Arhive etichetă: proces

Viața lui Tudor Arghezi (I) Începuturile

Tudor-Arghezi-tanarARGHEZI, Tudor (21.V.1880, Bucureşti – 14.VIL1967, Bucureşti), poet, prozator şi gazetar.

Era fiul lui Nicolae Theodorescu (iniţial Nicolae Tudor Cojocaru), cu obârşia în Cărbuneşti-Gorj, agricultor (arendaş la Martalogi şi Costeşti), funcţionar la banca din Piteşti. Identitatea mamei, cea impusă de actul de naştere dat publicităţii — în care Arghezi apare ca fiu legitim al lui Nae Theodorescu şi al Mariei Iliescu —, este contrazisă de mărturii ale corespondenţei şi ale operei, de memoriile celor apropiaţi; conform lor, Rosalia Arghesi, de naţionalitate germană, venită din ţinuturile Braşovului în Bucureşti, ca menajeră, ce trecea drept „mamă de suflet”, a fost adevărata sa mamă. Părinţii, necăsătoriţi, vor fi uniţi în semnătura scriitorului, legalizată ca nume oficial în 1956. „Puţini ştiu”, dezvăluia un cunoscut în 1931, că Tudor Arghezi este „pseudonimul propriului său nume”.

Acest destin al „oamenilor fără ascendenţă” (Dintr-un foişor) l-a făcut pe Arghezi fie să tacă, fie să dea alte versiuni asupra originii sale, amestec de adevăr şi ficţiune, dar l-a marcat definitiv. Literatura revoltei anarhice, sarcasmul şi dezgustul îşi au rădăcinile în realităţi dure, în confruntarea, la o vârstă crudă, a unei sensibilităţi acute cu „mocirla”. Copilăria în casa lui Manole Pârvulescu, comerciant, bărbatul lângă care a trăit, în Bucureşti, Rosalia, este „cea mai amară” etapă a vieţii. Din suferinţa anilor dintâi dobândeşte dorinţa unei „ireductibile independenţe” şi voinţa de a se construi prin sine însuşi, împotriva împrejurărilor duşmănoase.

Continuă citirea →

Oscar Wilde şi homosexualitatea (ultima parte)

oscar wilde si alfred douglas bosieAnul 1891 a fost pentru Oscar Wilde foarte favorabil, pentru că acum a apărut şi a cunoscut un succes răsunător romanul său Portretul lui Dorian Gray şi tot acum a făcut cunoştinţă cu Lordul Alfred Douglas, un tânăr şi entuziast admirator al său, care pretindea că ar fi citit Dorian Gray de nouă ori. Wilde a fost fermecat de frumuseţea lordului de douăzeci şi unu de ani. Până în primăvara anului următor, 1892, cei doi ajunseseră amanţi, iar Wilde i se confesa lui Ross, într-o scrisoare plină de subtexte erotice: „Bosie [porecla lui Douglas] a insistat să ne oprim aici ca să mâncăm nişte sandvişuri. Este aşa un narcis – atât de alb şi de auriu… Parcă ar fi un hiacint, cum stă întins pe canapea, iar eu îl divinizez.”

Douglas era fermecător, strălucitor, nepăsător şi, dacă este să-l credem pe parodistul Max Beerbohm, „vizibil nebun (ca toată familia lui, cred eu)”. Wilde era îndrăgostit peste măsură.

Pasiunea lor nu s-a vrut niciodată monogamă. Douglas i-a oferit iubitului său favorurile unor tineri care puteau fi cumpăraţi cu câteva lire şi cu promisiunea unei mese – practică pe care Wilde a numit-o mai târziu „ospăţ cu pantere”. Se înţelege că era un obicei mai mult decât riscant, pentru că postura asumată de Wilde era vulnerabilă, deci expusă şantajului. Unul dintre acei băieţi de ocazie, Albert Wood, a reuşit să pună mâna pe câteva scrisori ale lui Wilde către Douglas, iar Wilde a fost obligat să plătească pentru a-i fi înapoiate.

Continuă citirea →

Socrate. Date biografice

Socrate

Socrate (469-399). Tatăl lui Socrate era cioplitor în piatră, iar mama, moaşă. Aşadar nu era nicidecum de origine nobilă, dar era cetăţean al Atenei. Ducând un stil de viaţă modest, era independent din punct de vedere material datorită unei mici moşteniri şi a feluritelor subvenţii de stat de care beneficiau toţi atenienii.

Şi-a îndeplinit îndatoririle ostăşeşti luptând ca hoplit în Războiul peloponesiac la Delion şi Amphipolis. Şi-a îndeplinit inevitabilele îndatoriri politice deţinând în 406 conducerea în Consiliu (Sfat) şi luând partea dreptăţii împotriva mulţimii furioase care a cerut şi obţinut execuţia comandanţilor de oşti din bătălia de la insulele Arginuse. N-a căutat însă niciodată să ajungă într-o poziţie însemnată în stat sau în armată. Nevasta lui, Xantippa, n-a jucat nici un rol în viaţa sa.

Demn de remarcat e că ştim cum arăta Socrate. E primul filosof pe care-l avem în faţa ochilor aşa cum arăta el fizic. Era urât, cu ochii bulbucaţi. Nasul cârn, buzele groase, pântecele proeminent, statura îndesată îl făceau să semene cu silenii şi satirii. Suporta uşor cu o sănătate de nezdruncinat eforturile şi frigul.

Continuă citirea →

Procesul lui Baudelaire

Charles Baudelaire

Baudelaire – acuzat de ultraj la morala publică

În anul 1857, Ministerul public imperial francez a început o campanie împotriva unor scriitori acuzaţi de ultraj la morala publică şi bunele moravuri. Primul vizat, în luna februarie, a fost Gustave Flaubert. I-a urmat Charles Baudelaire (1821-1867).

În 1855, Revue de Deux Mondes îndrăznise să-i publice unele dintre poemele sale ce vor fi cuprinse în cartea Florile răului. Această apariţie a provocat de îndată atacuri violente din partea ziarului Figaro care nu a întârziat să le califice: „Sărace, dezolante, lipsite de idei, versuri scrofuloase, greţoase, glaciale, carnale şi de abator”.

Editorul căruia i s-a adresat la început Baudelaire, a refuzat să-i publice cartea. Atunci când, în sfârşit, aceasta a apărut la un alt editor, în iunie 1857, Poulet-Malassis, cronicarul de la Figaro, a masacrat-o în aceşti termeni: „Există momente în care te îndoieşti de starea mentală a domnului Baudelaire. Are printre altele lucruri de care nu te îndoieşti. Cel mai mult sunt repetiţii monotone şi premeditate ale aceloraşi cuvinte, aceloraşi gânduri, murdăriile se învecinează cu abjecţiile, respingătorul se aliază cu infectul. […] Niciodată nu ai să asişti la o asemenea paradă de demoni, de fetuşi, de draci, de pisici şi de paraziţi. Această carte este un spital deschis tuturor demenţilor spiritului, tuturor putreziciunilor inimii“.

Continuă citirea →

Paul Verlaine şi Arthur Rimbaud. Secretele unei prietenii intime (II)

Paul Verlaine - Arthur Rimbaud

Atunci, Verlaine a părăsit hotelul şi s-a dus direct la un armurier. A cumpărat un revolver cu şase focuri şi cincizeci de cartuşe rezervă şi a deprins mânuirea armei. Când s-a întors pe la prânz la hotel, era destul de băut. I-a arătat arma lui Rimbaud şi, cum acesta l-a întrebat ce vrea să facă cu ea, Verlaine i-a răspuns pradă unei mari stări de agitaţie: „E pentru tine, pentru mine, pentru toată lumea!”

„Te voi împiedica să pleci!”

După discuţie s-au dus împreună într-o cafenea şi au consumat un mare număr de pahare de absint. O nouă dispută a izbucnit între cei doi relativ la călătoria lui Rimbaud la Paris. S-au întors pe la orele două noaptea la hotel, au urcat în camera lor de unde Verlaine ieşea din când în când pentru a continua să bea într-un bar. Din nou l-a rugat pe prietenul său să nu-l părăsească – „Tu nu vei pleca singur. Eu voi merge cu tine şi chiar la Londra!” Cum Rimbaud ţinea morţiş la ideea de a se duce la Paris, Verlaine, aflat la capătul nervilor şi pierzându-şi controlul datorită influenţei alcoolului, s-a îndreptat împleticindu-se către uşă, a închis-o, a apucat arma şi a strigat: „Te voi împiedica să pleci!” şi a tras de două ori asupra prietenului său.

Continuă citirea →

Cicero – Cuvântul care ucide

Porticul în care s-a judecat procesul lui Roscius se golise încet, încet de auditori. Judecătorii şi avocaţii felicitau acum pe un tânăr orator a cărui statură înaltă şi puternică se deosebea de a celorlalţi.

Ce măiastră argumentare ai avut, o Cicero!, grăi un judecător. Ascultându-te, simţeam cum se năruie toate acuzaţiile aduse lui Roscius. Cât de clară şi strălucită ieşea dreptatea lui la lumină!

Cu ce foc ai vorbit, iubite colega!, zicea un avocat. Marele Hortenius, de te-ar fi ascultat, te-ar fi pizmuit cu siguranţă.

Eu te felicit pentru îndrăzneală, îi spunea un altul. Să ataci pe favoritul cel mai de seamă al lui Sulla e ceva nemaiauzit.

În mijlocul acestei cete de admiratori, tânărul Cicero stătea plin de o mândră bucurie. Vanitatea lui de provincial creştea din ce în ce la gândul că el, un simplu cavaler de la Arpinum, putuse, printr-un discurs, să cucerească atenţia Romei.

Continuă citirea →

Phryne – hetaira imortalizată în marmură de Praxiteles

După victoria sa din războiul peloponeziac şi după înfrângerea Atenei (404 î.e.n.), Sparta şi-a extins hegemonia în cea mai mare parte a Greciei centrale şi sudice. Garnizoanele spartane şi regimurile politice oligarhice impuse în oraşele greceşti au provocat puternice nemulţumiri împotriva cetăţii lui Lycurg. După Atena, a doua cetate care a dat semnalul rebeliunii împotriva hegemoniei lacedemoniene a fost Teba din Beoţia. În anul 379 se produse acolo o revoltă condusă de Epaminonda şi Pelopida, sprijiniţi de atenieni. Întreaga Beoţie a fost curăţită de garnizoanele spartane şi s-a creat un stat condus de cei doi eminenţi bărbaţi. Epaminonda a organizat o bună armată formată din ţărani instruiţi pe temeiul unei tactici noi: faimoasa falangă tebană. Cu vitejia acestei infanterii, aşezată în rânduri dese, el a obţinut strălucitele victorii împotriva Spartei, la Leuctra (371) şi Mantineea (362).

Continuă citirea →

Dreptatea lui Nastratin Hogea

Într-o vreme, Nastratin ajunsese cadiu. Avea îndatorirea să împartă dreptate celor păgubiţi, vătămaţi ori nedreptăţiţi în vreun fel, dar treaba nu era deloc uşoară. Zilnic i se înfăţişau fel de fel de oameni, de se mira şi el cât de mare era grădina lui Allah şi câţi oameni suciţi se află în ea.

Continuă citirea →

Curiozităţi istorice – Procesul şobolanilor

În Evul Mediu animalele puteau fi chemate în instanţă, în calitate de pârâţi, pentru a da socoteală de nenorocirile abătute asupra oamenilor: epidemii, secetă, inundaţii sau incendii.

Continuă citirea →

Afacerea otrăvurilor

Pe la jumătatea secolului al XVII-lea au avut loc în Franţa o serie de procese de vrăjitorie. Printre cei anchetaţi în faimoasa „chambre ardente” figurează şi numele ilustru al doamnei de Montespan, favorita regelui Ludovic al XV-lea.

Continuă citirea →

Platon – Apărarea lui Socrate

Platon a scris Apărarea lui Socrate sub impresia indignării pe care şi-o exprimă în Scrisoarea a VII-a. Procesul şi condamnarea lui Socrate, în 399, au decis într-adevăr convertirea lui Platon la filosofie.

Continuă citirea →

Cazul Pătrăşcanu. Reabilitarea de către Plenara C.C. al P.C.R. din 22-25 aprilie 1968

Hotărârea Comitetului Central al Partidului Comunist cu privire la reabilitarea unor activişti de partid

[…] Pornind dela necesitatea de a se clarifica situatia politică a unor activişti ai partidului care, cu mulţi ani în urmă, au fost arestaţi sau condamnaţi, Comitetul Executiv al Comitetului Central a hotărât să se analizeze cazurile acestora, iar concluziile să fie supuse dezbaterii Comitetului Central al Partidului Comunist Român. În acest scop, a fost constituită o comisie de partid alcătuită din tovarăşii Gheorghe Stoica, membru supleant al Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R, Vasile Patilineţ, secretar al C.C. al P.C.R., Nicolae Guină şi Ion Popescu-Puţuri, membri al C.C. al P.C.R. Ca urmare a acestei hotărâri, comisia a cercetat, începând din luna noiembrie 1965, învinuirile pe baza cărora a fost condamnat şi executat Lucreţiu Pătrăşcanu.

Continuă citirea →

Aderarea României la Uniunea Europeană

Ca paşi premergători ai procesului de aderare la Uniunea Europeană (fostă Comunitatea Europeană până în 1993)  s-au situat exprimarea dorinţei (8 ianuarie 1990) Consiliului Frontului Salvării Naţionale de a stabili contacte cu Comunitatea Europeană şi cea a guvernului român (20 martie 1990) ca România să fie primită în Consiliul Europei. Evenimentele politice interne, în special mineriadele din 1990 şi din perioada următoare, au determinat Comunitatea Europeană să-şi retragă temporar sprijinul pentru România.

Continuă citirea →

Procesul Caragiale-Caion

La începutul secolului XX, a avut loc un proces rămas celebru în istoria literaturii române, procesul Caragiale- Caion, primul acuzat de plagiere de către cel de-al doilea.

În “Moftul român” din 6 mai 1901, Caragiale publica un articol intitulat ”Un frizer-poet şi o damă care trebuie să se scarpine-n cap”, un comentariu ironic la un text trimis de un tânăr preocupat prea mult de părul iubitei, ce semna cu pseudonimul Caion (pe numele său real Constantin Al. Ionescu).

Caion, orbit de ură şi împins de câteva persoane din anturajul său, a imaginat un plan să se răzbune pe Caragiale. Drept urmare, apare un text plin de insulte în “Revista literară” din 30 noiembrie 1901, text intitulat “Domnul Caragiale”, în care autorul “Năpastei” este acuzat de a fi plagiat drama sa după o piesă ungurească intitulată “Nenorocul”, scrisă de un oarecare Kemeny Istvan. În numărul următor, de la 10 decembrie, Caion revine cu rezumatul dramei lui Kemeny.

Caragiale a rămas stupefiat, neştiind ce să mai creadă! O clipă a crezut în putinţa unei coincidenţe şi s-a pornit să caute peste tot drama ungurului. Nu a găsit, evident, pe nimeni cu acest nume. Kemeny Istvan era, aşadar, un nume fictiv şi opera lui, pe de-a-ntregul născocită. Hotărât să pună capăt echivocului, autorul “Năpastei”, năpăstuitul dramaturg, l-a chemat în judecată pe Caion, cel care îl defăimase. Caragiale, apărat de bunul său prieten Barbu Ştefănescu Delavrancea, a câştigat procesul. Curtea l-a condamnat pe Caion  la trei luni de închisoare corecţională şi la 500 de lei amendă penală, precum şi la 10 000 lei despăgubiri civile. Ulterior, într-un alt proces, Caion a fost achitat.

Cum a fost însă posibil să se ajungă în situaţia ca un mare scriitor să fie calomniat în acest mod? Trebuie spus mai întâi că firea ironică şi zeflemitoare a lui Caragiale i-a atras mulţi duşmani. Adversitatea era cauzată, pe de o parte, de prestigiul literar  pe care şi-l dobândise Caragiale, iar pe de altă parte de invidia grafomanilor ce invadaseră publicaţiile vremii. Nu poate fi trecută cu vederea nici duşmănia unor literaţi de seamă, dintre care se remarca Alexandru Macedonski, cel care l-a sprijinit şi inspirat în multe din acţiunile sale pe Caion. Procesul Caragiale-Caion a avut şi evidente implicaţii politice. Chiar dacă marele dramaturg nu făcea politică, totuşi era unul dintre liderii literari ai „Junimii”, grupare conservatoare adversară făţişă a liberalilor.

Filip cel Frumos versus Jacques de Molay

Filip al IV-lea cel Frumos (1268-1314) a fost rege al Franţei (1285-1314) şi membru al dinastiei Capeţiene, poreclit şi “Regele de fier” sau “Regele de marmură”.

Jacques de Molay (1240/1250-1314) a fost ultimul mare maestru al Cavalerilor Templieri (1292-1314), Ordinul fiind dizolvat de Papa Clement al V-lea în 1312.

UN REGE PUTERNIC

La începutul secolului al XIV-lea, Filip al IV-lea, rege de o frumuseţe legendară, domnea peste Franţa ca stăpân absolut. Biruise trufia războinică a marilor feudali, biruise pe flamanzii răzvrătiţi, biruise pe englezi în Aquitania, biruise până şi papalitatea, pe care o adusese cu de-a sila la Avignon. Înaltele curţi de judecată erau la porunca lui, sinoadele în solda lui.

Avea trei fii ca să-i dea urmaşi. Fiică-sa era măritată cu regele Angliei, Eduard al II-lea. Număra alţi şase regi printre vasalii săi, iar reţeaua alianţelor sale se întindea până la hotarele Rusiei.

Nici o bogăţie nu scăpa de mâna lui. Rând pe rând, pusese biruri pe moşiile bisericii, îi jecmănise pe evrei, îi storsese pe bancherii lombarzi. Ca să facă faţă nevoilor vistieriei, călpuia banii de aur, ciupind din greutatea lor. De la o zi la alta galbenii trăgeau mai puţin la cântar şi costau mai scump. Dările erau strivitoare, iscoadele poliţiei mişunau în tot locul. Crizele economice dădeau naştere sărăciei şi foametei care, la rândul lor, iscau răzmeriţe înecate în sânge. Răscoalele sfârşeau pe spânzurătoare. Toţi trebuiau să se plece, să se încovoaie şi să se supună autorităţii regale. Ideea naţională sălăşluia în capul regelui acestuia liniştit şi crud. Sub domnia lui, Franţa era mare şi francezii nenorociţi.

TEMPLIERII

O singură putere îndrăznise să-l înfrunte: Ordinul suveran al cavalerilor templieri. Această uriaşă organizaţie, totodată militară, religioasă şi financiară, îşi trăsese gloria şi bogăţia din cruciade. Independenţa templierilor îl neliniştea pe Filip cel Frumos, iar averile lor uriaşe îi aţâţau lăcomia. Puse la cale împotrivă-le cel mai mare proces de care îşi aminteşte istoria, căci procesul acesta cuprinse aproape cincisprezece mii de acuzaţi şi, în cei şapte ani cât ţinu, fură săvârşite toate ticăloşiile. Toate cu un singur scop: distrugerea templierilor şi confiscarea averilor lor. În cele din urmă, Filip decise: Jacques de Molay, 71 de ani, mare maestru al Ordinului templierilor, şi Geoffroy de Charnay, instructor al templierilor din Normandia, vor fi arşi pe rug.

RUGUL

Grădina palatului nu era despărţită de ostrovul jidovilor decât printr-un braţ subţire de apă. Rugul fusese înălţat în aşa fel încât să fie cu faţa spre pridvorul regal; din locul său, Filip cel Frumos putea să vadă totul foarte bine.

Mulţimea curioşilor nu mai contenea să se reverse pe amândouă malurile fluviului, şi ostrovul însuşi, negru de atâta lume, abia se mai desluşea. Dar oşteni, cu suliţele în mână, făceau zid stăvilind îmbulzeala; armăşei împănau mulţimea; cete de arcaşi păzeau pe la poduri şi la capătul străzilor ce dădeau înspre Sena. Stăpânirea n-avea de ce se teme.

Rugul era mai înalt ca un stat de om; călăul şi calfele lui, îmbrăcaţi în roşu, cu glugi pe cap, se tot suceau primprejur, rânduind butucii, pregătind mănunchiurile de surcele, cu grija de-a face treaba cum se cuvine. În vârful rugului, marele maestru al templierilor şi instructorul Normandiei erau legaţi cot la cot de stâlpii lor, cu faţa întoarsă spre pridvorul regal. Li se pusese pe cap semnul ruşinii, mitra de hârtie a ereticilor. Vântul se juca cu bărbile lor. Un călugăr ridica până la osândiţi o cruce mare şi îi îndemna să se gătească de moarte. Mulţimea din jur făcu tăcere ca să poată auzi ce spune:

 – Peste o clipă vă veţi înfăţişa înaintea lui Dumnezeu, striga călugărul. Mai e vreme încă să vă spovediţi păcatele şi să vă căiţi… Faceţi-o acum, vă conjur pentru cea din urmă oară!

De-acolo, de sus, de pe rugul lor, încremeniţi între cer şi pământ, desprinşi parcă de viaţă, osândiţii nu răspunseră. Privirile li se lăsau în jos spre călugăr, pline de un adânc dispreţ. Un murmur trecu din gură în gură:

 – Nu vor să se spovedească, nu se căiesc…

Tăcerea se făcu mai grea, mai adâncă. Călugărul îngenunchease la picioarele rugului şi bolborosea rugăciuni. Călăul luă din mâna uneia din calfele sale şomoiogul de cânepă aprinsă şi îl învârti de câteva ori prin aer ca să aţâţe flacăra.

Căpitanul Alain de Pareilles se întoarse spre pridvorul regal, ca şi cum ar fi aşteptat o poruncă, şi toate privirile, capetele toate se răsuciră într-acolo. Şi în toate piepturile răsuflarea se opri deodată. Filip cel Frumos era în picioare, lângă balustradă, iar sfetnicii săi stăteau nemişcaţi în jurul său. Feţele lor alăturate se desluşeau în lumina făcliilor, semănând cu un basorelief de piatră trandafirie sculptat în coasta turnului.

Chiar şi osândiţii îşi ridicaseră ochii într-acolo. Privirea regelui şi aceea a marelui maestru se încrucişară, rămânând o clipă prinse una de alta, măsurându-se. Nimeni nu putea să ştie ce gânduri, ce simţăminte, ce amintiri se frământau sub fruntea celor doi vrăjmaşi. Mulţimea înţelese însă, cu simţul ei înnăscut, că se petrecea acolo ceva măreţ, ceva cumplit şi supraomenesc, în această înfruntare mută dintre regele atotputernic, înconjurat de slujitorii gata să-i împlinească voinţa, şi marele maestru al cavalerilor, legat de stâlpul infamiei, între aceşti doi oameni pe care naşterea şi întorsăturile istoriei îi ridicaseră deasupra tuturor celorlalţi semeni ai lor.

Filip cel Frumos, într-o pornire de milă, avea oare să-i ierte pe osândiţi în ultima clipă? Jacques de Molay avea oare să se umilească cerând îndurare?

Regele făcu semn cu mâna şi se văzu un smaragd scânteindu-i în deget. Alain de Pareilles repetă gestul cu ochii la călău, şi acesta vârî şomoiogul sub maldărul de crengi şi surcele ale rugului. Un suspin uriaş scăpă din mii de piepturi, suspin de uşurare şi de groază, de bucurie tulbure şi de spaimă, de nelinişte, de scârbă şi de plăcere, amestecate.

Vântul se înteţi, şi fumul, din clipă în clipă mai gros şi mai înalt, îi împrejmui pe osândiţi, ascunzându-i aproape de privirile mulţimii. Se auzi cum cei doi moşnegi legaţi de stâlpii lor tuşesc şi horcăie. Flăcările ţâşniră din rugul aprins. La o poruncă a lui Alain de Pareilles arcaşii îşi stinseră torţele în iarbă şi noaptea nu mai fu luminată decât de văpăile rugului.

Vâlvătaia îl atinse mai întâi pe instructorul Normandiei. Acesta se dădu înapoi cu o zvâcnitură înfiorătoare când limbile de foc începură să-l atingă, iar gura i se deschise largă, parcă încercând zadarnic să tragă în piept aerul care se depărta. Cu toate că era legat strâns, trupul său se îndoi aproape în două; mitra de hârtie îi căzu de pe cap, lăsând să i se vadă marea cicatrice albă pe fruntea violetă. Focul se tot rotea în jurul său. Apoi, un val gros de fum cenuşiu îl înghiţi cu totul. Când se risipi fumul, Geoffroy de Charnay era cuprins de flăcări, urlând şi gâfâind şi încercând să se smulgă din stâlpul morţii, care tremura, gata să iasă din temelia lui de butuci.

Se vedea că marele maestru îi strigă ceva, dar mulţimea hărmăluia acum aşa de tare ca să-şi biruie groaza, încât nu se putu auzi nimic, afară de cuvântul „frate” strigat de două ori.

Calfele călăului alergau de colo-colo, îmbrâncindu-se; aruncând în văpaie alţi buşteni din stiva pregătită şi aţâţând focul cu vătraie lungi de fier. Rugul devenise o vâlvătaie uriaşă, şi Geoffroy de Charnay nu mai era acum decât ceva care se înnegrea mereu, pârâia, se umfla acoperindu-se de băşici, şi se afunda încet în cenuşă, prefăcut el însuşi în cenuşă.

Nişte femei leşinară. Altele dădeau fuga la mal pentru a-şi vărsa greaţa în apa fluviului, aproape sub nasul regelui. După ce urlase atâta, mulţimea se potolise, iar unii începuseră să vorbească de o minune, fiindcă vântul se încăpăţâna să sufle numai într-o parte şi marele maestru nu fusese încă atins de flăcări. Cum de putea el ţine atâta vreme? Pe locul unde se afla, rugul părea nevătămat. Apoi, pe neaşteptate, din jeraticul scormonit cu vătraiele, flăcările aţâţate izbucniră în faţa marelui maestru. Nici chiar în clipa asta, ochii cei mari şi reci ai lui Filip cel Frumos nu clipeau.

BLESTEMUL

Şi, deodată, cuvântul marelui maestru ţâşni din perdeaua de foc şi, ca şi cum s-ar fi adresat fiecăruia în parte, cuvântul acesta îl izbi pe fiecare drept în obraz. Cu o putere de neînvins şi un glas care de pe acum venea parcă de dincolo de viaţă, Jacques de Molay vorbea din nou, aşa cum vorbise în piaţa catedralei Notre-Dame. Şi striga:

 – Ruşine! Ruşine! Vă uitaţi cum mor nişte oameni nevinovaţi. Ruşinea să cadă asupra voastră a tuturor! Dumnezeu vă va judeca!

Flacăra îi biciui faţa, îi arse barba şi îi mistui într-o clipă mitra de hârtie aprinzându-i părul alb. Mulţimea încremenită amuţise. S-ar fi zis că acolo, sub ochii ei, era ars pe rug un profet nebun. Chipul încins de vâlvătăi al marelui maestru era întors înspre pridvorul regal. Şi glasul înfricoşător se auzi iar:

 – Papă Clément… şi tu, cavaler Guillaume de Nogaret… şi tu, rege Filip… mai înainte de un an, vă chem să vă înfăţişaţi la judecata lui Dumnezeu ca să vă primiţi pedeapsa cuvenită! Fiţi blestemaţi! Blestemaţi! Blestemaţi cu toată seminţia voastră până la al treisprezecelea neam!…

Flăcările îi pătrunseră în gură, înăbuşindu-i ultimul strigăt. Apoi, vreme de câteva clipe, care păreau să nu se mai sfârşească, luptă cu moartea. În cele din urmă, se frânse în două. Funia se rupse. Trupul se nărui în flăcări şi toţi îi văzură mâna care rămase ridicată printre limbile de foc. Şi rămase aşa până ce se făcu toată neagră.

Îngrozită de blestem, mulţimea ramase în loc, nemişcată, şi nu era toată decât suspin şi murmur, aşteptare, uluire şi teamă. Toată greutatea nopţii şi a groazei căzuse peste ea; întunecimile biruiau lumina din ce în ce mai slabă a rugului. Arcaşii împingeau lumea îndărăt, dar nimeni nu se hotăra să plece.

Nu pe noi ne-a blestemat, ci pe rege, nu-i aşa? mergea şoapta din gură în gură. Şi privirile se întorceau înspre pridvorul regal.

Regele era tot acolo, lângă balustradă. Se uita la mâna neagră a marelui maestru, înfiptă în cenuşa roşie. O mână arsă, tot ce mai rămânea din atâta putere şi slavă, tot ce mai rămânea din Ordinul vestit al cavalerilor templului. Mâna aceasta însă era încremenită în gestul anatemei.

 FINAL

Printr-o ciudată potrivire, toţi cei trei asupra cărora fusese aruncat blestemul aveau să se petreacă din lumea celor vii până la sfârşitul anului 1314, adică până la împlinirea sorocului proferat de mai marele călugărilor cavaleri, ars ca eretic.

sursa: Maurice Druon, Regii blestemati, vol.1, Regele de fier