Arhive categorie: Culisele istoriei

Top 10 cele mai mari mistere istorice care probabil nu vor fi rezolvate niciodată

Există unele mistere istorice care s-ar putea să nu fie niciodată rezolvate, de la data nașterii lui Iisus, la identitatea lui Jack Spintecătorul și până la locația mormântului Cleopatrei. Uneori, acest lucru este cauzat de faptul că s-a pierdut materialul relevant sau că un sit arheologic a fost distrus. Alteori, se datorează faptului că este puțin probabil ca noi dovezi să apară sau că dovezile care au supraviețuit sunt prea vagi pentru a-i conduce pe cercetători la un consens.

Astăzi, vom arunca o privire asupra a 10 dintre aceste mistere istorice care s-ar putea să nu aibă niciodată explicații definitive.

  1. Unde este îngropat Alexandru cel Mare?

La doar 32 de ani, Alexandru cel Mare a străbătut Asia, cucerind o regiune care se întindea din Balcani până în Pakistan și conducând cel mai mare imperiu din lumea antică. Apoi, în 323 î.Hr., a murit, iar imperiul său s-a prăbușit ca un castel de cărți de joc.

Conducătorul a fost doborât de o boală în Babilon, în prezent Irak. Documentele istorice sugerează că unul dintre generalii săi i-a adus trupul înapoi în Egiptul antic doi ani mai târziu și că trupul său a fost ținut în orașul Memphis, în timp ce un mormânt a fost construit pentru el în Alexandria.

Cu toate acestea, nimeni nu știe exact unde se află acel mormânt emblematic. Unii au sugerat că acesta este sub valuri, deoarece a fost construit în ” Zona Palatelor”, care acum este scufundată. Chiar dacă ar fi găsit în cele din urmă, ar exista probabil puține semne de identificare care să dovedească faptul că mormântul a aparținut celui mai mare lider al lumii antice. Istoricii care au descris construcția mormântului au lăsat puține detalii în ceea ce privește descrierea fizică, astfel că cercetătorii ar avea nevoie de o inscripție intactă pentru a-l găsi.

2. A existat cu adevărat regele Arthur?

Povestea regelui Arthur a fost spusă și repovestită de numeroase ori de-a lungul a peste 1.000 de ani. Camelot, cavalerii mesei rotunde, vrăjitorul Merlin și sabia Excalibur sunt toate părți celebre ale poveștilor arthuriene. Cu toate acestea, dacă Regele Arthur a existat cu adevărat, realitatea a fost probabil mai puțin magică.

Cele mai vechi relatări care au supraviețuit datează din secolul al IX-lea și vorbesc despre un lider (poate nici măcar rege) care a dus mai multe bătălii împotriva Saxonilor; chiar și acuratețea acestor relatări este discutabilă.

Există o serie de locuri în Marea Britanie pe care legendele le leagă de Regele Arthur, cum ar fi Tintagel, un loc de coastă despre care se presupune că ar fi fost casa Regelui Arthur; dar săpăturile nu au confirmat dacă Arthur a trăit vreodată acolo sau chiar a existat.

În cele din urmă, pare puțin probabil ca savanții să știe vreodată cu siguranță dacă a existat un rege Arthur real sau dacă acesta a fost un doar personaj fictiv.

3. Cine a fost Jack Spintecătorul?

Jack Spintecătorul este pseudonimul dat unui criminal în serie anonim care a acționat în Londra, între sfârșitul lunii august și începutul lunii noiembrie 1888.

Numele este preluat dintr-o scrisoare trimisă Agenției Centrale de Știri din Londra de către o persoană care pretindea că este ucigașul. Victimele erau alese din rândul femeilor care munceau ca prostituate. Crimele se petreceau fie în timpul nopții, fie dimineața devreme, în locuri publice sau semi-publice. Gâtul victimei era tăiat după ce i se mutila trupul. 

Inutil să mai spunem că Spintecătorul nu a fost găsit niciodată, iar de-a lungul anilor, zeci de persoane au fost aduse în discuție ca posibili suspecți. În cartea sa din 2012, John Morris sugerează că o femeie pe nume Lizzie Williams ar fi fost criminalul, deși alți experți pun la îndoială această ipoteză. Pare puțin probabil ca adevărata identitate a Spintecătorului să fie cunoscută vreodată cu certitudine.

4. Unde este mormântul Cleopatrei?

Scriitorii antici susțin că regina Cleopatra a VII-a și iubitul ei, Marc Antoniu, au fost înmormântați împreună, în anul 30 î.Hr. Plutarh a scris că mormântul era situat în apropierea unui templu al lui Isis, o zeiță egipteană antică, și că era un monument „înalt și frumos” care conținea comori din aur, argint, smaralde, perle, abanos și fildeș.

Locația mormântului rămâne însă un mister. În 2010, Zahi Hawass, fostul ministru egiptean al antichităților, a efectuat săpături într-un sit din apropierea Alexandriei, numit în prezent Taposiris Magna, care conține o serie de morminte datând din perioada în care Cleopatra a VII-a a condus Egiptul. Deși au fost făcute multe descoperiri arheologice interesante, mormântul Cleopatrei a VII-a nu se numără printre ele. Arheologii au apreciat că, și dacă mormântul Cleopatrei a supraviețuit până în prezent, este posibil ca acesta să fie puternic jefuit și neidentificabil.

5. Soarta Chivotului Legământului

În anul 587 î.Hr., o armată babiloniană, condusă de regele Nabucodonosor al II-lea, a cucerit Ierusalimul, a jefuit orașul și a distrus Primul Templu, o clădire folosită de poporul evreu pentru a se închina lui Dumnezeu. Primul Templu conținea Chivotul Legământului, care avea tăblițe în care erau înscrise cele 10 porunci.

Soarta chivotului este neclară. Surse antice indică faptul că chivotul a fost fie transportat înapoi în Babilon, fie ascuns înainte ca orașul să fie capturat. De asemenea, este posibil ca să fi fost distrus în timpul jefuirii orașului. În orice caz, locația chivotului este necunoscută.

De la dispariție, au fost istorisite o serie de povești și legende despre soarta chivotului. Una dintre povești sugerează că acesta a ajuns în cele din urmă în Etiopia, unde este păstrat astăzi. O altă poveste spune că a fost ascuns în mod divin și că nu va apărea până la sosirea unui Mesia.

6. Când s-a născut Isus?

În timp ce mulți creștini sărbătoresc astăzi 25 decembrie ca fiind ziua nașterii lui Iisus, acesta nu s-a născut probabil în această zi. Este posibil ca data de 25 decembrie să fi fost aleasă pentru că este apropiată în timp de Saturnalia, un festival roman care îl celebra pe zeul Saturn. În 274, împăratul roman Aurelian a impus pentru 25 decembrie, imediat după Saturnalii, sărbătoarea numită și „Sol Invictus”, („ziua de naștere a soarelui nebiruit”). Pornind de la aceste sărbători păgâne, mai mulți cercetători consideră că data de 25 decembrie a fost preluată de creștini, care au transformat-o în Nașterea lui Iisus.

Cele mai vechi înregistrări despre 25 decembrie ca fiind ziua de naștere a lui Iisus datează din secolul al IV-lea d.Hr. – la peste 300 de ani după nașterea sa. Documentele antice sugerează că primii creștini nu au reușit niciodată să se pună de acord asupra datei la care s-a născut Iisus și chiar și astăzi mulți creștini  sărbătoresc ziua de naștere a lui Iisus la date diferite.

În cele din urmă, este puțin probabil ca data nașterii lui Iisus să fie cunoscută vreodată – de fapt, nici măcar anul exact nu este sigur, deși cercetătorii sunt în general de acord că a fost undeva în jurul anului 4 î.Hr. 

7. Au existat cu adevărat grădinile suspendate ale Semiramidei?

Scriitorii antici descriu un ansamblu fantastic de grădini construite în orașul antic Babilon, în Irakul de astăzi. Nu este clar când au fost construite aceste grădini, dar unii scriitori antici au fost atât de impresionați de grădini încât le-au numit „minunea lumii”. În jurul anului 250 î.Hr., Philo din Bizanț a scris că Grădinile suspendate aveau „plante cultivate la o înălțime deasupra nivelului solului, iar rădăcinile copacilor sunt înfipte într-o terasă superioară și nu în pământ”.

Până în prezent, arheologii care au făcut săpături în Babilon nu au reușit să găsească rămășițele unei grădini care să corespundă acestei descrieri. Acest lucru i-a lăsat pe arheologi cu o întrebare: Au existat cu adevărat grădinile suspendate? În 2013, Stephanie Dalley, cercetătoare la Universitatea din Oxford, a propus într-o carte că grădinile se aflau de fapt în orașul asirian Ninive.

În ultimele două decenii, atât Babilonul, cât și Ninive au suferit pagube din cauza războaielor și a jafurilor, și pare puțin probabil ca acest mister să fie vreodată pe deplin rezolvat.

8. A existat insula Atlantida?

În secolul al IV-lea î.Hr., filozoful grec Platon a povestit despre un tărâm numit Atlantida, care ar fi existat în Oceanul Atlantic și care ar fi cucerit o mare parte din Europa și Africa în vremurile preistorice. Conform poveștii, atenienii preistorici atacă Atlantida într-un conflict care se încheie cu dispariția Atlantidei sub valuri.

Deși niciun cercetător serios nu crede că această poveste este literalmente adevărată, unii au speculat că legenda ar fi putut fi inspirată, în parte, de evenimente reale care s-au petrecut în istoria Greciei. O posibilitate este că civilizația minoică (așa cum este numită acum), care a înflorit pe insula Creta până în jurul anului 1400 î.Hr. ar fi putut inspira povestea Atlantidei. Deși Creta se află în Marea Mediterană, și nu în Atlantic, așezările minoice au suferit pagube considerabile în timpul erupției vulcanului de pe insula Thera. Este puțin probabil ca această dezbatere să fie vreodată pe deplin rezolvată.

9. Unde este Sfântul Graal?

Sfântul Graal este un obiect misterios și fascinant, care a inspirat multe legende și căutări de-a lungul istoriei. Există multe teorii și ipoteze despre ce este Sfântul Graal, de unde provine și unde se află acum, dar nu există o dovadă sigură sau unanim acceptată că Sfântul Graal există sau a fost găsit vreodată.

Potrivit unei surse, Sfântul Graal ar putea fi un vas în care Iosif din Arimateea ar fi strâns sângele lui Iisus și care ar fi fost înzestrat cu puteri miraculoase. Potrivit altor surse, Sfântul Graal ar putea fi legat de Cina cea de Taină.

De fapt, abia în Evul Mediu a existat un mare interes pentru el, după ce cei care au scris unele dintre poveștile despre Regele Arthur au descris căutarea Sfântului Graal ca pe o căutare pe care Regele Arthur și cavalerii săi au întreprins-o.

Trebuie spus însă că nu există încercări științifice serioase de a găsi Sfântul Graal, deși acesta continuă să fie popular în ficțiune. În concluzie, nu se poate spune cu certitudine unde este Sfântul Graal sau dacă a existat vreodată.

10. Care a fost scopul construcției de la Stonehenge?

Stonehenge, unul dintre cele mai misterioase monumente preistorice din Marea Britanie, constând într-un complex de pietre dispuse în poziţii verticale şi orizontale, atrage turişti din lumea întreagă şi persoane aflate în căutarea unei conexiuni spirituale cu trecutul. Scopul exact al complexului megalitic Stonehenge a rămas necunoscut până în zilele noastre. De asemenea, identitatea constructorilor rămâne un mister.

O teorie destul de cunoscută a avansat ipoteza că ar fi construit de druizi, o populație existentă în Anglia înainte de cucerirea romană. Tehnicile arheologice moderne au demonstrat însă că Stonehenge a fost construit cu cel puțin 1000 de ani înaintea druizilor.

 Cercetătorii au sugerat că monumentul ar fi putut fi folosit pentru adunări, calendare astronomice, cimitire sau chiar locuri antice pentru vindecare. Cu toate acestea, trebuie menționat că acestea sunt doar teorii și nu există un consens clar în comunitatea științifică cu privire la cine a construit Stonehenge și de ce.

Vă recomand să urmăriți și prezentarea video – https://youtu.be/79eB9MRXlkg

Ce se întâmplă cu adevărat în Israel și Gaza?

Bine ați venit, dragi prieteni, la acest episod special despre Ce se întâmplă cu adevărat în Israel și Gaza?

Întreaga lume este șocată de evenimentele recente din Israel. Știrile sunt tulburătoare. Atacuri surprinzătoare cu un impact grav asupra civililor. Violențe grave, multe victime. Dar ce se întâmplă cu adevărat în Israel și Gaza? Ce este Hamas? Ce este Fâșia Gaza și de ce este importantă? Ce este Palestina? De ce a lansat Hamas cel mai recent atac? De ce nu a fost prevăzut atacul de către serviciile secrete israeliene? Cum se implică SUA? Ce s-ar putea întâmpla în continuare? Răspunsuri la aceste întrebări legitime le-am găsit într-o analiză recentă a BBC pe care o prezint în continuare.

Ce este Hamas?

Hamas este un grup militant palestinian care conduce Fâșia Gaza. Numele său este un acronim pentru Harakat al-Muqawama al-Islamiya, sau „Mișcarea de rezistență islamică”, și înseamnă „zel” în arabă. Grupul a jurat să distrugă Israelul și dorește să îl înlocuiască cu un stat islamic. Hamas a purtat mai multe războaie cu Israelul de când a preluat puterea în Gaza, în 2007. A lansat – sau a permis altor grupuri militante să lanseze – mii de rachete asupra Israelului și a efectuat alte atacuri mortale. Ca răspuns, Israelul a atacat în repetate rânduri Hamas cu lovituri aeriene și a trimis trupe în Gaza în timpul a două dintre războaie. Împreună cu Egiptul, Israelul a blocat Fâșia Gaza din 2007, din motive pe care le descrie ca fiind de securitate. Hamas – sau, în unele cazuri, aripa sa militară – a fost desemnată drept grup terorist de către Israel, Statele Unite, Uniunea Europeană și Regatul Unit, precum și de alte țări. Iranul sprijină grupul, oferindu-i finanțare, arme și instruire.

Ce este Fâșia Gaza și de ce este importantă?

Fâșia Gaza este un teritoriu lung de 41 km și lat de 10 km, situat între Israel, Egipt și Marea Mediterană. Inițial ocupată de Egipt, Gaza a fost capturată de Israel în timpul războiului din 1967 din Orientul Mijlociu, împreună cu Cisiordania și Ierusalimul de Est. Israelul și-a retras trupele și aproximativ 7.000 de coloniști din zonă în 2005. În prezent, Gaza găzduiește aproximativ 2,3 milioane de persoane și are una dintre cele mai dense populații din lume.

Israelul controlează spațiul aerian deasupra Fâșiei Gaza și a țărmului acesteia și controlează strict circulația persoanelor și a bunurilor prin punctele sale de trecere a frontierei. În mod similar, Egiptul controlează cine intră și cine iese prin frontiera sa cu Gaza.

Aproximativ 80% din populația din Gaza depinde de ajutorul internațional, potrivit ONU, iar aproximativ un milion de persoane depind de ajutorul alimentar zilnic. După atacul fără precedent al Hamas, Israelul a anunțat un „asediu” al Gazei – tăindu-i aprovizionarea cu energie electrică, combustibil, alimente, bunuri și apă.

În Gaza nu mai există curent electric, după ce singura centrală electrică a rămas fără combustibil. Fără electricitate, se așteaptă ca sistemele de apă și canalizare din Gaza să se oprească și ele. Locuitorii din Gaza vor trebui să se bazeze pe generatoare de electricitate – dacă au combustibil pentru a le face să funcționeze

Ce este Palestina?


Cisiordania și Gaza, cunoscute sub numele de teritoriile palestiniene, precum și Ierusalimul de Est și Israelul, au făcut parte dintr-un teritoriu cunoscut sub numele de Palestina din epoca romană până la mijlocul secolului al XX-lea. Acestea au fost, de asemenea, teritoriile regatelor evreiești din Biblie și sunt considerate de mulți evrei ca fiind patria lor străveche.

Israelul a fost declarat stat în 1948, deși terenul este încă denumit Palestina de către cei care nu recunosc dreptul Israelului de a exista. Palestinienii folosesc, de asemenea, numele Palestina ca termen generic pentru Cisiordania, Gaza și Ierusalimul de Est.

De ce a lansat Hamas cel mai recent atac?

Deși atacul militanților din 7 octombrie a fost neașteptat, acesta a avut loc într-un moment de creștere a tensiunilor israeliano-palestiniene. Anul acesta a fost cel mai sângeros din istorie pentru palestinienii care trăiesc în Cisiordania ocupată de Israel, ceea ce ar fi putut motiva Hamas să lovească Israelul cu un atac spectaculos. De asemenea, este posibil ca Hamas să fi căutat să obțină o victorie propagandistică semnificativă împotriva Israelului pentru a-și spori popularitatea în rândul palestinienilor obișnuiți. Faptul că a luat atât de mulți ostatici israelieni este considerat a fi menit să exercite presiuni asupra Israelului pentru a elibera o parte din cei aproximativ 4 500 de palestinieni deținuți în închisorile israeliene – o problemă extrem de emoțională pentru toți palestinienii. Există, de asemenea, speculații conform cărora atacul a fost orchestrat de Iran – dușmanul de moarte al Israelului – deși liderul suprem al Iranului a negat implicarea țării sale. De asemenea, Iranul și Hamas se opun cu fermitate perspectivei tot mai mari a unui acord de pace istoric între Israel și Arabia Saudită. Acesta ar putea fi zădărnicit dacă răspunsul militar al Israelului la atacurile Hamas provoacă o furie generalizată în lumea arabă.

Cum se compară acest lucru cu atacurile anterioare ale Hamas?

Jeremy Bowen, editorul specializat pe probleme internaționale al BBC, spune că aceasta este cea mai ambițioasă operațiune pe care Hamas a lansat-o vreodată din Gaza și cel mai serios atac transfrontalier cu care Israelul s-a confruntat în mai mult de o generație.

De ce nu a fost prevăzut atacul de către serviciile secrete israeliene?

Având în vedere resursele combinate ale Shin Bet, serviciile de securitate internă israeliene, agenția sa de spionaj extern Mossad și toate resursele Forțelor de Apărare ale Israelului, corespondentul pe probleme de securitate al BBC, Frank Gardner, spune că este uimitor faptul că nimeni nu a prevăzut acest lucru sau nu a acționat în cazul în care a avut un avertisment.


Israelul are, fără îndoială, cele mai extinse și mai bine finanțate servicii de informații din Orientul Mijlociu, cu informatori și agenți în interiorul grupurilor militante palestiniene, precum și în Liban, Siria și în alte părți.


Gardul de la granița dintre Gaza și Israel are camere de luat vederi, senzori de mișcare la sol și patrule regulate ale armatei. Gardul acoperit cu sârmă ghimpată ar fi trebuit să fie o „barieră inteligentă” pentru a preveni exact tipul de infiltrare care a avut loc în acest atac. Dar militanții Hamas pur și simplu și-au croit drum prin el cu buldozerele, au făcut găuri în sârmă sau au intrat în Israel dinspre mare și cu parapanta.


Cum se implică SUA?

SUA este cel mai apropiat aliat al Israelului, iar administrațiile succesive au declarat angajamentul „de fier” al SUA față de securitatea Israelului. În urma atacului Hamas, SUA au anunțat că vor muta un portavion, nave și avioane în estul Mediteranei și că vor oferi Israelului echipamente și muniții suplimentare. Pe lângă faptul că este o dovadă de sprijin față de Israel, această mișcare ar putea fi un avertisment pentru puternica grupare militantă libaneză Hezbollah – un inamic al Israelului și susținător al Hamas – să nu atace Israelul.

Cel puțin 14 cetățeni americani – alături de victime din aproximativ 16 țări, cu excepția Israelului – au fost uciși în atacul Hamas. Mai mulți cetățeni americani se numără, de asemenea, printre zecile de persoane ținute ostatice de Hamas în Gaza.

Ce s-a întâmplat în 1973 și de ce oamenii compară acest lucru cu ultimul atac al Hamas?

Unii compară atacul Hamas cu ceea ce israelienii numesc Războiul de Yom Kippur din 1973. În urmă cu 50 de ani, Israelul a fost surprins de un atac surpriză al Egiptului și al Siriei în ziua sfântă evreiască de Yom Kippur. Forțele arabe au făcut progrese semnificative înainte ca cele ale Israelului să reușească să le respingă. În timpul războiului, 2.656 de soldați israelieni au fost uciși și alte mii au fost răniți. De partea arabă, aproximativ 18.000 au fost uciși și zeci de mii au fost răniți. Faptul că Israelul a fost luat prins cu garda jos și a suferit atât de multe pierderi a avut un impact profund asupra psihicului israelian, iar concentrarea ulterioară asupra pregătirii militare i-a convins pe israelieni că un astfel de eveniment nu se va mai putea repeta niciodată.

Care ar putea fi răspunsul Israelului și al lumii arabe?

Comandantul militar al Hamas, Mohammed Deif, a făcut apel la palestinieni și la alți arabi să se alăture operațiunii militanților pentru a „mătura ocupația [israeliană]”.

Israelul vede, fără îndoială, potențialul unui război care s-ar putea deschide pe mai multe fronturi. Unul dintre cele mai grave scenarii ar fi implicarea mișcării libaneze Hezbollah. De la atac, gruparea militantă susținută de Iran a lansat o serie de rachete și obuze spre nordul Israelului. Forțele israeliene au răspuns prin atacarea pozițiilor Hezbollah și a altor infrastructuri. Armata israeliană a ordonat o întărire masivă a trupelor și este de așteptat să lanseze în curând o ofensivă terestră asupra Fâșiei Gaza.


Confruntările continuă. În ciuda numeroaselor eforturi de mediere și încercări de a obține încetarea focului, conflictul Israel-Gaza rămâne unul dintre cele mai sensibile și complexe conflicte din lume.

Mulțumesc că ați fost alături de mine astăzi. Nu uitați să vă abonați și să lăsați comentarii cu părerea voastră despre evenimentele prezentate. La revedere!

sursa informațiilor – https://www.bbc.com/news/world-middle…

Vă recomand să urmăriți și prezentarea video – https://www.youtube.com/watch?v=pOiQEEqcnsg

Templul și comoara fabuloasă a regelui Solomon (I)

richard-bessiere-comorile-pierdute-ale-omeniriiRegele Solomon a intrat în istorie ca fiind al treilea rege al vechilor evrei (1016-976 î.Hr.), după ce i-a succedat tatălui său, regele David, la vârsta de 17 ani.

Ce ne spun Sfintele Scripturi?

Sfintele Scripturi fac din acest om un model de înțelepciune și de cunoaștere, lăudându-i splendoarea curții și prosperitatea regatului. Au trecut aproximativ 3000 de ani, dar căutătorii de comori continuă și astăzi să-și pună întrebări despre moștenirea artistică, spirituală și materială lăsată de acest straniu monarh, care se spune că s-ar fi avântat de mai multe ori pe mare până în îndepărtatul Ofir, ținut mitic, despre existența căruia se fac încă presupuneri, unii situându-l în India, alții, în sudul Africii sau în Zimbabwe, unde aurul se găsea din belșug, ceea ce ar face mai lesne de înțeles bogăția fabuloasă de care dispunea regele Solomon.

În afara acestei bogății colosale, regele Solomon a rămas cunoscut și prin operele sale literare, cuprinzând 3000 de proverbe, 1005 cântece și fermecătorul text Cântarea Cântărilor. Dar moștenirea artistică și spirituală constă îndeosebi  în construirea unui măreț edificiu, acel templu de la Ierusalim, căruia îi vom prezenta pe scurt povestea. Prin ce se deosebește acest templu de altele?

Continuă citirea →

Misterul unui dezastru: insula Santorini

santorini dezastruÎn zilele noastre, un paradis turistic este Santorini, un cerc mic de insule vulcanice din Marea Egee, aflat la aproximativ 200 de kilometri depărtare de Grecia continentală, celebru pentru apusurile de soare spectaculoase ce pot fi admirate din golful circular.

Golful este de fapt marginea unui crater produs în urma unei explozii vulcanice catastrofale ce a avut loc cam cu 3.500 de ani în urmă. Pe atunci, Santorini era o insulă izolată, cu un diametru de 16 kilometri, în mijlocul căreia o culme muntoasă de o pitorească simetrie se înălţa până la aproximativ 1.600 de metri. Aici şi în Creta a luat naştere una dintre cele mai măreţe civilizaţii ale lumii preistorice, care a dominat estul Mediteranei un mileniu şi jumătate în timpul Epocii Bronzului. Minoicii care locuiau aici erau un popor educat şi rafinat; iubeau sculptura, picturile şi bijuteriile şi aveau locuinţe cu apă curentă, atât rece, cât şi caldă, toalete şi săli de baie.

În acea zi cumplită, existenţa lor confortabilă a fost întreruptă cu brutalitate de un cutremur. Pereţii s-au crăpat şi s-au năruit, casele s-au dărâmat. Probabil că mulţi au plecat în acest moment, poate către Grecia continentală, dar mai probabil spre Creta, aflată la 112 kilometri depărtare. Totuşi, nu toţi au plecat, sau poate că unii dintre cei care plecaseră s-au întors mai târziu, căci dovezile descoperite arată că drumurile au fost eliberate şi dărâmăturile au fost adunate cu grijă în mormane. Cineva a clădit o vatră improvizată pentru gătit lângă una dintre clădirile ruinate; altcineva a urcat o cadă de baie pe un acoperiş pentru a strânge apă de ploaie.

Continuă citirea →

Amor la curtea regală

regele George IVFiul cel mare al regelui George al III-lea al Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei (1760-1820),  George, prinț de Wales, s-a îndrăgostit nebuneşte de o văduvă catolică, Maria Fitzherbert, cu care se pare că s-ar fi căsătorit în secret. Un zvon pe care l-a dezminţit întotdeuna.

Avea datorii în valoare de patru sute de mii de lire şi, pentru a obţine noi subsidii de la Parlament, a acceptat să se căsătorească oficial în martie 1795, cu una din verişoarele lui germane, Caroline de Brunswick, pe care, de altfel, nici nu o întâlnise vreodată.

Prinţesa este grasă, avea o bărbie voluntară şi un piept impozant, şi nu se spăla. 🙂 „Mă simt rău, daţi-mi un pahar de coniac”, a exclamat prinţul după ce a zărit-o pentru prima dată.

Continuă citirea →

Îndrăgostit de o frumoasă morăriță

indragostit

Povestește Radu Rosetti în Amintiri din copilărie:

„Când eu eram în al patrulea an al vieții, m-am amorezat pentru întâia oară. Obiectul dragostei mele era frumoasa morăriță Rada, căsătorită cu Neculai Ursul, cel mai mare bețiv din sat.

Văzând odată pe Neculai Ursul maltratând pe Dulcinea mea sub terasa noastră, am sărit jos şi l-am lovit în cap cu puşcuţa cu țeava de tinichea ce o aveam în mână. De beat ce era, a căzut în glodul de o palmă care acoperea drumul, prinzându-mă sub dânsul, iar hainele mele cele noi şi albe s-au făcut de batjocură. Cum Rada m-a luat în brațe şi m-a dus acasă, tata, în loc să mă felicite pentru vitejia ce o arătasem, mi-a administrat o pedeapsă exemplară.

Continuă citirea →

La înmormântarea lui Lavoisier

ghilotinaLa înmormântarea lui Lavoisier, executat în urma condamnării de către Tribunalul revoluţionar pentru activitatea sa ca fermier general, Lagrange a exclamat:

Nu le-a trebuit decât o clipă să facă să cadă acest cap şi o sută de ani, poate, nu vor fi de ajuns pentru a produce unul asemănător!

Continuă citirea →

Legenda lui Don Carlos

Luptele de gladiatori (II) O zi în arenă

GladiatorDimineaţa unei zile de festival începea, de obicei, cu aducerea în arenă a unor animale interesante din toate colţurile lumii cunoscute (crocodili, elefanţi, leoparzi, hipopotami, elani, struţi, reni sau rinoceri), care erau arătate publicului şi apoi măcelărite cu zecile sau cu sutele. Animalele fioroase – precum urşii, taurii, leii sau lupii – puteau fi puse să se lupte între ele, spre deliciul spectatorilor, ori câţiva vânători le răpuneau în faţa publicului cu săgeţi şi suliţe. Uneori, oameni antrenaţi în acest scop, cum erau cei care înfruntau taurii, luptau cu animalele conform unor ritualuri înrădăcinate. Măcelărirea animalelor în arenă îi îngăduia, de asemenea, sponsorului să ofere publicului un minunat ospăţ cu friptură de taur, cerb sau elefant. Cu carnea, erau alimentate mulţimile la banchetele în aer liber de după spectacol.

La inaugurarea Colosseumului, au fost ucise cinci mii de animale sălbatice şi patru mii de animale domestice. Traian a dispus uciderea a unsprezece mii de animale pentru sărbătorirea triumfului din Dacia, în 107 d.Hr. Cererea crescândă de spectacole a adus în pragul dispariţiei speciile cele mai impresionante de animale din imperiu. Ultimii lei din Europa au fost ucişi în jurul anului 100 d.Hr. Elefanţii din nordul Africii au dispărut în secolul al II‑lea d.Hr. Un număr mic de tigri hircanieni, bouri, zimbri occidentali şi lei din Berberia au reuşit să supravieţuiască epocii romane în câteva ţinuturi neumblate, dar populaţiile nu s‑au refăcut şi, în cele din urmă, au dispărut în veacurile următoare.

Continuă citirea →

Luptele de gladiatori (I)

gladiatoriLuptele de gladiatori sunt o activitate atât de stranie şi inexplicabilă, încât de obicei folosim analogii din lumea sportului ca să le descriem – să încercăm însă, măcar de data asta, să n‑o facem. E adevărat că unii gladiatori au devenit la fel de faimoşi ca jucătorii de fotbal din zilele noastre, doar că cei mai mulţi dintre ei au avut parte de o moarte ruşinoasă şi anonimă. Rostul acestor lupte era celebrarea morţii celor proscrişi. O luptă spectaculoasă era doar un bonus, un plus de divertisment.

Luptele de gladiatori au început în negura timpului, undeva în Italia, ca ritualuri de cinstire a morţilor. Romanii susţineau că preluaseră practica de la vecinii lor etrusci, însă nu există dovezi ale originii etrusce, astfel încât istoricii din zilele noastre tind să dea vina pe o altă populaţie italică dispărută, samniţii, de la care ne‑au rămas mărturii ce atestă luptele între gladiatori.

Practica sacrificării prizonierilor de război şi a vărsării sângelui lor pe mormintele marilor războinici a existat pretutindeni în lume. Prin aceasta, puterea lor era transferată eroilor, care erau, în acelaşi timp, oarecum răzbunaţi. Din când în când, prizonierii erau însă puşi să se lupte între ei. Pe lângă faptul că asta era mult mai distractiv decât să li se taie pur şi simplu beregata deasupra mormântului, povara uciderii trecea de pe umerii preoţilor pe umerii celorlalţi prizonieri. În plus, acest ritual permitea etalarea milosteniei faţă de norocosul învingător, ales de zei să supravieţuiască. Vechile picturi murale din Mexic, care înfăţişează prizonieri luptând între ei, dovedesc că această practică s‑a dezvoltat independent şi în afara bazinului Mediteranei; totuşi, numai romanii au dus‑o la asemenea excese. De fapt, absenţa generală a luptelor de gladiatori în afara lumii romane indică faptul că ele nu sunt, probabil, manifestarea inevitabilă a unui soi de sete de sânge inerentă firii umane.

Continuă citirea →

O crimă declanșează cruciada

cruciada catariDintre toate persecuțiile crude și lipsite de noimă comise în numele religiei, puține au fost atât de feroce precum cruciada Bisericii medievale împotriva catarilor din sud-vestul Franței, declanșată în ziua de 14 ianuarie 1208 de uciderea reprezentantului papei.

Cuvântul „catar” vine din grecescul katharos (pur), așa cum se străduiau să fie credincioșii. Catarii credeau că lumea materială reprezintă răul și că sarcina omului este să se elibereze de ea. Cei mai devotați dintre ei renunțau la plăcerile vieții, inclusiv la carne și la sex, într-o încercare de a găsi comuniunea cu Dumnezeu. Biserica de la Roma nu putea să găsească vreun cusur unui asemenea ascetism, dar alte doctrine catare erau anatemizate. Catarii refuzau să accepte divinitatea lui Hristos și, mai rău, criticau cu asprime Biserica pentru nepotism, lăcomie și corupție. Probabil că, dintre toate crimele, cea mai îngrozitoare era refuzul catarilor de a sprijini financiar Roma.

Cultul catarilor era deosebit de puternic în jurul orașelor Toulouse și Albi (de unde și denumirea cruciadei, a albigenzilor), iar contele Raymond de Toulouse era un apărător atât de înverșunat al catarilor, încât Roma a trimis un legat papal anchetator, Pierre de Castelnau, ca să-l amenințe cu excomunicarea deoarece nu a reușit să suprime erezia. Fără scandal, contele s-a supus și și-a afirmat sub jurământ loialitatea, așa încât, cu misiunea îndeplinită, Castelnau și-a început călătoria de întoarcere la Roma. Dar când a ajuns la fluviul Ron, un cavaler aflat în serviciul contelui, dar probabil nu la ordinele sale, l-a ucis străpungându-l cu o suliță de vânătoare.

Continuă citirea →

Ultima fortăreață engleză din Franța

CalaisVreme de secole, regii Angliei au considerat părți ale Franței ca fiind ale lor, începând cu Wilhelm Cuceritorul, care încă mai era duce al Normandiei după ce pusese mâna pe coroana Angliei. În pofida succesului unor regi francezi, precum Filip August, în redobândirea unor ținuturi franceze, monarhii englezi au continuat să emită pretenții teritoriale asupra unor mari porțiuni din Franța. În 1345, Eduard al III-lea al Angliei a declanșat Războiul de o sută de ani pentru recucerirea unor teritorii pe care le considera ale sale, iar în 1346, în urma unui asediu de unsprezece luni, i-a învins prin înfometare pe locuitorii portului francez Calais, adăugând orașul la proprietățile sale. Și astfel Calais a rămas al englezilor timp de peste două secole, fiind ultima posesiune engleză în Franța, până când regele Henric al II-lea a hotărât să-i arunce pentru totdeauna pe englezi afară din țară.

Henric l-a ales pe cel mai mare general al său, François de Lorraine, al doilea duce de Guise, și i-a poruncit să asedieze Calais. Guise era un oștean robust și atletic în vârstă de treizeci și nouă de ani, care luptase toată viața pentru regii francezi. Pe față avea o cicatrice adâncă rămasă în urma unei răni căpătate în luptă pe când avea douăzeci și șase de ani, fapt ce i-a adus și porecla Le Balafré (Brăzdatul).

Continuă citirea →

Personalități istorice în lectură medicală: președintele Eisenhower

presedinte bolnavÎn cazul lui Dwight David Eisenhower se produce o schimbare în protocolul informării publicului despre starea sănătății președintelui.

Când, la 62 ani, în 1952, fostul comandant șef al Forțelor Aliate din Europa, generalul D.D. Eisenhower, este ales președintele S.U.A., starea sănătății sale este bună. Suferă doar de o hipertensiune moderată, 160/110, dar continuă să fie un mare fumător (60 țigări/zi).

În septembrie 1955, Eisenhower face un prim infarct miocardic și, cu toate reticențele medicului său personal, dorește ca poporul american să afle adevărul despre boala sa. Cu acest prilej, celebrul cardiolog care-l îngrijea, dr. Paul Dudley White, prezintă presei în detaliu evoluția bolii președintelui și profită de ocazie să ofere publicului o serie întreagă de măsuri preventive împotriva coronaropatiilor și a infarctului miocardic, subliniind că tabagismul și colesterolul sunt factori favorizanți.

Continuă citirea →

Personalități istorice în lectură medicală: președintele Roosevelt

roosevelt presedinteDupă cum se știe, în perioada întâlnirii istorice de la Ialta (februarie 1945), președintele Roosevelt era grav bolnav, fapt greu de admis pentru partizanii și admiratorii săi. Doar câțiva medici apropiați cunoșteau situația reală. Medicul personal al premierului britanic, lord Moran, îl informa pe Churchill: ,,Președintele apare ca un om grav bolnav. Are simptome avansate de arterioscleroză cerebrală. Îi mai dau doar câteva luni de viață. Dar când oamenii nu vor să vadă ceva, se lasă orbiți. Fiica sa nu crede că este realmente bolnav, iar dr. Ross McIntire o susține”.

Alt medic englez ·a fost și mai dur în aprecieri: „Era evident că președintele Roosevelt se afla în stadiul terminal al maladiei sale. Am fost șocați să vedem sosind un muribund. În starea precară de sănătate în care se afla, decizia de a-și asuma responsabilitatea întrunirii de la Ialta a fost o hotărâre eronată, atribuită doar curajului de neînvins al lui Roosevelt și puterii sale de sacrificiu pentru îndeplinirea unor înalte responsabilități”.

Medicul personal al președintelui Roosevelt nu era cel mai calificat în tratarea bolii acestuia, pentru simplul motiv că era specialist… otorinolaringolog! El se îngrijea în special de răcelile și de sinuzita președintelui, iar unele simptome clasice ale hipertensiunii (cefaleele) le punea pe seama sinuzitei. Decât să-i măsoare tensiunea și să-i asculte cordul, îi venea mai la îndemână să găsească o explicație anodină gravelor tulburări respiratorii, datorate, de fapt, unei insuficiențe de cord stâng. Din cartea de memorii pe care a scris-o dr. McIntire, 12 ani la Casa Albă, reiese că, în realitate, niciodată nu-l preocupase în mod serios sănătatea președintelui. Singurul lui merit este că în 1944, în luna martie, a apelat la ajutorul unui cardiolog experimentat, dr. H.G. Bruenn. În urma consultației, dr. Bruenn notează: hipertensiune instalată din 1937, cu valori ale tensiunii arteriale de 186/106 mm, modificări patologice ale electrocardiogramei, o mărire de volum a ventricolului stâng. El indică președintelui tratament cardiotonic cu digitală, regim fără sare, repaus la pat și injecții cu diuretice.

Continuă citirea →

Personalități istorice în lectură medicală: președintele Wilson

presedintele wilsonÎn 1919, în urma semnării Tratatului de pace de la Versailles, președintele Woodrow Wilson se întoarce în țară, urmând să-i convingă pe concetățenii săi și pe oamenii politici de necesitatea intrării Statelor Unite ale Americii în Societatea Națiunilor. Victimă a hipertensiunii și a arteriosclerozei, el nu este capabil să-și convingă interlocutorii și Senatul se opune intrării Statelor Unite ale Americii în Societatea Națiunilor, lipsind Europa de sprijinul american și lăsând cale liberă revendicărilor teritoriale ulterioare ale lui Hitler.

Boala hipertensivă a președintelui Wilson se instalase cu mult înainte ca el să devină președintele Statelor Unite, în 1912. Încă din 1896, la vârsta de 40 de ani, Wilson suferise de o insuficiență circulatorie cerebrală, manifestată sub forma unei impotențe funcționale a brațului și mâinii drepte, ceea ce îl obliga să joace golf ca un stângaci. În 1908 hipertensiunea se agravează, apar o pareză a brațului drept și hemoragii retiniene. Deci, în 1912, când preia funcția de președinte al S.U.A., Wilson este un mare hipertensiv, un om bolnav.

După întoarcerea de la Conferința de la Versailles, în 1919, și discuțiile stresante din Senat, la 25 august același an, este lovit de o hemiplegie stângă și de afazie (incapacitatea de a vorbi). Medicul lui personal ascunde realitatea și se petrece ceva inimaginabil: soția, doamna Wilson, preia efectiv puterea, se consultă cu miniștrii, impunând secretul absolut.

Continuă citirea →