Arhive categorie: Culisele istoriei

O crimă declanșează cruciada

cruciada catariDintre toate persecuțiile crude și lipsite de noimă comise în numele religiei, puține au fost atât de feroce precum cruciada Bisericii medievale împotriva catarilor din sud-vestul Franței, declanșată în ziua de 14 ianuarie 1208 de uciderea reprezentantului papei.

Cuvântul „catar” vine din grecescul katharos (pur), așa cum se străduiau să fie credincioșii. Catarii credeau că lumea materială reprezintă răul și că sarcina omului este să se elibereze de ea. Cei mai devotați dintre ei renunțau la plăcerile vieții, inclusiv la carne și la sex, într-o încercare de a găsi comuniunea cu Dumnezeu. Biserica de la Roma nu putea să găsească vreun cusur unui asemenea ascetism, dar alte doctrine catare erau anatemizate. Catarii refuzau să accepte divinitatea lui Hristos și, mai rău, criticau cu asprime Biserica pentru nepotism, lăcomie și corupție. Probabil că, dintre toate crimele, cea mai îngrozitoare era refuzul catarilor de a sprijini financiar Roma.

Cultul catarilor era deosebit de puternic în jurul orașelor Toulouse și Albi (de unde și denumirea cruciadei, a albigenzilor), iar contele Raymond de Toulouse era un apărător atât de înverșunat al catarilor, încât Roma a trimis un legat papal anchetator, Pierre de Castelnau, ca să-l amenințe cu excomunicarea deoarece nu a reușit să suprime erezia. Fără scandal, contele s-a supus și și-a afirmat sub jurământ loialitatea, așa încât, cu misiunea îndeplinită, Castelnau și-a început călătoria de întoarcere la Roma. Dar când a ajuns la fluviul Ron, un cavaler aflat în serviciul contelui, dar probabil nu la ordinele sale, l-a ucis străpungându-l cu o suliță de vânătoare.

Continuă citirea →

Reclame

Ultima fortăreață engleză din Franța

CalaisVreme de secole, regii Angliei au considerat părți ale Franței ca fiind ale lor, începând cu Wilhelm Cuceritorul, care încă mai era duce al Normandiei după ce pusese mâna pe coroana Angliei. În pofida succesului unor regi francezi, precum Filip August, în redobândirea unor ținuturi franceze, monarhii englezi au continuat să emită pretenții teritoriale asupra unor mari porțiuni din Franța. În 1345, Eduard al III-lea al Angliei a declanșat Războiul de o sută de ani pentru recucerirea unor teritorii pe care le considera ale sale, iar în 1346, în urma unui asediu de unsprezece luni, i-a învins prin înfometare pe locuitorii portului francez Calais, adăugând orașul la proprietățile sale. Și astfel Calais a rămas al englezilor timp de peste două secole, fiind ultima posesiune engleză în Franța, până când regele Henric al II-lea a hotărât să-i arunce pentru totdeauna pe englezi afară din țară.

Henric l-a ales pe cel mai mare general al său, François de Lorraine, al doilea duce de Guise, și i-a poruncit să asedieze Calais. Guise era un oștean robust și atletic în vârstă de treizeci și nouă de ani, care luptase toată viața pentru regii francezi. Pe față avea o cicatrice adâncă rămasă în urma unei răni căpătate în luptă pe când avea douăzeci și șase de ani, fapt ce i-a adus și porecla Le Balafré (Brăzdatul).

Continuă citirea →

Personalități istorice în lectură medicală: președintele Eisenhower

presedinte bolnavÎn cazul lui Dwight David Eisenhower se produce o schimbare în protocolul informării publicului despre starea sănătății președintelui.

Când, la 62 ani, în 1952, fostul comandant șef al Forțelor Aliate din Europa, generalul D.D. Eisenhower, este ales președintele S.U.A., starea sănătății sale este bună. Suferă doar de o hipertensiune moderată, 160/110, dar continuă să fie un mare fumător (60 țigări/zi).

În septembrie 1955, Eisenhower face un prim infarct miocardic și, cu toate reticențele medicului său personal, dorește ca poporul american să afle adevărul despre boala sa. Cu acest prilej, celebrul cardiolog care-l îngrijea, dr. Paul Dudley White, prezintă presei în detaliu evoluția bolii președintelui și profită de ocazie să ofere publicului o serie întreagă de măsuri preventive împotriva coronaropatiilor și a infarctului miocardic, subliniind că tabagismul și colesterolul sunt factori favorizanți.

Continuă citirea →

Personalități istorice în lectură medicală: președintele Roosevelt

roosevelt presedinteDupă cum se știe, în perioada întâlnirii istorice de la Ialta (februarie 1945), președintele Roosevelt era grav bolnav, fapt greu de admis pentru partizanii și admiratorii săi. Doar câțiva medici apropiați cunoșteau situația reală. Medicul personal al premierului britanic, lord Moran, îl informa pe Churchill: ,,Președintele apare ca un om grav bolnav. Are simptome avansate de arterioscleroză cerebrală. Îi mai dau doar câteva luni de viață. Dar când oamenii nu vor să vadă ceva, se lasă orbiți. Fiica sa nu crede că este realmente bolnav, iar dr. Ross McIntire o susține”.

Alt medic englez ·a fost și mai dur în aprecieri: „Era evident că președintele Roosevelt se afla în stadiul terminal al maladiei sale. Am fost șocați să vedem sosind un muribund. În starea precară de sănătate în care se afla, decizia de a-și asuma responsabilitatea întrunirii de la Ialta a fost o hotărâre eronată, atribuită doar curajului de neînvins al lui Roosevelt și puterii sale de sacrificiu pentru îndeplinirea unor înalte responsabilități”.

Medicul personal al președintelui Roosevelt nu era cel mai calificat în tratarea bolii acestuia, pentru simplul motiv că era specialist… otorinolaringolog! El se îngrijea în special de răcelile și de sinuzita președintelui, iar unele simptome clasice ale hipertensiunii (cefaleele) le punea pe seama sinuzitei. Decât să-i măsoare tensiunea și să-i asculte cordul, îi venea mai la îndemână să găsească o explicație anodină gravelor tulburări respiratorii, datorate, de fapt, unei insuficiențe de cord stâng. Din cartea de memorii pe care a scris-o dr. McIntire, 12 ani la Casa Albă, reiese că, în realitate, niciodată nu-l preocupase în mod serios sănătatea președintelui. Singurul lui merit este că în 1944, în luna martie, a apelat la ajutorul unui cardiolog experimentat, dr. H.G. Bruenn. În urma consultației, dr. Bruenn notează: hipertensiune instalată din 1937, cu valori ale tensiunii arteriale de 186/106 mm, modificări patologice ale electrocardiogramei, o mărire de volum a ventricolului stâng. El indică președintelui tratament cardiotonic cu digitală, regim fără sare, repaus la pat și injecții cu diuretice.

Continuă citirea →

Personalități istorice în lectură medicală: președintele Wilson

presedintele wilsonÎn 1919, în urma semnării Tratatului de pace de la Versailles, președintele Woodrow Wilson se întoarce în țară, urmând să-i convingă pe concetățenii săi și pe oamenii politici de necesitatea intrării Statelor Unite ale Americii în Societatea Națiunilor. Victimă a hipertensiunii și a arteriosclerozei, el nu este capabil să-și convingă interlocutorii și Senatul se opune intrării Statelor Unite ale Americii în Societatea Națiunilor, lipsind Europa de sprijinul american și lăsând cale liberă revendicărilor teritoriale ulterioare ale lui Hitler.

Boala hipertensivă a președintelui Wilson se instalase cu mult înainte ca el să devină președintele Statelor Unite, în 1912. Încă din 1896, la vârsta de 40 de ani, Wilson suferise de o insuficiență circulatorie cerebrală, manifestată sub forma unei impotențe funcționale a brațului și mâinii drepte, ceea ce îl obliga să joace golf ca un stângaci. În 1908 hipertensiunea se agravează, apar o pareză a brațului drept și hemoragii retiniene. Deci, în 1912, când preia funcția de președinte al S.U.A., Wilson este un mare hipertensiv, un om bolnav.

După întoarcerea de la Conferința de la Versailles, în 1919, și discuțiile stresante din Senat, la 25 august același an, este lovit de o hemiplegie stângă și de afazie (incapacitatea de a vorbi). Medicul lui personal ascunde realitatea și se petrece ceva inimaginabil: soția, doamna Wilson, preia efectiv puterea, se consultă cu miniștrii, impunând secretul absolut.

Continuă citirea →

Cine a fost Emma Hamilton?

emma hamiltonIstoria și-o amintește cu duioșie pe Emma Hamilton ca fiind marea iubire a ilustrului amiral englez Horatio Nelson, iar portretele ei din tinerețe o arată ca pe o frumusețe încântătoare, cu ochi mari, luminoși și un păr castaniu splendid.

S-a născut cu numele de Emma Lyon pe 26 aprilie 1765, fiica unui fierar care a murit când ea avea doi ani. Fără doar și poate o frumusețe uluitoare, primele ei slujbe au fost de cameristă. Dar la șaisprezece ani era deja o femeie întreținută, făcându-i un copil lui Sir Harry Fetherstonhaugh. Mai târziu, s-a mutat acasă la Charles Greville, care susținea că „nu a existat vreodată o tovarășă de pat mai curată și mai încântătoare”. În continuare, Greville a pasat-o unchiului său, Sir William Hamilton, în vârstă de șaizeci și doi de ani, emisar al guvernului britanic în Regatul Napoli. Pe atunci, Emma avea doar douăzeci și unu de ani. După ce au trăit împreună timp de cinci ani, ea și Sir William s-au căsătorit.

Când Emma și-a început celebra idilă cu Nelson, împlinise deja treizeci de ani și era pe cale să devină de o obezitate dezarmantă. Deși încă frumoasă, era o femeie ușuratică și caraghioasă. Se pare că a fost la fel de îndrăgostită de Nelson pe cât era el de ea și au trăit într-un ménage à trois cu complezentul Sir William, chiar și după ce i-a născut o fiică lui Nelson.

Continuă citirea →

Din intimitatea casei regale. Ce face o principesă pentru două pălării?

regina maria„Lt.-colonel Prezan aducea cu dânsul reputația unui eminent militar, reputaţie ce s-a dovedit pe de-a întregul meritată prin splendida carieră ce a făcut în viitor şi marele rol jucat pe timpul Primului Război Mondial când a fost numit şeful Statului-Major al Armatei. Înalt, svelt, vioi, cu un început marcat de chelie şi o mică bărbuță castanie, era un om foarte politicos, cu ținuta sigură şi socotit la vorbă, destoinic sfătuitor totdeauna; părea a fi o fire blajină, în realitate însă era energic, dârz în hotărârile sale, clar văzător şi foarte milităros. Amândoi soții Prezan mi-au arătat totdeauna aşa de multă simpatie încât m-am ataşat cu toată sinceritatea de dânșii. După plecarea lor de la Curte, i-am regretat din inimă; ani şi ani de-a rândul n-am lipsit vreodată să nu-i felicit la onomastica lor, sau la anul nou, precum nu i-am lăsat niciodată fără ziare străine şi de ale noastre când se aflau la moşia lor Schineta din judetul Roman.

Olga Prezan era pe atunci, în 1898, când am cunoscut-o întâi, o femeie tânără de tot, foarte frumuşică şi tare atrăgătoare, cu surâsul jucând în colțul buzelor roşii, o brună cu pielița obrazului mată şi ochi frumoşi scânteietori în care sălăşluiau mai multe varietăți de draci Azi s-ar spune de ea că are mult, foarte mult „sex-appeal!”.

Continuă citirea →

Din intimitatea lui Gauss

GaussLa Gottingen domnea haosul. Noaptea, străzile răsunau de zarva făcută de soldaţii francezi, iar pe locul unde urma să fie ridicat observatorul astronomic nu fusese nici măcar zidită fundaţia. Erau doar câteva oi care păşteau în voie. Gauss era nevoit să cerceteze stelele dintr-o încăpere a vechiului turn al oraşului, închiriată de profesorul Lichtenberg.

Cel mai mult îl chinuia faptul că trebuia să ţină ore. Locuinţa lui se umplea de tot felul de tineri care se bâţâiau pe scaune, îi pătau cu grăsime pernele de pe sofa, în timp ce Gauss, bietul de el, îşi dădea duhul încercând să le bage în cap câtuşi de puţin.

Dintre toţi oamenii întâlniţi vreodată, studenţii săi erau cu siguranţă cei mai stupizi. Le vorbea atât de rar, încât uita începutul frazei înainte de a o termina. Era în zadar. Dăduse la o parte toate chestiunile mai dificile, resemnându-se cu abecedarul ştiinţei. Tot nu înţelegeau nicio iotă. Îi venea să plângă de nervi. Se întreba dacă proştii au un idiom al lor, pe care să-l poţi învăţa ca pe o limbă străină. Gesticula cu ambele mâini, arăta înspre propria gură, articulând cât se poate de clar, accentuând fiecare sunet, de parcă ar fi făcut logopedie. Cu toate acestea, un singur băiat a reuşit să treacă examenul. Îl chema Moebius şi părea a fi singurul neatins de cretinism.

Continuă citirea →

Martir sau victimă a unei crime pasionale?

Garcia-Lorca Federico

Garcia Lorca (Federico) – Poet spaniol

Data morţii : 20 august 1936 (la 37 de ani)

Cauza : asasinat

Locul : Granada (Spania)

Înhumat : cimitirul din Granada

Există două variante asupra morţii lui Lorca

Cea mai răspândită variantă spune că poetul, denunţat de o rudă apropiată a prietenilor în casa cărora găsise adăpost, a fost arestat de falangişti şi asasinat în aceeaşi noapte, după ce rostise această frază poetică, fără doar şi poate inventată; „O să mă ucideţi pe un atât de frumos clar de lună?”

A doua variantă, care dezvăluie o latură diferită a personalităţii „privighetorii andaluze”, este mai puţin cunoscută. Garcia Lorca nu făcea politică, deci nu avea de ce se teme de falangişti. Se refugiase în casa prietenilor săi pentru că se ştia în primejdie din motive nu politice, ci sentimentale…

Continuă citirea →

Mama ta a înnebunit!

charlie chaplinPovestește Charlie Chaplin un episod trist din copilăria sa: „Eram în vacanța de vară, așa că m-am gândit să mă duc mai devreme la McCarthy acasă – aș fi făcut orice ca să scap din mansarda noastră mizeră. M-au invitat să rămân la prânz, dar am avut intuiția că trebuie să mă întorc acasă la Mama. Când am ajuns la Pownall Terrace, m-au oprit la poartă niște copii din vecini.
– Mama ta a înnebunit, mi-a spus o fetiță.
Cuvintele astea au fost ca o palmă peste față.
– Cum adică? am întrebat în șoaptă.
– Așa e, a zis alt copil. A bătut la toate ușile, aruncând cărbuni și zicând că sunt cadou pentru copii de ziua lor. Poți s-o întrebi pe mama, dacă nu mă crezi.
Fără să ascult mai mult, am luat-o la fugă pe potecă, spre ușa deschisă de la casă, am urcat scările în goană și am deschis ușița de la mansarda noastră. Mi-am tras sufletul o clipă și m-am uitat la ea cu mare atenție.

Continuă citirea →

Fiul lui Shakespeare?

shakespareCopiii din flori au jucat întotdeauna un rol esențial în piesele lui Shakespeare, așa că n‑ar fi nicio surpriză să fi procreat el însuși unul.

Dramaturgul și‑a petrecut o bună parte din viață la Londra, lăsându‑și soția, pe Anne Hathaway, în Stratford, să aibă grijă de copii. În drum spre casă, atunci când mergea să‑i viziteze, se oprea adesea la un han din Oxford al cărui proprietar era John Davenant, un cârciumar înstărit. Davenant avea la rândul lui o nevastă frumușică, Jane, și, ei bine, umblă vorba că ea și Shakespeare …

Continuă citirea →

Viața amoroasă a regelui Henric al VIII-lea (VI) Catherine Parr

Catherine_ParrDupă toate aceste rateuri, Henric încă nu se săturase de sexul opus. După ce a fost executată Catherine, a organizat „o mare cină” în compania a douăzeci şi şase de doamne la propria masă – şi încă treizeci şi cinci la o masă alăturată. Una, în special, i‑a picat cu tronc – Anne Basset: „o făptură tânără şi drăguţă, suficient de isteaţă ca să ajungă la fel de rău ca şi celelalte, dacă i s‑ar fi dat ocazia”, a remarcat ambasadorul Franţei.

Cu toate acestea, femeile deja se cam fereau de Henric – cele două divorţuri şi cele două execuţii constituiau un avertisment de luat în seamă. „În ce condiţie dificilă ajungeau acestea dacă regele, după ce le‑ar fi primit în patul său, ar fi menţionat, din greşeală, că nu fuseseră neprihănite”, se spunea în epocă.

Nu după multă vreme, Henric a căzut pradă disperării. S‑a gândit chiar să o accepte din nou în pat pe Anne de Cleves. Bârfe josnice de acest gen au început să circule de‑a lungul şi de‑a latul continentului, dar sfetnicii regelui şi‑au dat seama în curând că aceasta nu era o soluţie viabilă. Dacă, printr‑o minune, ar fi reuşit să conceapă un moştenitor cu Anne, succesiunea ar fi ridicat câteva insurmontabile probleme de natură constituţională.

În cele din urmă, în loc să‑şi asume riscul alegerii încă unei neveste tinere, Henric şi‑a îndreptat atenţia către o femeie în cazul căreia nu era nevoie să se pună problema virginităţii, fiind vorba de o văduvă care îngropase deja doi soţi.

Continuă citirea →

Viața amoroasă a regelui Henric al VIII-lea (V) Catherine Howard

Howard CatherineÎncă o dată, a trebuit să fie emisă o dispensă oficială pentru mariajul regelui cu Catherine Howard, pentru că Henric avusese o relaţie carnală cu verişoara primară a acesteia, Anne Boleyn. De cum hârtia a fost obţinută, regele, ajuns acum la cincizeci de ani, s‑a însurat cu amanta sa în vârstă de nouăsprezece ani.

Ceremonia a fost organizată într‑o oarecare grabă, deoarece, aşa cum a notat ambasadorul Franţei, Catherine era deja enceinte – adică însărcinată. Dar al cui copil era acela? Regele, în pofida faptului că nutrea dorinţe tinereşti, era gras, bolnav şi chel. Circumferinţa taliei lui măsura nu mai puţin de 135 de centimetri, iar Catherine deja îşi manifestase preferinţa pentru bărbaţi mai tineri şi mai supli.

La scurt timp, Curtea s‑a umplut cu partenerele de joacă din adolescenţa lui Catherine, printre care Joan Bulmer şi Katherine Tylney. Din păcate, una a fost omisă – Mary Lassels. Aceasta fusese una dintre domnișoarele aflate în serviciul ducesei de Norfolk şi locuise în dormitorul comun al lui Catherine din Lambeth. Îndemnată de fratele ei protestant, care căuta să pună capăt influenţei catolice a familiei Howard, Mary i‑a povestit arhiepiscopului de Canterbury, Thomas Cranmer, despre indiscreţiile tinereşti ale lui Catherine. Sub tortură, atât Manox, cât şi Dereham au recunoscut întâlnirile pasionale cu Catherine, iar cel din urmă a dezvăluit şi faptul că Thomas Culpepper, un gentilom din Privy Chamber, „i‑a succedat în preferinţele afective ale reginei”.

Culpepper era un fel de favorit al regelui. După spusele ambasadorului francez, acesta fusese crescut de mic în preajma regelui, cu care „împărţea patul în mod frecvent”. Se pare că „dorea să împartă patul şi cu regina”, a adăugat intrigantul ambasador.

Continuă citirea →

Viața amoroasă a regelui Henric al VIII-lea (IV) Anne de Cleves

Anne de ClevesDupă ce emisarii Angliei au ajuns la Cleves, au constatat că atât faţa Annei, cât şi a surorii sale, Amelia, erau acoperite – astfel încât tinerelor nu li se putea vedea nicio trăsătură. Atunci când delegaţia a încercat să protesteze, cancelarul din Cleves a răspuns: „Ce, vreţi să le vedeţi în pielea goală?”

Holbein a trebuit să picteze portretul sub atenta supraveghere a Curţii din Cleves şi, de aceea, a realizat o versiune flatantă a originalului. Când Henric a văzut portretul, nu a fost dezamăgit, iar detaliile alianţei au fost rapid puse la punct. Regele, s‑a observat, părea „plin de viaţă”. În ciuda gutei de care suferea, Henric s‑a dus călare de la Greenwich la Rochester, nerăbdător să‑şi întâmpine mireasa, dar, de cum a văzut‑o, a rămas consternat.

Nu era deloc frumuseţea sugerată de portret, iar regele a descris‑o în batjocură „o iapă flamandă”. Faptul că mireasa nu vorbea deloc limba engleză complica şi mai mult lucrurile. Apoi aceasta a părut că se plictiseşte în noaptea nunţii. Lordul Russell a spus că nu l‑a văzut în viaţa lui „pe Majestatea Sa mai înmărmurit şi mai stingherit decât cu acea ocazie”. Henric era genul de om care vorbeşte pe şleau, aşa că i‑a spus, franc, lui Cromwell: „Nu îmi place deloc”. În ciuda tuturor acestor neajunsuri, a înţeles că este vorba de interese politice, iar mariajul a mers mai departe.

Continuă citirea →

Viața amoroasă a regelui Henric al VIII-lea (III) Jane Seymour

Jane SeymourÎn curând, ceea ce urmărea Henric a devenit străveziu: la 2 mai 1536, Anne a fost arestată sub învinuirile de adulter, incest şi tentativă de omor asupra regelui. Patru presupuşi amanţi – un membru al Privy Chamber, sir Henry Norris, doi valeţi, sir Francis Weston şi William Brereton, precum şi un tânăr şi şarmant muzician pe nume Mark Smeaton – împreună cu fratele Annei, lordul Rochford, au fost arestaţi. Trei au negat acuzaţiile, însă Smeaton a recunoscut adulterul, sub tortură. Norris, Weston, Brereton şi Smeaton au fost judecaţi şi găsiţi vinovaţi de trădare. Împotriva lor nu au existat prea multe dovezi, iar acuzaţii nu au avut dreptul să se apere. Au fost spânzuraţi la Tyburn, castraţi cât încă mai erau vii, evisceraţi şi, la sfârşit, li s‑au tăiat membrele.

Anne şi Rochford au fost judecaţi în Sala Mare a Turnului Londrei. Câteva slujnice ale acesteia au depus mărturie privind „felul în care se distra regina în dormitor”, dar acuzatorul principal a fost lady Rochford, care a pretins că exista o „familiaritate nepermisă” între un frate şi o soră. Lordul Rochford, susţinea cumnata ei, „tot căuta prilejuri să ajungă în dormitorul surorii sale”. De asemenea, lady Rochford a sugerat că, de vreme ce Henric nu era în stare să conceapă moştenitorul pe care şi‑l dorea, Anne a încercat să obţină unul cu amanţii, printre aceştia numărându‑se şi fratele ei.

Ca probă a incestului, aceste afirmaţii erau de‑a dreptul absurde, însă nimeni nu îndrăznea să se opună scenariului ticluit de monarh. Judecătorul, ducele de Norfolk (de altfel, un unchi al Annei), a lăcrimat, se pare, atunci când a trebuit să pronunţe verdictul, ştiind că nu are de ales decât să îi găsească pe toţi vinovaţi. Sentinţa era deja impusă, iar condamnaţii aveau să ajungă fie pe rug, fie pe mâna gâdelui – după cum ar fi găsit de cuviinţă regele.

Henric a arătat puţină clemenţă, lăsându‑i pe condamnaţi să moară rapid şi fără chinuri. Rochford a căzut sub secure pe Dealul Turnului, iar Henric a plătit 24 de lire unui călău expert din Calais ca să o decapiteze pe fosta lui iubită pe Dealul Verde, nu înainte de a fi divorţat de ea. Cu două zile înainte de execuţie, căsătoria a fost anulată pe motiv că Anne îi fusese sortită mai înainte lui sir Henry Percy. Cu toate că aceasta practic anula acuzaţia de adulter, nimeni nu a îndrăznit să‑i menţioneze acest viciu de procedură lui Henric.
Continuă citirea →