Monthly Archives: Iulie 2013

„Parvenitismul unui fiu” „de slugă””

George Calinescu

„Îmi aduc aminte – regretabil şi fără voie –de o caracterizare a lui George Călinescu, făcută lui D.I. Suchianu, în perioada 1946-1947, care mi-a transmis-o: „”Marino este tot ce poate fi mai reacţionar în sensul bun al cuvântului”.” Definiţie tipică (şi falsă) din partea unui oportunist „”pseudoprogresist””, despre care nici nu ştiam bine, pe atunci, dacă era vorba de apolitism cinic, oportunism etern, cabotinism, lichelism şi, mai ales, parvenitismul unui „„fiu””, orice s-ar spune, „de „slugă””.

Mama a fost o ţigancă pe proprietatea familiei Călinescu. Simţindu-se responsabilă de aventura fratelui d-nei Călinescu, această familie l-a adoptat. Astfel de eredităţi amestecate se răzbună. Că fiii naturali sunt, adesea, foarte reuşiţi, este adevărat. Şi că ei nu sunt puţini şi în cultura română este şi mai adevărat. Dar eu respingeam visceral acest tip de oportunism cinic, oricare ar fi fost explicaţiile sale.”

sursa: Adrian Marino, Viaţa unui om singur, Editura Polirom, Iaşi, 2010, pag. 345

Unul dintre cei mai mari cârcotaşi din istoria literaturii

Jean Jacques Rousseau

Jean Jacques Rousseau a cunoscut un succes considerabil încă din timpul vieţii. Pentru observatorul modern, lipsit de prejudecăţi, el nu prea pare să fi avut de ce să se plângă. Şi totuşi, Rousseau a fost unul dintre cei mai mari cârcotaşi din istoria literaturii.

„Un biet nenorocit ros de boală”

A insistat asupra faptului că trăise o viaţă plină de mizerii şi persecuţii. Lamentaţia aceasta este reluată atât de des şi în termeni atât de patetici încât te simţi obligat să-l crezi. Asupra unui punct rămânea de neclintit: sănătatea sa şubredă. Era „un biet nenorocit ros de boală… zbătându-mă în fiecare zi din viaţă între durere şi moarte”. Într-adevăr, a avut probleme genitale. Într-o scrisoare datând din 1775 şi adresată prietenului său dr. Tronchin, Rousseau se referă la „această malformaţie a unui organ, cu care m-am născut”. Biograful său, Lester Crocker, scrie după o diagnozare atentă: „Sunt convins că Jean Jacques era o victimă din naştere a bolii numite hipospadias, o malformaţie a penisului în care uretra se deschide undeva pe suprafaţa ventrală.” În viaţa adultă, aceasta a generat o îngustare anormală a canalului, necesitând dureroasa utilizare a unui cateter, ceea ce a agravat problema, atât din punct de vedere psihic, cât şi fizic.

Continue reading →

29 iulie – Ziua Imnului Național

imnul national - Desteapta-te romane

 29 iulie – Ziua Imnului Național sărbătorită, anual, începând din 1998. 

„Deșteaptă-te, române!” este, din 1990, Imnul Național al României.

„Un carierist implacabil, un parvenit”

Adrian Marino si Eugen Simion

„Ceea ce mă indigna, până la repulsie, era psihologia scriitorului oficial, al cărui prototip inegalabil rămâne Eugen Simion. Un carierist implacabil, un parvenit, un intelectual la prima generaţie. Cu unele calităţi şi un imens defect: parvenirea socială cu orice preţ. N-o să-i schiţez acum nici biografia, nici traseul cultural actual. Dar, cel puţin, un Vadim, un Adrian Păunescu, oricât de respingători ar fi, sunt totuşi parcă mai sinceri în fanatismul lor abject decât acest ipocrit inegalabil, pretins „apolitic””.

sursa: Adrian Marino, Viaţa unui om singur, Editura Polirom, Iaşi, 2010, pag. 331

Sfârşitul unei idile

Georg Ludwig, Sophia Dorothea si Philipp Christoph, conte de Konigsmarck

Într-o noapte de vara din 1694, un soldat tânăr şi chipeş a fost invitat în odăile iubitei sale, prinţesa moştenitoare a Hanovrei, nefericită în căsnicie. De la această întâlnire nu avea să se mai întoarcă vreodată.

Într-o noapte de duminică, în jurul orei 10, Philipp Christoph, conte de Konigsmarck, si-a părăsit reşedinţa din oraşul nord-german Hanovra şi, la adăpostui întunericului, s-a îndreptat grăbit spre Castelul de pe râul Leine. În acea dimineaţă primise o scrisoare prin care era rugat să-i facă o vizită nocturnă Sophiei Dorothea, tânăra soţie a prinţului moştenitor al Hanovrei. Deşi scrisul nu-i era cunoscut, Philipp a acceptat nerăbdător invitaţia la o întâlnire secretă cu iubita sa, căci de multe săptămâni nu mai avuseseră ocazia să se afle împreună. Poate că fusese totodată conştient de semnificaţia datei: 1 iulie 1694, respectiv patru ani de la ziua în care începuseră să îşi trimită scrisori de dragoste.

Deşi Sophia Dorothea nu scrisese şi nici nu dictase nimănui textul invitaţiei, a fost plăcut surprinsă să-l întâlnească pe iubitul ei pe neaşteptate. Poate că pentru o clipă i-a încercat bănuiala că scrisoarea ar fi putut constitui o capcană, dar bucuria de a se regăsi i-a făcut să uite de orice precauţie. În orice caz, îşi dăduseră seama că jocul de-a v-aţi ascunselea trebuia să ia sfârşit. A doua zi la răsăritul soarelui o trăsură urma să o ia pe Sophia Dorothea. În cele din urmă va putea să renunţe la simulacrul nefericitei sale căsătorii cu vărul ei, Georg Ludwig, şi să părăsească pentru totdeauna castelul în care se simţise totdeauna stingheră. De a doua zi urma să înceapă o nouă viaţă alături de Philipp.

Continue reading →

Scila şi Caribda

Scila si Caribda - monstri din mitologie

Scila şi Caribda   Numele celor două stânci situate între Italia peninsulară şi Sicilia, de o parte şi de alta a strâmtorii Messina, cunoscute încă din Antichitate pentru pericolul pe care îl reprezentau pentru navigaţie şi considerate sălaşul a doi monştri teribili ce le purtau numele.

Pe stânca de lângă Reggio Calabria, într-o peşteră, trăia Scila, fiica nimfei Crateis: era un monstru înspăimântător, cu douăsprezece picioare şi şase gâturi lungi terminate cu tot atâtea capete ; în fiecare din cele şase guri avea câte trei rânduri de dinţi ascuţiţi şi lătra ca un câine, iar mijlocul îi era încins cu un brâu făcut din ţeste de câini. Era socotită invincibilă şi nemuritoare, singura şansă de a scăpa de ea fiind implorarea mamei sale, Crateis.

Pe stânca opusă, cea de pe coasta siciliană, mult mai apropiată de nivelul mării, trăia Caribda; aceasta îşi petrecea vremea sub un smochin înalt, înghiţind de trei ori pe zi apa din strâmtoare şi vărsând-o apoi în mare. Şi „divina Caribda”, cum o numeşte Homer, era un personaj monstruos, dar ea rămânea invizibilă, iar marinarii nu puteau vedea decât smochinul care-i făcea umbră. Homer povesteşte că Ulise, navigând prin strâmtoare, s-a ferit cu mare grijă de această stâncă; dar n-a reuşit să o evite pe cea a Scilei, care i-a răpit şase oameni şi i-a devorat (Odiseea).

Continue reading →

Felix Aderca – Viaţa şi opera

Felix Aderca

ADERCA, F.[elix] (13.III.1891, Puieşti, j. Vaslui – 12.XII.1962, Bucureşti), prozator, eseist, publicist, dramaturg şi poet.

Primul dintre cei cinci copii ai Deborei (Dobrişei, n. Iosub) şi ai lui Avram Adercu, primeşte la naştere numele Froim Zeilic. Părinţii, „comersanţi” săraci de religie mozaică, veniţi de prin Cehia, ajung în Moldova. Aderca începe şcoala în Puieşti şi urmează, la Craiova, cursurile Liceului „Carol I”, fiind însă eliminat în ultimul an. Îşi încearcă, fără succes, şansele literare la „Sămănătorul” (1907), „Ramuri” (1909), „Convorbiri critice” (1909), unde trimite însemnări critice iscălite A. Tutova (F. Aderca), dar şi la „Masca” (1911), unde îi apar câteva note critice sub pseudonimul Willy. Aderca va considera că, în presă, debutul semnificativ se produce la „Noua revistă română” (1913), cu poezia Post amorem, dedicată lui T. Arghezi.

Cu o slujbă măruntă la o bancă din Craiova, reuşeşte între timp să tipărească placheta de versuri Motive şi simfonii (1910) şi broşura Naţionalism…? Libertatea de a ucide… (1910; ediţia din 1922 va purta titlul Personalitatea. Drepturile ei în artă şi viaţă). Împreună cu soţia sa, Rubina (Rifca), pleacă în 1913 la Paris, unde audiază câteva cursuri la Sorbona, de aici trimiţând pentru „Noua revistă română” articole prosimboliste, precum şi foiletoane care consemnau atmosfera dramatică a epocii, reunite apoi în volumul Sânge închegat. Note de război (1915). Întors în ţară, intră sub arme în septembrie 1914, participând la campaniile din Oltenia, Transilvania şi Ungaria, experienţă care va nutri romanele Moartea unei republici roşii şi 1916.

Continue reading →

Şi-a trimis toţi copiii la orfelinat!

copil trist

Cum o mare parte din reputaţia lui Jean Jacques Rousseau se datorează teoriilor sale referitoare la creşterea şi educarea copiilor, este curios că, în viaţa reală, spre deosebire de scrierile sale, s-a arătat atât de puţin interesat de copii. Nu există nicio dovadă, de orice natură ar fi fost ea, să fi studiat copiii pentru a-şi verifica teoriile. Pretindea că nimeni nu se bucura mai mult decât el să se joace cu copiii, dar singura relatare despre el în această ipostază nu este concludentă. Pictorul Delacroix povesteşte în Jurnalul său că un om i-a spus că îl văzuse pe Rousseau în grădina Tuileries: „Mingea unui copil l-a lovit pe filozof în picior. Pradă furiei, acesta l-a urmărit pe copil cu bastonul.”

Rousseau ar fi putut să se joace cu proprii copii. A ratat această experienţă trimiţându-i pe toţi cinci la orfelinat!

sursa: Paul Johnson, Intelectualii, trad.: Luana Stoica, Bucureşti, Humanitas, 2006, pag. 37

Viaţa şi opera lui Samuel Beckett

Samuel Beckett

Beckett, Samuel (Barclay) (13.04.1906, Foxrock, Comitatul Dublin, Irlanda – 22.12.1989, Paris, Franţa). Autor, critic şi dramaturg, laureat al Premiului Nobel pentru literatură (1969). A scris în franceză şi în engleză şi este celebru pentru piesele sale, în special Aşteptându-l pe Godot (En attendant Godot, 1952).

Samuel Beckett s-a născut într-o suburbie din Dublin. Ca şi colegii săi de breaslă George Bernard Shaw, Oscar Wilde şi William Butler Yeats, provenea dintr-un mediu protestant anglo-irlandez. La 14 ani s-a înscris la Şcoala Regală Portora, în actuala Irlandă de Nord, şcoală destinată reprezentaţilor clasei mijlocii de anglo-irlandezi.

Între 1923 şi 1927 a studiat limbi romanice la Trinity College din Dublin, unde a obţinut diploma de licenţă. După o scurtă perioadă petrecută ca profesor în Belfast, a devenit lector de engleză la Şcoala Normală Superioară din Paris, în 1928. Acolo l-a cunoscut pe James Joyce, scriitorul irlandez autoexilat, autorul controversatului şi ultramodernului roman Ulysses, şi s-a alăturat grupului său. Dar, contrar relatărilor repetate adesea, nu a lucrat niciodată ca secretar al lui Joyce. S-a întors în Irlanda în 1930 pentru a ocupa un post de lector de franceză la Trinity College, dar şi-a dat demisia după doar patru semestre, în decembrie 1931, şi a pornit într-o călătorie fără odihnă din Londra, în Franţa, Germania şi Italia. În 1937 a hotărât să se stabilească la Paris.

Continue reading →

Eveniment important

Horia Dumitru Oprea - Mic dictionar de termeni istorici

Azi, 23 iulie 2013, a apărut ultima mea carte intitulată Mic dicţionar de termeni istorici.

Dicţionarul reprezintă un ghid sigur şi clar pentru elevi, ca şi pentru publicul larg, un instrument accesibil şi eficient pentru oricine este interesat de istorie. Lucrarea deschide calea către înţelegerea mai profundă a unor procese şi fenomene istorice şi contribuie în mod substanţial la formarea unei logici istorice, a unei gândiri specifice şi a limbajului propriu studiului istoriei.

 

Amintiri despre Paul Goma

Adrian Marino si Paul Goma

Povesteşte Adrian Marino: “Interesant şi instructiv, în toate sensurile cuvântului, este şi rămâne pentru mine „cazul” Paul Goma. Meritele sale ideologico-politice sunt indiscutabile. De valoare istorică. El este rezistentul anticomunist „arhetipic”. Cel mai important şi astfel va rămâne în istoria rezistenţei române. În acelaşi timp, cu o înclinaţie nativă spre egocentrism, narcisism şi megalomanie galopantă. Momentul de vârf – aş spune simbolic – a fost… candidatura sa de avangardă (incontestabil sinceră şi de bună-credinţă din punctul său de vedere) la preşedinţia României, după 1989. Lipsa de simţ a realităţilor şi proporţiilor era, a fost şi a rămas însă, din nefericire, totală. Radicalismul său etic, politic şi civic, intransigenţa sa combativă, într-o ţară de eterni „adaptabili”, mi-l făceau totuşi simpatic, deşi enormităţile şi extravaganţele sale au luat destul de repede forme maladive.

Dar pornirea îi era curată şi bine intenţionată. P. G. poate nu va şti niciodată, în ciuda enormelor sale gafe, erori şi nedreptăţi flagrante, că avea în mine un „suporter” secret, chiar dacă de la mare distanţă. O convingere ce trebuia să mi-o argumentez mereu (în conştiinţă), în ciuda tuturor gesturilor impulsive ale lui P. G. El îşi polua, cu o rară inconştienţă, imaginea pe care ar fi trebuit să şi-o cultive, să şi-o impună şi să şi-o respecte altfel.

Continue reading →

Amintiri despre Ion Negoiţescu

Adrian Marino si Ion Negoitescu

Povesteşte Adrian Marino: „Relaţiile mele cu „diaspora” culturală şi literară românească n-au fost foarte numeroase, dar, cele mai multe, profund negative. Relaţii pline de insulte, nedreptăţi şi agresivităţi. Oricât aş dori să dau vina, în primul rând, pe „sistem” sau pe „contextul politic”, hotărâtoare era, în toate situaţiile, proasta calitate umană şi, mai ales, „româneasc㔠a partenerilor mei.

Din fericire, exilul românesc avea şi alte figuri, unele adevărate personalităţi, mult mai interesante. Îmi amintesc de ele cu o deosebită plăcere şi aş începe, în primul rând, cu „”Nego””, Ion Negoiţescu. A fost, pentru mine cel puţin, întâlnirea cea mai memorabilă. Ea începuse, într-un fel, în ţară, deşi absurda competiţie „”călinescieni”/„lovinescieni” -” – critic literar vorbind – –ne despărţea. Două scene, totuşi, pentru a începe această evocare.

Prima s-a petrecut la Cluj, unde ne-am cunoscut şi înţeles, dincolo de toate prejudecăţile curente. L. îşi aminteşte foarte bine cum, într-o noapte târziu, Nego ne-a telefonat, dintr-o nevoie spontană de solidaritate şi prietenie. Era disperat c㠄”iubitul”” său l-a părăsit. A băut o jumătate de litru de ţuică, apoi şi-a revenit. Un mare intelectual, fin şi delicat, căzut pe mâna unei lichele abjecte, din cauza căreia Nego suferea într-adevăr.

Continue reading →

Examenul naţional de definitivare în învăţământ – proba scrisă – Istorie – 2013 – barem de evaluare şi de notare

examen definitivat

Examenul national de definitivare in invatamant - proba scrisa istorie - barem de evaluare si notareExamenul national de definitivare in invatamant - proba scrisa istorie - barem de evaluare si notare1

Examenul naţional de definitivare în învăţământ – proba scrisă – Istorie – 2013

definitivat examen

Examenul national de definitivare in invatamant - proba scrisa istorie

 

Prea deştept pentru binele său

Jean Jacques Rousseau

În 1762, Jean Jacques Rousseau publică lucrarea Emil, în care a lansat o multitudine de idei despre natură şi responsabilitatea omului faţă de aceasta, idei care aveau să devină tema principală a epocii romantice, dar care pe atunci erau abia la început.

Această carte fusese concepută  în mod iscusit pentru a-şi asigura numărul maxim de cititori. Dintr-un anumit punct de vedere, Rousseau era însă prea deştept pentru binele său. Atracţia crescândă pe care o exercita ca profet al adevărului şi virtuţii se datora în parte şi încercării sale de a atrage atenţia asupra limitelor raţiunii şi de a face loc religiei în inimile oamenilor. A inclus deci în Emil un capitol intitulat „Profesiunea de credinţă”, în care îi acuza pe camarazii săi intelectuali din cadrul mişcării iluministe, în special pe atei sau pe simplii deişti, că ar fi aroganţi şi dogmatici „susţinând chiar şi în aşa-numitul lor scepticism că ştiu totul”, fiind nepăsători la răul pe care îl fac bărbaţilor şi femeilor decente subminându-le credinţa: „Distrug şi calcă în picioare tot ceea ce respectă omul, îi răpesc celui aflat în suferinţă consolarea pe care acesta şi-o găseşte prin mijlocirea religiei şi înlătură singura forţă care ţine în frâu pasiunile celor bogaţi şi puternici.”

Continue reading →