Arhive lunare: Februarie 2014

Rugăciuni şi magie

andre maurois

Andre Maurois povesteşte în „Memorii”:

„Ca mulţi copii am făcut o serie de experienţe nereuşite privind eficacitatea rugăciunii. Într-o zi în care aveam lucrare la geografie, m-am rugat să ne cadă afluenţii Senei, pe care-i cunoşteam mai bine, decât cei ai Loarei, pe care nu-i puteam reţine. Profesorul ne-a dat Loara, iar credinţa mea a început să se clatine. 🙂

O perioadă de timp, sora mea Marguerite şi cu mine ne-am dedat unor practici de magie. Am inventat un diavol deosebit de puternic pe care l-am numit Domnul Destin şi care-şi avea templul într-un colţ al coridorului. Dacă mergeam în direcţia aceea şi dacă strigam: „Domnule Destin, faceţi astfel încât să mergem joi la circ!” rugăciunea era îndeplinită… uneori. Probabil pentru că mama ne auzea când strigam.” 🙂

Anunțuri

Legenda lui Perseu

perseu meduza

Perseu. Celebru erou din Argos, fiul lui Zeus şi al Danaei şi nepotul lui Acrisios. Acesta din urmă aflase de la un oracol că va muri de mâna unui urmaş născut de Danae; pentru a evita orice risc posibil, şi-a luat toate precauţiile, închizându-şi fiica într-o locuinţă cu porţi din bronz sau din piatră, săpată sub pământ în curtea palatului, de unde aceasta să nu mai poată ieşi niciodată. Zeus însă, îndrăgostindu-se de ea, a reuşit să pătrundă acolo prin acoperişul temniţei, sub forma unei ploi de aur. Din unirea lui cu Danae s-a născut Perseu, indicat uneori prin apelativul „aurigen”, adică născut din aur.

Acrisios a aflat însă curând că Danae a devenit mamă, fie imediat după naşterea copilului, fie mai tîrziu, auzindu-i ţipetele pe care le scotea jucându-se. Încercând din nou să evite îndeplinirea profeţiei, i-a închis pe mamă şi pe fiu într-o ladă de lemn pe care a aruncat-o în largul mării. Zeus a făcut însă în aşa fel încât lada, purtată de valuri, să se împotmolească pe ţărmul uneia dintre insulele Ciclade, Serifos, unde cei doi naufragiaţi au fost salvaţi de un pescar, Dictis, şi conduşi de acesta la fratele său Polidectes, regele insulei, care i-a primit cu multă bunăvoinţă.

Continuă citirea →

Alcibiade. Primul Dandy

Alcibiade

Întortocheata poveste a dandysmului ar putea începe, după unii, cu Alcibiade, frumosul discipol al lui Socrate, şi cu acea coadă tăiată a câinelui. Despre nobilul atenian, istoricii (Xenofon mai ales) nu vorbesc cu prea multă îngăduinţă. Poate doar Plutarh să facă excepţie. Alcibiade e frumos, bogat, de familie bună, inteligent, fără a se ridica însă vreodată nici la măreţia tutorelui său (Pericle) şi nici la cea a mentorului spiritual (Socrate). Mult prea risipitor cu darurile oferite de zei, extravagant, egocentric, de o ambiţie nesăbuită, Alcibiade rămâne în amintirea atenienilor drept bărbatul „cel mai neînfrânat şi arogant”, „îmbătat de putere”, „îngâmfat de laudele ce i le aduceau nu puţini dintre cei puternici”.

De unde atunci faima sa peste veacuri? De unde fascinaţia exercitată cu precădere asupra lui Byron sau Baudelaire? Probabil că datorită firii sale de o nemaiîntâlnită supleţe, care-l face să împrumute întotdeauna, ca pe o mască, stilul celui din faţa lui, pentru a-l cunoaşte mai bine, ca în final să îl poată surprinde şi, astfel, cuceri. Cum altfel să se lase interpretat, de pildă, unul dintre cele mai cunoscute gesturi, când taie fără milă frumoasa coadă a câinelui cumpărat cu 7000 de drahme, lăsându-i muţi de uimire pe atenieni? Dorinţă de a sfida, cruzime absurdă, un gest pervers? „Felinitate, narcisism de clasă, pasiune pentru pariuri şi jocuri, prodigalitate, temperament.” Sunt doar câteva din trăsăturile acestui dandy avant la lettre. Li s-ar mai putea adăuga, între altele, plăcerea ostentaţiei vestimentare şi a travestiului, luxul sfidător afişat (dar numai acolo unde se ştie preţuit: la Atena, de pildă, nu şi în Sparta sau Tracia), homosexualitatea, puhoiul gesturilor sau vorbelor şocante.

Continuă citirea →

Elena, mama primului împărat creştin (ultima parte)

Elena, mama imparatului Constantin cel Mare

Din prima sa căsătorie cu Minervina, Constantin cel Mare a avut un fiu, pe Crispus. Cu Minervina s-a întâmplat acelaşi lucru ca şi cu Helena în 293. Ca să fie adoptat ca moştenitor la tron de către Maximianus Herculius, Constantin a repudiat-o şi el pe Minervina (se pare tot o concubină de condiţii obscure) şi s-a căsătorit cu Fausta, o altă fiică a lui Maximian, deci soră cu soţia de-a doua a tatălui său Chlorus (307). Despre Fausta se spunea de asemenea — ca şi în cazul Theodorei — că era de o frumuseţe olimpică. Din căsătoria cu Fausta s-ar fi născut Constantin al II-lea şi Constantius al II-lea. După unii autori, ei ar fi însă copiii născuţi de o a treia soţie a lui Constantin cel Mare, dar al cărei nume rămâne necunoscut.

Atât Elena cât şi Constantin iubeau foarte mult pe tânărul Crispus şi îi pregăteau o strălucită carieră, pe care principele în vârstă de 20 ani o şi prefaţase cu câteva victorii militare la Rhin şi pe mare. Dar Fausta se gândea şi ea la copiii ei. Puse la cale o intrigă ticăloasă contra lui Crispus, acuzat de complot împotriva ei. Violent şi grăbit, după ce-l arestă pe Crispus, Constantin dădu repede dispoziţii ca tânărul să fie ucis prin otrăvire la Pola; se pare fără încunoştinţarea mamei sale Elena.

Îndurerata bătrână nu putea uita moartea nevinovată a nepotului şi pregăti la rândul ei o răzbunare împotriva nurorii criminale. Îi dovedi lui Constantin greşeala în care căzuse uşor, din pricina vicleniei Faustei, apoi îi dezvălui, de asemenea, unele greşeli grave, de adulter, ale soţiei sale. Nu putem şti până la ce limită au mers rătăcirile conjugale ale Faustei, dar ştim că fiul avea o mare încredere în vorbele mamei sale. Fausta, la rândul ei, a fost supusă unor suplicii, apoi executată, rigoare ce a adus oarecare consolare îndureratei bunici.

Continuă citirea →

Elena, mama primului împărat creştin (prima parte)

Elena, mama imparatului Constantin cel Mare

Elena, mama lui Constantin cel Mare, a deschis seria principeselor adepte ale creştinismului. Atât timp cât va mai exista Imperiul roman, ele nu se vor deosebi de înaintaşele lor păgâne. În perioada târzie şi creştină a statului roman, femeile de la curtea imperială au continuat să participe cu pasiune la treburile de guvernământ, de politică internă şi externă. Erau atrase spre acestea fie din dragoste maternă sau conjugală, fie din ambiţii personale, pasiuni, pe care la împărătesele bizantine le întâlnim mult mai puternice.

Sursele istorice de care dispune cercetătorul de azi, pentru reconstituirea biografiei „împărătesei şi sfintei Elena”, sunt destul de numeroase, dar, din păcate, în cea mai mare parte suspecte, atunci când provin din cercuri ecleziastice, sau din redacţii târzii, bazate pe tradiţie. Pentru marile servicii pe care această femeie le-a adus bisericii creştine din veacul al IV-lea, ea a fost canonizată. Icoana „sfintei Elena”, alături de a fiului său, figurează în toate lăcaşurile creştine de cult. Aşa se explică de ce viaţa ei ne este cunoscută mai ales din operele scriitorilor creştini, din legende, panegirice, hagiografii etc, în care redactorii îi aduc numai elogii.

Continuă citirea →

Legenda păsării Phoenix

Phoenix pasarea

Pasărea Phoenix. Pasăre mitică, ce renăştea din propria-i cenuşă, asemănătoare cu un vultur, cu pene splendide şi viaţă foarte lungă. Învăluită în mister din cauza destinului său excepţional, transformată în imagine simbolică a renaşterii, considerată ca fiind originară din cele mai diferite locuri, se prezintă în mitologia clasică sub numeroase înfăţişări, care se înmulţesc în nenumăratele reinterpretări propuse de secolele următoare şi de diversele culturi în lumea clasică.

Dacă exceptăm trimiterea dintr-un fragment al lui Hesiod unde se vorbeşte despre viaţa sa lungă (927 de ani), primul care vorbeşte despre Phoenix este Herodot; în Istorii, el ne oferă o descriere şi ne povesteşte obiceiurile sale de viaţă singulare. Pasărea Phoenix seamănă ca formă cu vulturul, dar se deosebeşte de acesta prin penajul splendid colorat, cu pete de purpură şi aur (două culori „nobile” şi cu o evidentă semnificaţie simbolică), ce o face mai frumoasă decât cel mai minunat păun; are o longevitate extraordinară (lungimea vieţii care i se atribuie variază, în funcţie de izvoare, de la 500 la aproape 13.000 de ani); este singura din specia ei şi, prin urmare, nu se poate reproduce; este originară din Arabia (sau Etiopia) şi constituie obiectul unui cult particular în Egipt, la Heliopolis.

Continuă citirea →

Lunga noapte a oraşului Herculaneum

vezuviu

Era către amiaza zilei de 24 august a anului 79 al erei noastre. Vremea era frumoasă şi razele soarelui strălucitor se reflectau în imensa oglindă lichidă a golfului Napoli, lângă ţărmul căruia se aflau, la o depărtare de vreo doisprezece kilometri unul de altul, două mari oraşe: Pompei şi Herculaneum.

Locuitorii lor îşi vedeau de treburi cu tipica nonşalanţă estivală a mediteraneenilor. Nu-i tulburaseră peste măsură nici cele câteva cutremure recente, nici amintirea violentului seism din urmă cu şaisprezece ani. Totuşi, de câteva zile, muntele Vezuviu, care domina ambele oraşe, scotea prin craterul său în formă de con turtit o trâmbă deasă de fum. Dar nici măcar acest semn prevestitor de rău nu dădea nimănui de gândit.

Continuă citirea →

Petre Antonescu. Arhitect

Petre Antonescu

Antonescu, Petre (29.06.1873, Râmnicu Sărat – 22.04.1965, Bucureşti)

Arhitect. A  studiat Arhitectura la Paris. A  condus Şcoala de Arhitectură din Bucureşti (1931–1938). A  edificat  primăria capitalei (1905–1913), Arcul de Triumf (1936), pentru care a folosit marmură de Ruşchiţa, hotelul Triumf, Palatul Navigaţiei (1910–1916), Palatul Facultăţii de Drept, blocul Adriatica, palatul Kretzulescu, Palatul Administrativ din Craiova, casa Paciurea din Bucureşti, casa Menelas Chircu din Rm. Sărat ş.a. Preşedinte al Societăţii Arhitecţilor, membru al Academiei de Arte San Lucca din Roma, membru de onoare al Academiei Române (1936).

sursa: Ecaterina Ţarălungă, Enciclopedia identității românești. Personalităţi, Bucureşti, Litera Internaţional, 2011, p.30-31

Începuturile omenirii

evolutia omului

Originea omului a fost dezbătută aprins de-a lungul anilor şi multe întrebări nu şi-au găsit un răspuns definitiv. Primele urme ale hominizilor au fost descoperite în Africa. Începând de acum aproximativ 6 milioane de ani, hominizii s-au dezvoltat fizic până la Homo sapiens, omul modern. Inteligenţa şi adaptabilitatea i-au ajutat omului să colonizeze aproape întregul glob, în ciuda unor medii neprielnice.

Inteligenţa socială a dus la dezvoltarea unor limbaje complexe. Capacitatea de comunicare a permis primilor oameni să coopereze la rezolvarea problemelor şi a cultivat exprimarea sinelui. O trăsătură psiholică a acestora a fost conştiinţa propriei mortalităţi. Acest lucru a dus la apariţia de culte religioase şi de rituri funerare.

Continuă citirea →

Jean Calvin. Viaţa şi opera

Jean Calvin

Calvin, Jean (10.07.1509, Noyon, Picardia, Franţa – 27.05.1564, Geneva, Elveţia)

Teolog şi om de stat al Bisericii. A fost cel mai important reformator protestant francez şi personalitatea cea mai marcantă a celei de-a doua generaţii a Reformei protestante. Interpretarea pe care a adus-o creştinismului, exemplificată cel mai bine în lucrarea Instituţiile religiei creştine (Institutio Christianae Religionis, 1536, însă elaborată în ediţiile ulterioare), şi modelele instituţionale şi sociale pe care le-a schiţat pentru Geneva au influenţat profund protestantismul din Europa şi America de Nord. Forma calvinistă a protestantismului a avut un impact major asupra formării lumii moderne.

Viaţa şi opera

Calvin provenea dintr-o familie de burghezi. Tatăl, administrator laic în serviciul episcopului local, l-a trimis la Universitatea din Paris în 1523 ca să se pregătească pentru preoţie, însă ulterior s-a răzgândit în favoarea carierei de avocat; astfel, între 1528 şi 1531, Calvin a studiat la şcolile de drept din Orléans şi Bourges. Apoi a revenit la Paris. În aceşti ani a făcut cunoştinţă cu umanismul renascentist, influenţat de Erasmus şi de Jacques Lefèvre d’Étapies, care a fost mişcarea studenţească radicală a timpului. Această mişcare, care a precedat Reforma, urmărea să reformeze Biserica şi societatea după modelul Antichităţii clasice şi creştine, propunând ca aceasta să se bazeze pe o întoarcere la Biblie, studiată în original.

Continuă citirea →

Vlad Ţepeş. Puterea, răul şi literatura

Vlad Tepes

Vlad Ţepeş al III-lea se naşte în noiembrie 1431 în fortăreaţa Sighişoarei din România. Un chip îngust şi roşcovan, despicat de ochi mari verzi, cu mustaţă şi plete lungi, buclate, Vlad, personaj scund, spătos şi puternic, are o mare autoritate asupra poporului său. Este fiul lui Vlad al II-lea, supranumit Dracul, membru al ordinului Dragonului, o societate militară cu caracter religios, fondată în 1387 de împăratul Sfântului Imperiu Roman, Sigismund I (al cărui scop este de a apăra interesele catolice împotriva ameninţării otomane).

În 1436, Vlad al II-lea, încoronat principe al Valahiei, se stabileşte la curtea domnească de la Târgovişte. După o vizită la Poarta Otomană, îşi încredinţează paza celor doi fii ai lui, Vlad şi Radu, sultanului Murad al II-lea, garantând astfel o pace durabilă între cele două popoare. Până în 1448, viitorul Vlad al III-lea este educat la curtea sultanului. Când se întoarce acasă, descoperă că tatăl lui fusese ucis de prinţul Vladislav al II-lea şi decide să se răzbune şi să recupereze puterea. Îl omoară pe Vladislav al II-lea şi-i arestează pe toţi nobilii care au participat la răsturnarea tatălui său. Din acel moment se înfiripă legenda neagră căreia i se datorează porecla românească de Ţepeş, „Vlad care trage în ţeapă“.

Continuă citirea →

Inelul lui Policrat

policrat

Personaj istoric, celebru tiran al Samosului, Policrat a intrat în rândurile personajelor legendare printr-o celebră anecdotă al cărei protagonist este.

Temându-se de invidia zeilor pentru norocul ce-l însoţea constant, a hotărât să le ofere câteva obiecte preţioase, printre care şi un inel de aur pe care l-a aruncat în mare din vârful unui turn. Inelul a fost însă înghiţit de un peşte; peştele a fost prins, iar pescarul care l-a găsit în plasele sale a recunoscut inelul lui Policrat şi i l-a înapoiat stăpânului. Era un semn că zeii nu-i acceptaseră darul şi nu erau dispuşi să renunţe cu acest preţ la invidia lor. Aşa cum prevăzuse Policrat, ei s-au dezlănţuit împotriva sa, aducându-i în scurtă vreme moartea.


sursa: Anna Ferrari,  Dicţionar de mitologie greacă şi romană, Ed. Polirom, Iaşi, 2003

Leon Alcalay. Editor şi librar

biblioteca

Alcalay, Leon (1847, Bucureşti – 1920, Bucureşti)

Editor şi librar. Familie de evrei sefarzi. A întemeiat la Bucureşti Editurile Librăriei Leon Alcalay şi Librăria Universala Alcalay. Colecţia Biblioteca Pentru Toţi a fost tipărită la această editură cu începere din 1899 şi acolo au apărut primele cataloage ale colecţiei şi primul sistem de catalogare de editură din România. O editură a Librăriilor Alcalay, cu numele Universala Alcalay, a funcţionat în perioada 1897–1937.

sursa: Ecaterina Ţarălungă, Enciclopedia identității românești. Personalităţi, Bucureşti, Litera Internaţional, 2011, p.14

Criza abdicării

Eduard VIII - Wallis Simpson

Abdication crisis (Criza abdicării). Această criză a fost provocată coroanei britanice de dorinţa regelui Eduard VIII de a se căsători cu o americană, Wallis Simpson, divorţată de două ori. El a anunţat că vrea să abdice la 16 noiembrie 1936 în faţa principalilor oameni politici şi a principalelor feţe bisericeşti.

Primul ministru Baldwin, cabinetul, arhiepiscopul de Canterbury (Cosmo Lang) şi reprezentanţii domnioanelor s-au opus cu tărie adoptării legislaţiei speciale necesare, în parte pe motiv că o căsătorie cu o femeie divorţată ar fi incompatibilă cu rolul regelui ca şef al Bisericii din Anglia. Compromisul propus de Eduard a fost „o căsătorie morganatică”, în urma căreia Wallis Simpson nu obţinea rang monarhic; el putea rămâne rege, dar ea nu devenea regină. Şi această propunere a fost respinsă de liderii politici şi religioşi.

Continuă citirea →

Alma Mater. Semnificaţia expresiei

alma mater

Alma Mater (lat. „Mamă care te hrăneşte”) – Astfel au fost denumite Cibela, zeiţa naturii, şi Ceres, zeiţa vegetaţiei. Poeţii latini au întrebuinţat apoi această expresie spre a desemna patria. Iar mai târziu ea a devenit o caracterizare pentru universităţi, în sensul că ele sunt ca o mamă care dă hrană spirituală.

sursa: I. Berg, Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.29