Arhive lunare: decembrie 2017

Anatomia unui asasinat: Ştefan Foriş (II)

stefan forisPlanul operaţiei a fost conceput în lagărul de la Tg Jiu. Bodnăraş l-a vizitat de mai multe ori pe Dej la Caransebeş şi Tg. Jiu, în perioada 1943-1944, pentru perfectarea detaliilor. Chiar dacă nu au colaborat, pe undeva interesele celor două grupuri au coincis mai târziu. Dovada, în 1946, moscoviţii au fost de acord cu lichidarea lui Foriş. Pauker nu a întreprins ceva pentru a schimba decizia lui Dej. A înţeles avantajele ralierii pe poziţiile lui Dej? În fond un lider consacrat pierdea puterea. Nu putea fi decât în avantajul altor pretendenţi. Iar dacă lucrurile ieşeau prost, Dej s-ar fi făcut vinovat.

Ana Pauker (ajunsă la Bucureşti, pe aeroportul Băneasa, la 16 septembrie 1944), nu dorea să înfrunte conflicte, polemici, să întâmpine rezistenţe în plus. Un şef legitim, numit de Komitern în urmă cu 4 ani, era un obstacol mai mare decât un lider recent nenumit de Komintern având un statut de interimar. Înlăturarea unui şef comunist era privilegiul exclusiv al lui Stalin. Dacă i-a prezentat cineva dosarul PCR-Foriş, nu putea fi decât Ana Pauker prin intermediul lui Dimitrov. În acest scenariu, Foriş trebuia să dispară pentru a face loc altora. Locul lui Foriş, Ana Pauker îl disputa cu alt pretendent, cu Dej. Poate că ar fi preferat ca adversar pe Foriş, pe care îl cunoştea. Ultima lor  întâlnire avusese loc în 1939, pe când se afla la închisoarea din Râmnicu Sărat, când Ana Pauker a fost vizitată de Foriş. Foriş nu se afla în cladestinitate, trăia legal, sub acoperirea de ziarist. I-a dus informaţii, diferite lucruri utile, mesaje. Era însoţit de Tatiana, soţia lui din acea perioadă. Scopul nedeclarat al vizitei era de a-i sonda atitudinea în legătură cu condamnarea şi executarea la Moscova a soțului ei Marcel Pauker (august 1938).

Continuă citirea →

Anatomia unui asasinat: Ştefan Foriş (I)

stefan forisŞtefan Foriş era la 4 aprilie 1944 secretar general al PCR. Undeva la ora 14,00, bombardiere americane B52 venite din Libia şi Egipt acoperă cerul Bucureştilor. Bombar­damentul distruge în câteva minute cartierul Gării de Nord, Calea Griviţei şi împrejurimile. Pe seară, când armata şi civilii încep să adune morții, să repare pagubele, Foriş este vizitat de Emil Bodnăraş într-o locuinţă conspirativă la intersecţia dintre strada Monetăriei şi bd. Filantropia, la graniţa zonei devastate de bombe.

Cu numai câteva zile înainte, la 30 martie, cei doi se văzuseră într-o ședință. Cu aceea ocazie, Foriş îi ceruse să îi facă o vizită. Siguranţa, care ştia destul de bine ce se întâmplă în interiorul PCR, nu ştia care este poziţia lui Ştefan Foriş în partid şi unde se află el. Faptul că era în libertate în vreme ce aproape toţi colaboratorii lui fuseseră capturaţi şi se aflau în închisori a alimentat puternic zvonurile că Foriş ar fi omul Siguranţei. Era sau nu era? Vizita lui Bodnăraş avea o strânsă legătură cu această dilemă. Misiunea lui Bodnăraş era să îl demită, iar dacă opune rezistenţă să îl lichideze.

Bodnăraş apăruse ca de nicăieri şi de puţină vreme în mica lume de la vârful PCR. Nu activase în clandestinitate până la arestare. Nu deţinuse funcţii politice, nu avea legături cu cadrele, cu aparatul. Nici nu era membru PCR. O figură periferică, un necunoscut. Ceea ce îi dădea forţă. Nimeni nu ştia cum să îl judece, nimeni dintre cadrele de la vârful PCR, aflate în libertate în 1943-44, nu îi fusese apropiat. Despre el se ştiau foarte puţine lucruri, într-o lume unde memoria era extrem de încărcată. EB juca rolul misterios de mesager al Moscovei. Se ştia că fusese ofiţer de carieră, condamnat la zece ani de închisoare ca spion sovietic Acum, apărut în cercul din jurul lui Foriş, părea să aibă misiuni importante şi secrete. Personajul iubea secretul, umbra, conspiraţia. În acest mediu al subteranei, al complotului, al intrigii, Bodnăraş era ca acasă. Îşi luase de altfel ca pseudonim, nomme de guere, „Felix”. Împrumutase numele de la Felix Djerjinski, fondatorul Cekăi, poliţia politică bolşevică, Petrograd, 1918.

Deşi se văzuseră abia cu cinci zile în urmă, pe 30 martie, Foriş a ţinut să îl convoace din nou. Motivul? O farsă, o diversiune, o intoxicare făcută de Bodnăraş. Foriş căzuse în cursă. Aflase că un curier important din URSS venise la Bucureşti cu un mesaj şi urma să-l întâlnească la 3 aprilie pe Bodnăraş. Foriş ştia bine că Bodnăraş este agent GRU, cetăţean sovietic. Se putea gândi că Moscova a trimis un mesager cu ordine la Bodnăraş, omul de încredere al GRU. Între 1941 şi 1944, legătura PCR cu Kremlinul fusese întreruptă. Ea se pierduse în mai 1941. Începuse apoi războiul și legătura nu a putut fi reluată. În 1943, Internaţionala Comunistă a fost dizolvată. PCR nu a rămas mai puțin subordonat Moscovei și chiar aceloraşi persoane care se ocupaseră și înainte de PCR: Gheorghi Dimitrov, Kolarov, Manuilski, Boris Stepanov.

Bodnăraș a ieşit la 8 noiembrie 1942 din închisoarea Caransebeș. Avea reputația că reușise să restabilească legătura cu Moscova. Era o legendă fabricată chiar de el. Prezenţa curierului misterios, ajuns la București nu se ştie cum, părea să confirme acest lucru. Foriș era curios să afle care sunt directivele venite de la Kremlin, mai ales că de 4 ani contactele erau întrerupte, era primul curier venit de la Moscova în tot acest timp.

Continuă citirea →

Viața lui Eschil

eschilDin câte cunoaştem, viaţa celui care poartă denumirea de părintele tragediei e pe cât de simplă tot pe atât de măreaţă.

Eschil s-a născut la Eleusis, localitate aflată la o depărtare de douăzeci de kilometri de Atena, în anul 525 î.e.n., dintr-o familie veche şi nobilă. Era fiul lui Euphorion, maestru de coruri, om dotat cu însuşiri artistice. Atmosfera de la Eleusis, încărcată de imagini sacerdotale şi de cultul naţional al misterelor religioase, i-a imprimat încă din anii de copilărie un· respect pios al adevărurilor divine şi al legăturii acestora cu soarta omenească. O legendă spune că odată, copil, adormind în grădina tatălui său, zeul Dionisos i-a prevestit prin somn că va ajunge poet.

Tinereţea i-a fost încântată şi totodată tulburată de lirica vechilor poeţi şi mai cu seamă de măreţia limpede a scrierilor lui Homer. Cu liniştea unei precocităţi adevărate, Eschil a simţit de timpuriu că va trebui să facă parte din familia spirituală a acestora.

Ca tânăr, Eschil a luptat la Salamina, la Plateea şi la Marathon, unde a şi fost rănit. Amintirea acestor lupte l-a stăpânit toată viaţa; dovadă, inscripţia pe care şi-a compus-o singur pentru a i se săpa pe mormânt, inscripţie în care chema pădurea de la Marathon şi pe Persul cu părul lung, care îl cunoşteau atât de bine, să spună singure dacă în viaţă a fost brav sau nu.

În teatru a debutat de tânăr, la vârsta de douăzeci şi şase de ani. Totuşi, abia mai târziu, când trecuse de patruzeci de ani, a dobândit prima sa încununare. În totul, la concursurile tragice a repurtat treisprezece victorii, ceea ce înseamnă c-a avut cincizeci şi două de piese premiate. La una din tetralogiile sale, şi anume cea din care făcea parte tragedia Perşii, coreg a fost Pericle, ilustrul conducător de mai târziu al Atenei. Cel mai important dintre triumfurile sale a fost cel din 458 cu Orestia, singura trilogie antică al cărei text ni s-a păstrat în întregime.

Cu trei ani înainte de moartea sa, Eschil a părăsit Atena pentru a se duce în Sicilia, unde şi-a şi dat sfârşitul. Nu se cunoaşte adevăratul motiv al acestei expatrieri. Cercetătorii de specialitate au emis pe seama exilului său voluntar diferite supoziţii şi comentarii. Ce-a putut, oare, să fie la mijloc? Nu este exclus ca bătrânul bard să se fi simţit rănit în orgoliul lui de către succesele tânărului său rival Sofocle şi de preferinţa pe care publicul începuse s-o acorde acestuia, la concursurile dramatice. S-a mai spus că asupra lui Eschil s-ar fi produs acuzaţii de impietate şi c-ar fi fost şi învinovăţit de prăbuşirea amfiteatrului de lemn, în cursul uneia dintre reprezentaţiile sale. În sfârşit, e posibil ca Eschil să fi fost atras în Sicilia de mulţimea admiratorilor pe care îi avea acolo precum şi de condiţiile de linişte şi de lucru pe care i le asigura curtea din Siracuza.

Continuă citirea →

De la „Monstru” la „Majestatea sa”

NapoleonÎn cartea „Mass media și societatea”, autorii Paul Dobrescu și Alina Bârgăoanu înfăţişează o situaţie mai puţin cunoscută, dar foarte expresivă, privitoare la balansul unui ziar în transmiterea unei informaţii care se referea la acelaşi eveniment. Este vorba de ziarul Moniteur din martie 1815, care înfăţişa în felul următor marşul spre Paris al lui Napoleon, după ce părăsise insula Elba:

9 martie – „Monstrul a evadat din locul exilului său“;
10 martie – „Căpcăunul corsican a acostat la Cap Juan“;
11 martie – „Tigrul s-a arătat la Cap. Trupele avansează din toate părţile pentru a opri înaintarea lui. El îşi va termina mizerabila aventură fugind spre munţi“;
12 martie – „Monstrul a avansat cu adevărat până la Grenoble“;
13 martie – „Tiranul este acum la Lyon. La apariţia sa, spaima a cuprins toată lumea“;
18 martie – „Uzurpatorul a riscat să se apropie la 60 de ore de marş de capitală“;
19 martie – „Bonaparte avansează în marş forţat, dar este imposibil ca el să atingă Parisul“;
20 martie – „Napoleon va ajunge mâine sub zidurile Parisului“;
21 martie – „Împăratul Napoleon este la Fontainbleau“;
22 martie – „Ieri seara, Majestatea sa Împăratul şi-a făcut intrarea publică şi a sosit la Tuileries. Nimic nu poate depăşi bucuria universală“. 

Povestea cărții pierdute

Era odată o carte veche și ponosită, ce cuprindea în paginile ei obosite imagini și povești de altădată. Locuia într-o bibliotecă mare, pe cel mai înalt raft, de aceea nimeni nu o vedea și nu o lua de acolo. Praful se așternuse de mult timp pe ea. Se considera pierdută! De fapt, fusese uitată.

-„Ah! Sunt singură și tristă! Am nevoie de un prieten! De m-ar găsi cineva, aici, sus. Ce mult m-aș bucura! Am multe lucruri de povestit. ” Așa spunea biata de ea în fiecare zi.

„Îmi aduc aminte de vremurile bune, pe când eram cea mai strălucitoare carte din bibliotecă. Toate celelalte mă invidiau! Acum, uită-te la mine! Sunt veche și decolorată! Țin minte că aveam coperta groasă și pagini imaculate. Acum, coperta este tocită, iar paginile sunt rupte și murdare. Bibliotecarul mă ținea în vitrină, iar toți cei care treceau pe acolo mă admirau. Acum, nimeni nu se mai gândește la mine.

Și totuși multe mâini mi-au gâdilat paginile. Nu era copil care să nu mă fi citit cu plăcere. Tuturor le-am adus un zâmbet pe chip și multă bucurie în suflet. Dar timpurile s-au schimbat. Prietenii mei au crescut și au plecat. Nimeni nu a mai avut grijă de mine. Am fost neglijată și părăsită!

Târziu, a venit un băiețel și m-a luat acasă. Era un copil liniștit și bun, mereu curios și dornic să afle cât mai multe. Așa că am rămas la el. Ne-am împrietenit repede. Am petrecut momente de neuitat împreună și-mi era foarte drag, dar a descoperit alte cărți și m-a uitat. Așa că mama lui m-a așezat pe cel mai înalt raft al bibliotecii, unde mă aflu acum.”

Deodată, biblioteca se zgudui și cartea căzu pe covor. Copilul veni repede, o luă cu grijă, o strânse la piept și apoi zise:

-„Mamă, uite! Este prima mea carte, cea de care nu mă puteam despărți când eram mic. Nu o s-o mai las să se piardă! O iubesc! Este cel mai bun prieten al meu!”

Atunci cărții i se umplu sufletul de bucurie. Îi venea să plângă. Nu fusese uitată!

………………..

Textul îi aparține fetiței mele, Teo.

Bătălia de la Austerlitz

AusterlitzAstăzi se împlinesc 212 ani de la Bătălia de la Austerlitz (2 decembrie 1805) – Prima înfruntare din Războiul împotriva Celei de-a Treia Coaliţii, una dintre cele mai importante victorii ale lui Napoleon.

În bătălia care a avut loc lângă Austerlitz, în Moravia (în prezent Slavkov u Brna, Republica Cehă), armata lui Napoleon, compusă din 68 000 de oameni, a învins cei aproape 90 000 de soldaţi ruşi şi austrieci de sub comanda ţarului Aleksandru I şi a lui Mihail Kutuzov.

Continuă citirea →