Miguel de Cervantes – Don Quijote. Repovestire pentru copii. Capitolul II
CAPITOLUL II
AICI SE VEDE CUM VITEAZUL NOSTRU PLEACĂ DE ACASĂ PENTRU A SĂVÂRŞI FAPTE MARI
Astfel stând lucrurile, după o scurtă zăbavă, într-o dimineaţă călduroasă de iulie, pe la cântatul cocoşilor, amintindu-şi Don Quijote că lumea îl aşteaptă nerăbdătoare s-o mântuie de nedreptăţi şi de tirani, îmbrăcă armura de fier, îşi puse coiful strălucitor pe cap, îşi luă într-o mână scutul şi în cealaltă suliţa, încălecă pe nobilul său Rocinante şi ieşi pe nesimţite din ogradă, purtându-şi calul la pas, fără a se vesti cu trâmbiţe, ca alţi cavaleri, pentru ca nimeni să nu-i ia seama ce face şi încotro apucă.
Şi cum mergea într-o doară, cam fără ţintă, străbătând câmpia Montinel, se tot gândea în sinea lui ce vor spune oamenii despre dânsul, într-o zi, peste sute şi sute de ani, şi cum se vor minuna de faptele lui, citindu-i-le prin cărţi şi părându-li-se de necrezut.
Miguel de Cervantes – Don Quijote. Repovestire pentru copii. Capitolul I
CAPITOLUL I
UNDE ÎNCEPE ISTORIA MÂNDRULUI CAVALER DON QUIJOTE DIN LA MANCHA ŞI SE ARATĂ FIREA ŞI TRAIUL LUI
Trăia de mult în Spania, într-un sătuleţ pierdut din ţinutul La Mancha, un boiernaş de ţară, un hidalgo cam bătrâior şi ciudat la fire, nici prea avut nici de tot sărac, dar mândru de neamul vechi din care se trăgea şi cu capul plin de gărgăuni din cei mari. Îl chema, dacă îmi aduc bine aminte, Quesada sau, mai curând Quijana, cum s-ar zice pe româneşte Cavalerul Jalbă, sau altfel… Dar numele pe care îl purta nu prea are multă însemnătate.
Cât era ziulica de lungă, ba adesea şi toată noaptea, până la revărsatul zorilor, el îşi trecea vremea citind povestiri cavalereşti. Se prăpădea după vitejiile lui Amadis de Gaula, cel tare de virtute, şi nu se mai sătura răsfoind întâmplările înflăcărate ale Cavalerului spadei şi ale bravului Palmerin de Anglia. Cât priveşte isprăvile faimosului Don Rodrig de Ruy Diaz, zis „Cidul”, el le ştia pe de rost, aşa cum şi faptele lui Roland fără de teamă, cel care purta iarba fiarelor la dânsul, de nici o spadă nu-l putea atinge sau tăia, toţi oşteni bravi, a căror memorie legendară se păstrase în cântecele din popor şi prin cărţile de basme ale vremii.
Râvnitorii la domnie
După obiceiul stricător ce se luase de la o vreme ca în scaunul de la Târgovişte şi de la Suceava să se urce mereu alţi domni, trei fraţi vitregi aflaţi prin părţile Transilvaniei urziră tot felul de vicleşuguri, doar or ajunge ei voievozi, în locul lui Ţepeş. Pe unul îl chema Vlad Călugărul, căci fusese o vreme călugăr, pe altul Dan, iar pe al treilea Basarab-Voievod (chiar mai înainte de a fi… voievod!).
Vlad Ţepeş se arăta mâhnit foarte şi scrise rudei şi sprijinitorului său din Transilvania, craiul Corvin, de acele uneltiri nevrednice ce cătau să strice legământul făcut între ei. Supărarea Domnului se înteţi şi mai mult, aflând că se ridicaseră împotriva lui mulţi saşi, care făceau negoţ bănos în ţară şi, de asemeni, mulţi români din Amlaş, care vânau avuţie de la viitorul domn. Neprimind răspuns bun, Vlad chemă pe boieri la Divan şi le porunci scurt:
— În două zile să fiţi la trecătoarea Predealului cu toţi călăreţii şi săbiile ascuţite.
În aceeaşi zi prinse pe negustorii braşoveni, în număr de patruzeci şi unu, şi îi arse de vii, neavând vreme să le mai ascută ţepi.
Niels Bohr. Viaţa şi opera
Bohr, Niels (Henrik David) (07.10.1885, Copenhaga, Danemarca – 18.11.1962, Copenhaga)
Fizician danez considerat unul dintre cei mai importanţi ai sec. XX. A fost primul care a aplicat conceptul de cuantă, ce restricţionează energia unui sistem la anumite valori discrete, la problema structurii atomice şi moleculare. Pentru activitatea sa, a primit în 1922 Premiul Nobel pentru fizică. Rolul său complex în iniţierea şi dezvoltarea fizicii cuantice reprezintă cea mai mare contribuţie a sa, însă de-a lungul lungii sale cariere implicarea lui a fost mult mai extinsă, atât în lumea fizicii, cât şi în afara ei.
Tinereţea
Bohr a fost al doilea dintre cei trei copii născuţi într-o familie de burghezi înstăriţi din Copenhaga. Mama lui, Ellen (născută Adler), era fiica unui bancher evreu important. Tatăl său, Christian, a devenit profesor de fiziologie la Universitatea din Copenhaga şi a fost nominalizat de două ori pentru Premiul Nobel.
Când s-a înscris la Universitatea din Copenhaga, în 1903, Bohr ştia că va studia fizica. Cercetarea şi educaţia în acest domeniu se desfăşurau în încăperile strâmte ale Institutului Politehnic, închiriat universităţii în acel scop. Bohr şi-a obţinut doctoratul în 1911 cu o disertaţie despre teoria electronică a metalelor.
La 1 august 1912, Bohr s-a căsătorit cu Margrethe Narlund, iar căsătoria s-a dovedit una foarte fericită. De-a lungul întregii sale vieţi, Margrethe a fost consilierul său cel mai de încredere. Au avut şase fii, dintre care al patrulea, Aage N. Bohr, a fost unul dintre cei trei laureaţi ai Premiului Nobel pentru fizică din 1975, acordat pentru modelul colectiv al nucleului atomic propus la începutul anilor 1950.
Invitație la Educație
În perioada 8-10 noiembrie 2013, vă invităm să participaţi la lucrările Simpozionului Național „Didactica Ariei Curriculare Om și Societate” ce va avea loc la Liceul Pedagogic „Spiru Haret” Buzău. Simpozionul se adresează cadrelor didactice din învăţământul preuniversitar care doresc să prezinte experienţele şi realizările obţinute în activitatea didactică. Mai multe informaţii Aici
E greu cu copiii, nu-i aşa?
A gândi, a simţi şi a declara că este greu să-ţi creşti propriii copii a devenit un model cultural extrem de prezent. Nu există zi de la Dumnezeu să nu aud: Şi vă e greu cu ei, nu-i aşa?! Cel ce formulează întrebarea, nici nu mai aşteaptă răspunsul. Ştie că te vei apuca să-i înşiri toate grijile şi lipsurile posibile şi imposibile pe care ţi le provoacă… prezenţa copiilor! Iar dacă spui Nu, nu e greu deloc. E o mare bucurie! – se uită la tine ca la un ciudat, gândindu-se că fie nu ştii ce spui, fie faci pe grozavul, fie glumeşti.
E greu cu copiii! este o lespede apăsătoare pe mintea şi inima părinţilor care gândesc aşa, precum şi pe mintea şi inima copiilor lor. Părinţii sunt veşnic nemulţumiţi, iar copiii sunt înfricoşaţi şi copleşiţi de faptul că ei reprezintă sursa nefericirii părinţilor. Şi acest E greu cu copiii! se transmite din generaţie în generaţie. Fiecare copil, când devine adult şi la rândul său părinte, simte şi el că da, e greu cu copiii.
În vizită la Cioran – 1 noiembrie 1975
Povesteşte Sanda Stolojan, nepoata scriitorului Duiliu Zamfirescu, aflată în exil la Paris:
1 noiembrie 1975 Am fost la Cioran, care m-a primit cu simplitatea şi căldura lui obişnuite. A scris unsprezece cărţi, dar sunt „cărţi subţirele”, adaugă el cu o falsă modestie. Acum nu mai este cuprins de aceeaşi „scârbă“ (foloseşte cuvîntul românesc) ca înainte, nu se mai revoltă ca altădată, ceea ce înseamnă o scădere a vitalităţii. Îmbătrâneşte, spune el…
Vorbim despre poezie. Lui Cioran nu-i place decât esenţialul. De aceea îmi aprobă versurile. Îl cred sincer. Mai târziu vorbim despre Kafka pe care îl găseşte supraevaluat. „Un tip (în gura lui Cioran expresia are un sens neutru, echivalent cu « cineva ») care a văzut venind catastrofa epocii noastre…” Apoi adaugă o părere surprinzătoare: „Peste cincizeci de ani n-o să se mai vorbească despre el.“ Cioran este la antipodul lui Kafka, al sensibilităţii lui bolnave. Pesimismul lui este scepticismul unui om sănătos şi salubru.
Originea poreclei „Eminenţă cenuşie”
Porecla de Eminenţă cenuşie a fost atribuită, pentru prima oară în istorie, consilierului lui Richelieu[1], Joseph[2], şi reuneşte două cuvinte întru totul revelatoare pentru condiţia pe care, în umbra prelatului francez, în robă cenuşie, în anonimat absolut, în tăcere şi sub mască, numitul Joseph a ilustrat-o de-a lungul unei întregi existenţe.
În vizită la Cioran – 28 septembrie 1975
Povesteşte Sanda Stolojan, nepoata scriitorului Duiliu Zamfirescu, aflată în exil la Paris:
28 septembrie 1975 Am fost la Cioran. Nu-l văzusem în ultima vreme. L-am găsit preocupat de sănătatea lui, are dureri de picioare, singurul calmant care-i reuşeşte sunt băile călduţe. Se plânge, obosit şi scârbit, o ceartă pe Simone care s-a dus la liceu îmbrăcată cu o jachetă prea subţire. Conversaţia între noi e rituală: despre politică, România, bârfele din exil…
Răpirea sabinelor
Răpirea sabinelor. Eveniment legendar plasat de izvoarele literare romane în perioada primitivă a istoriei Romei, în timpul domniei lui Romulus.
După întemeierea cetăţii şi popularea sa cu bărbaţi, Romulus s-a văzut nevoit să găsească o soluţie pentru a atrage între zidurile Romei şi femei; a invitat atunci la celebrarea sărbătorilor Consualia poporul sabinilor, inclusiv femeile, pe care în timpul festivităţilor le-a răpit: Romulus a dat semnalul de atac ridicându-se în picioare, desfăcându-şi toga şi înfăşurând-o la loc.
Puterea lacrimilor
Când Frederic al II-lea a atacat Austria, tânăra împărăteasă Maria Terezia se afla într-o situaţie disperată. N-avea bani, n-avea armată, n-avea experienţă politică. De aceea, era de importanţă vitală să câştige de partea sa sprijinul nobilimii maghiare.
În faţa Dietei de la Pressburg (actuala Bratislavă), Maria Terezia a ţinut un discurs care n-a avut niciun efect asupra orgolioşilor aristocraţi unguri. Deznădăjduită, împărăteasa a izbucnit în plâns, ceea ce a mişcat asistenţa care a oferit habsburgilor sprijinul puternicei cavalerii maghiare. Acest fapt a salvat Casa de Austria!
Recunoştinţă
În 1683, Viena a fost salvată de pericolul turcesc de intervenţia armatei polone conduse de regele Ian Sobieski. Peste 100 de ani, Austria participa la împărţirea Poloniei, contribuind la dispariţia acesteia ca stat!
Frica păzeşte via
Rămase de pomină întâmplarea acelui neguţător din Florenţa, care colinda adesea prin ţara noastră. Venind el în Târgovişte cu bună avuţie, odoare de aur şi nestemate, după o lipsă de trei ani, nu avea ştiinţă de cinstea care se aşezase atât de temeinic de-a lungul şi de-a latul ţării. Temându-se a nu păţi ce mai păţise odată, când fusese jefuit de marfă şi era cât pe-aci să-şi piardă viaţa, se înfăţişă Domnului, cu un dar preţios, şi-l rugă să-i dea o seamă de ostaşi ca să-l ocrotească de tâlhari.
— Tâlhari, în ţara mea?… strigă Vlad Ţepeş uluit. Află, florentinule, că pe la noi n-a mai rămas nici unul măcar de sămânţă.
Apoi întorcându-se către un boier îl întrebă:
— Vel-spătare, ştiu că ai o vie mândră pe dealul Cotmeni. Îţi fură careva strugurii la vreme de noapte?
— Nu, Măria Ta, ferit-a sfântul, nu se atinge nimeni de un bob.
Primele iubiri ale lui Octavian Goga
Adolescentul Octavian Goga a întâlnit-o pe Leniţa Cernea, sora colegului său de clasă Octavian Cernea, de la liceul braşovean „Andrei Şaguna”, la 18 noiembrie 1899, în sala festivă a hotelului Europa din centrul oraşului de la poalele Tâmpei, cu prilejul „Convenirii” – „întâlnirea sărbătorească a intelectualilor români, urmată de dansurile tinerilor.” Iubirea pentru „Leniţa-Loreley”, cum o dezmierda poetul, frumoasa lor poveste de dragoste au fost însă brutal curmate de mutarea familiei Cernea la Făgăraş, iar, cum „ochii care nu se văd se uită…”
Călugărul necinstit şi alţi hoţi
Multe întâmplări se povestesc de felul cum Vlad Ţepeş aşeză cinstea şi dreptatea în Ţara Românească. Astfel întâlni Vodă Ţepeş, în drumul lui un călugăr grec, gras cât un butoi de seu, mânând din urmă un măgar care abia ducea samarele grele cu bunătăţi de tot felul. Nu prea avea înfăţişare creştinească acest călugăr şi Domnul, pricepând că era un viclean care înşela pe drept-credincioşi, adunând avuţii pentru sine, îl opri în mijlocul satului şi întrebă pe oameni:
— Vine des acest călugăr pe aici ca să-l miluiţi? Dar prin alte sate se mai duce?
Oamenii răspunseră tot ce ştiau despre el.
— Şi ceea ce adună de la voi, împarte şi el săracilor? mai întrebă Domnul. Că altfel îl văd rotofei, iar desagii îi sunt doldora.
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente