Arhive categorie: Culisele istoriei

Uniţi în dragostea lor pentru frumos

chopin george sandChopin părea creat de Providenţă pentru George Sand. Exilat, sensibil, nefericit, ducea dorul Poloniei, al familiei şi, mai ales, al dragostei de mamă. Or, cineva dorea, foarte precis, să găsească în persoana lui un amant şi un fiu în acelaşi timp.

Chopin era mai tânăr decât Sand cu şapte ani… Ea îl vedea pe tânărul muzician slab, bolnav, scuturat de febră; atâtea trăsături irezistibile pentru materna infirmieră.

Ca frumuseţe, îl egala pe Liszt: “O statură mijlocie şi zveltă, mâini lungi, subţiri; picioare foarte mici; părul blond-cenuşiu bătând spre castaniu; ochii bruni, mai curând vii decât melancolici; un nas arcuit; un zâmbet foarte gingaş; o voce puţin surdă şi ceva atât de nobil în întreaga sa persoană, atât de nedefinit de aristocratic.”

Chopin avea geniu. Sand, atât de profund muziciană prin moştenire ca şi prin educaţie, Sand care, fetiţă fiind, se băga sub clavecinul bunicii ca să se bucure de poeticul adăpost şi mai apoi, pe când era femeie în toată firea, se ghemuia sub pianul lui Liszt ca să simtă plăcerea acestei forţe ce o pătrundea, înţelegea mai bine ca oricine limbajul sunetelor. Totul contribuia să-i insufle lui Sand dorinţa de a-l lega de ea pe firavul şi genialul muzician.

Cu prilejul primei lor întâlniri, o judecase cu asprime pe romanciera care se îmbrăca bărbăteşte şi fuma ţigări…

Continuă citirea →

Anunțuri

Sexualitatea lui Sigmund Freud

sigmund freud si sotia sa, MarthaÎn vârstă de 35 de ani, Sigmund Freud îi scrie lui Fliess (20 august 1893) că trăiește în abstinență sexuală cu soția sa – Freud nu agreează coitus interruptus, nici prezervativul, care îi reduce performanța sexuală (modestă), nu-și dorește al șaselea copil – pe care totuși îl va avea (Anna) ca urmare a unui accident de alcoov…

După această ultimă concesie făcută reproducerii speciei, se pare că Freud își rezolvă altfel problema sexualității. E posibil ca onanismul să fi jucat un rol major în viața lui Freud – o practică generatoare, și ea, după teoria lui, de nevroze…

Continuă citirea →

Dragostea are 11 dimensiuni

stephen hawking and janeÎntr-o fotografie de la nunta lui Jane Wilde cu Stephen Hawking, petrecută la Cambridge în vara lui 1965, tânărul fizician (avea 23 de ani) stă în picioare, la brațul miresei, sprijinindu-se ușor într-un baston. Fusese deja diagnosticat cu o boală neurologică degenerativă căreia i se prezisese apropiatul deznodământ fatal.

În anii următori, maladia lui Stephen progresează aproape în același ritm cu faima sa ca om de știință: mai întâi, tânărul fellow al Colegiului Caius de la Cambridge trebuie să recurgă la un scaun cu rotile, apoi își pierde definitiv vocea – imaginea genialului cosmolog paralizat, care vorbește prin intermediul unui computer, e bine cunoscută.

Deși a fost avertizată de la bun început asupra gravității bolii soțului ei, Jane crede că iubirea o va ajuta să depășească orice dificultate. Naște trei copii, îl îngrijește multă vreme aproape singură pe Stephen și renunță la orice carieră proprie.

Continuă citirea →

Cum a murit Sigmund Freud?

hith-10-things-sigmund-freud-501585595-E

Astăzi se împlinesc 78 de ani de la moartea lui Sigmund Freud.

Freud (Sigmund) – Neurolog și psihiatru austriac. Fondatorul psihanalizei

Data morţii: 23 septembrie 1939 (la 83 de ani)

Cauza: cancer la gură

Locul: Maresfield Gardens nr. 20, Londra (Anglia)

Înhumat: cenuşa lui este păstrată la crematoriul Golder’s Green din Londra, într-un vas grecesc

Cum a murit Sigmund Freud?

Freud suferea din 1923 de o tumoare la gură şi fusese obligat să suporte excizia cerului gurii şi a maxilarelor. Era nevoit să poarte o proteză enormă, pe care o numea “monstrul” şi care îl deranja la vorbit. Când suferinţa a devenit de nesuportat, i-a cerut doctorului să-l eutanasieze; medicul i-a făcut o injecţie cu morfină şi apostolul terapiei prin vorbire a murit fără a rosti vreun cuvânt.

Continuă citirea →

Scrisori de dragoste: F. M. Dostoievski către A. G. Snitkina

dostoivski corespondentaPetersburg
Destinaţia: Petersburg 9 decembrie 1866

Draga mea Ania, frumoasa mea sărbătorită, te implor să nu te superi pe mine din cauza prudenţei mele mult prea neroade. M-am hotărât să nu vin astăzi la tine: încă nu mă simt pe deplin întremat. E o nimica toată, dar mai stăruie o senzaţie de slăbiciune, iar limba mi-e cam încărcată. Vezi, îngerul meu: trebuie neapărat să mă duc la Bazunov, or, până acolo am de străbătut doar o verstă, pe când până la tine ar fi de patru ori mai mult. Şi-atunci nu e oare mai bine să fiu astăzi niţel mai exagerat cu precauţiunile, dar mâine să fiu cu siguranţă sănătos, decât să mai zac o săptămână?

De fapt, nici la Bazunov n-ar fi cazul să mă duc. Aseară, am stat până la ora 2 noaptea să refac capitolul al 5-lea (după-masă n-am aţipit deloc; n-am fost lăsat în pace, am tot fost sâcâit). Asta mi-a venit de hac. De adormit – am mai adormit decât pe la patru dimineaţa. Aşa că astăzi sunt moleşit şi nici după felul cum arăt nu sunt bun de dus la o onomastică. Drept care e mai bine să rămân acasă. La prânz am să mănânc aici, ca şi ieri, numai supă.

Continuă citirea →

Cum a murit Anatole France

france anatoleFrance (Anatole Francois Thibault, zis Anatole) – scriitor francez

Data morţii : 12 octombrie 1924 (la 80 de ani)

Cauza : angină

Locul : La Bechellerie, la Saint-Cyr-sur-Loire (Franţa)

Înhumat : cimitirul din Neuilly (Franţa)

 Bătrânul scriitor se stingea încet-încet, fără a suferi de o boală anume. „Deja nu mai sunt pe lumea asta, îi scria în iunie 1923 prietenului său Kahn. Şi sunt cât se poate de sigur că alta n-am să mai cunosc.”

În august 1924, o angină i-a dat gata organismul măcinat de arterioscleroză. Agonia i-a fost lungă şi solitară, căci Anatole France nu voia martori la decrepitudinea lui; moţăia mai tot timpul, dar avea şi momente de luciditate: „Aşa e deci moartea!…” „Mult mai durează să mori!” Prea mult, după părerea lui, de vreme ce i-a cerut doctorului său să-i grăbească sfârşitul. Refuzul îl făcu să murmure în barbă: „Încă o prejudecată!”

Continuă citirea →

Elevul Paulo Coehlo, codașul clasei

coelhoPaulo Coelho n-a reușit niciodată să învețe și să studieze din plăcere. Ura toate materiile, fără excepție. Doar obligația de a obține note pentru a trece anul îl făcea să se supună torturii de a-și petrece ziua aplecat asupra cărților.

Faptul că era codașul clasei nu însemna că familia Coelho crescuse în casă un prost. Din contră, fiului nu-i plăcea deloc să studieze, dar îi plăcea foarte mult să citească.

Slăbuț, delicat, micuț, Paulo era “sacul de box”, jargon folosit în Rio de la acea vreme care îl denumea pe băiatul care nu bătea niciodată, ci doar lua bătaie. Deși era victima preferată a colegilor, a descoperit apoi cum să scape și să se impună: știind lucruri pe care nu le știa nimeni, citind povești pe care niciunul dintre colegii săi nu le știa.

Continuă citirea →

Bunătatea lui Alexandre Dumas era aproape o slăbiciune

dumas tatalPentru femeile care ar fi acceptat moravurile sale cvasi-orientale, traiul cu Alexandre Dumas ar fi fost extrem de uşor. Singurul lucru pe care îl cerea era să i se respecte munca. În rest, bunătatea sa era aproape o slăbiciune. Îndată ce avea bani, îşi hrănea amantele, fostele amante, familiile lor, copiii, prietenii, colaboratorii, linguşitorii. Un întreg regiment de ingraţi.

Dacă n-aveai unde mânca, era de ajuns să spui: “Hai la Dumas”. Îl găseai la masa de lucru. Pe şemineu zăceau ultimii ludovici de aur câştigaţi.

Continuă citirea →

De ce nu-i plăcea lui Jung la școală

jungÎn 1884, când Carl Gustav Jung avea nouă ani, firea lui solitară nu atrăgea prea multe simpatii. Albert Oeri, colegul lui de clasă, îşi amintea de el la această vârstă ca de un “mic monstru nesocial”, care ieşea din cochilia lui numai ca să facă necazuri colegilor.

La şcoala din satul Klein-Huningen, învăţătorul recurgea la un sistem draconic pentru a-i învăţa pe copii alfabetul. Avea un bici format din trei nuiele de salcie împletite la un loc ca o cosiţă pe care-l ţinea într-o mână, în timp ce scria cu cretă pe tablă A. Pe bancă şedeau la un loc opt băieţi, iar când pronunţa “acesta este un A”, lovea cu biciul dintr-o dată spinările tuturor celor opt, vârându-le astfel foarte eficient învăţătura în cap. Nu e deci de mirare că Jung a avut crize de leşin ori de câte ori era trimis la şcoală!

Continuă citirea →

Ernest Hemingway îndrăgostit de o infirmieră

Ernest Hemingway and Agnes von KurowskyRănit pe frontul italian, în primul război mondial, Ernest Hemingway o cunoaște pe Agnes von Kurowski – o șatenă cu ochi gri-albăstrui și năsucul în vânt, plină de energie.

Agnes l-a vegheat pe Hemingway în timpul lungilor săptămâni ale diferitelor operații la genunchi, pe măsură ce se îndepărta pericolul amputării gambei și se proceda la extragerea schijelor, pe care, uneori, când apăreau la suprafață, Hemingway și le scotea singur cu un briceag, dând pe gât, ca anestezic, coniacul ascuns sub pernă.

Atunci, prin extraordinara popularitate câștigată în spital, și-a dat seama Hemingway de puterea ce-o avea asupra celorlalți, de magnetismul său făcut din fascinație, energie, tenacitate și spirit de luptă. Și-a dat seama că place femeilor, și din atitudinea acelor infirmiere care se întreceau să-l îngrijească mai mult decât le-o cerea datoria, în timp ce el se transforma din băiat în bărbat, foarte macho, dar îndulcit de un dezarmant zâmbet copilăresc, care a rămas mereu una din componentele farmecului său.

Continuă citirea →

O soartă ieșită din comun: Pierre Abelard (III) Noi lupte

abelardÎmpătimirea sa intelectuală · îl vindecă pe Pierre Abelard. Rănile sale odată pansate, el îşi regăseşte întreaga combativitate. Îl apasă greu ignoranţa şi primitivismul călugărilor care-l înconjoară. La rândul său, orgolios cum este, devine foarte supărător pentru călugări care, în plus, se simt tulburaţi în singurătatea lor de numeroşii discipoli ce vin mereu la acest profesor ca să-l implore să-şi reia activitatea.

Abelard scrie pentru ei primul situ tratat de teologie. Succesul cărţii displace profund, contrariază. Un mic congres mănăstiresc împodobit cu numele de conciliu se întruneşte la Soissons în 1121 pentru a-l judeca pe Abelard. Într-o ambianţă înfierbântată – duşmanii acestuia, ca să impresioneze conciliul, aţâţaseră mulţimea care ameninţa să-l linşeze – şi în ciuda eforturilor depuse de episcopul de la Chartres care reclama suplimentarea cercetării juridice, cartea este arsă iar Abelard condamnat la recluziune până la sfârşitul zilelor sale într-o mănăstire.

Se reîntoarce deci la abaţia Saint-Denis unde, și mai furtunoase, reîncep disputele cu călugării. Îl şi întărâtă de altfel demonstrând că faimoasele pagini ale lui Hilduin despre întemeietorul abaţiei nu sunt decât afabulaţii şi că cel dintâi episcop al Parisului nu are nimic de-a face cu Dionisie Areopagitul pe care l-a convertit sfântul Pavel. Anul următor Abelard fuge din mănăstire şi găseşte în sfârşit un refugiu pe lângă episcopul de Troyes. Obţine prin bunăvoinţa acestuia un teren lângă Nogent-sur-Seine unde se aşază, în singurătate, construindu-şi acolo un mic oratoriu pe care-l consacră Sfintei Treimi. Abelard n-a uitat nimic – şi cartea arsă fusese dedicată Sfintei Treimi.

Curând, sihăstria lui este descoperită de discipoli care se năpustesc către ea. În jurul oratoriului se formează un sat şcolar alcătuit din corturi şi cabane. Oratoriul este mărit şi reclădit din piatră. Este dedicat Sfântului Duh. Inovaţie provocatoare. De dragul învăţăturii lui Abelard, aceşti săteni improvizaţi ajung să uite satisfacţiile pe care le rezervă oraşul, amintindu-şi doar cu melancolie că în oraş studenţii se bucură de tot confortul care le este necesar.

Continuă citirea →

O faptă uimitoare

copil tataPovestește Anatole France o întâmplare din copilăria sa:

„Într-o dimineaţă, naşul meu, domnul Danquin, veni să prânzească la noi. Ziua era luminoasă. Vrăbiile piuiau pe acoperişuri. Deodată m-a apucat o poftă nebună de-a săvârşi o faptă uimitoare şi, pe cât se poate, minunată, care să curme monotonia lucrurilor.

Socotind că voi descoperi ceva la bucătărie, am pătruns acolo şi am găsit-o pustie, mirosind frumos, iar focul ardea. Când să dea la masă, Melanie, după neclintitul ei obicei, se dusese să caute la băcan sau la fructărie vreo iarbă, vreo sămânţă, vreo mirodenie uitată.

Pe plită, un ostropel de iepure cânta în cratiţă. La vederea aceasta, o inspiraţie năprasnică puse stăpânire pe mintea mea. Ca să-i dau ascultare, am luat ostropelul de pe foc şi m-am dus să-l ascund în dulapul cu mături. Operaţia a fost îndeplinită cu bine, numai că m-am ales cu patru degete de la mâna dreaptă, cu cotul stâng şi cu amândoi genunchii arşi, cu faţa opărită, şorţul, ciorapii şi pantofii stricaţi, iar sosul se vărsă pe trei sferturi pe lespezile de piatră împreună cu multe bucăţele de slănină şi de ceapă.

Continuă citirea →

Cel mai mare viciu al lui John Fowles

john fowlesScriitorul englez John Fowles („Colecționarul”, „Magicianul”, „Iubita locotenentului francez”) mărturisea că avea un mare viciu. Iată ce scria Fowles în „Jurnal” la 25 iunie 1969:

„… cantitatea absurdă de țigări pe care o fumez – în momentul actual cincizeci sau șaizeci pe zi. Zece minute în care le rezist afurisitelor ăstora înseamnă un fel de victorie. În unele dimineți încerc să mă opresc, dar nu reușesc niciodată să rezist mai mult de-o oră, iar după aceea fumez de două ori mai repede decât înainte. Nu mai pot mirosi florile și am gâtul permanent iritat de la țigări.

Continuă citirea →

Ce a pățit Stendhal când a mers la femei

stendhalPovestește Stendhal [Henri-Marie Beyle]: „În 1821 iubirea m-a înzestrat cu o virtute foarte comică: castitatea.

În august 1821, găsindu-mă prea sumbru, domnii Lussinge, Barot şi Poitevin au pus la cale o încântătoare petrecere cu femei. Trebuia să vină Alexandrine, şase luni mai târziu întreţinuta celor mai bogaţi englezi, pe atunci o debutantă de abia două luni. Alexandrine apăru întrecând toate aşteptările. Era o fată zveltă, de vreo 17 sau 18 ani, deja formată…

Privirile colegilor mei străluciră în faţa acestei apariţii. Lussinge îi oferă un pahar de şampanie şi dispare cu ea… După multă vreme, Lussinge se întoarce foarte palid.

– E rândul dumitale, Beyle.

O găsesc pe Alexandrine în pat, puţin obosită… Era adorabilă, poate că niciodată n-am văzut ceva atât de drăguţ. Nimic desfrânat, doar în privirile din ce în ce mai aprinse şi, dacă vreţi, chiar pasionate.

Continuă citirea →

Din istoria copilăriei. Renașterea

copii RenastereEpoca pe care ne-am obișnuit, în mod convențional, să o numim „Renaștere” aduce o accentuare a sensibilității față de copilărie, începând din orașele în care se naște, încetul cu încetul, familia „modernă”, formată din cuplu și din copiii acestuia. Strămoșii se îndepărtează tot mai mult, atotputernicia spiței se estompează, iar copiii își capătă, treptat, individualitatea.

La sfârșitul secolului al XV-lea și începutul celui de al XVI-lea, artiști ca Leonardo, Rafael sau Michelangelo plasează, în reprezentările religioase, lângă Fecioara Maria, un copil Iisus gol, care știe deja să meargă. Sensibilitatea occidentală își manifestă, astfel, uimirea în față miracolului copilăriei. Figura copilului Iisus își pierde răceala hieratică din secolele anterioare și devine aceea a unui copilaș care se cuibărește în brațele mamei sale, se joacă cu micul Ioan Botezătorul, se amuză cu o floare sau cu o pasăre. Adulții din picturi privesc către Pruncul Sfânt cu dragoste și cu tandrețe. Correggio, Donatello sau Luca Della Robbia redescoperă copilăria în lucrările lor și pictează bucuria începutului de viață. Treptat, reprezentările copilăriei vor coborî dinspre arta sacră spre cea profană, atunci când oamenii cu stare, fie ei aristocrați sau burghezi, vor dori să-și imortalizeze copiii portretizându-i.

Autonomia din ce în ce mai mare a familiei nucleare duce și la dezvoltarea iconografiei de familie. Într-un triptic pictat de Gerard Horenbout, în prima jumătate a secolului al XVI-lea , îl putem vedea pe Lievin Van Pottelsberghe, consilier-casier al lui Carol Quintul, împreună cu nevasta și cei cinci copii ai săi. Dar patru dintre copii țin în mâini cruciulițe, ceea ce, explică istoricul Jean Delumeau, e semn că nu mai erau în viață la data pictării tabloului. Părinții, însă, nu au vrut să uite chipurile copiilor dispăruți, dovadă evidentă a unei modificări a sensibilității față de copilărie.

Renașterea aduce cu ea tristețea profundă la moartea copiilor. Jan Kochanowski (1530-1584), marele poet polonez, scria în cele Nouăsprezece bocete, închinate fetiței lui Ursula, moartă la vârsta de patru ani: „Iar tu, mângâierea mea, nu îmi vei fi înapoiată în vecii vecilor și nu vei mai veni să pui capăt pustiirii mele. Ce să fac, ce să fac, decât să mă aștern și eu la drum și să mă țin de umbra subțire a pașilor tăi? Acolo am să te văd, deie Domnul, dar tu fă-ți vânt cu scumpele tale brațe mici și aruncă-te de gâtul tatălui tău.” Continuă citirea →