Arhive categorie: Culisele istoriei

Cum a murit Gustave Flaubert?

flaubertFLAUBERT (Gustave) – scriitor francez

 Data morţii : 8 mai 1880 (la 59 de ani)

Cauza : congestie cerebrală

Locul : Croisset (Franţa)

Înhumat : Rouen (Franţa)

Crizele îngrozitoare de epilepsie pe care le avea l-au silit pe Flaubert să se retragă la Croisset, unde trăia ca un sihastru, singur cu opera lui.

Orice ar spune Edmond de Goncourt şi Maxime du Camp, Flaubert n-a murit de epilepsie. Mare mâncău, fumător înrăit, băutor fără măsură de cafea şi alcool, dedicat lucrului – „nu cred în glorie şi totuşi mă omor pentru ea” -, Flaubert a fost răpus de clasica congestie cerebrală care curmă deseori zilele bolnavilor de arterioscleroză. De altfel, cu trei săptămâni înaintea morţii, scria: „Am obosit să trăiesc, totul mă irită, totul mă apasă. Un atac ca lumea ar fi binevenit.”

Continuă citirea →

Scrisori de dragoste: Victor Hugo către Leonie Biard

leonie biardVictor Hugo către Leonie Biard (1844)

Ești un înger, îți sărut picioarele, îți sărut lacrimile. Primesc adorabila ta scrisoare. Abia am timp să-ți scriu acest cuvănt, biet ocnaș lucrând zi si noapte, dar tot sufletul mi-e plin de tine, te ador, tu ești lumina ochilor mei, tu ești viața inimii mele…

Te iubesc, înțelegi…Te iubesc dincolo de cuvinte, dincolo de priviri și îmbrățișări… Mângâierea cea mai pasionată și cea mai tandră este mai prejos decât dragostea ce-ți port și care mă depășește…

Miercuri, ora 3 dimineața. Sărutul pe care, plecând, mi l-ai dat prin voal, e asemenea unei iubiri de la distanță… Plăcut și trist, și totuși îmbătător. Există un obstacol, dar poți simți, poți atinge… Nu ești alături de mine în această clipă, dar te am, te văd aici… Ochii tăi încântători mă privesc… Îți vorbesc, îți spun: „Mă iubești?” și-ți aud vocea emoționată șoptindu-mi: „Da”. Este o iluzie și totuși o realitate…

Continuă citirea →

Scrisori de dragoste: Victor Hugo către Juliette Drouet

drouet julietteVictor Hugo către Juliette Drouet  (1841)

Îți mai aduci aminte, iubita mea?

Prima noastră noapte, era o noapte de carnaval, noaptea de lăsata secului din 1833. În nu știu care teatru se dădea nu știu ce bal la care trebuia să ne ducem împreună. (Întrerup scrisul pentru a-ți săruta frumoasa gură, și apoi continui). Nimic, nici chiar moartea, sunt sigur, nu va șterge din mine această amintire. Retrăiesc toate orele acelei nopți în clipa aceasta, una după alta, ca pe niște stele care ar luneca pe dinaintea sufletului meu.

Da, trebuia să te duci la bal și nu te-ai dus, și m-ai așteptat. Înger drag! Câtă frumusețe și câtă iubire! Cămăruța ta era plină de o minunată liniște. De-afară, se auzea Parisul cântând și râzând și măștile trecând gălăgioase. În mijlocul sărbătorii generale, noi ne rezervaserăm, ascunsă-n umbră, dulcea noastră sărbătoare. Parisul trăia o falsă beție; noi cea adevărată.

Continuă citirea →

Scrisori de dragoste: Victor Hugo către Adele Foucher

adele foucher4 martie 1822

Aș vrea, scumpa mea Adele, să-ți spun un lucu care mă tulbură. Nu pot să nu ți-l spun și nu știu cum s-o fac. Aș vrea, Adele, să-ți ferești mai puțin rochia de noroi când mergi pe stradă. Abia ieri am observat, cu părere de rău, grija pe care o acorzi acestui lucru… Mi se pare că pudoarea este mai prețioasă decât o rochie.

N-aș putea să-ți spun, scumpa mea, cât chin am îndurat ieri în strada Saints-Peres văzând ființa pe care o respect, obiect al unor priviri nerușinate. Aș fi vrut să-ți atrag atența, Adele dragă, dar nu-ndrăzneam, căci nu găseam termenii potriviți… Ia aminte la ce-ți spun aici, dacă nu vrei să mă vezi dând o palmă primului neobrăzat a cărui privire va îndrăzni să se întoarcă după tine…


sursa: Andre Maurois, Olympio sau Viața lui Victor Hugo, Editura Univers, București, 1983

Scrisori de dragoste: Thomas Mann către Katia Pringsheim

thomas si sotia sa, katiaKatia Pringsheim (1883-1980), fiica lui Alfred Pringsheim, profesor de matematică la Universitatea din Munchen, din 1905 soția lui Thomas Mann.

Către Katia

(începutul lunii iunie 1904)

… și când ochii dumitale mai și sclipesc atât de șăgalnic… ce risipă de timp, o risipă aproape nelegiuită de timp înseamnă aceste mici distracții care umplu seara, atunci când am avea să ne spunem – dumneata și cu mine – atâtea lucruri mai importante; nu se poate să nu știi, să nu-ți dai seama privindu-mă, cât de intens îmi reapare între timp în conștiință mereu din nou acest gând, și cât mă apasă. De-am fi singuri mai des! Sau de aș ști să profit mai bine de acele momente scurte care mi se dăruie uneori!

Continuă citirea →

Femeile din viața lui Balzac

laure de bernyLaure de Berny (1777-1836). Louise-Antoinette-Laure Hinner, fiica unui harpist de origine germană și a unei cameriste a reginei Marie-Antoinette, care-i fusese nașă, căsătorită cu contele Gabriel de Berny, cu care a avut nouă copii.

Balzac, mai tânăr cu douăzeci și doi de ani decât Laure de Berny, a cunoscut-o în 1822 la Villeparisis, unde trăia despărțită de soț, și a iubit-o cu pasiune. Până la sfârșitul vieții ei, Laure de Berny, Dilecta, i-a fost iubită, prietenă, sfătuitoare și sprijin material la nevoie. A fost, poate, singura femeie ce l-a iubit cu adevărat.

ijunotl001p1Laure-Adelaide-Constance Permon, ducesă d’Abrantes (1784-1838), văduva generalului Andoche Junot, duce d’Abrantes (1771-1813).

Autoare a unor Memorii, l-a introdus pe Balzac în diferite saloane pariziene la moda (la Sophie Gay, Doamna Recamier, baronul Gerard) și i-a povestit episoade din timpul primului imperiu, dintre care unele se regăsesc în romanul Une tenebreuse affaire (1841). La rândul său, Balzac a ajutat-o în redactarea și publicarea Memoriilor. Începând din anul 1825, Balzac a întreținut cu ducesa d’Abrantes relații sentimentale intermitente, adresându-i-se în scrisori cu apelativul Marie.

Continuă citirea →

Scrisori de dragoste: Honoré de Balzac către doamna Hanska

hanska(Geneva) duminică, 19 (ianuarie 1834)

Îngerul meu iubit, sunt aproape nebun după tine, nebun în adevăratul înțeles al cuvântului; nu pot să leg două idei fără să vii și să te așezi de-a curmezișul. Nu mă mai pot gândi decât la tine. Împotriva voinței mele, imaginația mă duce către tine, te iau în brațe, te strâng la piept, te sărut, te mângâi și mă simt cuprins de mii de dorințe, unele mai drăgăstoase ca altele.

Cât despre inima mea, vei sălășlui veșnic în ea, cu deplina mea încuviințare, e o încântare pentru mine să te simt acolo, dar, Dumnezeule mare, ce-o să mă fac, mi-ai luat mințile, sunt stăpânit de o monomanie care azi-dimineață chiar m-a speriat. Una, două, mă scol de la masa de lucru zicându-mi: „Gata, mă duc la ea”. Simțul datoriei mă silește deîndată să mă așez la loc.

Duc o luptă înspăimântătoare. Asta nu mai e viață. Niciodată nu am mai fost în așa hal. Ai devorat totul. Mă simt stupid și fericit de îndată ce-mi îngădui să mă gândesc la tine. Plutesc într-o fermecătoare visare și într-o clipă trăiesc cât alții într-o mie de ani.

Continuă citirea →

Scrisori de dragoste: Honoré de Balzac către ducesa d’Abrantes

balzac si ducesa d'abrantesSache, sfârșitul lunii septembrie 1825

Dragă Marie,

Tăcerea dumitale m-a mâhnit, nu știam cărei cauze s-o atribui, plecasem la Tours fără să primesc penultima dumitale scrisoare, și cum oamenii n-au înțeles ce le-am spus, nu mi-au trimis corespondența la Tours; m-am întors acum două zile așa încât am citit amândouă scrisorile deodată.

În momentul de față realmente nu pot să răspund; sunt prada celor mai cumplite suferințe; iar m-a apucat nevralgia, de astă dată cu o violență extraordinară, iar clipele când mă lasă sunt prea scurte ca să mă refac cât de cât. Nu e chip să găsesc aici laudanum ca să-mi calmeze durerile. Dacă nu era întâmplarea asta, aș fi fost de mult plecat. Draga mea, nu-i o boală gravă sau primejdioasă, am pur și simplu dureri înfiorătoare, care vor trece însă fără să-mi fi afectat câtuși de puțin sânătatea. Cred că durerile sunt pricinuite de faptul că-mi iese o măsea mare de tot; după ce mi-o ieși, durerea o să-mi treacă.

Să nu cumva să crezi, draga mea Marie, că nu ești iubită. Cum să fac să-ți insuflu încrederea ce sălășluiește în inima mea. Mai presus de orice te rog să fii convinsă că nicicând n-a existat pe lume ființă să-și dea în vileag cu atâta sinceritate toate simțămintele atunci când stă de vorbă prin scris cu iubita sa. Nu, niciodată nu mă va putea nimeni acuza că scriu scrisori emfatice, artificiale și pline de retorică; dimpotrivă, neglijențele de stil trădează deplina mea sinceritate.

Continuă citirea →

Scrisori de dragoste: Oscar Wilde către Lordul Alfred Douglas

wilde and bossieScrisă în închisoare de Oscar Wilde, De profundis e o epistolă către Lordul Alfred Douglas, prietenul și iubitul alintat cu numele de Bossie. Legătura lor, condamnată de morala și legile vremii, îl aduseseră pe autor după gratii în 1895, pentru doi ani de muncă silnică. Aceste pagini intense sunt deopotrivă retrospectiva amară a unei povești de dragoste eșuate și o căutare spirituală care începe cu suferința și penitența.

Închisoarea MS, Reading

Dragă Bossie,

După o lungă și neroditoare așteptare, am hotărât să-ți scriu eu atât de dragul tău, cât și de al meu, căci n-aș vrea să cred că am trecut prin doi ani lungi de temniță fără să fi primit niciodată un rând de la tine, ori măar vreo veste, vreun mesaj, altele decât cele care mi-au produs suferință.

Nefasta și profund deplorabila noastră prietenie s-a sfârșit în ruine și oprobiu public pentru mine, deși amintirea vechii noastre afecțiuni îmi este adesea aproape, iar gândul că dezgustul, amărăciunea și disprețul vor lua pentru totdeauna în inima mea locul pe care odinioară îl avea dragostea mă întristează cumplit: vei simți, cred, și tu, în sufletul tău, că a-mi scrie aici, unde zac în singurătatea vieții de închisoare, ar fi mai bine decât să-mi publici scrisorile fără permisiunea mea ori să-mi dedici poezii fără să ți-o cer, chiar dacă lumea nu va ști nimic despre vorbele de durere sau de pasiune, de căință sau de indiferență pe care vei alege să le trimiți ca răspuns ori chemare. […]

Continuă citirea →

Scrisori de dragoste: Honoré de Balzac către Laure de Berny

YooniqImages_102038841(1)La 22 de ani, Balzac s-a îndrăgostit brusc, fără a ști mare lucru despre dragoste. Aleasa este doamna de Berny, de 45 de ani.

Martie 1822

Gândiți-vă, doamnă, că, departe de dumneavoastră, există o ființă al cărei suflet, datorită unui admirabil privilegiu, străbate distanțele, urmează prin aer un drum ideal, și aleargă, beat de fericire, să vă stea fără încetare în preajmă; căreia îi face plăcere să asiste la viața dumneavoastră, la sentimentele dumneavoastră; care ba vă compătimește, ba vă dorește, dar care vă iubește cu acea căldură a sentimentelor și acea prospețime a dragostei pe care n-o cunoaște decât tinerețea; o ființă pentru care sunteți mai mult decât o prietenă, mai mult decât o soră, aproape o mamă, și chiar mai mult decât toate acestea; sunteți pentru mine un fel de divinitate vizibilă căreia îi raportez toate acțiunile.

Continuă citirea →

Scrisori de dragoste: F. M. Dostoievski către A. G. Dostoievskaia

 

dostoievski si anna grigorievnaHombourg 24 mai 1867

Ania, draga mea, prietena mea, soția mea, iartă-mă, nu-mi spune că sunt o canalie! Am făcut o crimă, am pierdut tot ce mi-ai trimis, tot, tot, până la ultimul creițar; ieri am primit banii, tot ieri i-am și pierdut! Ania, cum am să te privesc în ochi de-acum încolo, ce-ai să spui acum despre mine! Un singur lucru, unul singur mă îngrozește: ce vei spune, ce vei gândi despre mine? Numai judecata ta mă înfricoșează! Vei putea oare să mă mai respecți? Căci ce valoare are dragostea lipsită de respect! Aceste împrejurări fac să se clatine însăși căsnicia noastră.

O, prietenă dragă, nu mă osândi definitiv! Jocul îmi este nesuferit: nu numai astăzi, dar și ieri, și alaltăieri l-am tot blestemat; primind ieri banii și schimbând polița, am plecat la cazinou cu gândul să recâștig măcar ceva, să refac măcar un pic situația noastră financiară. Credeam atât de mult într-un câștig cât de modest! La început am pierdut puțin, dar, începând să pierd, am vrut să recâștig ceea ce pierdusem; pierzând din nou, am [început] continuat să joc, de astă dată, vrând-nevrănd, să recâștig măcar suma trebuincioasă plecării mele de aici, și – am pierdut totul.

Continuă citirea →

Scrisori de dragoste: James Joyce către Nora Barnacle Joyce

james joyce nora barbacleCătre Nora Barnacle Joyce, 22 august 1909

Dragostea mea,

Cât de sătul, de sătul sunt de Dublin! E orașul prăbușirii, al pismei și al nefericirii. Tânjesc să plec de aici.

Mă gândesc mereu la tine. Să stau noaptea în pat e un chin pentru mine. Nu voi scrie aici ce mă preocupă, nebunia goală a voinței. Te văd în o sută de atitudini, grotescă, virginală, rușinată, languroasă. Când ne vom vedea, mi te dă cu totul mie, draga mea dragă. Trebuie să-mi dăruiești mie, fără nicio reținere, tot ce e sfânt, ascuns de alții. Aș vrea să fiu stăpânul trupului și sufletului tău.

Continuă citirea →

Mai întâi mătușa, apoi verișoara

vargas-llosaAstăzi se împlinesc 81 de ani de la nașterea lui Mario Vargas Llosa. Scriitorul peruan, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2010, celebru prin forța epică, luciditatea și ironia sa, a avut o viață intimă mai puțin obișnuită.

În 1955, la 19 ani, se căsătorește cu o mătușă, Julia Urquidi, divorțată și cu 13 ani mai mare ca el, provocând un mare scandal în familie. Tatăl său îi scria că îi acorda un termen de câteva zile ca Julia să plece din proprie inițiativă. “Încheia spunându-mi printre înjurături că dacă nu-i dădeam ascultare avea să mă ucidă ca pe un câine turbat. Iar după semnătură adăuga în chip de post-scriptum că puțin îi păsa dacă mă duceam să-l reclam la poliție, pentru că nimic nu-l putea împiedica să-mi tragă vreo cinci gloanțe. După care semna din nou spre a-mi demonstra că rămânea neclintit în hotărârea lui” – își amintea scriitorul.

Llosa divorțează de mătușă în 1964, pentru ca, un an mai târziu, să se însoare cu verișoara lui, Patricia.

Jocurile – Punctul de maxim interes al vieții romane

spartacus-gods-of-the-arena„Cei care au cucerit lumea”, scrie Juvenal, „acum au doar două scopuri – pâinea și circul.” „Arta conversației a murit”, proclama Seneca. „Nu poate vorbi nimeni decât despre cursele de care?” Ludi sau „jocurile” deveniseră punctul de maxim interes al vieții romane.

La început, au fost organizate patru săptămâni pe an în lunile aprilie, iulie, septembrie și noiembrie, dar popularitatea acestora crescuse într-atât încât la Circus Maximus și Colosseum era aproape în fiecare zi o manifestare. La primele jocuri din 264 î.Hr., șase sclavi se luptaseră până la moarte. Patru secole mai târziu, împăratul Traian a organizat jocuri în care au fost uciși 10.000 de oameni și 11.000 de animale.

Gladiatorii profesioniști se luptau în arenă până la moarte. Mergând în marș prin Poarta Vieții, intrau în arenă și se adresau împăraților care stăteau pe un podium cu salutul tradițional: AVE CAESAR! MORITURI SALUTAMUS! (Ave Caesar! Noi, cei care vom muri, te salutăm!). Retiarii agili, care aveau plasă și trident, stăteau față în față cu secutores înarmați cu sabie și scut. Câteodată se luptau cu sclavii sau barbarii din țările exotice. Cadavrele învinșilor erau târâte cu cârlige de carne prin Poarta Morții. Dacă un gladiator era rănit, împăratul sau celălalt organizator al jocurilor ridica un deget (acest lucru însemnând că respectivul era cruțat) sau îl lăsa în jos (gladiatorul urma să fie ucis).

Continuă citirea →

Prima soţie a lui Einstein: Mileva Maric

mileva-maricÎn anul 1898 Albert Einstein a cedat pentru prima oară în fata unei alte pasiuni decât ştiinţa – iubirea.

„Livrescă” este termenul folosit în general pentru a o descrie pe Mileva Maric (1875-1948). Era cu patru ani mai în vârstă decât Einstein, mergea şchiopătat şi nu era deloc renumită pentru frumuseţea sa. În ciuda acestor aspecte, Einstein a fost încântat de colega lui din Serbia, atunci când a cunoscut-o la Universitatea Politehnică Federală.

Întâlnirea celor doi a fost o pură întâmplare. Deşi acceptate la Universitatea Politehnică Federală, femeile erau considerate inferioare în multe privinţe – la acea vreme nici nu aveau drept de vot în Elveţia. Dacă Einstein s-ar fi înscris la o altă şcoală sau dacă universitatea ar fi fost mai puţin liberală în privinţa femeilor, întâlnirea celor doi nu ar fi avut niciodată loc. Chiar şi în condiţiile acestui nou liberalism, Mileva era singura fată din clasă, deci întâlnirea ei cu Einstein a fost, în anumite privinţe, inevitabilă. 🙂 De fapt, Mileva a fost singura studentă la fizică pe întreaga durată a şederii lui Einstein la universitate.

Pare firesc faptul că Einstein s-a îndrăgostit de o savantă – de cineva cu care ar fi putut schimba idei intelectuale. Mai important a fost poate faptul că Mileva l-a înţeles pe Einstein, deoarece aveau aceleaşi interese, academice şi nu numai. Ea a fost unul dintre cei mai străluciţi studenţi ai universităţii, fiind considerată de mulţi o fiziciană sclipitoare. L-a urmat pe Einstein de-a lungul anilor de studiu, frecventând aceleaşi cursuri.

La puţin timp după ce s-au cunoscut, cei doi s-au mutat împreună. Se spune că ar fi împărţit totul, până şi notiţele sau manualele. Erau compatibili în toate privinţele. Mileva şi-a asumat câteva dintre rolurile tipic feminine încă de la începutul relaţiei: gătitul, curăţenia, spălatul rufelor, achitarea facturilor, plus că îi reamintea lui Einstein să întrerupă studiul pentru a mânca. 🙂

Continuă citirea →