Arhive lunare: Octombrie 2016

Evanghelia eretică a lui Jose Saramago

evanghelia-dupa-isus-cristosCel mai controversat roman al lui Jose Saramago, Evanghelia după Isus Cristos, publicat în 1991, s-a născut, după cum declară scriitorul, dintr-o iluzie optică: aflându-se la Sevilla, în 1987, în timp ce încă mai lucra la Istoria asediului Lisabonei, scriitorului i s-a părut că vede într-un chioşc de cărţi o carte cu un titlu în portugheză: O Evangelho Segundo Jesus Cristo, care l-a nedumerit şi l-a făcut apoi să viseze.

Ideea prinde viaţă doi ani mai târziu, în timpul unei vizite la Pinacoteca din Bologna, unde, înconjurat de opere de artă sacră, Saramago vizualizează scena naşterii lui Isus într-o peşteră, înţelegând de asemenea că punctul nodal al romanului va fi constituit de întâlnirea cu Iehova, care îi va revela fiului său nu numai propriul viitor, ci şi pe cel al religiei căreia jertfa sa îi va da naştere: „Isus refuză acest rol şi fuge. Miracolele vor fi operate de Iehova în faţa lui Isus pentru a-l forţa să accepte propunerea„.

Evanghelia după Isus Cristos va reconstrui astfel o apocrifă viaţă a lui Isus, dintr-o perspectivă pur umană – ce poate fi considerată a omului Isus, care se vede mânat de-a lungul unei întregi existenţe spre sacrificiul final, o mişcare esenţială în „partida de şah”, jucată de un Dumnezeu machiavelic cu creaturile sale, şi în care, după câteva mişcări, divinitatea „dă şah mat, adică moartea pe cruce„.

Continuă citirea →

Anunțuri

Despre dragostea curtenească

numele-trandafiruluiDragoste curtenească – Cod din Evul Mediu târziu care descria regulile de comportament şi emoţiile doamnelor nobile şi ale iubiţilor lor.

A reprezentat tema unei literaturi care a început cu poezia trubadurilor de la sfârşitul sec. XI din Franţa şi a pătruns cu uşurinţă în Europa. Iubitul care se vedea robit de pasiune, dar şi de respect, îşi slujea şi venera cu credinţă iubita-sfântă. Dragostea era fără excepţie adulteră, deoarece căsătoriile din înalta societate erau în acea perioadă rezultatul intereselor economice sau a unor alianţe pentru putere.

Continuă citirea →

25 Octombrie – Ziua armatei române

ziua_armatei_romaneAstăzi, 25 octombrie, se împlinesc 72 de ani de când România a fost eliberată, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial.

Ziua Armatei României reprezintă momentul în care Armata României a încheiat cu succes campania de eliberare a teritoriului naţional. În ziua de 25 octombrie 1944, armata română elibera ultima localitate românească de sub ocupaţia străină, oraşul Carei.

Bunul simț ca povară

ganditor-1Tot felul de personaje periculoase cresc din pământul fertil al nepăsării noastre. Au toate cusururile egoismului, deplina şiretenie şi prefăcătorie a celor slabi. Fără exces de inteligenţă, fără mari subtilități, îşi iau sfera proprie de „cunoaştere“ drept criteriu garantat de evaluare.

Venite de la periferia anonimă a unei societăți în derivă, sunt personaje inconsistente, fără nici un merit special de natură să le justifice „şefia“. N-au în spate nicio prestaţie convingătoare, nu pot livra nicio probă convingătoare a unei reuşite. Trăiesc în oglinda propriilor defecte. De fapt, întotdeauna, când se privesc în oglindă, sunt ispitiți să o curețe.

Nu zic că n-or avea anumite “calităţi”: agresivitate, suficienţă, capacitatea de a se victimiza şi de a concepe intrigi. Este evident însă că sunt lipsite de bun-simț.

Cuviinţa – spunea Andrei Pleșu – e o formă de civilizaţie interioară, un fel de a fi, un soi de politeţe naturală, e decenţa înnăscută a acelora care ştiu, din instinct sau din străvechi cutume, ce se cade şi ce nu se cade. Absenţa bunei-cuviințe atestă un viciu de structură, o malformaţie congenitală, o dizarmonie ireversibilă. Cu oarecare efort şi răbdare, poţi transforma un necioplit în om de lume, chiar dacă trebuie să începi de la zero. E însă imposibil să transformi o fire rudimentară, un neruşinat patent, un derbedeu cronic într-un personaj cuviincios.

În raport cu astfel de personaje de duzină, cu aplomb de precupețe și cu o țanțoșă bădărănie, am aceeași senzație neplăcută cu imaginea unei ciorbe în care găseşti o muscă, pe care o vezi cum se salvează agăţându-se de un fir de păr…

Colonizarea greacă

colonizarea-greacaColonizarea greacă reprezintă procesul de migrație a elenilor din cetățile lor, desfășurat între secolele VIII-VI î. Hr., care a dus la întemeierea de noi așezări (colonii).

Legile regelui Hammurabi

hammurabiHammurabi – suveran al regatului vechi babilonian (1792-1749 î.Hr.). Abil om politic, talentat comandant militar, Hammurabi a transformat micul regat din Mesopotamia centrală în cea mai importantă putere a Orientului Mijlociu. După ce a cucerit întregul Sumer, Hammurabi a constrâns Asiria să recunoască suzeranitatea Babilonului. Domnia sa reprezintă o epocă de vârf a civilizației babiloniene care încearcă unificarea jurisdicției mesopotamiene și se cristalizează cele două mari eposuri: „Poemul creațiunii” și „Epopeea lui Ghilgameș”.

Codul lui Hammurabi, cel mai vechi cod de legi cunoscut până astăzi, întocmit la inițiativa lui Hammurabi și păstrat pe o stelă de diorit, sub forma unei lungi inscripții cuneiforme, a fost descoperit la Susa, în 1901. El reunește, în 282 de articole, remarcabile prin concizia și claritatea enunțului, dreptul civil, penal și comercial al epocii. Iată câteva dintre ele:

Continuă citirea →

Istoria bibliotecii

BIBLIOTECĂ. O colecţie de cărţi, organizată după criterii precise, poate defini o bibliotecă.

Biblioteci în Antichitate

biblioteca-din-alexandriaCriterii precise în organizare se întâlnesc şi la bibliotecile din Antichitate; cu cât acestea sunt mai bogate, cu atât exigenţa în precizie este mai mare. S-ar putea spune că bibliotecile s-au născut odată cu nevoia de cunoaştere a omului. Antichitatea a dezvăluit, în urma săpăturilor arheologice şi a relatărilor istoricilor vechi, prezenţa unor mari biblioteci, a căror vechime coboară adesea până în mileniul al III-lea î.Hr. Diodor din Sicilia vorbeşte de existenţa unei biblioteci la Memphis, precum şi a unor arhive (şi în Egipt, şi în Caldeo-Asiria, arhivele şi cărţile erau păstrate împreună) vechi de peste 2000 de ani înaintea lui Hristos. Jean-Frangois Champollion a găsit în ruinele de la Teba, la palatul lui Ramses al II-lea, construcţii ce atestă existenţa unei mari biblioteci. La Edfu, în Egiptul de Sus, a fost detectată, în templul lui Horus, o sală ai cărei pereţi sunt plini de inscripţii cu titluri de cărţi. La Tell-El-Amarna, tot în Egipt, a fost găsită în ruinele bibliotecii corespondenţa diplomatică a regilor Amenofis al III-lea şi al IV-lea din mileniul al II-lea î.Hr., în limba akkadiană (limba diplomatică a vremii), în scriere cuneiformă, purtată cu caldeo-asirienii şi cu hitiţii.

Imperiul asirian a lăsat numeroase scrieri pe care Sargon al II-lea (secolul VIII î.Hr.) le-a tezaurizat într-o bibliotecă dezvoltată un veac mai târziu de Assurbanipal, cel mai cultivat dintre regii asirieni. Toată cultura vremii a pus Assurbanipal să fie copiată pe zecile de mii de tăbliţe de lut ale bibliotecii de la Ninive, aflate astăzi la British Museum din Londra. Pe malul Eufratului, la Nippur, în jurul templului, au fost dezgropate părţi ale marii biblioteci şi ale arhivelor, formate din tăbliţe sumeriene şi caldeo-asiriene, închise iniţial în cutii de lemn sau de argilă, date cu păcură, ca să fie păzite de umezeală, şi aşezate pe rafturi sau în nişe săpate în perete. Toate aveau câte o etichetă ce preciza conţinutul grupului de tăbliţe. Alte biblioteci au fost scoase la iveală de săpăturile arheologice din Asia Mică, la Boghazkoi (Turcia), unde a existat cândva oraşul Hattuşaş, capitala hitiţilor, popor în plină dezvoltare între 1900 şi 1200 î.Hr. Au fost identificate aici şi cataloage cu titluri de opere şi cu numărul de tăbliţe pentru fiecare scriere.

Biblioteci celebre

După inventarea şi răspândirea alfabetului, cartea, sub forma ei de rulou, îşi găseşte din ce în ce mai mult locul în biblioteci, unele devenite celebre în istoria culturii universale. În lumea elenistică, două sunt bibliotecile cunoscute îndeobşte. Una este cea din Alexandria Egiptului, cea mai mare bibliotecă a civilizaţiei antice, fondată de Ptolomeu I Soter (305-283 î.Hr.). Învăţaţii pe care Ptolomeu al II-lea Philadephul (283-246 î.Hr.) i-a chemat în Egipt au fost atraşi nu numai de traiul liniştit pe care îl oferea faraonul de stirpe grecească, ci mai ales de bogăţia bibliotecii Museion din Alexandria, rulourile ei trecând de 700 000. Erau adunate aici nu numai creaţiile filosofiei, literaturii şi ştiinţelor greceşti, ci şi majoritatea operelor egiptene, caldeo-asiriene, ebraice, persane, traduse în limba greacă. Mai exista o bibliotecă în Alexandria, mai mică, de numai 300 000 de rulouri, situată lângă templul lui Serapis, Serapeionul, dependentă oarecum de cea dintâi.

Continuă citirea →

O istorie a amantelor: Elena Lupescu (III)

elena-lupescu-carol-al-ii-leaDușmanii

Carismaticul lider al Gărzii de Fier, Corneliu Zelea Codreanu, a declarat că nu a ordonat asasinarea Elenei doar pentru că se temea ca nu cumva Carol să cedeze nervos fără ea. Când Carol realiză, în cele din urmă, cât de periculoasă devenise Garda de Fier, ordonă asasinarea lui Codreanu. Nicio dovadă concretă nu o implică pe Elena în acest asasinat, dar imensa ei influenţă de culise sugerează că, în cele din urmă, trebuie să îl fi îndemnat pe Carol să scape România de unul dintre cei mai populari şi răi antisemiţi.

Dar Codreanu era doar unul dintre nenumăraţii duşmani, așa că s-au găsit alţi antisemiți să o vâneze pe Elena. Studenţii organizau marşuri de protest, cerând moartea ei. Şoferul care o ducea la Palat pentru partida nocturnă de sex cu regele Carol a fost concediat când nevasta lui a scăpat prin vecini vorba că el o numea „evreică împuţită.“ Dr. Neubacher, şeful misiunii economice germane la Bucureşti, i-a spus Elenei că Germania nu vedea cu ochi buni alianţa cu un rege a cărui amantă era evreică. El a încercat să o convingă să părăsească România, pentru a se refugia în neutra Elveţie, dar Elena a refuzat.

Bârfa

Viaţa ei, în postura de cea mai puternică femeie din România, nu era nici confortabilă, nici lipsită de complicaţii. Deşi menţinea un control draconic asupra camarilei conducătoare, Elena era persona non grata la Palatul Regal. Bârfa bucureşteană spunea că mergea acolo numai la ceas de noapte şi se auzeau tot felul de poveşti neverosimil de incitante şi oripilante, conform cărora Mihai, tânărul prinţ, se trezise la un moment dat din somn, văzându-şi tatăl alergând gol pe coridorul palatului, în timp ce Elena îl urmărea, cu un pistol în mână şi îmbrăcată numai cu un neglijeu străveziu. Şi încă un zvon şocant, care era probabil adevărat: se pare că Elena întreţinea relaţii sexuale și cu noul ei şofer, care devenise confidentul ei.

Continuă citirea →

O istorie a amantelor: Elena Lupescu (II)

Avea tot ce îşi dorea

elena-lupescuCarol trebuia să aleagă între tron şi amanta sa. Elena interveni, afirmând că ar fi fost „cea mai fericită persoană din lume“ în cazul în care Carol se întorcea în România pentru a fi rege. Astfel, la 8 iunie 1930, prin schingiuirea Constituţiei, Carol depuse jurămintele şi îşi detronă fiul.

În Franța, Elena era distrusă. Oare Carol avea să cedeze presiunilor mamei sale şi să se recăsătorească cu regina Elena? Oare presiunile politice făcute asupra lui aveau să-l determine să îşi abandoneze amanta evreică şi divorţată? Oare el o va mai iubi în continuare? Distrusă, îngrozită că îl poate pierde, Elena slăbise vreo opt kilograme şi avea migrene cumplite. Se jura că intră la mănăstire. Amenința că se sinucide. „Dacă m-ai mai iubi, nu ai face asta. Fii cuminte! Nu mă înşela!“ se ruga ea.

Continuă citirea →

O istorie a amantelor: Elena Lupescu

elena-lupescuGermania a lansat Holocaustul, dar prin anii ’20 antisemitismul deja bântuia prin Europa. A fost cu precădere mai virulent în România, cu toate că aici evreii constituiau mai puțin de 5 % din totalul populației și nu se bucurau de multe dintre drepturile care le reveneau românilor neevrei. Unii evrei ambiţioşi şi-au schimbat afiliaţia religioasă printr-o convertire publică la creștinism, ceea ce le-a permis să evite restricţiile severe care îi împovărau pe coreligionarii lor ce îşi păstrau credinţa proprie. Însă, orice ar fi făcut, nu puteau scăpa cu totul de „memoria“ oficială a originilor lor evreieşti.

Origini

Un astfel de convertit a fost românul de origine evreiască Nicolae Grunberg, care şi-a schimbat numele mai întâi în Wolff, apoi în românescul Lupescu. Pentru a putea obţine cetăţenie românească şi a-și dezvolta afacerile, Lupescu s-a botezat şi în ritul creştin ortodox. Soţia sa, Elizei, tot o evreică, s-a convertit la Romano-Catolicism. În 1899 s-a născut fiica lor, Elena, care a fost crescută, ca şi fratele ei, Costică, în credinţa creştină. În adolescenţă, Elena a stat chiar la internat, într-o şcoală administrată de călugărițe germane, care au învăţat-o manierele în societate, ceva franceză şi germană.

Reputaţie de femeie promiscuă

„Desăvârşita“ Elena era o tânără fermecătoare, inteligentă şi cochetă, care făcea capetele să se întoarcă în urma ei, cu un ten alb ca laptele, ochi verzi puşi în evidenţă de părul ei roşu. Avea o siluetă seducătoare, un mers falnic și – în ciuda faptului că fusese crescută la mănăstire – o reputaţie de femeie promiscuă. După un scurt mariaj cu un ofițer de carieră, care a divorțat repede de ea pe motiv de adulter, Elena şi-a reluat viaţa de plăceri care o ispitea atât de mult.

Continuă citirea →

Care este mărimea pământului?

pamantAtâta timp cât au crezut că Pământul este plat, oamenii n-au avut niciun motiv să se preocupe de mărimea lui. Din partea lor, se putea întinde la nesfârşit, dar nesfârşit este un concept greu de imaginat. Era cu mult mai uşor să creadă că Pamântul are o dimensiune finită, care se termina undeva. Chiar şi în zilele noastre oamenii vorbesc de călătorii „la capătul Pământului”, deşi aceasta a rămas doar o expresie colorată, ce nu este folosită în sensul său literal.

Desigur, ideea unui capăt al Pământului creează unele probleme. Să presupunem că parcurgeți o distanță mare şi ajungeţi în final la acest capăt. Oare riscați să cădeți de pe Pământ? Dacă oceanul s-ar întinde până la margine, n-ar putea să curgă până s-ar goli? Oamenii care s-au ostenit să cugete la asemenea lucruri au fost nevoiți să găsească explicaţii pentru faptul că așa ceva nu se întâmpla. Poate că lumea este mărginită de un lanţ solid de munţi înalţi, aşa că arată ca o tigaie, deci nimic nu poate cădea de pe suprafața ei. Sau poate cerul este o bucată de material solid, curbat ca o emisferă turtită (după cum şi arată) și coboară spre a se uni cu Pământul de jur împrejur, așa că Pământul este ca un platou cu un capac deasupra – și asta ar ține toate lucrurile la locul lor. Ambele soluții păreau satisfăcătoare.

Ați putea totuşi întreba cât de mare era această lume plată. În vremurile străvechi, când oamenii se puteau mișca numai pe jos şi nu călătoreau prea mult, se presupunea că lumea este destul de mică şi că nu există decât regiunile înconjurătoare. Acesta este motivul pentru care atunci când, în anul 2800 î.e.n , s-au produs puternice inundații în valea dintre Tigru și Eufrat, sumerienii care trăiau acolo au crezut că întreaga lume a fost acoperită de ape, iar această credință naivă a ajuns până la noi sub forma mitului biblic al potopului lui Noe.

Continuă citirea →

Viața lui Dostoievski (IV) Ultimul deceniu al lui Dostoievski

 Demonii

dostoevskyUrmătorul roman al lui Dostoievski, Demonii (1872), i-a atras ura permanentă a radicalilor. Considerată adesea drept cel mai reuşit roman politic al tuturor timpurilor, naraţiunea întreţese două intrigi.

Una se desfăşoară în jurul lui Nikolai Stavroghin, un om a cărui existenţă este inconsistentă, fără conţinut. În tinereţe, Stavroghin, într-o căutare zadarnică a semnificaţiei, îmbrăţişase şi transmisese o serie de ideologii, fiecare adoptată de diverşi intelectuali fascinaţi de personalitatea lui Stavroghin. Şatov devine un slavofil care, la fel ca Dostoievski însuşi, crede în poporul rus, „ocrotit de Dumnezeu”. Criticii existenţialişti (mai ales Albert Camus) au fost fascinaţi de Kirillov, care adoptă o serie de justificări filozofice contradictorii pentru suicid. Cea mai faimoasă scenă este cea în care Kirillov susţine că doar un act absolut gratuit de autodistrugere poate dovedi că o persoană este liberă, deoarece un astfel de gest nu poate fi explicat prin niciun fel de interes faţă de sine şi, prin urmare, distruge toate legile psihologice. Omorându-se fără motiv, Kirillov speră să devină „omul-Dumnezeu” şi, astfel, să dea un exemplu de libertate umană într-o lume care a renunţat la Hristos (omul-Dumnezeu).

Continuă citirea →

Viața lui Dostoievski (III) Operele din anii 1860

Operele din anii 1860

La întoarcerea în Rusia, Dostoievski s-a angajat într-o intensă activitate literară. Cu fratele său, Mihail, a editat două reviste influente, mai întâi Vremea (1861-1863), care a fost suspendată de dostoevskij_1863guvern din cauza unui articol supărător, apoi Epoca (1864-1865), care a fost închisă după moartea lui Mihail. După ce iniţial a încercat să îşi menţină o poziţie moderată, Dostoievski a început să îi atace pe radicali, care caracterizau, practic, întreaga intelectualitate rusă. Dostoievski a respins materialismul lor, moralitatea lor utilitară, reducerea artei la propagandă şi, mai presus de toate, faptul că refuzau libertatea şi responsabilitatea individuală. Pentru tot restul vieţii, el a păstrat un simţ profund al pericolului şi al ideilor radicale şi, din acest motiv, operele sale postsiberiene au fost tratate cu dispreţ de bolşevici şi considerate suspecte de regimul sovietic.

Însemnări din subterană

În prima parte din Însemnări din subterană (1864), un narator anonim lansează un atac strălucitor împotriva unei serii de credinţe comune ale liberalilor şi radicalilor: că este posibil să fie descoperite legile psihologiei individuale, că oamenii nu au, în consecinţă, niciun liber-arbitru, că istoria este guvernată de legi şi că este posibil să fie proiectată o societate utopică bazată pe legile societăţii şi ale naturii umane. Chiar dacă ar putea fi construită o astfel de societate, crede omul din subteran, oamenii ar detesta-o tocmai pentru că le-ar refuza capriciile şi i-ar defini drept absolut previzibili. În a doua parte a microromanului, omul din subteran îşi reaminteşte incidente din trecutul său, care îl arată comportându-se, sub imperiul răutăţii pure, ca o replică vie împotriva determinismului. Aşadar, Dostoievski arată clar că soluţia iraţională a omului său din subteran nu este cu nimic mai bună decât sistemele raţionaliştilor. De asemenea, Însemnări din subterană reprezintă o parodie la adresa bibliei radicalilor, lucrarea utopică Ce trebuie făcut? (1863) a lui Nikolai Cernîşevski.

Continuă citirea →

Viața lui Dostoievski (II) Primele opere. Condamnarea la moarte

dostoievskiPrimele opere

Prima operă publicată a lui Dostoievski a fost mai degrabă o traducere liberă şi excesiv de emoţională a romanului Eugénie Grandet de Honoré de Balzac; iar opera scriitorului francez avea să exercite o mare influenţă asupra literaturii sale. Dostoievski nu avea să rămână mult timp necunoscut. Imediat ce a scris primul microroman, Oameni sărmani (1846), şi-a câştigat faima de nou talent al literaturii ruse, cu acreditarea celui mai influent critic al vremii sale, „furiosul” Visarion Belinski. Trei decenii mai târziu, în Jurnalul unui scriitor, Dostoievski a rememorat povestea „descoperirii” sale.

După ce a terminat Oameni sărmani, scriitorul a dat un exemplar prietenului său Dmitri Grigorovici, care i-a dus-o poetului Nikolai Nekrasov. Citind cu voce tare manuscrisul lui Dostoievski, aceşti doi scriitori au fost uimiţi de investigaţia psihologică a operei şi de talentul scriitorului de a mânui emoţiile. Chiar dacă era ora 4 dimineaţa, au mers direct la Dostoievski să îi spună că primul roman al său este o capodoperă. Mai târziu în aceeaşi zi, Nekrasov a dus Oameni sărmani lui Belinski. „A apărut un nou Gogol!”, a spus Nekrasov, la care Belinski a răspuns, „Cu tine, răsar Gogoli la fel ca ciupercile!” Belinski i-a comunicat imediat lui Dostoievski entuziasmul său: „Înţelegi? înţelegi tu ce înseamnă ce ai scris?” În Jurnalul unui scriitor, Dostoievski şi-a reamintit acest eveniment drept cel mai fericit moment al vieţii.

Oameni sărmani, lucrare a cărei valoare a fost umbrită de scrierile ulterioare, este scris în forma deja anacronică a romanului epistolar. Makar Devuşkin, un funcţionar sărac care îşi permite să trăiască doar într-un colţ al unei bucătării murdare, schimbă scrisori cu o tânără săracă, Varvara Dobrosiolova. Scrisorile acesteia destăinuie că fusese predestinată unui om bogat şi lipsit de valoare cu care, la sfârşitul romanului, este de acord să se căsătorească. Romanul se remarcă pentru descrierile efectelor psihologice (mai degrabă decât materiale) ale sărăciei. Dostoievski a transformat tehnicile folosite de Nikolai Gogol în Mantaua, renumita poveste despre un copist sărac. Dacă eroul comic al lui Gogol este lipsit de conştiinţă de sine, eroul conştient al lui Dostoievski suferă agonia umilinţei. Într-o scenă faimoasă, Devuşin citeşte povestirea lui Gogol şi se simte jignit.

Continuă citirea →

Viața lui Dostoievski (I) Copilăria şi adolescenţa

dostoievskiDostoievski, Feodor (Mihailovici) (11.11/30.10.1821, stil vechi, Moscova, Rusia – 9.02/28.01.1881, stil vechi, Sankt Petersburg). Romancier rus şi scriitor de proză scurtă a cărui investigaţie psihologică în cele mai întunecate profunzimi ale afecţiunilor umane, împreună cu momentele sale de iluminare de neegalat au avut o influenţă uriaşă asupra ficţiunii sec. XX.

Dostoievski este considerat, de obicei, unul dintre cei mai importanţi romancieri din istoria literaturii. Modernismul literar, existenţialismul şi diversele şcoli de psihologie, teologie şi critică literară au fost profund influenţate de ideile sale. Adesea, lucrările lui sunt considerate profetice, deoarece a prezis cu exactitate modul în care revoluţionarii din Rusia s-ar comporta dacă ar ajunge la putere. În timpul său a fost renumit şi pentru activitatea de jurnalist.

Lucrări majore şi caracteristici

Dostoievski este cunoscut cel mai bine pentru microromanul Însemnări din subterană şi datorită celor patru mari romane, Crimă şi pedeapsă, Idiotul, Demonii şi Fraţii Karamazov. Fiecare dintre aceste lucrări este renumită pentru profunzimea psihologică şi, pe bună dreptate, Dostoievski este unanim privit drept unul dintre cei mai mari psihologi din istoria literaturii. S-a specializat în analiza stărilor patologice care conduc la nebunie, crimă şi suicid şi în explorarea umilinţei, autodistrugerii, dominaţiei tiranice şi furiei criminale. De asemenea, aceste lucrări majore sunt recunoscute drept mari „romane de idei” care tratează atemporalitatea şi problemele legate de timp din filozofie şi politică. Psihologia şi filozofia sunt strâns legate de portretele de intelectuali realizate de Dostoievski, personaje care „simt ideile” în adâncul sufletului. În fine, aceste romane au deschis un nou teren pentru experimentele cu forma literară.

Copilăria şi adolescenţa

Principalele evenimente din viaţa lui Dostoievski – execuţia sa suspendată în ultimul moment, detenţia în Siberia şi crizele epileptice – erau atât de bine cunoscute, încât, dincolo de opera sa, Dostoievski a câştigat o notorietate deosebită în epocă. El şi-a exploatat adesea propria legendă inspirându-se din dramaticele evenimente din viaţa sa pentru a crea cele mai reuşite personaje. Chiar şi aşa, unele evenimente din viaţa lui au rămas umbrite de mister, iar unele speculaţii grosolane au dobândit, din păcate, statut de fapt.

Continuă citirea →