Copilăria lui Stephen Hawking (II)
În 1950 tatăl meu s-a mutat cu lucrul de la Hampstead, aflat lângă Highgate, la noul Institut Naţional de Cercetări Medicale de la Mill Hill, la marginea nordică a Londrei. În loc să călătorească de la Highgate, părea mai convenabil să se mute în afara Londrei şi să facă naveta în oraş. Părinţii au cumpărat deci o casă în orăşelul St. Albans, reşedinţa episcopală, la circa zece mile de Mill Hill şi la douăzeci de mile la nord de Londra. Era o casă victoriană încăpătoare, elegantă şi cu un anume farmec. Părinţii mei nu erau prea bogaţi când au cumpărat-o şi au avut multe de făcut ca să se poată muta acolo. După aceasta, tatăl meu, ca unul născut în Yorkshire, a refuzat să mai plătească pentru vreo reparaţie. În schimb, a făcut totul ca să continue cu reparatul şi zugrăvitul de unul singur, dar era o casă mare, iar el nu era îndemânatic la asemenea treburi. Casa era aşa de bine construită, că a rezistat acestor neglijenţe. Părinţii mei au vândut-o în 1985, când tatăl meu era foarte bolnav (avea să moară în 1986).
Am revăzut recent casa. Nu părea să mai fi lucrat cineva la ea, dar arăta aproape la fel. Casa fusese destinată unei familii cu servitori, iar în oficiu exista un pupitru indicând de unde suna clopoţelul. Desigur că noi nu aveam servitori, iar primul meu dormitor a fost o cămăruţă în formă de L, care fusese probabil camera bonei. Am cerut-o la sfatul verişoarei mele, Sarah, care era ceva mai mare decât mine şi pe care o admiram mult. Mi-a spus că o să ne distrăm grozav acolo. Una dintre atracţiile camerei era că puteai urca de pe fereastră pe acoperişul sub care stăteau bicicletele şi, de aici, puteai coborî în curte.
Sarah era fata lui Janet, sora cea mai mare a mamei. Ea urmase medicina şi era măritată cu un psihanalist. Locuiau într-o casă asemănătoare la Harpenden, un sat aflat la cinci mile mai la nord. Acesta era unul dintre motivele pentru care ne mutasem la St. Albans. Pentru mine era un avantaj grozav să fiu aproape de Sarah şi luam deseori autobuzul spre Harpenden. St. Albans se afla lângă ruinele vechiului Verularnium, care fusese cel mai important oraş roman din Britania, după Londra. În Evul Mediu, acolo fusese cea mai bogată mânăstire din Britania, construită lângă capela Sfântului Alban, un centurion roman despre care se zicea că ar fi fost prima persoană din Britania executată pentru credinţa sa creştină. Tot ce rămăsese din abaţie era biserica, mare şi cam urâtă, şi vechea clădire de la intrare, acum parte componentă a şcolii din St. Albans, pe care am frecventat-o mai târziu.
Comparat cu Highgate sau cu Harpenden, St. Albans era un loc plicticos şi conservator. Părinţii mei nu şi-au prea făcut prieteni acolo. În parte era vina lor, deoarece erau foarte retraşi, mai ales tata. Dar aceasta reflecta şi faptul că erau deosebiţi de ceilalţi locuitori; cu siguranţă, nici unul dintre părinţii colegilor mei de la şcoala din St. Albans nu putea fi descris ca intelectual.
Copilăria lui Stephen Hawking (I)
Povestește Stephen Hawking: „M-am născut la 8 ianuarie 1942, la exact trei sute de ani de la moartea lui Galilei. Totuşi, estimez că în aceeaşi zi s-au mai născut încă două sute de mii de copii. Nu ştiu dacă vreunul dintre aceştia s-a ocupat mai târziu de astronomie.
Deşi părinţii mei locuiau la Londra, eu m-am născut la Oxford. A fost să fie aşa, deoarece la Oxford era bine să te naşti în timpul celui de-al doilea război mondial: nemţii obţinuseră o înţelegere conform căreia, dacă nu vor bombarda oraşele Oxford şi Cambridge, englezii nu vor bombarda Heidelbergul şi Gottingenul. Păcat că modul acesta civilizat de înţelegere nu a putut fi extins la mai multe oraşe.
Tatăl meu era din Yorkshire. Bunicul lui – străbunicul meu – a fost un fermier bogat. El a cumpărat însă prea multe ferme şi, pe vremea crizei agriculturii de la începutul acestui secol, a dat faliment. Evenimentul i-a lăsat pe părinţii tatălui meu într-o situaţie dificilă, dar ei au reuşit să-şi trimită fiul la Oxford, unde a studiat medicina. După studii, tata s-a ocupat cu cercetarea în domeniul medicinei tropicale şi a plecat în 1937 în Africa de Est. Atunci când a început războiul, el a întreprins o călătorie de-a latul Africii, pentru a lua un vapor spre Anglia, unde s-a înscris voluntar în armată. I s-a spus însă că este mai valoros pentru cercetarea medicală.
Mama s-a născut la Glasgow, în Scoția, fiind a doua în familia unui doctor cu şapte copii. Familia ei s-a mutat în sud, la Devon, când mama avea doisprezece ani. Ca şi familiei tatălui meu, nici lor nu le mergea prea bine. Totuşi, ei au reuşit să o trimită pe mama la Oxford. După studiile de la Oxford, ea a avut mai multe ocupaţii, dintre care aceea de inspector al impozitelor, care nu i-a plăcut. A părăsit acest serviciu ca să devină secretară. Aşa l-a întâlnit pe tata în primii ani ai războiului.
Locuiam în Highgate, în nordul Londrei. Sora mea Mary s-a născut la optsprezece luni după mine. Mi s-a spus că n-am primit cu bucurie venirea ei pe lume. În tot timpul copilăriei a existat între noi o încordare, alimentată de mica diferenţă de vârstă. Totuşi, mai târziu, în viaţa adultă, tensiunea a dispărut, iar noi am apucat pe căi diferite. Ea a devenit medic, ceea ce i-a plăcut tatei. Sora mea mai mică, Philippa, s-a născut când eu aveam cinci ani şi când eram capabil să înţeleg ce se întâmplă. Îmi amintesc cum aşteptam să vină pe lume, astfel încât să fim trei copii la joacă. Ea era o fetiţă foarte sensibilă şi cu un caracter deschis. I-am respectat totdeauna judecăţile şi părerile. Fratele meu Edward s-a născut mult mai târziu, când eu aveam paisprezece ani, astfel că de-abia a pătruns în copilăria mea. Era foarte diferit de ceilalţi trei copii, fiind departe de cariera academică sau intelectuală. Asta a fost, probabil, bine pentru noi. Era un copil dificil, dar nu puteai să nu-l iubeşti.
Viața lui Sofocle
Sofocle, al doilea în seria marilor poeţi tragici ai Atenei, a trăit între anii 496-406 î.e.n., ocupând astfel cu viaţa şi personalitatea lui tot acest secol memorabil. În fiinţa sa găsim o personificare a geniului atenian, în ceea ce acesta avea mai fecund, mai armonios, mai plin de euritmiile gândirii şi ale sensibilităţii. Dintre toţi scriitorii greci care au trăit în această epocă, el, Sofocle, este poate acela în care s-au reflectat cele mai multe trăsături şi ecouri ale hegemoniei ateniene.
A avut fericirea de a trăi în epoca de plenitudine a Atenei, cunoscând de aproape roadele glorioase ale conducerilor lui Pericle şi Cimon. N~a fost cruţat, însă, nici de dureri. Expediţia nefericită din Sicilia l-a obligat să ia parte la un început de declin al Atenei. Se apropia pe atunci de vârsta de şaizeci de ani şi se afla în plină putere de creaţie poetică. Nu este exclus ca presimţirea acestui declin să-l fi impresionat profund, întărindu-i acel sentiment, de care sunt pătrunse atâtea din operele sale, că fericirea umană e precară şi înşelătoare. Totuşi, de marea durere a fost cruţat; Sofocle a murit înainte de prăbuşirea finală a cetăţii pe care a iubit-o şi a preţuit-o ca puţini alţii.
Diferența dintre o nenorocire și o calamitate
Benjamin Disraeli (1804-1881) și William Gladstone (1809-1898) au ocupat de mai multe ori, alternativ, postul de prim-ministru în Cabinetul britanic. Rivalitatea dintre cei doi iluștri oameni de stat, cunoscută public, îndeosebi, datorită discursurilor din Parlament, în decursul cărora se acuzau reciproc, a fost denumită în epocă „un duel între giganți”.
Rugat să definească diferența dintre o nenorocire și o calamitate, Disraeli a profitat pentru a da un exemplu: ,,O nenorocire ar fi dacă dl. Gladstone ar cădea în Tamisa; dar dacă cineva s-ar încumeta să-l salveze, aceasta ar fi, evident, o calamitate”. 🙂
Mama ta a înnebunit!
Povestește Charlie Chaplin un episod trist din copilăria sa: „Eram în vacanța de vară, așa că m-am gândit să mă duc mai devreme la McCarthy acasă – aș fi făcut orice ca să scap din mansarda noastră mizeră. M-au invitat să rămân la prânz, dar am avut intuiția că trebuie să mă întorc acasă la Mama. Când am ajuns la Pownall Terrace, m-au oprit la poartă niște copii din vecini.
– Mama ta a înnebunit, mi-a spus o fetiță.
Cuvintele astea au fost ca o palmă peste față.
– Cum adică? am întrebat în șoaptă.
– Așa e, a zis alt copil. A bătut la toate ușile, aruncând cărbuni și zicând că sunt cadou pentru copii de ziua lor. Poți s-o întrebi pe mama, dacă nu mă crezi.
Fără să ascult mai mult, am luat-o la fugă pe potecă, spre ușa deschisă de la casă, am urcat scările în goană și am deschis ușița de la mansarda noastră. Mi-am tras sufletul o clipă și m-am uitat la ea cu mare atenție.
De ce mai avem nevoie de școală?
Un student strălucit și puțin agresiv l-a abordat pe Howard Gardner după ce acesta ținuse o conferință despre educație la o universitate. Fluturându-și smartphone-ul ca pe o spadă și arborând un zâmbet cuceritor, îi spuse:
-Pe viitor de ce-am mai avea nevoie de școală? Toate răspunsurile la întrebări sunt deja – sau urmează să fie foarte curând – în acest telefon.
Howard a reflectat un moment și apoi i-a spus:
Charles Chaplin. O biografie
Charles Chaplin s-a născut la Londra, pe 16 aprilie 1889. Amândoi actori de cabaret, părinții lui s-au despărțit când el avea trei ani. Tatăl era alcoolic și avea să moară la vârsta de 37 de ani, iar mama avea să sufere toată viața de o afecțiune nervoasă severă. Charles și Sydney, fratele lui mai mare, au avut o copilărie grea, petrecând perioade întregi în aziluri pentru săraci.
La zece ani, Charles s-a alăturat unei trupe de foarte tineri dansatori, iar ceva mai târziu a ajuns să joace în spectacole de teatru, plecând în turnee și devenind repede vedetă a trupei de musical conduse de Fred Karno. În 1913, în timpul unui turneu în SUA, a fost recrutat de casa de producție Keystone și a doua comedia a sa, în care apărea Vagabondul, i-a adus deja consacrarea. A început să joace în filme regizate de el însuși. Din 1916, s-a ocupat cu producția filmelor, pentru care a compus adesea și muzica. În 1919, împreună cu Mary Pickford, Douglas Fairbanks și D.W. Griffith, a înființat United Artists, prin care a distribuit câteva dintre capodoperele sale: Parizianca, Goana după aur, Luminile orașului, Timpuri noi, Dictatorul, Luminile rampei.
Fiul lui Shakespeare?
Copiii din flori au jucat întotdeauna un rol esențial în piesele lui Shakespeare, așa că n‑ar fi nicio surpriză să fi procreat el însuși unul.
Dramaturgul și‑a petrecut o bună parte din viață la Londra, lăsându‑și soția, pe Anne Hathaway, în Stratford, să aibă grijă de copii. În drum spre casă, atunci când mergea să‑i viziteze, se oprea adesea la un han din Oxford al cărui proprietar era John Davenant, un cârciumar înstărit. Davenant avea la rândul lui o nevastă frumușică, Jane, și, ei bine, umblă vorba că ea și Shakespeare …
William Shakespeare. O viață
Ziua de 23 aprilie este una dintre cele mai fericite – și mai triste – zile din istoria literaturii. Este ziua din anul 1564 în care s‑a născut William Shakespeare (dacă mergem pe supoziția rezonabilă că a fost botezat trei zile mai târziu) și ziua în care a murit, cincizeci și doi de ani mai târziu. 23 aprilie 1616 este de asemenea ziua în care a murit Miguel de Cervantes, dar, fără îndoială, chiar și autorul lui Don Quijote ar accepta fără rețineri să rămână în umbra celui care e considerat cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor.
Despre Shakespeare nu se poate spune că s‑a născut într‑o familie distinsă. Tatăl lui, John, era un prosper fabricant de mănuși care, din când în când, călca strâmb în afara legii. A fost amendat pentru grămada de bălegar pe care a lăsat‑o să se tot înalțe în fața casei și condamnat pentru că vindea lână pe piața neagră. Cândva un membru respectat al consiliului orașului, bătrânul Shakespeare a asistat încet, încet la propriul declin social până la punctul în care cererea sa pentru obținerea unui blazon al familiei a fost respinsă de College of Heralds.
Detaliile privind prima parte a vieții bardului sunt sumare. La optsprezece ani s‑a căsătorit cu Anne Hathaway, în vârstă de douăzeci și șase de ani care, în ziua nunții, era deja însărcinată în trei luni. În 1585 familia Shakespeare se lărgește odată cu nașterea unor gemeni. Cam tot pe‑atunci Shakespeare dispare fără urmă, cum s‑ar zice. Speculațiile privind activitatea lui din următorii șapte ani curg una după alta. Unii spun că ar fi muncit ca scrib, grădinar, vizitiu, marinar, tipograf sau cămătar. Un fanatic al bardului susținea chiar că scriitorul ar fi petrecut ceva timp îmbrăcând veșmântul de călugăr franciscan. Puțin probabil să aflăm vreodată adevărata poveste.
Despre Shakespeare auzim din nou în 1592, când un camarad dramaturg îl critică în presă numindu‑l „corb obraznic care se împăunează cu penele noastre“. Virulența remarcii demonstrează faptul că tânărul Will atinsese deja un oarecare grad de notorietate la Londra.
Viața amoroasă a regelui Henric al VIII-lea (VI) Catherine Parr
După toate aceste rateuri, Henric încă nu se săturase de sexul opus. După ce a fost executată Catherine, a organizat „o mare cină” în compania a douăzeci şi şase de doamne la propria masă – şi încă treizeci şi cinci la o masă alăturată. Una, în special, i‑a picat cu tronc – Anne Basset: „o făptură tânără şi drăguţă, suficient de isteaţă ca să ajungă la fel de rău ca şi celelalte, dacă i s‑ar fi dat ocazia”, a remarcat ambasadorul Franţei.
Cu toate acestea, femeile deja se cam fereau de Henric – cele două divorţuri şi cele două execuţii constituiau un avertisment de luat în seamă. „În ce condiţie dificilă ajungeau acestea dacă regele, după ce le‑ar fi primit în patul său, ar fi menţionat, din greşeală, că nu fuseseră neprihănite”, se spunea în epocă.
Nu după multă vreme, Henric a căzut pradă disperării. S‑a gândit chiar să o accepte din nou în pat pe Anne de Cleves. Bârfe josnice de acest gen au început să circule de‑a lungul şi de‑a latul continentului, dar sfetnicii regelui şi‑au dat seama în curând că aceasta nu era o soluţie viabilă. Dacă, printr‑o minune, ar fi reuşit să conceapă un moştenitor cu Anne, succesiunea ar fi ridicat câteva insurmontabile probleme de natură constituţională.
În cele din urmă, în loc să‑şi asume riscul alegerii încă unei neveste tinere, Henric şi‑a îndreptat atenţia către o femeie în cazul căreia nu era nevoie să se pună problema virginităţii, fiind vorba de o văduvă care îngropase deja doi soţi.
Viața amoroasă a regelui Henric al VIII-lea (V) Catherine Howard
Încă o dată, a trebuit să fie emisă o dispensă oficială pentru mariajul regelui cu Catherine Howard, pentru că Henric avusese o relaţie carnală cu verişoara primară a acesteia, Anne Boleyn. De cum hârtia a fost obţinută, regele, ajuns acum la cincizeci de ani, s‑a însurat cu amanta sa în vârstă de nouăsprezece ani.
Ceremonia a fost organizată într‑o oarecare grabă, deoarece, aşa cum a notat ambasadorul Franţei, Catherine era deja enceinte – adică însărcinată. Dar al cui copil era acela? Regele, în pofida faptului că nutrea dorinţe tinereşti, era gras, bolnav şi chel. Circumferinţa taliei lui măsura nu mai puţin de 135 de centimetri, iar Catherine deja îşi manifestase preferinţa pentru bărbaţi mai tineri şi mai supli.
La scurt timp, Curtea s‑a umplut cu partenerele de joacă din adolescenţa lui Catherine, printre care Joan Bulmer şi Katherine Tylney. Din păcate, una a fost omisă – Mary Lassels. Aceasta fusese una dintre domnișoarele aflate în serviciul ducesei de Norfolk şi locuise în dormitorul comun al lui Catherine din Lambeth. Îndemnată de fratele ei protestant, care căuta să pună capăt influenţei catolice a familiei Howard, Mary i‑a povestit arhiepiscopului de Canterbury, Thomas Cranmer, despre indiscreţiile tinereşti ale lui Catherine. Sub tortură, atât Manox, cât şi Dereham au recunoscut întâlnirile pasionale cu Catherine, iar cel din urmă a dezvăluit şi faptul că Thomas Culpepper, un gentilom din Privy Chamber, „i‑a succedat în preferinţele afective ale reginei”.
Culpepper era un fel de favorit al regelui. După spusele ambasadorului francez, acesta fusese crescut de mic în preajma regelui, cu care „împărţea patul în mod frecvent”. Se pare că „dorea să împartă patul şi cu regina”, a adăugat intrigantul ambasador.
Viața amoroasă a regelui Henric al VIII-lea (IV) Anne de Cleves
După ce emisarii Angliei au ajuns la Cleves, au constatat că atât faţa Annei, cât şi a surorii sale, Amelia, erau acoperite – astfel încât tinerelor nu li se putea vedea nicio trăsătură. Atunci când delegaţia a încercat să protesteze, cancelarul din Cleves a răspuns: „Ce, vreţi să le vedeţi în pielea goală?”
Holbein a trebuit să picteze portretul sub atenta supraveghere a Curţii din Cleves şi, de aceea, a realizat o versiune flatantă a originalului. Când Henric a văzut portretul, nu a fost dezamăgit, iar detaliile alianţei au fost rapid puse la punct. Regele, s‑a observat, părea „plin de viaţă”. În ciuda gutei de care suferea, Henric s‑a dus călare de la Greenwich la Rochester, nerăbdător să‑şi întâmpine mireasa, dar, de cum a văzut‑o, a rămas consternat.
Nu era deloc frumuseţea sugerată de portret, iar regele a descris‑o în batjocură „o iapă flamandă”. Faptul că mireasa nu vorbea deloc limba engleză complica şi mai mult lucrurile. Apoi aceasta a părut că se plictiseşte în noaptea nunţii. Lordul Russell a spus că nu l‑a văzut în viaţa lui „pe Majestatea Sa mai înmărmurit şi mai stingherit decât cu acea ocazie”. Henric era genul de om care vorbeşte pe şleau, aşa că i‑a spus, franc, lui Cromwell: „Nu îmi place deloc”. În ciuda tuturor acestor neajunsuri, a înţeles că este vorba de interese politice, iar mariajul a mers mai departe.
Viața amoroasă a regelui Henric al VIII-lea (III) Jane Seymour
În curând, ceea ce urmărea Henric a devenit străveziu: la 2 mai 1536, Anne a fost arestată sub învinuirile de adulter, incest şi tentativă de omor asupra regelui. Patru presupuşi amanţi – un membru al Privy Chamber, sir Henry Norris, doi valeţi, sir Francis Weston şi William Brereton, precum şi un tânăr şi şarmant muzician pe nume Mark Smeaton – împreună cu fratele Annei, lordul Rochford, au fost arestaţi. Trei au negat acuzaţiile, însă Smeaton a recunoscut adulterul, sub tortură. Norris, Weston, Brereton şi Smeaton au fost judecaţi şi găsiţi vinovaţi de trădare. Împotriva lor nu au existat prea multe dovezi, iar acuzaţii nu au avut dreptul să se apere. Au fost spânzuraţi la Tyburn, castraţi cât încă mai erau vii, evisceraţi şi, la sfârşit, li s‑au tăiat membrele.
Anne şi Rochford au fost judecaţi în Sala Mare a Turnului Londrei. Câteva slujnice ale acesteia au depus mărturie privind „felul în care se distra regina în dormitor”, dar acuzatorul principal a fost lady Rochford, care a pretins că exista o „familiaritate nepermisă” între un frate şi o soră. Lordul Rochford, susţinea cumnata ei, „tot căuta prilejuri să ajungă în dormitorul surorii sale”. De asemenea, lady Rochford a sugerat că, de vreme ce Henric nu era în stare să conceapă moştenitorul pe care şi‑l dorea, Anne a încercat să obţină unul cu amanţii, printre aceştia numărându‑se şi fratele ei.
Ca probă a incestului, aceste afirmaţii erau de‑a dreptul absurde, însă nimeni nu îndrăznea să se opună scenariului ticluit de monarh. Judecătorul, ducele de Norfolk (de altfel, un unchi al Annei), a lăcrimat, se pare, atunci când a trebuit să pronunţe verdictul, ştiind că nu are de ales decât să îi găsească pe toţi vinovaţi. Sentinţa era deja impusă, iar condamnaţii aveau să ajungă fie pe rug, fie pe mâna gâdelui – după cum ar fi găsit de cuviinţă regele.
Henric a arătat puţină clemenţă, lăsându‑i pe condamnaţi să moară rapid şi fără chinuri. Rochford a căzut sub secure pe Dealul Turnului, iar Henric a plătit 24 de lire unui călău expert din Calais ca să o decapiteze pe fosta lui iubită pe Dealul Verde, nu înainte de a fi divorţat de ea. Cu două zile înainte de execuţie, căsătoria a fost anulată pe motiv că Anne îi fusese sortită mai înainte lui sir Henry Percy. Cu toate că aceasta practic anula acuzaţia de adulter, nimeni nu a îndrăznit să‑i menţioneze acest viciu de procedură lui Henric.
Continuă citirea →
Viața amoroasă a regelui Henric al VIII-lea (II) Anne Boleyn
Anne Boleyn şi‑a făcut debutul la Curte cu ocazia unui spectacol cu măști intitulat „Asaltul asupra Castelului Virtuţii”, organizat la York Place, reşedinţa londoneză a cardinalului Wolsey. Strălucind într‑o rochie de satin, Anne a fost una dintre cele opt femei alese să reprezinte Virtutea feminină. Ele apărau un castel aflat sub asaltul Dorinţei – întruchipată de opt bărbaţi mascaţi. După câteva minute de bătălie fictivă, în timpul căreia combatanţii s‑au împroşcat cu apă de trandafiri şi s‑au bătut cu fructe, Virtutea a sucombat, iar femeile s‑au prins în dans cu atacatorii lor, care între timp îşi dăduseră jos măştile. Desigur, conducătorul reprezentanţilor Dorinţei s‑a vădit a fi însuşi regele.
Pentru a evita să intre în atenţia regelui, Anne a dansat cu un bărbat însurat, poetul sir Thomas Wyatt. Sir Henry Percy, moştenitorul domeniului Northumberland, a invitat‑o de asemenea la dans, dar, văzând că Henric pusese deja ochii pe fată, cardinalul Wolsey a intervenit pentru a preveni formarea perechii. În vreme ce călcâiele regelui se aprindeau după frumoasa Anne Boleyn, vizitele regelui în dormitorul reginei au încetat.
Cu toate că fusese oprită de la un măritiş avantajos, Anne a refuzat să devină amanta regelui. Henric insista. Într‑o serie de scrisori de dragoste pline de pasiune, acesta o implora: „oferă‑mi trupul şi inima ta”, promiţându‑i marea cu sarea: „vei fi unica mea amantă; le voi alunga pe toate celelalte”. Îi scria plin de dor, imaginându‑şi serile în care va sta în braţele ei şi sărutările pe care le va primi de la ea. A mers până acolo încât i‑a ridicat în slăvi „răţuştele (sânii) pe care sper să ţi le sărut cât mai curând”. Cu toate acestea, Anna a continuat să îi refuze avansurile.
Viața amoroasă a regelui Henric al VIII-lea (I) Caterina de Aragon
Henric al VIII‑lea este considerat arhetipul monarhului desfrânat. Cu toate că a fost un tiran sinistru, excesele lui sexuale se pare că l‑au făcut simpatic, peste veacuri, în rândul englezilor. Totuşi, performanţele lui de alcov nu s‑au ridicat niciodată la nivelul reputaţiei. Se spune despre el că a fost singurul rege al Angliei care a avut mai multe soţii decât amante.
În ciuda notorietăţii câştigate mai târziu, Henric al VIII‑lea a fost crescut într‑un mediu cast de severul său tată, Henric al VII‑lea, la distanţă de tentaţiile mundane la care aveau acces, în epocă, cei mai mulţi prinţi.
În 1509, la numai optsprezece ani, Henric al VIII‑lea a urcat pe tron, fiind încă holtei. După mai puţin de două luni, s‑a însurat cu Caterina de Aragon, văduva fratelui său, Arthur, prinţ de Wales, care murise în 1502. Cu toate că aceasta a putut părea o stratagemă cinică, menită prezervării importantei alianţe dintre Anglia şi Spania, se pare că Henric a iubit‑o cu adevărat pe Caterina, care era cu şase ani mai mare decât el. Obişnuiau să compună împreună muzică, să‑şi cânte unul altuia şi participau la partide comune de vânătoare cu şoimi. Pajii care luminau cu torţe drumul regelui către dormitorul reginei povesteau că acesta le folosea serviciile cu regularitate.
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente