Îl cheamă gloria

În 1844, la 24 de ani, Dostoievski a scris “Oameni sărmani”, un studiu al sufletului omenesc, o adevărată capodoperă. L-au inspirat umilinţa, sărăcia – l-a susţinut puterea cea mai înaltă care stăruia într-însul: iubirea pentru cei care suferă, mila nesfârşită.

El priveşte cu neîncredere paginile ce le-a scris. Presimte că prin ele a pus destinului o întrebare şi se teme de verdictul lui. Şi numai cu greu se hotărăşte să încredinţeze manuscrisul poetului Nekrasov, ca să-l cerceteze.

Trec două zile, fără răspuns. El stă acasă, singur, cufundat în reveriile şi gândurile sale. Deodată, pe la ora patru dimineaţa, sună clopoţelul, tras cu violenţă de o mână nerăbdătoare. Mirat, Dostoievski deschide uşa şi Nekrasov se aruncă în braţele lui, îl cuprinde, îl sărută plin de bucurie. A citit manuscrisul împreună cu un prieten şi toată noaptea a stat şi-a ascultat, a râs şi a plâns – şi la sfârşit n-a mai putut: trebuia să-l îmbrăţişeze. Clopoţelul acela, ce-a răsunat în toiul nopţii, marchează prima secundă din viaţa lui Dostoievski – când îl cheamă gloria.

Continuă citirea →