Arhive categorie: Culisele istoriei

Scrisori de dragoste: F. M. Dostoievski către A. G. Snitkina

dostoivski corespondentaPetersburg
Destinaţia: Petersburg 9 decembrie 1866

Draga mea Ania, frumoasa mea sărbătorită, te implor să nu te superi pe mine din cauza prudenţei mele mult prea neroade. M-am hotărât să nu vin astăzi la tine: încă nu mă simt pe deplin întremat. E o nimica toată, dar mai stăruie o senzaţie de slăbiciune, iar limba mi-e cam încărcată. Vezi, îngerul meu: trebuie neapărat să mă duc la Bazunov, or, până acolo am de străbătut doar o verstă, pe când până la tine ar fi de patru ori mai mult. Şi-atunci nu e oare mai bine să fiu astăzi niţel mai exagerat cu precauţiunile, dar mâine să fiu cu siguranţă sănătos, decât să mai zac o săptămână?

De fapt, nici la Bazunov n-ar fi cazul să mă duc. Aseară, am stat până la ora 2 noaptea să refac capitolul al 5-lea (după-masă n-am aţipit deloc; n-am fost lăsat în pace, am tot fost sâcâit). Asta mi-a venit de hac. De adormit – am mai adormit decât pe la patru dimineaţa. Aşa că astăzi sunt moleşit şi nici după felul cum arăt nu sunt bun de dus la o onomastică. Drept care e mai bine să rămân acasă. La prânz am să mănânc aici, ca şi ieri, numai supă.

Continuă citirea →

Anunțuri

Cum a murit Anatole France

france anatoleFrance (Anatole Francois Thibault, zis Anatole) – scriitor francez

Data morţii : 12 octombrie 1924 (la 80 de ani)

Cauza : angină

Locul : La Bechellerie, la Saint-Cyr-sur-Loire (Franţa)

Înhumat : cimitirul din Neuilly (Franţa)

 Bătrânul scriitor se stingea încet-încet, fără a suferi de o boală anume. „Deja nu mai sunt pe lumea asta, îi scria în iunie 1923 prietenului său Kahn. Şi sunt cât se poate de sigur că alta n-am să mai cunosc.”

În august 1924, o angină i-a dat gata organismul măcinat de arterioscleroză. Agonia i-a fost lungă şi solitară, căci Anatole France nu voia martori la decrepitudinea lui; moţăia mai tot timpul, dar avea şi momente de luciditate: „Aşa e deci moartea!…” „Mult mai durează să mori!” Prea mult, după părerea lui, de vreme ce i-a cerut doctorului său să-i grăbească sfârşitul. Refuzul îl făcu să murmure în barbă: „Încă o prejudecată!”

Continuă citirea →

Elevul Paulo Coehlo, codașul clasei

coelhoPaulo Coelho n-a reușit niciodată să învețe și să studieze din plăcere. Ura toate materiile, fără excepție. Doar obligația de a obține note pentru a trece anul îl făcea să se supună torturii de a-și petrece ziua aplecat asupra cărților.

Faptul că era codașul clasei nu însemna că familia Coelho crescuse în casă un prost. Din contră, fiului nu-i plăcea deloc să studieze, dar îi plăcea foarte mult să citească.

Slăbuț, delicat, micuț, Paulo era “sacul de box”, jargon folosit în Rio de la acea vreme care îl denumea pe băiatul care nu bătea niciodată, ci doar lua bătaie. Deși era victima preferată a colegilor, a descoperit apoi cum să scape și să se impună: știind lucruri pe care nu le știa nimeni, citind povești pe care niciunul dintre colegii săi nu le știa.

Continuă citirea →

Bunătatea lui Alexandre Dumas era aproape o slăbiciune

dumas tatalPentru femeile care ar fi acceptat moravurile sale cvasi-orientale, traiul cu Alexandre Dumas ar fi fost extrem de uşor. Singurul lucru pe care îl cerea era să i se respecte munca. În rest, bunătatea sa era aproape o slăbiciune. Îndată ce avea bani, îşi hrănea amantele, fostele amante, familiile lor, copiii, prietenii, colaboratorii, linguşitorii. Un întreg regiment de ingraţi.

Dacă n-aveai unde mânca, era de ajuns să spui: “Hai la Dumas”. Îl găseai la masa de lucru. Pe şemineu zăceau ultimii ludovici de aur câştigaţi.

Continuă citirea →

De ce nu-i plăcea lui Jung la școală

jungÎn 1884, când Carl Gustav Jung avea nouă ani, firea lui solitară nu atrăgea prea multe simpatii. Albert Oeri, colegul lui de clasă, îşi amintea de el la această vârstă ca de un “mic monstru nesocial”, care ieşea din cochilia lui numai ca să facă necazuri colegilor.

La şcoala din satul Klein-Huningen, învăţătorul recurgea la un sistem draconic pentru a-i învăţa pe copii alfabetul. Avea un bici format din trei nuiele de salcie împletite la un loc ca o cosiţă pe care-l ţinea într-o mână, în timp ce scria cu cretă pe tablă A. Pe bancă şedeau la un loc opt băieţi, iar când pronunţa “acesta este un A”, lovea cu biciul dintr-o dată spinările tuturor celor opt, vârându-le astfel foarte eficient învăţătura în cap. Nu e deci de mirare că Jung a avut crize de leşin ori de câte ori era trimis la şcoală!

Continuă citirea →

Ernest Hemingway îndrăgostit de o infirmieră

Ernest Hemingway and Agnes von KurowskyRănit pe frontul italian, în primul război mondial, Ernest Hemingway o cunoaște pe Agnes von Kurowski – o șatenă cu ochi gri-albăstrui și năsucul în vânt, plină de energie.

Agnes l-a vegheat pe Hemingway în timpul lungilor săptămâni ale diferitelor operații la genunchi, pe măsură ce se îndepărta pericolul amputării gambei și se proceda la extragerea schijelor, pe care, uneori, când apăreau la suprafață, Hemingway și le scotea singur cu un briceag, dând pe gât, ca anestezic, coniacul ascuns sub pernă.

Atunci, prin extraordinara popularitate câștigată în spital, și-a dat seama Hemingway de puterea ce-o avea asupra celorlalți, de magnetismul său făcut din fascinație, energie, tenacitate și spirit de luptă. Și-a dat seama că place femeilor, și din atitudinea acelor infirmiere care se întreceau să-l îngrijească mai mult decât le-o cerea datoria, în timp ce el se transforma din băiat în bărbat, foarte macho, dar îndulcit de un dezarmant zâmbet copilăresc, care a rămas mereu una din componentele farmecului său.

Continuă citirea →

O soartă ieșită din comun: Pierre Abelard (III) Noi lupte

abelardÎmpătimirea sa intelectuală · îl vindecă pe Pierre Abelard. Rănile sale odată pansate, el îşi regăseşte întreaga combativitate. Îl apasă greu ignoranţa şi primitivismul călugărilor care-l înconjoară. La rândul său, orgolios cum este, devine foarte supărător pentru călugări care, în plus, se simt tulburaţi în singurătatea lor de numeroşii discipoli ce vin mereu la acest profesor ca să-l implore să-şi reia activitatea.

Abelard scrie pentru ei primul situ tratat de teologie. Succesul cărţii displace profund, contrariază. Un mic congres mănăstiresc împodobit cu numele de conciliu se întruneşte la Soissons în 1121 pentru a-l judeca pe Abelard. Într-o ambianţă înfierbântată – duşmanii acestuia, ca să impresioneze conciliul, aţâţaseră mulţimea care ameninţa să-l linşeze – şi în ciuda eforturilor depuse de episcopul de la Chartres care reclama suplimentarea cercetării juridice, cartea este arsă iar Abelard condamnat la recluziune până la sfârşitul zilelor sale într-o mănăstire.

Se reîntoarce deci la abaţia Saint-Denis unde, și mai furtunoase, reîncep disputele cu călugării. Îl şi întărâtă de altfel demonstrând că faimoasele pagini ale lui Hilduin despre întemeietorul abaţiei nu sunt decât afabulaţii şi că cel dintâi episcop al Parisului nu are nimic de-a face cu Dionisie Areopagitul pe care l-a convertit sfântul Pavel. Anul următor Abelard fuge din mănăstire şi găseşte în sfârşit un refugiu pe lângă episcopul de Troyes. Obţine prin bunăvoinţa acestuia un teren lângă Nogent-sur-Seine unde se aşază, în singurătate, construindu-şi acolo un mic oratoriu pe care-l consacră Sfintei Treimi. Abelard n-a uitat nimic – şi cartea arsă fusese dedicată Sfintei Treimi.

Curând, sihăstria lui este descoperită de discipoli care se năpustesc către ea. În jurul oratoriului se formează un sat şcolar alcătuit din corturi şi cabane. Oratoriul este mărit şi reclădit din piatră. Este dedicat Sfântului Duh. Inovaţie provocatoare. De dragul învăţăturii lui Abelard, aceşti săteni improvizaţi ajung să uite satisfacţiile pe care le rezervă oraşul, amintindu-şi doar cu melancolie că în oraş studenţii se bucură de tot confortul care le este necesar.

Continuă citirea →

O faptă uimitoare

copil tataPovestește Anatole France o întâmplare din copilăria sa:

„Într-o dimineaţă, naşul meu, domnul Danquin, veni să prânzească la noi. Ziua era luminoasă. Vrăbiile piuiau pe acoperişuri. Deodată m-a apucat o poftă nebună de-a săvârşi o faptă uimitoare şi, pe cât se poate, minunată, care să curme monotonia lucrurilor.

Socotind că voi descoperi ceva la bucătărie, am pătruns acolo şi am găsit-o pustie, mirosind frumos, iar focul ardea. Când să dea la masă, Melanie, după neclintitul ei obicei, se dusese să caute la băcan sau la fructărie vreo iarbă, vreo sămânţă, vreo mirodenie uitată.

Pe plită, un ostropel de iepure cânta în cratiţă. La vederea aceasta, o inspiraţie năprasnică puse stăpânire pe mintea mea. Ca să-i dau ascultare, am luat ostropelul de pe foc şi m-am dus să-l ascund în dulapul cu mături. Operaţia a fost îndeplinită cu bine, numai că m-am ales cu patru degete de la mâna dreaptă, cu cotul stâng şi cu amândoi genunchii arşi, cu faţa opărită, şorţul, ciorapii şi pantofii stricaţi, iar sosul se vărsă pe trei sferturi pe lespezile de piatră împreună cu multe bucăţele de slănină şi de ceapă.

Continuă citirea →

Cel mai mare viciu al lui John Fowles

john fowlesScriitorul englez John Fowles („Colecționarul”, „Magicianul”, „Iubita locotenentului francez”) mărturisea că avea un mare viciu. Iată ce scria Fowles în „Jurnal” la 25 iunie 1969:

„… cantitatea absurdă de țigări pe care o fumez – în momentul actual cincizeci sau șaizeci pe zi. Zece minute în care le rezist afurisitelor ăstora înseamnă un fel de victorie. În unele dimineți încerc să mă opresc, dar nu reușesc niciodată să rezist mai mult de-o oră, iar după aceea fumez de două ori mai repede decât înainte. Nu mai pot mirosi florile și am gâtul permanent iritat de la țigări.

Continuă citirea →

Ce a pățit Stendhal când a mers la femei

stendhalPovestește Stendhal [Henri-Marie Beyle]: „În 1821 iubirea m-a înzestrat cu o virtute foarte comică: castitatea.

În august 1821, găsindu-mă prea sumbru, domnii Lussinge, Barot şi Poitevin au pus la cale o încântătoare petrecere cu femei. Trebuia să vină Alexandrine, şase luni mai târziu întreţinuta celor mai bogaţi englezi, pe atunci o debutantă de abia două luni. Alexandrine apăru întrecând toate aşteptările. Era o fată zveltă, de vreo 17 sau 18 ani, deja formată…

Privirile colegilor mei străluciră în faţa acestei apariţii. Lussinge îi oferă un pahar de şampanie şi dispare cu ea… După multă vreme, Lussinge se întoarce foarte palid.

– E rândul dumitale, Beyle.

O găsesc pe Alexandrine în pat, puţin obosită… Era adorabilă, poate că niciodată n-am văzut ceva atât de drăguţ. Nimic desfrânat, doar în privirile din ce în ce mai aprinse şi, dacă vreţi, chiar pasionate.

Continuă citirea →

Din istoria copilăriei. Renașterea

copii RenastereEpoca pe care ne-am obișnuit, în mod convențional, să o numim „Renaștere” aduce o accentuare a sensibilității față de copilărie, începând din orașele în care se naște, încetul cu încetul, familia „modernă”, formată din cuplu și din copiii acestuia. Strămoșii se îndepărtează tot mai mult, atotputernicia spiței se estompează, iar copiii își capătă, treptat, individualitatea.

La sfârșitul secolului al XV-lea și începutul celui de al XVI-lea, artiști ca Leonardo, Rafael sau Michelangelo plasează, în reprezentările religioase, lângă Fecioara Maria, un copil Iisus gol, care știe deja să meargă. Sensibilitatea occidentală își manifestă, astfel, uimirea în față miracolului copilăriei. Figura copilului Iisus își pierde răceala hieratică din secolele anterioare și devine aceea a unui copilaș care se cuibărește în brațele mamei sale, se joacă cu micul Ioan Botezătorul, se amuză cu o floare sau cu o pasăre. Adulții din picturi privesc către Pruncul Sfânt cu dragoste și cu tandrețe. Correggio, Donatello sau Luca Della Robbia redescoperă copilăria în lucrările lor și pictează bucuria începutului de viață. Treptat, reprezentările copilăriei vor coborî dinspre arta sacră spre cea profană, atunci când oamenii cu stare, fie ei aristocrați sau burghezi, vor dori să-și imortalizeze copiii portretizându-i.

Autonomia din ce în ce mai mare a familiei nucleare duce și la dezvoltarea iconografiei de familie. Într-un triptic pictat de Gerard Horenbout, în prima jumătate a secolului al XVI-lea , îl putem vedea pe Lievin Van Pottelsberghe, consilier-casier al lui Carol Quintul, împreună cu nevasta și cei cinci copii ai săi. Dar patru dintre copii țin în mâini cruciulițe, ceea ce, explică istoricul Jean Delumeau, e semn că nu mai erau în viață la data pictării tabloului. Părinții, însă, nu au vrut să uite chipurile copiilor dispăruți, dovadă evidentă a unei modificări a sensibilității față de copilărie.

Renașterea aduce cu ea tristețea profundă la moartea copiilor. Jan Kochanowski (1530-1584), marele poet polonez, scria în cele Nouăsprezece bocete, închinate fetiței lui Ursula, moartă la vârsta de patru ani: „Iar tu, mângâierea mea, nu îmi vei fi înapoiată în vecii vecilor și nu vei mai veni să pui capăt pustiirii mele. Ce să fac, ce să fac, decât să mă aștern și eu la drum și să mă țin de umbra subțire a pașilor tăi? Acolo am să te văd, deie Domnul, dar tu fă-ți vânt cu scumpele tale brațe mici și aruncă-te de gâtul tatălui tău.” Continuă citirea →

Despre Rilke

rilkeStefan Zweig despre Rainer Maria Rilke:

Nimeni n-a trăit, poate, mai discret, mai ascuns, mai invizibil ca Rilke. Deoarece evita agitația și până și propria glorie […] valul zadarnic învolburat al curiozității i-a atins doar numele și niciodată persoana.

Rilke era greu accesibil. El n-avea casă, n-avea adresă, unde să-l poți căuta, n-avea domiciliu, nici locuință permanentă, nici slujbă. Totdeauna era călător prin lume, și nimeni, nici măcar el însuși, nu știa dinainte încotro o va lua. Pentru sufletul lui nemăsurat de sensibil și vulnerabil, orice hotărâre rigidă, orice programare și orice angajament era o povară. Așa că numai întâmplarea ți-l mai scotea în cale.

Ședeai într-o galerie italiană și simțeai că-ți vine în întâmpinare, fără să vezi propriu-zis de la cine, un zâmbet fluturat, prietenesc. Abia după aceea îi recunoșteai ochii albaștri care, când te fixau, îi însuflețeau, cu lumina lor interioară, trăsăturile, la drept vorbind, șterse. Dar tocmai această față ștearsă constituia secretul cel mai profund al ființei lui. Mii de oameni trebuie să fi trecut pe lângă acest tânăr cu mustața blondă atârnându-i  ușor melancolic, cu trăsăturile puțin slave ale feții care nu se remarca prin nimic deosebit, fără a bănui că acesta era un poet și încă unul din cei mai mari ai secolului nostru; particularitatea lui se releva abia atunci când aveai de-a face mai de-aproape cu el: atitudinea neobișnuit de reținută a ființei sale.

Continuă citirea →

Cum a murit Hemingway?

e. hemingwayHemingway (Ernest Miller) – scriitor american

Data morţii : 2 iulie 1961 (la 63 de ani)

Cauza : sinucidere

Locul : Sun Valley, Idaho (Statele Unite ale Americii)

Înhumat : Sun Valley

În dimineaţa aceea de duminică 2 iulie, în jurul orei 7, Hemingway a coborât în pijama în subsolul casei, unde soţia lui îi ascunsese armele. A luat o puşcă de calibrul 12 şi o cutie de cartuşe, apoi a urcat în hol. Acolo a pus două gloanţe pe ţeavă, a dus arma la gură și a apăsat pe trăgaci.

Se sinucisese un scriitor bogat, frumos, celebru, consacrat prin premiul Nobel pentru literatură. Îşi alesese exact acelaşi sfârşit ca şi tatăl său. Nu a lăsat niciun rând pentru a-şi explica gestul.

Hemingway se considera terminat. Ajungând la şaizeci de ani, sănătatea îi era tot mai şubredă: diabetul, ciroza, hipertensiunea, impotența, scăderea vederii l-au împins spre depresie. Memoria îi slăbea şi nu mai putea scrie.

Continuă citirea →

Goethe despre duşmanii săi

goetheÎn primul rând trebuie să-i menţionez pe adversarii din prostie; sunt cei ce nu m-au înţeles, criticându-mă fără să mă cunoască.

O a doua specie numeroasă o alcătuiesc invidioşii. Oamenii ăştia îmi pizmuiesc norocul şi trecerea de care mă bucur, obţinute mulţumită talentului meu. Trag cu dinţii de faima pe care o am şi tare ar fi vrut să mă nimicească. Ar înceta totuşi dacă ar şti că sunt sărac şi nenorocit.

Mai departe urmează în număr mare cei ce au devenit adversarii mei din pricină că succesul îi ocoleşte. Sunt printre ei şi adevărate talente; nu pot să-mi ierte că-i umbresc.

Continuă citirea →

Homosexualul latent

john fowlesJohn Fowles nota  la 5 aprilie 1952:

„… sunt din ce în ce mai conștient de homosexualul latent din mine. Îmi place să stau cu anumiți elevi, mă atrag prea tare, vorbesc cu ei prea des. Nu-mi fac griji. E drept, câțiva dintre adolescenții de-aici, ajunși în ultimul an al îmbobocirii lor, când lipsa sexului îi face chiar mai feminini, sunt foarte frumoși. Zburdalnici, exuberanți și plini de-o inocență fragedă, ca păsările cântătoare primăvara sau ca pomii fructiferi în plină floare. Uneori mă simt ca și cum aș sta într-un râu de tandrețe, care e în pericol să se reverse. Deși, cred eu acum, nu mă văd atât de nesăbuit încât să-mi permit să-i seduc. „


sursa: John Fowles, Jurnale, trad. și note de Radu Pavel Gheo, Iași, Polirom, 2014