Alexandre Dumas-tatăl. O viaţă ca un roman de aventuri

Alexandre Dumas tatal

Alexandre Dumas era fiul unui general din vremea lui Napoleon, produs al încrucişării unui marchiz francez emigrat în insula Haiti cu o negresă. Din căsătoria generalului mulatru Dumas cu o albă, se naşte, în 1802, viitorul autor al celor Trei muşchetari, care avea aşadar o pătrime de sânge negru, ceea ce îl singulariza fiziceşte în societatea pariziană a timpului. Generalul Dumas, aflat în dizgraţie din cauza convingerilor sale republicane, moare în 1806 fără nicio avere.

Copilul de trei ani, Alexandre, este crescut anevoios, împreună cu o soră mai mare, de văduva generalului în orăşelul său natal, situat la nord de Paris, Villers-Cotterets. În ciuda tuturor intervenţiilor, Napoleon refuză să acorde o pensie văduvei generalului Dumas, astfel încât educaţia şcolară a tânărului Alexandre rămâne destul de precară.

După căderea imperiului, adolescentul Dumas refuză să se prevaleze de titlul de „marchiz Davy de la Pailleterie” al bunicului său, pe care generalul Dumas nu-l purtase niciodată. Prost văzut de noul regim al restauraţiei, lui Alexandre Dumas nu-i rămâne altceva de făcut decât să-şi găsească o slujbă pentru a-şi putea câştiga viaţa. Devine secretar al ducelui de Orleans (viitorul rege Ludovic-Filip).

Funcţionar puţin zelos, Dumas este atras irezistibil de teatru, pe care-l frecventează cu asiduitate. Avusese ocazia să-l cunoască pe marele Talma, aflat la zenitul carierei sale. Prin 1827, o trupă engleză, în care strălucea ilustrul Kean, suscită în cursul unui turneu în Franţa, entuziasmul lui Dumas. Cunoscând întâmplător pe Charles Nodier, Alexandre Dumas intră prin intermediul acestuia în contact cu scriitorii romantici. La cenaclul lui Charles Nodier, Dumas cunoaşte pe Victor Hugo, Lamartine, Vigny, pe foarte tânărul Musset etc.

Muşcat de şarpele celebrităţii, Dumas scrie o dramă despre regina Cristina a Suediei. Piesa nu reuşeşte să fie reprezentată; autorul nu se descurajează însă şi, în 1829, obţine un succes considerabil cu altă dramă romantică, Henric al III-lea şi curtea sa. Ducele de Orleans, mândru de secretarul său, îi schimbă funcţia în cea de bibliotecar, mărindu-i salariul. Tot el intervine pentru a evita interzicerea piesei lui Dumas de către cenzură. Henric al III-lea şi curtea sa era de fapt, cu un an înainte de Hernani, prima victorie a teatrului romantic pe scenă. În 1830, Dumas, de loc invidios, aplaudă triumful zgomotos al dramei lui Victor Hugo, Hernani, căreia de altfel îi prefera Marion Delorme.

Majoritatea pieselor lui Dumas sunt în proză. Aşa este şi drama din 1831, Antony, prima piesă romantică cu subiect luat din contemporaneitate, care obţine un adevărat triumf, având o sută treizeci de reprezentaţii consecutive, cifră de necrezut pentru acea vreme. La succesul piesei a contribuit desigur şi interpretarea magistrală a celebrei actriţe Marie Dorval. O altă mare actriţă, domnişoara Georges, asigură triumful melodramei Turnul Nesle, în 1832.  Popularitatea dramaturgului Dumas întrecea cu mult pe cea a lui Victor Hugo. În 1836, el obţine un nou triumf cu piesa Kean, în care a strălucit faimosul actor Frederick Lemaître.

Nu toate piesele lui Dumas înregistrau succese sigure de casă. Pe de altă parte, voga teatrului romantic se stingea repede, ca un foc de paie. De aceea, scriitorul, foarte cheltuitor, mereu asaltat de creditori, impresionat şi de eşecul Burgravilor lui Victor Hugo, se hotărăşte, în 1843, să-şi schimbe specialitatea, dedicându-se romanului. Fidel crezului romantic, Dumas se inspiră din istorie, şi, în 1844, dă cu Cei trei muşchetari una din cărţile cele mai citite de toate generaţiile care s-au succedat de atunci şi până astăzi în toate colţurile lumii. Celebritatea romancierului Dumas va întrece de acum înainte cu mult pe cea a dramaturgului. Dumas devine un specialist al romanului-foileton, asigurând zeci de mii de cititori ziarelor şi revistelor care reuşeau să obţină colaborarea lui.

Succesul uluitor al Celor trei muşchetari îl încurajează să persevereze pe aceeaşi cale. Având o mare putere de muncă, Dumas îşi crează însă şi un adevărat atelier de fabricare a romanelor în serie. Numeroşi colaboratori aştern pe hârtie şi dezvoltă ideile principale, planul, sugestiile date de Dumas.Totuşi, în toate romanele, firul director, osatura, concepţia, îi aparţin lui Dumas.

Cele mai multe din romanele lui Dumas se inspiră din istoria Franţei; După douăzeci de ani şi Vicontele de Bragelonne continuă Cei trei muşchetari. Regina Margot, Doamna de Monsoreau şi Cei patruzeci şi cinci formează o trilogie inspirată dim domnia familiei Valois. Alte romane (Colierul reginei, Ange Pitou etc.) descriu declinul monarhiei franceze. O faimă, cel puţin egală cu cea a Celor trei muşchetari o are romanul inspirat din realitatea contemporană, Contele de Monte Cristo (1844).

Dumas, Contele de Monte Cristo

O viaţă ca un roman de aventuri

În 1851, după lovitura de stat din 2 decembrie a lui Napoleon al III-lea, Dumas, întocmai ca şi Victor Hugo, părăseşte Franţa şi se exilează la Bruxelles. Exilul său va dura mai puţin decât cel al autorului Mizerabililor, dar viaţa sa aventuroasă cunoaşte noi episoade, demne de cele mai bune din romanele sale. În 1858, Dumas întreprinde o lungă călătorie în Rusia, vizitând Petersburg, Moscova, Nijni-Novgorod, Caucazul şi constată cu plăcere că acolo operele lui erau cunoscute tot atât de mult ca în Franţa.

În 1860, construindu-şi o mică goeletă, Emma, Dumas se hotărăşte să se alăture lui Garibaldi, care în fruntea celor 1000 de voluntari debarcase în Sicilia. Plecat din Marsilia, Dumas se întâlneşte cu Garibaldi la Palermo. Scriitorul îl urmează pe revoluţionarul italian în marşul său asupra Neapolului, unde îşi face intrarea îmbrăcat cu o cămaşă roşie, la 7 septembrie 1860. Cu ani în urmă familia domnitoare a regatului Neapolului îl făcuse prizonier şi îl torturase pe generalul Dumas pe când se întorcea din Egipt. Fiul generalului conbribuia acum la alungarea familiei regale din Neapole; era o adevărată răzbunare şi pedeapsă, în stilul lui Edmond Dantes.

La Neapole, Garibaldi îl numeşte pe Dumas director al „Antichităţilor“ şi îi dă drept reşedinţă un palat. Scriitorul, neobosit, scoate un ziar local, iniţiază săpături la Pompei şi scrie o broşură, în limba italiană, în care preconizează o reformă agrară în Italia meridională. Începe să elaboreze şi o istorie a Burbonilor din Neapole, în unsprezece volume. Când Garibaldi predă Sicilia şi Neapolul regelui Victor-Emanuel al II-lea, Dumas este alungat, profund mâhnit de ingratiumdinea napolitanilor.

Alexandre Dumas a fost un mare călător. După reîntoarcerea sa la Paris din epopeea garibaldiană, va mai reveni în Italia în 1866, vizitând din nou Neapole, Florenţa şi alte oraşe, continuându-şi apoi călătoria prin Austria şi Germania.

Scriitorul, acum sexagenar, nu renunţă însă la cariera sa de Don Juan. Apartamentul său din Paris este un adevărat harem, unde diferite femei, mai mult sau mai puţin onorabile, îl ajută să-şi risipească cât mai repede banii. Pentru a face faţă creditorilor, Dumas acceptă oferta editorului Lemerre de a scrie o Carte de bucate, în 1869. Încă din copilărie, scriitorul deprinsese arta gastronomică şi era reputat ca un bucătar de prima clasă, mai ales în domeniul preparării vânatului. Cartea de bucate a lui Dumas a apărut însă numai după moartea autorului, prin grija unui tânăr funcţionar al lui Lemerre, Anatole France.

Alexandre Dumas moare la 5 decembrie 1870, în vârstă de şaizeci şi opt de ani. În vâltoarea războiului franco-german care pârjolea Franţa, moartea lui trece aproape neobservată.

sursa: Al. Dumas, Memorii, Traducere de Octavian Nistor, Bucureşti, Univers, 1970

Anunțuri

3 răspunsuri

  1. VASILIU MIRCEA PAUL | Răspunde

    UNA PE FAȚĂ

    Biet (C.), Brighelli (J.-P.), Rispail (J.-L.), Alexandre Dumas ou les aventures d’un romancier, Paris, Gallimard, Coll. Découverte, 1986, p.75.
    “Într-una din zile Dumas intrǎ într-un salon. Unul din duşmanii sǎi (şi nu erau puţini, invidioşi şi veninoşi de toate calibrele) remarcîndu-i sosirea schimbǎ subiectul conversaţiei lansîndu-se într-o dizertaţie savantǎ despre negri… Glume fine de un rasism ordinar.
    Dumas nici nu clipeşte.
    Celǎlalt extinde demonstraţia la coloraţii din toate zǎrile. Dumas nu se clinteşte, dar-mi-te sǎ vorbeascǎ. În fine, nemaisuportînd, odiosul personaj îl apostrofeazǎ direct:
    – Dar în fond, dragǎ maestre, cu atîta sînge negru în vine, ar trebui sǎ vǎ pricepeţi bine la negri.
    Fǎrǎ a ridica vocea, în mijlocul tǎcerii profunde a salonului devorat de nelinişte, Dumas replicǎ:
    – Dar desigur. Tatǎl meu a fost mulatru, bunicul negru şi strǎbunicul maimuţǎ. Vedeţi Domnule: familia mea începe acolo unde se sfîrşeşte a dumneavoastrǎ.”

    En garde ! Feinte et – touché ! Istorioara e nostimǎ, replica în cel mai pur spirit francez. Dacǎ introducem însǎ şi factorul cantitate, adică ţinem cont de numǎrul celor care pedalau pe acest subiect (inclusiv “nobilul” artist Cham-de Noé), Franţa iese cam feştelitǎ ! Ku-Klux-Klan ? USA ? Ni se dezvǎluie o laturǎ (RASISTǍ) foarte meschinǎ a amintitului spirit.

    UNA PE DOS

    Aşadar (deja) celebrul scriitor francez Alexandre Dumas rîvnea la o decoraţie ruseascǎ (Sfîntul Stanislav – de fapt ordinul fusese adoptat-furat de la Polonia), motiv pentru care îi trimite Ţarului copia manuscrisǎ a unei piese de teatru proprii. Întronatul reacţionar, cam nesimţitor faţǎ de “marea” artǎ occidentalǎ, îi “agaţǎ în piept” doar un inel cu cifru. Bineînţeles cǎ francezul, jignit nevoie-mare, trînteşte uşa, întorcînd spatele imperiului nerecunoscǎtor.
    Oare la ce-i folosea unui scriitor francez o decoraţie ruso-polonǎ ? Eventual sǎ-l oftice (!) pe bietul Chopin care tocmai în acei ani strǎlucea la Paris.
    Inelul cu cifru ― chiar aşa se numeşte cartea Profesorului Gaston Bouatchidzé, din care aflǎm detaliile egolatriei ce-l mǎcina pe tatǎl lui Monte-Cristo.
    Ruptura nu-i definitivǎ: vingt ans après maestrul recidiveazǎ printr-o lungǎ excursie (stipendiatǎ) în Rusia şi Caucaz. Pretextul: la el acasǎ avea unele neînţelegeri politice cu Napoleon III, iar noul Ţar Alexandru II pǎrea mai puţin “medieval” decît predecesorul. Şi, desigur, inelul cu cifru, cam strîmt pe deget (în douǎ decade se mai îngrǎşase un pic). Asta nu l-a împiedicat pe dulcele “tǎtuc” imperator sǎ trînteascǎ în spinarea turistului francez niscai agenţi secreţi, just in case… Iar Dumas, vajnicul opozant al cam-ne-republicanului Louis Napoleon, muşcǎ cu toţi dinţii din şaşlîkul aţos al Ţarului (dar gratuit şi gratulant). Excepţionala sa vervǎ, cu care a lustruit îndelung istoria Franţei, funcţioneazǎ perfect şi în regim mercantil, fǎcînd lunǎ ciubotele ruseşti ce zdrobeau junghetura Caucazului.
    Tocmai cînd el se bǎlǎbǎnea prin pitoreştile plaiuri caucaziene debuta epurarea etnicǎ a CERCHEZILOR. Operaţia a depǎşit tot ce se cunoscuse pînǎ atunci: aproximativ 600.000 de suflete şi-au pǎrǎsit forţat ţinuturile de baştinǎ din cîmpiile fertile aflate la nord de munţi (nu detaliem fioroasele pierderi de vieţi inglobate).

    Vasǎzicǎ d’Artagnan avea douǎ spade – una tare şi lucioasǎ, alta moale şi ruginitǎ.

    În fine, dacǎ revenim la anul 1838, aflǎm tot din cartea Profesorului Bouatchidzé cǎ cel ce l-a pus pe Dumas în legǎturǎ cu satrapul Nicolae I era jurnalistul Charles Durand, agent secret al Ţarului în Germania (mai degrabǎ agent de influenţǎ). Astfel cercul se închide şi constatǎm cu groazǎ în ce hal aluneca la vale spiritul francez la ora respectivǎ.

    Contele Witte (1849-1915), un important om de stat rus, în memoriile sale (DOUBLEDAY, PAGE & COMPANY, Garden City, N. Y. and Toronto, 1921) ne spune :

    Cu toate că eram foarte tînăr cînd Dumas-tatăl a vizitat Caucazul, mi-l amintesc perfect. De îndată ce a sosit, a îmbrăcat o cercheză pe care nu a mai dat-o jos oriunde s-ar fi dus, şi s-a pus pe băut vin în cantităţi uriaşe. La întoarcerea în Franţa a scris tot soiul de fantasmagorii despre Caucaz, tipice pentru bufoneria lui.

  2. Aventuroasa viata a „parintelui” muschetarilor !

  3. […] Alexandre Dumas-tatăl. O viaţă ca un roman de aventuri […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: