiat apoi succesul celor doi a fost sloganul simplu, dar sugestiv, sub care s-a desfăşurat campania de promovare a lui Reard: “Bikini – mai mic decat cel mai mic costum de baie din lume”.

5 iulie 1946 a fost data de expunere oficiala a acestuia, manechinul francez Micheline Bernardini fiind cea care l-a prezentat pe scenă. Bikini a devenit astfel un sinonim al feminităţii de-a lungul timpului. Reacţiile în urma evenimentului au fost plăcute, deşi la început numărul vânzărilor s-a situat sub aşteptări. Conservatorismul femeilor care s-au trezit brusc în faţa unei propuneri vestimentare controversate, şi-a spus cuvântul. Dar, dacă această inovaţie a fost considerată mult timp un atac la pudoare, astăzi ideea este explorată din plin şi redată sub diverse forme.

Tipuri de bikini

Cuvântul bikini s-a integrat atât de bine în vocabularul oamenilor din lumea întreagă, încât de-a lungul timpului s-au făcut tot mai multe variaţiuni pe aceeaşi temă, cum ar fi bandini, tankini, camikini sau monokini.

String bikini (Tanga)

Este un model clasic, printre primele care au revoluţionat imaginea costumului de baie. De obicei e compus din patru triunghiuri de material, două pentru sâni şi alte două pentru fese şi pelvis, unite între ele prin sfori foarte subţiri. Popularitatea string bikini-ului din anii ’70 s-a extins şi pe fondul revoluţiei sexuale dinainte cu un deceniu. Dacă în anii ’60 zonele erogene feminine erau sânii, noul model a atras atenţia asupra abdomenului.

Cunoscut şi sub denumirea tanga, string bikini a fost un import din moda plajelor braziliene de la Rio de Janeiro, ca majoritatea modelelor noi, de altfel. String-ul poate fi flatant pentru multe femei, însă nu pentru toate. Designerul din Beverly Hills, Jim Riva, puncta foarte bine necesitatea distingerii unor contexte şi modalităţi de a-l purta: “E ceva ce nu mi-ar plăcea să văd pe corpul fiecărei femei din lume”. Acest model se potriveşte cel mai bine femeilor silfide, cu sâni mici sau medii. Sutienul string nu are rol de susţinere, cum nici sforile nu trebuie să lase urme pe piele, aşa cum s-ar întâmpla în cazul unui corp plinuţ.

Tankini

Aceasta este o variantă recent propusă pentru moda costumelor de baie. E ceea ce uneori numim body sau costumul dintr-o piesă, care se desface în zona vaginului. Tankini are la rândul său două variante: camikini şi ruched tankini sau tankini cu volane. Primul dintre ele este un model bine structurat, cu top în stilul camizolului, pentru buna susţinere a unor sâni mari, continuând cu chilot clasic. Tankini cu volane nu se diferenţiază de cel obişnuit decât prin prezenţa elasticului pe lateralele costumului, pentru ajustarea lungimii topului. E ideal pentru femeile care au trunchiul lung.

Bandini

E combinaţia dintre chilotul clasic şi topul sub formă de bandă, fără bretele. Acest gen de top se menţine pe sâni graţie fibrelor de spandex din structura materialului. Istoria modelului începe imediat după apariţia bikini-ului propriu-zis, anii ’50 fiind o perioadă în care bandini deja câştiga popularitate. Topul bandeau se potriveşte foarte bine femeilor cu sâni mari, în primul rând pentru că are nevoie de stabilitate în lipsa bretelelor şi apoi pentru efectul de diminuare a pieptului. Însă nu e tocmai cea mai bună alegere pentru cine înoată foarte mult sau practică diverse sporturi pe plajă.

Monokini

Este cel mai şocant model care a pătruns pe podiumul de prezentare a tendinţelor swimwear. Deşi monokini are o istorie aparte, termenul în sine e utilizat pentru a descrie orice costum de baie topless. Când designerul Rudi Gernreich l-a introdus în scenă în anul 1964, modelul era format din chilot care continua spre umeri doar cu bretele foarte subţiri, pentru susţinere. În perioada dinaintea revoluţiei sexuale din anii ’60, când frenezia încălcării tabuurilor începea să combată conservatorismul dominant până în anii ‘50, Gernreich a stârnit reacţii reticente la toate nivelurile societăţii.

Iniţial ideea a fost blamată şi considerată mai degrabă un gag care nu va rezista mult printre modelele consacrate. Produsele monokini însă s-au vândut atunci în număr record – 3000 de piese, cu 24$ fiecare, deşi nu au fost niciodată purtate în public. De-a lungul timpului, propunerea vestimentară a lui Rudi Gernreich s-a păstrat mai mult într-o manieră idealistă, pentru că magazinele pur şi simplu nu o comercializau. Deşi scandalos, monokini s-a menţinut până în prezent ca arhetip al designerilor care propun cel puţin modele cu dimensiuni foarte reduse, dacă nu chiar costume de baie topless.

Thong bikini

Este format din top (string, de obicei) şi chilot la al cărui material din partea dorsală s-a renunţat în favoarea sforii. Thong e considerată cea mai sexy invenţie în materie de bikini. Lansarea sa oficială a fost făcută în anul 1970 de deja celebrul Rudi Gernreich. Se presupune că modelul a fost inspirat de ţinuta triburilor amazoniene din Brazilia. Iniţial a fost disponibil în trei variante: costumul dintr-o piesă, costumul din două piese şi chilotul simplu, toate având ca numitor comun sfoara în partea dorsală. Deşi această propunere a fost un succes, în mod paradoxal stilul său minimalist a generat “resurecţia” costumului de baie dintr-o piesă, în anii ’80. Varianta Thong însă continuă să fie foarte apreciată, indiferent de forma în care se prezintă.

Halter bikini

Este un model format din chilot de orice fel şi top ale cărui sfori de susţinere se întâlnesc în zona cefei, fie că eventual se încrucişează mai întâi pe piept. Acest model fusese deja remarcat în anii ’40, însă popularitatea sa s-a extins din nou mult mai târziu, odată cu apariţia jucătoarei de volei Gabrielle Reece într-un costum sport, cu top croit pe modelul halter. Varianta este apreciată mai cu seamă pentru confortul şi stabilitatea pe care le oferă chiar şi în situaţii de efort fizic intens.

Dincolo de toate, rămâne interesant cum toate aceste must-have-uri din garderoba feminină au fost inventate de bărbaţi.

sursa: yuppy

Istoria corsetului

De-a lungul timpului, femeia a folosit diferite tertipuri pentru a atrage sau pentru a menţine interesul bărbatului. Printre ele se numără şi lenjeria intimă, iar unul dintre obiectele de vestimentaţie intimă este corsetul. Acesta reprezintă o centură elastică lată şi întărită cu balene, care serveşte la strângerea taliei, cu alte cuvinte, este un harnaşament de susţinere a taliei, bustului şi şoldurilor în tiparele unei forme ideale, dorinţa care a creat suferinţa multor generaţii de femei.

Din cele mai vechi timpuri până în prezent, corsetul a jucat un rol esenţial în vestimentaţia femeii. I-a ascuns formele (aplatizându-i sânii) sau le-a pus în evidenţă (jucând rol de sutien) şi a strâns talia până la limita impusă de organism.

Corsetul a apărut încă din antichitate, în Grecia.

În urma săpăturilor arheologice făcute în Insula Creta, a fost descoperit un corset datând din jurul anului 2100 î.Chr. Deschis în faţă pâna la talie, el lasă sânii liberi, dar acoperea talia cu zale de cupru. Istoricii menţionează că femeile din Grecia purtau un corsaj format dintr-o bandă de pânză pe care o legau peste piept, numită “apodesma”, vestimentaţie adoptată şi de matroanele romane, iar mai târziu şi de femeile din Galia, după ce aceasta provincie a fost cucerită de către romanii conduşi de Cezar.

În secolul al XII-lea, femeile purtau “basquine”, un fel de corset din pânză groasă care strângea talia, iar în secolul al XIV-lea centura era atât de lată, încât susţinea şi sânii.

Totuşi, corsetul nu era purtat de prea multe femei, fiind chiar interzis în unele regiuni. Un edict din Strasbourg, datat din 1370, cerea ca “nicio femeie să nu-şi susţină pieptul nici prin croiul cămăşii, nici prin şireturile rochiei”.

În Franţa, în timpul regelui Carol al VII-lea (1422-1461), corsetul se purta foarte strâns pe corp, cu riscul de a deforma cutia toracică. Amroise Pare (1516-1590), cunoscut chirurg francez, unul dintre reformatorii medicinei Renaşterii, a fost primul care a constatat ravagiile cauzate de această modă, care puteau duce până la atrofierea plămânilor.

În secolul al XV-lea, femeile germane căsătorite au renunţat la corset pentru a putea respira în voie şi, mai ales, “pentru a menţine vie flacăra pasiunii în cămin”, după cum nota un istoric al timpului respectiv.

În secolul al XVI-lea, Renaşterea a adus o dată cu eliberarea constrângerilor religioase şi o modă mult mai sofisticată. Inspirat de armura medievală, iniţial corsetul avea rolul de a proteja torsul şi de a aplatiza sânii.

Stilul Tudorilor a fost foarte mult influenţat de moda de la Curtea regală a Spaniei şi avea foarte multe elemente asemănatoare cu aceasta. La curtea Franţei, Germaniei şi Italiei, se prefera o linie a corsetului mult mai puţin rigidă decât la spanioli. La sfârşitul acestei perioade istorice, Elisabeta I era pe tronul Angliei. Ea a dat un numele acestei mode – “Stilul Elisabetan”, inspirat din stilul Tudorilor. Era mai puţin riguros şi accentua talia foarte fină.

Epoca victoriana

În epoca victoriană, nu aveai ce căuta în public fără corset. Cu cât aveai talia mai subţire, cu atât erai mai aristocratică şi mai stilată. Corsetul pentru femeile din epoca victoriană era un MUST absolut. Inclusiv servitoarele purtau corsete, însă nu le încheiau strâns fiindcă aveau nevoie de libertate de mişcare, ca să poată să se aplece şi să care.

În era victoriană nu exista abatere de la canoanele modei. Femeile îşi gâtuiau organele şi îşi înghesuiau oasele unele într-altele în moduri extreme care uneori duceau la deces şi frecvent, la leşinuri. În această perioadă, o piesă de mobilier prezentă în orice salon respectabil era “canapeaua de leşin”, pe care doamnele se duceau să cadă când nu mai puteau respira în corsete.

În secolul al XVII-lea, moda europeană s-a împărţit în două ramuri. În ţările sub influenţă habsburgică se purtau corsete foarte strânse, însă se foloseau materiale vaporoase şi decolteul era pus în valoare. În regatele sub influenţă spaniolă, moda era foarte rigidă. Rochiile aveau topuri încheiate până sus, la baza gâtului. Mătasea era la mare preţ, iar corsetele erau purtate pe deasupra rochiei, pentru a defini talia.

La sfârşitul perioadei baroce, croitoria era o meserie foarte cautată, iar corsetele erau acum disponibile şi clasei mijlocii, nu numai “capetelor încoronate”.

Secolul al XVIII-lea a adus cu sine extravaganţa balurilor şi a modei specifică Perioadei Rococo.  Acum corsetul era folosit pentru a conferi siluetei feminine aspectul de “clepsidră”, şi punea toate trăsăturile torsului feminin în cea mai bună lumină. Corsetele fabricate în acestă perioadă erau foarte sofisticate şi erau considerate capodopere ale croitoriei. În această perioadă, corsetele erau împodobite cu multe fundiţe şi detalii preţioase.

Monarhia absolutistă în Franţa s-a sfârşit odată cu ghilotinarea familiei regale. Astfel a murit şi epoca “prea-încorsetatei” Maria Antoaneta. Josephine, soţia lui Napoleon I, a devenit cea care dicta moda în Franţa. Se purtau corsetele la baza sânilor… asemeni unui sutien foarte inconfortabil.

După înfrângerea lui Napoleon la Waterloo, aristocraţia s-a întors la conducerea Franţei. Corsetele clasice au revenit în modă, iar burghezia purta în continuare haine în stilul Victorian (numit după Regina Victoria a Angliei), adică fuste largi şi topuri ce se încheiau la baza gâtului. Însă pentru vestimentaţia de bal, rigorile nu mai erau atât de rigide, iar corsetele purtate erau foarte asemănătoare cu cele din perioada Rococo, însă cu mai puţine panglici şi detalii. Această modă romantică a dăinuit şi în partea de Nord a Americii, înainte de Războiul Civil. Filmul “Pe aripile vântului” prezintă fidel exuberanţa reîntoarcerii stilului Rococo.

În America, “Al doilea Roccoco” a durat puţin mai mult decât în Europa. Pe la 1850, o dată cu industrializarea, corsetele au devenit mai puţin pretenţioase şi la îndemâna oricui. Ele erau folosite mai mult pentru a oferi o alură respectabilă unei mame cu şase copii. Corsetul era şi un element foarte important al reputaţiei unei femei. Corsetele ce subţiau talia erau destinate numai balurilor şi înaltei societăţi, care acum includea şi cetăţenii bogaţi.

In prezent

Noul secol a adus o nouă perioadă de glorie corsetelor. Acum erau încorsetate mai mult coapsele şi fundul. Acest gen de corset avantaja femeile plinuţe care doreau să poarte rochii foarte mulate. Această modă s-a menţinut până în 1920… însă o dată cu venirea războaielor, populaţia avea cu totul alte griji decât “o talie subţire”.

În anii ‘30 s-au inventat sutienele sub forma actuală, mult mai ieftine decât corsetul, ce avea rolul de susţinere a bustului.

În anii ’50 a reînviat moda taliei foarte mici, însă corsetul era purtat mai mult ca vestimentaţie de spectacol. Însă reînvierea corsetului s-a petrecut în anii ‘80, când în producţia de lenjerie intimă a avut loc o explozie de modele.

În prezent corsetul este o piesă imbatabilă de lenjerie intimă, un top irezistibil sau… partea superioară a unei ţinute de gală ori a rochiei de mireasă.

De-a lungul timpului, această controversată piesă vestimentară a îmbrăcat mii de femei în sute de stiluri, iar în prezent, corsetul poate fi considerat simbolul cochetăriei feminine.

sursa: haine-vintaje

Moda în materie de păduchi

În secolul al XVIII-lea, chiar şi nobilii de la Curtea Franţei stăteau prost de tot cu igiena.

Păduchii umblau peste tot, inclusiv în perucile curtenilor.

Bineînţeles că muşcăturile lor procurau mâncărimi de nesuportat şi de la mâncărimi se ajungea la fel de bine înţeles la scărpinat între perucă şi pielea capului/părul natural.

Pentru activitatea asta s-au inventat furculiţe speciale, din argint sau fildeş.

Furculiţele de scărpinat au devenit un accesoriu dorit de curteni, într-o formă cât mai estetică. Ceva la modă, cu alte cuvinte.

Istoria lenjeriei intime

Dacă analizăm istoria lenjeriei intime, am putea crede că omul încearcă asiduu să facă economie de material sau că temperatura globală a fost mereu în creştere. În afară de aspectul reducţionist al lenjeriei, transformările acesteia reflectă schimbări în stiluri de viaţă, în mentalităţi, în percepţii.

Lenjeria pare să fie menţionată pentru prima dată în istorie în Egiptul Antic, cu 3000 de ani înainte de Hristos. Pe atunci îmbrăcămintea reflecta statutul social, iar femeile cu poziţii înalte în societate purtau un fel de tunici strâmte şi lungi până la gleznă, pe sub hainele „de stradă”. În acelaşi timp, giulgiul este cea mai simplă formă de îmbrăcăminte şi în unele părţi ale lumii rămâne şi singura formă. Tot din perioada antică s-au descoperit statui reprezentând femei care purtau un fel de benzi de material în zona sânilor şi a şoldurilor.

În Evul Mediu au apărut izmenele şi corsetul, care avea doar rolul de a aplatiza sânii şi de a conferi un suport rigid pentru rochiile elaborate. Atât femeile, cât şi bărbaţii purtau în partea superioară a corpului un fel de cămăşi. În acele vremuri lenjeria avea mai ales un rol practic: protejarea hainelor elaborate Şi scumpe, care erau spălate destul de rar şi care nu trebuiau să intre în contact direct cu pielea. De asemenea, lenjeria era uneori făcută din lână pentru a ţine de cald.

Corsetul este poate cel mai controversat obiect din istoria modei feminine, rolul său principal fiind acela de a modela corpul. Acesta era făcut dintr-o pânză rigidă şi întărit fie cu oase de balenă, fie cu tije de fier. Când era înşiretat, corsetul strâmta talia până la dimensiunea ideală de 40 de centimetri şi conferea siluetei forma de clepsidră, la modă în epoca victoriană. Se spune chiar că la anumite curţi dimensiunea taliei indica statutul social. Abia când doctorii au atras atenţia că această practică este o adevarată ameninţare pentru sănătatea femeilor, au apărut corsetele cu un design mai permisiv.

Lenjeria americană din aceeaşi perioadă (secolul 19) părea să fie mult mai comodă. Combinezonul, un obiect de îmbrăcăminte dintr-o singură bucată, care acoperea tot de la mâini până la glezne, a fost inventat la New York şi era purtat de femei, bărbaţi şi copii.

Principala revoluţie în domeniul lenjeriei a venit odată cu Primul Război Mondial, când femeile rămase acasă au fost nevoite să muncească pentru a îşi întreţine familia. Astfel, ele au adoptat un stil mai practic şi mai comod şi au renunţat la corset în favoarea brasierei, un fel de strămoş al sutienului. Pe de altă parte, fierul cu care era întărit corsetul se găsea cu dificultate în timpul războiului, astfel că acesta n-a mai putut fi produs.

După 1920 însă, a revenit în vogă modelarea corpului, de data aceasta prin portjartier, un obiect de îmbrăcaminte elastec, care începea la umeri şi se termina la şolduri şi care era închis cu fermoar. Pe parcurs, dimensiunea acestuia a fost redusă, sfârşind doar ca suport pentru ancorarea ciorapilor.

Acum apare şi sutienul, în prima sa formă ca două batiste înnodate cu funde. Cupele pe dimensiuni fiind introduse în 1935 (sau în 1928 în altă variantă).

Şi lenjeria pentru bărbaţi progresează la începutul secolului 20, tot un american inventând un obiect de lenjerie strâmt, foarte apropiat chiloţilor de astăzi. Un model revizuit a fost pus în vânzare în 1935 în Chicago. Produsul a fost aşa de popular, încât 30.000 de bucăţi au fost cumpărate săptămânal în prima lună de la lansare. Tot acum au apărut şi boxerii, numiţi astfel datorită asemănării cu costumul oficial al luptătorilor profesionişti.

Evoluţia tehnologiei a dus rapid la diversificarea modelelor de sutiene, iar in anii ‘60 acestea au devenit simbol al constrângerii la care au fost supuse femeile de-a lungul timpului. Arderea sutienelor şi emanciparea femeilor nu au scos însă obiectul din uz, acesta rămânând până astăzi indispensabil. Mai mult, corsetul a revenit la modă, însă într-o formă deloc chinuitoare şi foarte provocatoare.

Obiectele de lenjerie intimă tind să fie din ce în ce mai mici în dimensiuni, pe măsură ce hainele devin tot mai mulate pe corp, atât în cazul femeilor, cât şi al bărbaţilor.

În peste 5000 de ani, s-a trecut de la giulgiu la tanga, iar evoluţia este imprimată cu conotaţii culturale şi sociale.

sursa:stiridebine

Istoria cămăşii albe

Proaspată, fără mari pretenţii, aristocratică prin ea însăşi, e totodată uşor de purtat. Clasica white shirt, alt passé-partout de netăgăduit al garderobei noastre, respiră stil şi nu cunoaşte restricţii temporale. E fantastică în combinaţie cu jeans şi perfectă alături de fusta neagră, lungă. În ceea ce priveşte cromatica, albul e culoarea care întruchipează puritatea, rasele druizilor (preoţii celţilor), rochia de nuntă (dar după 1920, căci înainte femeile se căsătoreau în rochie de seară).

Multe figuri literare feminine îşi fac prima apariţie în alb, la vârsta inocenţei. Dar, de cum cad pradă păcatului, reputaţia şi veşmintele le sunt iremediabil pângărite. Doar două exemple edificatoare: Tess, personajul lui Thomas Hardy, şi Daisy Miller, creaţia lui Henry James.

Tocmai tendinţa către intinare face ca albul să simbolizeze apartenenţa la o clasă privilegiată, posibilitatea de a investi în săpun de bună calitate şi în personal însărcinat cu întreţinerea garderobei. Nu întâmplător, sporturi de origine elitistă, cum ar fi tenisul sau golful, cer un echipament imaculat.

Puternica legatură cu copilaria şi cu desăvârşita curăţenie din spitale a făcut ca albul să fie asociat cu boala şi slăbiciunea. În filmul “Moarte la Veneţia” (1971) adaptat de Luchino Visconti după nuvela lui Thomas Mann, oraşul cade pradă unei epidemii pe care autorităţile o ţin secretă. Iar albul orbitor al hainelor nu face decât să ascundă ipocrit descompunerea progresivă a trupurilor.

Tizian – Portret de femeie

Strămoşul cel mai îndepărtat al cămăşii ne readuce în Imperiul Roman din primii ani ai secolului al III-lea d. Hr. E o tunică din in, care se îmbrăca pe cap, lungă până la genunchi, strânsă în talie cu o curea. Folosită atât de bărbaţi, cât şi de femei, sub drapajele togilor şi peplurilor, e în realitate precursoarea lenjeriei intime.

În secolul al XI-lea, la curtea Bizanţului, cămaşa purtată sub îmbrăcămintea grea, plină de perle şi pietre preţioase, e mult mai strâmtă decât cea romană, dar tot fără nasturi; aceştia apar abia două secole mai târziu.

În timpul Renasterii, inului i se alătură bumbacul. Şi, cu ajutorul unor urzeli tot mai fine, cămaşa etalează nenumarate creţuri şi cute plate. Manşetele şi decolteul sunt adeseori ornate cu broderii şi se închid cu un şnur. Femeile, mai ales, poartă cămăşi din in sau mătase foarte fină, cu mâneci ample şi decolteuri adânci, peste care pun corsete mai degrabă rigide, aşa cum se poate vedea în “ Portret de femeie în oglindă” a lui Tizian (1570) sau în desenul lui Henri de Toulouse-Lautrec, “ Femeie legându-şi corsetul” (1879).

Tandemul cămaşă-corset va fi invincibil până la sfârşitul epocii victoriene. Ceea ce variază însă, în funcţie de fluctuaţiile modei, e gradul de comprimare a cutiei toracice cu ajutorul acestui instrument de tortură legal.

Revenind în Renaştere, obiceiul de a schimba o dată pe săptămână lenjeria intimă, consemnat de cronicarii vremii, denotă în realitate o înclinaţie cam vagă către curăţenie. Pe atunci, cămaşa avea misiunea de a absorbi secreţiile corpului, de cele mai multe ori spălat doar la câteva luni odată. Astfel, îmbrăcămintea, extrem de elaborată, şi prin urmare foarte greu de spălat, era protejată de secreţiile corporale. În ciuda funcţiei degradante de stăvilar între pielea murdară şi haine, cămaşa e tot mai importantă. Lucrezia Borgia (1480-1519) care, respectând voinţa tatălui său, Papa Alexandru al VI-lea, colecţionează mai mulţi soţi decât Elizabeth Taylor, se mărită în 1501 cu Alfonso d’Este, primul născut al ducelui de Ferrara. Primită triumfal la curte, etalează un trusou de 200 de cămăşi, unele în valoare de 100 de ducaţi.

Un look mai spartan au cele îmbrăcate direct pe sub platoşă la turniruri, un dar aducător de noroc pe care doamna îl făcea cavalerului. La sfârşitul concursului, învingătorul restituia obiectul de îmbrăcăminte iubitei, ca probă de devotament, sau ca simbol al morţii, dacă era pătată de sângele învinsului.

Noutăţile celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVI-lea privesc gulerul. Încreţit şi ondulat în diferite moduri, acesta îşi ia numele de “jabou”. Şi, pentru a-şi menţine forma încreţită, e apretat la cald. Foarte curând se transformă în gulerul de dantelă cu rulouri rigide care, la curtea spaniolă a regelui Carol Quintul (1500-1558), atinge dimensiunile unei roţi de moară, provocând inevitabila alungire a mânerelor tacâmurilor.

Ludovic al XIV-lea

În perioada barocă, mânecile cămăşii sunt atât de bogate încât ies abundent din manşetele hainei. Şi cu gulerul cum rămâne? Se prăbuşeşte ca o cascadă spumegândă pe piept, într-un potop de dantele.

Veneţia, care în secolul al XVI-lea îşi câştigase faima de a avea cele mai bune dantelărese, trebuie să cedeze sceptrul Franţei. La curtea regelui Ludovic al XIV-lea (1638-1715), îmbrăcatul regelui devine o adevărată ceremonie de tipul celei de schimbare a gărzii. Unui nobil, în fiecare zi altul, îi revine onoarea de a înmâna suveranului camaşa pe care acesta o va îmbrăca odată trezit din somn. E o formă de împărtăşire stranie şi privilegiată a intimităţii, destinată măgulirii unei clase cu periculoase înclinaţii către trădare.

Odată cu reapariţia cravatei – apărută pe fugă la începutul secolului al XVII-lea la gâtul soldaţilor şi gentilomilor, pentru a cădea apoi în uitare, în perioada barocă – reverul cămăşii devine un simplu guler, în jurul căruia se înfăşoară cravata.

În sfârşit, la începutul secolului al XVIII-lea, codul bunelor maniere dictează: cămăşile trebuie să fie albe, proaspete şi parfumate. Cei care îşi pot permite le trimit la scrobit în Olanda, specializată în această operaţiune.

În 1789, Revoluţia Franceză înlătură pudrele şi perucile şi trimite aristocraţii la ghilotină doar în cămaşă. Între timp, pe străzile Parisului mărşăluiesc revoluţionarii care scandează “liberte, egalite, fraternite”. Pe sub jiletcă sau pe sub haina scurtă poartă o simplă cămaşă din bumbac al cărei rever e numit “a la Robespierre” chiar în onoarea Incoruptibilului, şi tradiţia cere ca, înainte de a zbura capul condamnatului, călăul să îi smulgă gulerul de la gât.

De la rolul de protagonistă absolută a ţinutei, cămaşa trece, în secolul al XIX-lea, la statutul de fantomă ascunsă sub jiletcă (acum închisă până la gât), vestonul fracului şi o imensă cravată legată cu funda. Şi asta chiar când inventarea maşinii de cusut, în 1846, îi multiplică exponenţial gradul de răspândire.

Fapt demn de amintit, cămaşa albă a fost uniforma obligatorie în duelurile cu spada. De preferinţă din mătase, uneori se renunţa la o mânecă spre a lasa liber braţul luptătorului. În duelurile cu pistolul, în schimb, cămaşa e bine ascunsă sub reverul ridicat al hainei, spre a evita ca strălucirea ei să-l ajute pe adversar să ţintească.

După cum am vazut, aproape tot secolul al XIX-lea, cămaşa feminină rămâne ascunsă sub haine, alături de corset, şi poate fi folosită, dacă e cazul, drept cămaşă de noapte. A o purta fără nimic deasupra echivala cu a fi dezbrăcată, ceea ce era permis doar în faţa soţului sau a medicului în vizită la domiciliu. Abia în 1880, odată cu naşterea îmbrăcăminţii din două bucăţi, adică o haină şi o fustă lungă evazată, cămăşile ies iar la lumină. Sunt plisate, brodate şi cu gulerul înalt până la bărbie.

În jurul anului 1860, femeile încep să fie pasionate de tenis. Dar albul se va impune pe zgura roşie abia 20 de ani mai târziu, graţie remarcabilei lui calităţi de a ascunde petele de transpiraţie. În 1905, May Sutton câştigă la Wimbledon, etalând o cămaşă a tatălui său şi având astfel garantată o mai mare libertate de mişcare. Şi provoacă un adevărat scandal când îşi suflecă mânecile din cauza căldurii.

Trecând acum în revistă rapid primii ani ai secolului XX, trebuie semnalat faptul că, odată cu întărirea aparatului statal şi bancar, aşa-zisele “gulere albe” se înmulţesc ca ciupercile după o furtunoasă ploaie de vară. Numele generic se referă la funcţionarii din birouri, pentru care cămaşa albă se impune ca semn al statutului şi al curăţeniei, în opoziţie cu salopeta albastră folosită de cei nevoiţi să desfăşoare o muncă manuală. Deja din anii’50, când era încă la modă ca femeile să fie casnice, fiecare soţie devotată avea datoria să umple dulapul soţului, mai să dea pe dinafară, de cămăşi albe, perfect călcate, simbol al respectabilităţii burgheze. Cămaşa purtată pe sub taiorul feminin în forma sa cea mai şic poartă, asemeni rochiei negre, semnătura Coco Chanel. Dar dacă vorbim de cantitate, Imelda Marcos a acestei categorii e cu siguranţă Greta Garbo, care pare să fi avut aproape şase sute.


sursa: Cinzia Felicetti, Absolut strălucitoare!, traducere Irina Pricop, București, Runa, 2007