Popoare și spații istorice în Orient – Lecția de istorie
I. Orientul Antic
- Reprezintă spațiul geografic în care au apărut primele civilizații ale omenirii;
- Cuprindea un spațiu imens situat între Africa de Nord și Marea Chinei.
II. Marile civilizații din Orientul antic au apărut de-a lungul fluviilor:
- Tigru și Eufrat în Mesopotamia;
- Nil în Egipt;
- Indus în India;
- Fluviul Galben și Fluviul Albastru în China.
III. Popoare din Mesopotamia (regiunea cuprinsă între fluviile Tigru și Eufrat)
- Sumerienii
- – s-au stabilit în mileniul al IV-lea î.Hr. în sudul Mesopotamiei;
- – sunt creatorii celei mai vechi civilizații;
- – au întemeiat primele orașe-stat – Ur, Uruk, Nippur, Umma, Lagaș;
- – au inventat roata, cea mai veche scriere (cuneiformă) și ziguratul.
- Akkadienii
- – s-au stabilit în centrul Mesopotamiei la începutul mileniului III î.Hr.;
- – au întemeiat centre politice și economice importante – Akkad, Babilon;
- – au întemeiat primul imperiu din istorie în jurul anului 2300 î.Hr. condus de Sargon I.
- Asirienii
- – stabiliți în nordul Mesopotamiei în mileniul III î.Hr.;
- – Tiglatpalassar I (sec. XI î.Hr.) a pus bazele Imperiului asirian.
IV. Egiptenii
- Regatul Egiptului s-a format în regiunea fertilă din nord-estul Africii, străbătută de fluviul Nil;
- au ridicat primele piramide (monumente funerare gigantice care adăpostesc mormintele faraonilor).
V. Fenicienii
- au întemeiat pe țărmul de est al Mării Mediterane orașe-stat precum Byblos, Tyr, Sidon;
- erau negustori și navigatori pricepuți.
VI. Evreii
- se aflau la sud de teritoriul locuit de fenicieni;
- au format un regat puternic în timpul regilor Saul, David și Solomon (sec. XI-X î.Hr.).
VII. Perșii și mezii
- s-au stabilit în Podișul Iranului în sec. XII î.Hr.;
- în sec. VI î.Hr. au întemeiat cel mai întins imperiu oriental sub conducerea lui Cirus cel Mare.
VIII. Indienii
- au creat o civilizație strălucită în valea Indului;
- au inventat numărul zero, semnul minus, cifrele ajunse la noi prin intermediul arabilor.
IX. Chinezii
- civilizația chineză s-a dezvoltat în regiunea dintre fluviile Galben și Albastru;
- au inventat acul magnetic, nava cu pânze, hârtia și tiparul, roaba, explozibilul.
Vă recomand să urmăriți și prezentarea video pe Youtube – https://www.youtube.com/watch?v=Fp0gUNBQnCQ
Inventarea scrierii. De la pictograme la alfabet – Lecția de istorie
I.Ce reprezintă scrierea?
- este un mijloc de comunicare, consemnare și acumulare a cunoștințelor oamenilor.
II. Când a apărut scrierea?
- în cursul mileniului al IV-lea î.Hr., popoarele din Mesopotamia și Egipt au inventat scrierea.
- inventarea scrierii a marcat trecerea umanității de la Preistorie la Istorie.
III. De ce a apărut scrierea?
- Scrierea a apărut din nevoia de a consemna și transmite informații importante:
- – faptele și poruncile regilor;
- – redactarea legilor și a lucrărilor religioase și literare;
- – achitarea impozitelor;
- – înregistrarea datelor legate de sărbătorile religioase.
IV. Tipuri de scriere
- prima scriere apare în sudul Mesopotamiei, în regiunea numită Sumer; se scria pe tăblițe de lut, prin zgârierea pe lutul moale a unor semne cu un instrument din os ascuțit; primele tăblițe cuprindeau o scriere pictografică (desene ce exprimau idei și cuvinte);
- scrierea pictografică a evoluat spre scrierea cuneiformă (semne grafice asemănătoare unor cuie);
- în Egipt a apărut scrierea hieroglifică (desene reprezentând ființe umane, animale și păsări, plante, zei sau diverse obiecte); hieroglifele acopereau monumentele de piatră sau erau desenate cu cerneală pe foi realizate dintr-o plantă numită papirus.
- fenicienii au inventat cel mai simplu sistem de scriere – cel alfabetic.
- – alfabetul este alcătuit din litere. Fiecare literă reprezintă un sunet.
- – alfabetul folosit de noi în prezent este cel inventat de fenicieni și perfecționat de greci și romani.
V. Cine scria în Orientul Antic?
- doar unii dintre oamenii care trăiau în Orientul Antic știau să scrie și să citească;
- printre aceștia se numărau preoții și funcționarii (scribii).
VI. Pe ce scriau oamenii?
- în Orientul Antic se scria pe piatră, lemn, tăblițe din lut, papirus, pergament (piele de animal prelucrată) și chiar pe hârtie, în China.
Vă recomand să urmăriți și prezentarea video pe Youtube – https://www.youtube.com/watch?v=pEbKz8YBfYc
Constituțiile României. Lecția de istorie
Constituția reprezintă legea fundamentală a unui stat, care stabilește forma de guvernământ și de organizare statală, precum și drepturile și obligațiile fundamentale ale cetățenilor.
Primele Constituţii ale statului modern român au fost precedate de acte cu caracter constituţional:
- Declaraţii de principii („Cererile norodului românesc” redactate în 1821, în timpul revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu);
- Declaraţii de drepturi („Proclamaţia de la Islaz”, ca de altfel şi celelalte programe revoluţionare paşoptiste);
- Proiecte de reformă („Constituţia Cărvunarilor” redactată de Ionică Tăutul în 1822 şi „Osăbitul Act de numire a suveranilor românilor” redactat de lon Câmpineanu în 1838);
- Rezoluţiile adunărilor ad-hoc din Moldova şi Ţara Românească din 1857.
Istoria constituţională a României între 1859-1991 cunoaşte mai multe perioade:
- Etapa de implementare a instituţiilor constituţionale (24 ianuarie 1859 – 1 iulie 1866);
- Etapa de continuitate a acestor instituţii (1 iulie 1866 – 20 februarie 1938);
- Etapa de instabilitate constituţională (20 februarie 1938 – 30 decembrie 1947);
- Etapa dictaturii comuniste (30 decembrie 1947 – decembrie 1989);
- Etapa revenirii la sistemul democratic, fapt statuat prin adoptarea Constituţiei din 1991.
Constituţiile statului român au fost reprezentate de:
1. Regulamentele Organice
- Sunt primele documente cu caracter constituţional din istoria modernă românească;
- Au fost redactate în timpul ocupaţiei ruseşti a Principatelor (1828-1834);
- Au fost aplicate în perioada 1831-1858 (Ţara Românească) şi 1832-1858 (Moldova);
- Pentru prima oară, cele două Principate erau organizate după legi asemănătoare.
2. Convenţia de la Paris
- Elaborată de Marile Puteri;
- Prevederile ei au fost puse în aplicare în Principate între 1858-1864;
- Stabilea crearea Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, dar cu doi domni, două adunări, două guverne, aşadar o unire formală;
- Deschidea calea spre crearea statului român modern, precum şi separarea puterilor în stat.
3. Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris
- Adoptată de domnul Al. I. Cuza, în urma loviturii de stat din 2 mai 1864:
- Prevedea atribuţii lărgite pentru domn, precum şi înființarea Corpului Ponderator, al doilea Corp legislativ (viitorul Senat).
4. Constituţia din 1866
- Prima constituţie românească în adevăratul sens al termenului (lege fundamentală a unui stat);
- A fost adoptată în contextul instaurării dinastiei străine. În 1866 este adus în România ca domn și confirmat de votul poporului Carol I, un prinț din familia germană Hohenzollern-Sigmaringen.
- A avut ca model Constituţia Belgiei din 1831, care era considerată cea mai liberală la momentul respectiv;
- Nu a fost supusă aprobării marilor puteri europene;
- A fost promulgată de domnul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen pe 1 iulie 1866;
- A fost structurată pe 8 titluri;
- Impunea numele oficial al statului – România;
- Forma de organizare statală era cea de monarhie constituţională ereditară;
- Menționa principiul suveranităţii naţionale;
- Impunea principii liberale: separarea puterilor în stat şi respectarea drepturilor şi libertăților cetățenești;
- Drepturile și libertăţile cetăţeneşti prevăzute:
- – dreptul la liberă asociere;
- – libertatea persoanei;
- – inviolabilitatea domiciliului şi a proprietăţii;
- – libertatea conștiinței, a cuvântului, a presei;
- – dreptul la educaţie (învățământul primar fiind obligatoriu şi gratuit).
- Puterea era împărțită în trei:
- Puterea executivă – deţinută de Domn şi de guvern.
- Domnul avea prerogative largi:
- – numea şi revoca miniştrii;
- – avea drept de amnistie politică;
- – numea şi confirma în toate funcţiile publice;
- – era şeful armatei;
- – acorda distincţii şi decoraţii;
- – avea dreptul de a bate monedă;
- – putea declara război şi încheia tratate.
- Guvernul era condus de un prim-ministru ales de Domn; primul-ministru alegea Cabinetul (echipa de miniştri) care trebuia aprobat de monarh.
- Puterea legislativă – deţinută de Domn şi de Parlament.
- Domnul:
- – avea iniţiativă legislativă;
- – sancţiona şi promulga legile;
- – avea drept de veto.
- Parlamentul:
- – ales prin vot cenzitar;
- – era bicameral (format din Senat şi Adunarea Deputaţilor);
- – iniţia, dezbătea şi aproba legile;
- – putea interpela miniştrii;
- Puterea judecătorească – deţinută de tribunale, curţi de justiţie şi de Înalta Curte de Justiţie și Casaţie.
- – Hotărârile judecătoreşti se pronunţau în numele domnului, iar judecătorii erau inamovibili.
Constituţia din 1866 a fost modificată în mai multe rânduri:
- 1879 – este modificat art. 7, prin care este anulată interdicţia obţinerii cetăţeniei române de către cei care nu erau creştini (adică evreii şi musulmanii);
- 1884 – se introduce noua titulatură a statului care devine Regat, iar Carol şi soţia sa, Elisabeta de Wied, primii regi ai României; se reduce numărul colegiilor electorale, de la 4 la 3 prin scăderea censului; astfel numărul celor cu drept de vot se măreşte;
- 1917 – sunt votate proiectele de revizuire privind adoptarea votului universal şi realizarea reformei agrare.
Constituția din 1866 a rămas în vigoare până în anul 1923.
5. Constituţia din 1923
- Legitima noua realitate politică de după Primul Război Mondial (realizarea României Mari prin alipirea Basarabiei, Bucovinei şi a Transilvaniei la statul român);
- A fost promulgată de regele Ferdinand pe 28 martie 1923;
- Până la a fi promulgată în forma sa finală, au existat două proiecte constituţionale (unul liberal şi altul naţional țărănesc) îndelung dezbătute;
- Relua, în cea mai mare parte, conţinutul Constituţiei din 1866, fiind o sinteză între aceasta şi proiectele constituționale votate în 1917;
- Era structurată pe 8 titluri;
- Insista asupra caracterului național unitar al statului;
- Introducea votul universal, egal şi direct (acordat doar bărbaţilor peste 21 ani);
- Prevedea separarea puterilor în stat:
- – Puterea executivă – deţinută de rege și de guvern;
- – Puterea legislativă – deținută de rege şi de Parlament;
- – Puterea judecătorească – deţinută de tribunale, curți de justiție şi de Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie.
- Afirma respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, inclusiv pentru minorităţi;
- Introducea controlul preventiv al constituţionalităţii legilor, care revenea Consiliului Legislativ;
- A introdus un regim politic democratic;
- A rămas în vigoare până în 1938, repusă ulterior în aplicare în 1944.
6. Constituţia din 1938
- A fost promulgată de regele Carol II pe 27 februarie 1938;
- A fost supusă unui plebiscit (în care oamenii trebuiau să declare în scris dacă o votează sau nu);
- Impunea monarhia autoritară, în care atribuţiile regelui erau mult lărgite;
- Desființa separarea puterilor în stat;
- Regele devenea „capul statului”, în mâinile lui concentrându-se puterea executivă şi cea legislativă (Parlamentul – numit Reprezentanţa Naţională – avea un rol decorativ şi era mult limitat în privinţa iniţiativei legislative);
- Regele numea un număr mare de senatori;
- Regele putea convoca, închide sau dizolva una sau ambele Camere ale Parlamentului;
- A rămas în vigoare până la instaurarea dictaturii antonesciene.
Ulterior promulgării, se înfiinţează Frontul Renaşterii Naţionale ca partid unic.
7. Constituţiile comuniste
- Au fost în număr de trei:
- cea din 1948;
- cea din 1952;
- cea din 1965.
- Erau asemănătoare din punctul de vedere al prevederilor;
- Au fost inspirate de constituţia sovietică din 1936;
- Consfințeau adoptarea republicii ca formă de guvernare a statului:
- Constituţia din 1948 şi cea din 1952 proclamau România ca Republică Populară;
- Constituţia din 1965 proclama ţara noastră ca republică socialistă;
- Prevedeau drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, precum şi principii democratice (votul universal, suveranitatea poporului), care în practică au fost grav încălcate;
- Desființau separarea puterilor în stat;
Prin Constituția din 1948 se hotărau:
- Executivul (cea mai mare parte) şi legislativul erau exercitate de Marea Adunare Naţională, un parlament unicameral considerat organul suprem al puterii;
- Marea Adunare Naţională alegea Prezidiul Marii Adunări Naţionale, forma guvernul, modifica textul constituţiei, vota legile, vota bugetul.
- Prezidiul Marii Adunări Naţionale emitea decrete, convoca Adunarea, numea şi revoca miniştrii, încheia tratele internaţionale.
- Puterea executivă aparţinea şi Consiliului de Miniştri (guvernul), care avea în frunte un preşedinte;
- Puterea judecătorească era exercitată de instanţele de judecată şi de Curtea Supremă, însă acestea erau subordonate factorului politic, reprezentat de Partidul Muncitoresc Român.
Prin Constituția din 1952:
- Nu se aduceau modificări esenţiale celei din 1948;
- Spre deosebire de Constituţia din 1948, aceasta prevedea, în mod implicit, rolul conducător al P.M.R.
Prin Constituția din 1965 se hotărau:
- Consacrarea monopolului politic al Partidului Comunist;
- Partidul Muncitoresc Român devenea Partidul Comunist Român, care era socotit „forța conducătoare” a întregii societăţi;
- Statul era socotit proprietarul resurselor subsolului, al mijloacelor de producţie, al pământului etc;
- Prin revizuirea ei din 1974, se înfiinţa funcţia de preşedinte al României, având următoarele prerogative:
- – prezida consiliul de Stat;
- – era comandantul suprem al armatei;
- – numea şi revoca miniștrii, președintele şi membrii Tribunalului Suprem;
- – încheia tratate internaţionale;
- – emitea decrete prezidenţiale şi decizii;
- – conferea decoraţii.
8. Constituţia din 1991
- A fost adoptată de Adunarea Constituantă la 21 decembrie 1991;
- Reprezintă cadrul legal fundamental pentru organizarea și funcționarea statului și societății românești pe baze democratice;
- Art. 1 prevede: “România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil”;
- Forma de guvernare rămâne tot republica, condusă de un preşedinte ales pe 4 ani, prin vot universal;
- Parlamentul redevine bicameral;
- Guvernul exercită conducerea generală a administraţiei publice;
- Se instituie:
- – calitatea de Avocat al Poporului, pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;
- – Curtea Constituţională, care veghează asupra constituţionalităţii legilor.
- A fost revizuită în anul 2003, în scopul adaptării ei la noile realități politice, economice, sociale și culturale din societatea românească în perspective aderării României la Uniunea Europeană. Una dintre cele mai importante modificări se referă la alegerea preşedintelui care urma să aibă un mandat de 5 ani (Parlamentul continuând să fie ales pe 4 ani);
- A fost aprobată prin referendum.
Sursa – Ramona Popovici, Camil-Gabriel Ionescu, Istorie: Bacalaureat: Teste, Ediție revizuită, Booklet, București, 2015
Vă recomand să urmăriți și prezentarea video pe Youtube – https://www.youtube.com/watch?v=FCeNHP6GvcQ
Cum a apărut omul? Viața în preistorie
GREUTĂŢILE CERCETĂRII
Omul de astăzi – la fel ca toate entităţile vii de pe pământ – s-a format în urma unei evoluţii îndelungate. Antropogeneza reprezintă un proces îndelungat, constând în mai multe trepte şi impasuri.
Începuturile se pierd în negura de acum mai multe milioane de ani. Această distanţă imensă în timp îngreunează cunoaşterea realităţii. Una dintre probleme rezidă din faptul că, din cauza numărului lor redus, strămoşii noştri îndepărtaţi au lăsat puţine urme. Vestigiile lăsate de activitatea acestui mic număr de indivizi au apărut întâmplător din adâncul peşterilor, din mlaştini, sau din straturi de rocă şi pietriş, în urma unor lucrări ce aveau ca scop transformarea peisajului. Din acest motiv nu avem o imagine clară, de necontestat despre preistorie. Cunoştinţele noastre fragmentare pot fi schimbate fundamental datorită unei noi descoperiri sau a unei noi interpretări date unei descoperiri mai vechi, aşa cum s-a întâmplat deseori în ultimele decenii. Însă cercetarea, depăşind piedicile şi erorile, ajunge tot mai aproape de realitate.
Viaţa din preistorie poate fi reconstituită doar prin colaborarea a numeroase ştiinţe. Arheologia, prin săpăturile efectuate, aduce la suprafaţă urmele materiale, geologia stabileşte vechimea straturilor în care s-au făcut descoperirile. Cei care se ocupă de antropologiecercetează oasele, dinţii şi stabilesc transformările biologice, unele etape de dezvoltare, caracteristicile acestora. Prin identificarea oaselor animalelor de odinioară, paleontologia descoperă ce au vânat şi mâncat oamenii din vechime.
DESPRINDEREA OMULUI DIN REGNUL ANIMAL
Oamenii de ştiinţă presupun că mamiferele superioare şi omul au avut un strămoş comun. De- a lungul a milioane de ani s-au născut noi variante ale acestuia. Apariţia omului nu este rezultatul unui fenomen liniar: anumite specii au evoluat spre maimuţe, apoi spre maimuţe antropoide, iar numeroasele specii dispărute fără urmaşi semnalează liniile moarte ale dezvoltării.
Acum aproximativ 2 milioane de ani a apărut în estul Africii prima specie de umanoizi, pe care ştiinţa a numit-o Homo habilis (omul muncitor). Care a fost factorul determinant al acestei evoluţii? În lupta pentru supravieţuire fiinţele se adaptează la mediu, de exemplu la condiţiile de climă în schimbare, la floră. Homo habilis a posedat numeroase caracteristici care l-au diferenţiat de regnul animal şi i-au asigurat succesul adaptării. În comparaţie cu dimensiunile corpului avea o cutie craniană mare (aproximativ jumătate din creierul omului de azi), umbla în două picioare, realiza unelte simple (de exemplu, folosea pietre devenite ascuţite prin spargere) şi e de presupus că ar fi cunoscut şi focul.
HOMO ERECTUS
În urmă cu 1,5 milioane de ani a apărut în mare parte din Africa şi Eurasia şi a dispărut acum 300 000 de ani, o altă specie de umanoizi Homo erectus (omul vertical). Numele său provine dintr-o eroare ştiinţifică: la început s-a presupus în mod greşit că este prima specie cu poziţie verticală. Era mai solid decât predecesorii săi şi capacitatea cutiei sale craniene era mai mare. În mod sigur cunoştea focul, folosea mai multe tipuri de unelte din piatră. Trăia în grupuri mai mari, într-o aşezare puteau trăi şi 50 de indivizi. În această perioadă a crescut ritmul evoluţiei datorită realizării de unelte, a vânătorii şi a adaptării la condiţiile mai vitrege provocate de o nouă glaciaţiune.
OMUL PREISTORIC
Urmele omului preistoric sau neanderthalian au fost descoperite din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi, pe măsura evoluţiei ştiinţei, au fost interpretate în mai multe feluri.
La început descoperirea din localitatea eponimă, craniul din Valea Neanderthal, a fost socotită ca reprezentând rămăşiţele unui soldat căzut într-un război recent. Apoi, a fost privit ca provenind de la un intermediar dintre Homo erectus şi omul de azi. În prezent, cercetătorii îl consideră a fi o variantă dispărută a omului de azi. Nici în prezent nu există unanimitate în privinţa stabilirii vechimii sale: a apărut în urmă cu 100 000 de ani (după alţii cu 400 000 de ani) şi a dispărut acum 50 000 de ani. Se presupune că a pierit sau s-a contopit cu strămoşul omului de azi. Zona principală de habitat a omului neanderthalian a fost Europa, vestul Asiei şi nordul Africii.
Craniul şi structura corpului se deosebesc mult de ale omului de azi. Craniul se distinge prin înălţimea redusă a calotei, partea posterioară puternic reliefată, frunte fugindă, arcade proeminente imense, maxilare puternice, lipsa bărbiei. Capacitatea cutiei craniene era mai mare ca a omului de azi. Era de statură joasă, cu membre masive, gât gros.
Comunităţile trăiau organizate în hoarde, se stabileau în peşteri. Vânau în grupuri, victimele lor erau atrase în gropi sau fugărite în prăpăstii. Activităţile lor mai complexe au determinat diviziunea muncii (bărbaţii vânau, femeile erau culegătoare). Un pas important l-a reprezentat apariţia vorbirii articulate. Morţii erau înmormântaţi în cadrul unui ritual, iar, pentru a-şi atinge scopurile, au apelat la vrăjitorie.
HOMO SAPIENS
În urmă cu aproximativ 300 000 de ani s-a dezvoltat din omul vertical strămoşul imediat al omului de astăzi, aşa-numitul Homo sapiens (omul raţional). Acesta a dispărut, dar acum aproximativ 30 000 de ani a apărut strămoşul omului de azi (Homo sapiens sapiens), al cărui craniu şi-a pierdut puternica reliefare din partea posterioară, a apărut bărbia, iar capacitatea craniană era în medie de 1500 cm3. Astfel s-a încheiat procesul de antropogeneză şi a început istoria omului de azi.
Oamenii care trăiesc în prezent constituie o singură specie. Însă, pe parcursul populării planetei, adaptarea la mediu a dus la formarea mai multor rase, care se diferenţiază prin culoarea pielii, structura corpului, statură. În prezent diferitele rase trăiesc amestecate, apariţia lor se poate lega însă de diferite continente: europoizii (Europa, vestul Asiei, nordul Africii), mongoloizii (estul Asiei, America), negroizii (Africa) şi australoizii (Australia).
Omul a dezvoltat mai departe uneltele (harponul, sapa din coarne de cerb), a descoperit arcul şi săgeata. Acestea au crescut eficacitatea vânătorii. Imaginea despre Lumea de Dincolo a devenit mai complexă, lucru sugerat de înmormântările în poziţie chircită.
Omul epocii paleolitice a realizat şi o serie de creaţii artistice, din motive de cult şi pentru plăcerea proprie. În numeroase peşteri au fost descoperite desene rupestre, picturi care reprezentau animale, scene de vânătoare. Aceste creaţii artistice minunate puteau servi la creşterea succesului la vânătoare, cum a dovedit etnografia a numeroase populaţii primitive. Cele mai frumoase urme ale artei preistorice, păstrate până azi, se găsesc în peşterile din sudul Franţei (Lascaux) şi Spania (Altamira).
Sursa – Szaray Miklos, Istorie 9 pentru liceu, Traducerea Dr. Bodo Cristina, Octatasi Hivatal, 2006
Vă recomand să urmăriți și prezentarea video pe Youtube – https://www.youtube.com/watch?v=mx97MlJBc6g
Samuraii. O istorie a războinicilor japonezi
Samuraii reprezentau casta războinică a Japoniei medievale, o pătură puternică de soldaţi călare ce au ajuns la putere ca servitori ai nobililor feudali şi ca braţ militar al curţii imperiale, pentru ca apoi să instituie o nouă ordine naţională.
Asemenea vikingilor din Scandinavia, ei erau iniţial oameni care nu aveau nimic de pierdut şi cucereau teritorii prin forţa armelor.
Asemenea cavalerilor Europei cruciate, şi-au exportat priceperea militară şi în câteva expediţii dincolo de hotare.
Însă, contrar unei concepţii moderne greşite des întâlnite, samuraii nu au fost o creaţie exclusiv „japoneză”. De-a lungul întregii istorii a Japoniei, marile influenţe tacite sunt China şi regatul său vasal, Coreea, înfăţişat fie ca o primejdie cu care trebuia luptat, fie ca un izvor de cultură şi tradiţie, ca tărâm al bogăţiei sau negoţului şi al aristocraţilor refugiaţi.
Împăratul „chinez” sau, mai bine zis, cuceritorul mongol al Chinei, Kubilai-Han, a fost cel care, fără voia sa, i-a unit pe samurai în momentul lor de glorie – energica apărare a Japoniei în secolul al XIII-lea. Perspectiva de a cuceri China i-a împins pe samurai la nefasta invazie a Coreei de la sfârşitul secolului al XVI-lea. Însă, cu un mileniu înainte, primii samurai au apărut tot ca reacţie la un sistem militar împrumutat de la chinezi, ce a dat greş odată exportat pe teritoriul Japoniei.
Originea imaginii lor se datorează în mare măsură războaielor de frontieră de pe un teritoriu considerat acum japonez, dar care la vremea aceea era în mod clar străin. Şi totuşi, în ciuda unor contacte periodice cu alte spaţii pentru a-şi defini şi redefini imaginea de sine, mai bine de 700 de ani samuraii s-au luptat mai ales între ei. Rămas în conştiinţa cititorilor moderni drept un element esenţial al sufletului Japoniei, sistemul lor a fost dărâmat chiar de începuturile modernităţii.
Literal, cuvântul samurai înseamnă scutier sau slujitor. A fost folosit prima oară pentru a-i desemna pe funcţionarii mărunţi din vechea Japonie – o clasă de războinici ce a apărut la începutul Evului Mediu ca o gloată zgomotoasă, înainte ca pătura cavalerilor să înceapă să capete privilegii, propriile domenii feudale şi, odată cu ele, năzuinţa spre cultura înaltă.
Pe măsură ce viaţa războinicului de succes a început să însemne prăzi şi avuţii, şi ţinuta acestor militari a devenit mai ostentativă. La fel şi lupta lor personală cu însăşi ideea de loialitate. De-a lungul întregii istorii a samurailor, chestiunea loialităţii e un refren constant. Loialitate faţă de cine – un pretendent sau altul, un general sau altul? Loialitate faţă de ce – instituţia imperială, reprezentantul ei marţial, starea de fapt a lucrurilor ori chiar ideea unei noi ordini, dacă ar fi putut fi răsturnată ordinea existentă?
Un etos al constanţei şi neînfricării sinucigaşe a creat un cult cvasireligios al luptei în sine, în care samuraii, actori vanitoşi, îşi etalau vitejia în demonstraţii de forţă periculoase. Primele bătălii ale samurailor, cel puţin în măsura în care au supravieţuit descrieri ale acestora, prezintă un caracter ritualic, teatral, învingătorii ieşind în faţă, călare, ca să-şi declame numele şi descendenţa; era importat ca aceia ucişi de cineva să fie contorizaţi, iar performanţa acestuia să fie remarcată. Samuraii purtau adesea steaguri personalizate, ca să fie clar cine face victime în luptă, iar mulţi aveau armuri distinctive, bogat ornamentate, cu coifuri menite să atragă privirile, decorate cu coarne de drac, de pildă, cu semiluni ori cu capete de demoni. În epoca târzie, unii războinici bătrâni deplângeau uniformitatea câmpului de luptă modern şi egalitarismul neplăcut şi dezonorant permis muschetarilor neîndemânatici ce aveau voie să ţintească şi să tragă după numai câteva zile de instrucţie, în loc să-şi dedice viaţa studiului luptei cu arcul şi cu sabia.
Samuraiul trebuia să fie soldatul perfect, respectând un cod marţial draconic dezvoltat mult mai târziu: Bushido – „calea războinicului”. Onoarea, vitejia şi curajul în luptă erau mai presus decât viaţa însăşi. Unul dintre cei mai faimoşi samurai a fost Kusunoki Masashige – astăzi, în faţa Palatului Imperial din Tokyo, statuia sa ecvestră domină peisajul. Primind ordin să se avânte într-o luptă pe care ştia că nu o poate câştiga, el s-a angajat totuşi într-o ofensivă şi a murit afirmându-şi dorinţa de a avea încă şapte vieţi pe care să le jertfească pentru ţara sa. Mai târziu a devenit emblema neoficială a piloţilor kamikaze din al Doilea Război Mondial.
Faptul cel mai cunoscut rămâne că samuraii trebuiau să prefere moartea dezonoarei. Ca să-şi dovedească neînfricarea, samuraii sinucigaşi practicau seppuku – spintecarea pântecelui, numită vulgar harakiri. Aceasta era socotită cea mai cumplită şi mai îngrozitoare moarte de care poate avea parte un om, un soi de tortură voluntară căreia i se supuneau samuraii hotărâţi să demonstreze că au un scop nobil.
Sfârşitul exact al erei samurailor este controversat. Ultima sa bătălie s-ar putea spune că a avut loc în 1638, când o mână de veterani, dintre care o bună parte creştini, au condus, în sud, o revoltă nefastă împotriva celui de-al treilea shogun Tokugawa. Rebeliunea a fost zdrobită fără milă, bărbaţii şi familiile lor au fost masacrate, transmiţând un mesaj clar către întreaga Japonie. Iată cuvintele shogunului însuşi: „Gata cu războaiele”. S-a impus o politică izolaţionistă, blocând influenţele creştinismului şi ale străinilor.
În următorii 200 de ani, Japonia a fost un stat poliţienesc pe cât de înfloritor, pe atât de temător – samuraii reprezentau 10% din populaţie, proporţie menţinută prin legi somptuare stricte. Păturile de jos se chinuiau să întreţină o elită războinică ce nu mai avea bătălii de purtat, iar samuraii înşişi se pierdeau în munci birocratice, brigandaj şi uneori sărăcie. Unii mureau în vendete provocate de tot mai încâlcitele reguli de bună-cuviinţă şi de conduită. Alţii, nemaiavând cum să-şi câştige existenţa odată cu moartea sau dezonorarea stăpânului lor, ajungeau cavaleri rătăcitori (ronini) sau plecau în ţări străine ca să lupte în războaiele altora. Unii chiar făceau un pas care ar fi fost inimaginabil pentru înaintaşii lor, renunţând la statutul de samurai ca să se facă negustori sau fermieri.
De-a lungul istoriei Japoniei, deseori e greu să-ţi dai seama cine se află de fapt la cârmă. În ceea ce priveşte ultimul mileniul, s-a acceptat în general că autoritatea supremă o aveau împăraţii. Chiar şi aşa, încă dinainte să înceapă propriu-zis epoca samurailor, numeroşi împăraţi nu au fost decât nişte marionete în mâinile regenţilor lor, precum puternicii membri ai familiilor Soga şi Fujiwara. Din 1192 până în 1333, împăraţii au fost obligaţi să-şi delege autoritatea shogunatului Kamakura, nouă generaţii de generalisimi, a căror autoritate era absolută şi preponderent ereditară. Şi totuşi, din 1203 până în 1333, fiecare dintre shogunii Kamakura i-a delegat la rândul său autoritatea unui shikken sau regent shogunal, puterea din spatele tronului, fiecare ales din familia puternicei soţii a primului shogun. Într-o autoritate atât de stratificată, mai putem spune cine era de fapt în vârf?
Maşinaţiuni asemănătoare întâlnim şi în perioada următoare, Muromachi, când shogunii din familia Ashikaga, proaspăt ajunsă la putere, s-au implicat curând în acţiuni rivale de revendicare a tronului imperial şi în amestecurile unui împărat „retras”, care numai retras nu era. Războaiele de unificare de la sfârşitul secolului al XVI-lea au încheiat violent perioada Muromachi, iar ultima dinastie de shoguni, familia Tokugawa, a devenit conducătoarea de facto a Japoniei între 1603 şi 1867. Poziţia shogunului Tokugawa şi cea a slujitorilor săi samurai a fost în schimb tragic subminată de întoarcerea masivă a străinilor, în special a „Corăbiilor Negre” din Statele Unite ale Americii, care au forţat Japonia să-şi redeschidă graniţele vizitatorilor străini, un triumf al diplomaţiei canonierelor.
Nereuşind să-şi îndeplinească funcţia principală, de a „lupta cu succes împotriva barbarilor”, shogunul nu a mai rezistat mult. A fost înlăturat în timpul Restauraţiei Meiji, ce a început ca o competiţie între elite de samurai rivale, dar s-a încheiat cu redobândirea de către împărat a rolului nominal de conducător al statului. La scurt timp după aceea casta samurailor a fost oficial desfiinţată, iar ultimii săi membri au intrat în structurile militare moderne ori s-au pierdut printre oamenii de rând.
Vă recomand să urmăriți și prezentarea video pe Youtube – https://www.youtube.com/watch?v=fK8xyL_oQ_E
Sursa – Jonathan Clemens, Scurtă istorie a samurailor, Traducere de Iuliana Dumitru, Polirom, 2016
Mark Twain – Citate celebre
- A da dovadă de o bună educaţie înseamnă a nu da în vileag buna părere pe care o avem despre noi şi părerea destul de proastă pe care o avem despre ceilalţi.
- Să zicem ca eşti un idiot. Şi să zicem că eşti membru al parlamentului. Dar asta înseamnă deja că mă repet.
- E mai bine să taci din gură şi să-i laşi pe ceilalţi să creadă că eşti un prost, decât să vorbeşti şi să înlături orice îndoială.
- Nu te certa niciodată cu oamenii proşti. Te vor trage în jos la nivelul lor şi te vor bate prin experienţă.
- Adevărul este lucrul cel mai valoros pe care îl avem. Să-l economisim.
- Nu amâna pe mâine ce poţi să amâni la fel de bine pe poimâine.
- Când eram mai tânăr, puteam să-mi amintesc orice, indiferent dacă se întâmplase sau nu.
- Dacă nu citeşti ziarele, eşti neinformat, dacă le citeşti, eşti dezinformat.
- Eram mulţumit că puteam să răspund prompt şi am răspuns. Am spus că nu ştiu.
- Tot ce ai nevoie în această viaţă este ignoranţa şi încrederea; atunci succesul este sigur.
- Răsplata oricărui lucru bine făcut este întotdeauna o sarcină în plus.
- Bancherul este un tip care îţi împrumută umbrela pe timp cu soare, dar o vrea înapoi în minutul în care începe să plouă.
- Cel mai uşor lucru din lume e să te laşi de fumat! Eu spre exemplu m-am lăsat de vreo câteva sute de ori!
- Haina îl face pe om. Oamenii dezbrăcaţi nu au aproape nicio influenţă în societate.
- Cărţile mele sunt ca apa. Cărţile marilor genii sunt ca vinul. Din fericire toată lumea bea apă.
- Apa, consumată în cantităţi moderate, nu poate face rău nimănui.
- Dacă prin vot am putea schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm.
- Fereşte-te de cei care încearcă să-ţi tempereze ambiţiile. Oamenii neînsemnaţi tot timpul vor face asta, dar cei cu adevărat importanţi te vor face să simţi că şi tu, la rândul tău, poţi deveni important.
- Patul este locul cel mai periculos din lume: 99% dintre oameni mor într-însul.
- Dă şansă fiecărei zile să fie aceea cea mai frumoasă din viaţa ta.
Urmăriți prezentarea video pe Youtube – https://www.youtube.com/watch?v=MjnScnbu2sw
Iliada – Povestire pe scurt
Iliada este o epopee atribuită lui poetului grec Homer, din a doua jumătate a secolului al VIII-lea î.Hr. Textul a fost probabil compus între 850 și 750 î.Hr., deci cu patru secole după perioada în care istoricii înscriu războiul mitic pe care acesta îl relatează.
Tema epopeii o reprezintă războiul Troiei, în care se confruntă aheii veniți din Grecia cu troienii și aliații acestora. Fiecare tabără este susținută de diverse divinități, ceea ce conferă operei un caracter miraculos. Astfel, Atena îl apără pe Ahile de sulița lui Hector, iar Apollo îl ascunde pe fiul lui Priam într-o ceață deasă spre a-l feri de mânia lui Ahile.
După ce soția sa a fost răpită de Paris, fiul regelui Priam al Troiei, Menelau pornește războiul împotriva Troiei. Este ajutat de fratele său Agamemnon (care devine comandantul suprem al armatei grecești), de foștii pețitori ai Elenei și de regi care pur și simplu voiau să facă mari fapte de arme.
După zece ani de război, soarta acestuia continuă prin numeroase lupte colective sau individuale în care se ilustrează figuri ca Ahile, Ajax, Hector sau Patrocle. În timpul luptelor, Menelau este protejat de zeița Atena. El îl cheamă la luptă în doi pe Paris, răpitorul soției sale. Paris a scăpat doar cu ajutorul Afroditei, care l-a dus pe ascuns în Troia. Când lupta începe, Menelau este lovit de săgeata lui Pandaros și este dus în spatele liniilor. În final, aheii înving grație lui Ahile care îl ucide pe Hector, conducătorul troian, în luptă directă.
La sfârșitul războiului, Menelau intră împreună cu Ulise și alți eroi în calul de lemn și apoi în Troia, cucerind cetatea.
Urmăriți prezentarea pe Youtube – https://www.youtube.com/watch?v=p0qNHpP32m4
Lumea Nouă – Marea dramă a descoperirii
Descoperirile lui Columb au schimbat radical viaţa europenilor, dar şi a oamenilor din întreaga lume. Călătoriile sale aveau să ducă la răspândirea civilizaţiei occidentale în America şi în alte părţi ale lumii. Cu toate acestea, pentru populaţiile indigene din aceste regiuni, epoca explorărilor a fost începutul unei perioade de suferinţe.
Importanța puterilor maritime
Șase ani după ce Columb a descoperit San Salvador, în 1492, Vasco da Gama din Portugalia a înconjurat Capul Bunei Speranţe şi a ajuns în India. În curând, regiunea Goa din India a fost ocupată de portughezi. Goa a fost transformată într-un centru comercial şi o bază militară. În urmărirea comerţului cu mirodenii, influenţa Portugaliei avea să se răspândească în Ceylon, Java și insulele Moluce. Portugalia şi-a înfiinţat ulterior o bază în Macau, în apropiere de Hong Kong, pentru a o folosi în comerţul său cu China. Portughezii au ajuns pentru prima dată în Tanegashima, Japonia, în 1453. Timp de aproape cinci decenii, Portugalia a devenit una dintre cete mai puternice ţări din Europa, deoarece monopolizase comerţul cu Orientul.
Între timp, în urma descoperirilor lui Columb, Spania trimitea noi şi noi valuri de colonişti pe continentul Americii de Sud. Spania îşi extinse posesiunile coloniale în prima jumătate a secolului al XVI-lea, ştergând orice urmă a civilizației Inca din Peru şi a imperiului aztec din Mexic. Uriaşe cantităţi de aur au fost importate din noile colonii, iar Spania s-a metamorfozat în cea mai bogată naţiune din Europa. Centrul comerţului european s-a mutat din Italia şi Flandra în Peninsula Iberică, provocând declinul Europei centrale.
Cantitățile uriaşe de metale preţioase care inundau Europa prin Spania au provocat o schimbare în economia continentului, care a fost denumită Revoluția Prețurilor. Libera circulație a acestor metale preţioase a provocat un vârf de inflație în Europa, aşa că în secolul al XVI-lea prețurile mărfurilor s-au triplat în Europa. Această schimbare economică a provocat o scădere treptată a puterii economice a nobilimii din Europa, din ce în ce mai mulți bani ajungând în mâinile negustorilor şi ale fabricanților. Această îmbogățire a ridicat statutul social al clasei comerciale. Metalele preţioase care ajungeau din abundență în Europa au fost de asemenea folosite la schimb pentru mărfuri aduse din Orient, ceea ce a dus la creşterea preţurilor mărfurilor și în acea parte a lumii.
O revoluţie alimentară a cuprins întreaga lume
Metalele preţioase n-au fost singurul lucru adus din Lumea Nouă. Au fost răspândite astfel şi multe plante de cultură pe care europenii nu le mai văzuseră. Tutunul, dovlecii, roşiile şi ananasul s-au numărat printre aceste alimente exotice. Prin comerţ, aceste plante de cultură s-au răspândit în Africa şi Asia, iar peisajul alimentar al lumii întregi s-a schimbat pentru totdeauna.
În special cartofii aveau să devină un aliment de bază în nordul Europei. Răspândirea cartofului a fost lentă prin comparaţie cu cea a altor legume. Cartofii erau cultivaţi numai în ţinuturile înalte din Anzi, ceea ce a dus la o descoperire întârziată de către europeni şi, chiar după ce a început importul lor în Lumea Veche, europenii nu au crezut iniţial că sunt un aliment. Până la sfârşitul secolului al XVI-lea, planta de cartof era apreciată în esenţă pentru florile sale frumoase. Avea să treacă un secol înainte să fie cunoscuți cartofii drept aliment. Varietăţile din Europa ale cartofului nu fuseseră niciodată folosite în acest scop, iar culoarea şi forma cartofilor îi făcea puţin apetisanţi. Totuşi, această prejudecată împotriva cartofului avea să se stingă treptat, deoarece foametea a devenit tot mai frecventă în secolul at XVII-lea. Popularitatea cartofului a crescut deoarece putea fi cultivat în regiunile reci sau sterpe care erau neprielnice altor tegume. Astfel, cartoful a fost acceptat ca un aliment de bază în regiuni precum Germania şi Irlanda.
Pe de altă parte, cultivarea tutunului, porumbului şi a ardeiului iute s-a răspândit foarte repede în întreaga lume, prin comparaţie cu cea a cartofului. Porumbul nu a fost folosit ca aliment de bază în Europa decât de oamenii săraci. Totuşi, porumbul creştea bine în regiuni calde, tropicale, iar cultivarea sa a înflorit în Africa şi Asia. Porumbul avea să devină un aliment de bază în regiunile cu o cerere mare pentru recolte care creşteau rapid şi dădeau un randament mare.
Când a fost introdus prima oară în Europa, ardeiul iute era considerat o mirodenie preţioasă. Gustul său picant i-a câştigat o mare popularitate în sudul Asiei şi al Indiei, după ce a fost introdus acolo de portughezi. Acesta avea să devină un important ingredient al felului de mâncare coreean kimchi şi în cele din urmă a ajuns şi în Japonia.
Tutunul a fost o altă plantă de cultură din Lumea Nouă care s-a răspăndit repede în restul lumii. A fost importat în cantităţi uriaşe datorită popularităţii sale şi a devenit o marfă scumpă, precum aurul şi argintul. Tutunul a fost considerat la început o plantă medicinală care putea vindeca nenumărate afecţiuni. Tutunul a devenit familiar ca un articol de băcănie de lux în secolul al XVI-lea. Avea să fie importat şi cultivat în Filipine de spanioli în a doua jumătate a acelui secol. Englezii şi olandezii au început şi ei să folosească tutunul ca o marfă bună de comercializat oriunde s-ar fi dus în lume. Tutunul se răspândise în toată lumea în mai puțin de un secol de la aducerea sa din Lumea Nouă.
Pe lângă aceste plante, cauciucul natural a fost şi el adus din Lumea Nouă. Seva arborelui de cauciuc adusă în Europa avea o gamă limitată de utilizări, dar în anii 1800 un om de ştiinţă american avea să amestece cauciuc topit cu sulf, mărindu-i astfel elasticitatea. De atunci, cauciucul a fost folosit ca un important material industrial, iar cultivarea sa avea să se răspândească în Asia şi Africa.
Agenţii patogeni trec oceanul
Exploratorii din acele vremuri au adus însă din Lumea Nouă şi boli noi. Membrii echipajului expediției lui Columb au fost expuşi la sifilis, o boală necunoscută în Europa. Aceasta s-a răspândit cu repeziciune în rândurile populației Europei, care nu dezvoltase nici un fel de imunitate la această maladie. Se spune că însuşi Columb a fost infectat cu această boală, simptomele sale devenind tot mai pronunțate în ultimii ani ai vieții. Sifilisul a fost apoi răspândit de către europeni în India şi în insulele Moluce. Această boală ajunsese deja în China în anul 1504 şi a apărut pentru prima dată în Japonia după numai un deceniu. În doar douăzeci şi cinci de ani, sifilisul se răspândise pe întreaga planetă.
Latura întunecată a Lumii Noi
Descoperirea Lumii Noi de către Columb nu a avut decât efecte dezastruoase pentru populația nativă care a trăit aici în pace până în secolul al XV-tea. Pentru băştinaşii acestui continent, creştinismul nu a fost o religie a mântuirii, ci un crez diabolic, folosit ca să justifice masacrele şi jafurile. Istoria Lumii Noi după descoperirea sa de către Columb este o istorie a jafurilor şi omorurilor.
Pentru unii, descoperirea Lumii Noi are o latură întunecată. Cu toate acestea, este de asemenea adevărat că prin acțiunile lui Columb, ținuturi şi oameni care le erau necunoscuţi europenilor şi asiaticilor au ieşit la lumină. Renumele lui Columb de brav aventurier al epocii explorărilor nu va dispărea probabil niciodată.
Urmăriți prezentarea video pe Youtube – https://www.youtube.com/watch?v=zjun3G5odQE
Sursa – Cristofor Columb, 100 de personalități. Oameni care au schimbat destinul lumii, Nr. 36, DeAgostini
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente