Arhive categorie: Invenţii în istorie

Povestea lui Gutenberg

gutenbergCândva prin anul 1445, un aurar german pe nume Johannes Gutenberg a plecat de la Strasbourg, unde locuise mai mulți ani, și a urmat cursul Rinului înapoi spre orașul său de baștină, Mainz. Purta cu el un secret – unul mare. Timp de cel puțin zece ani, lucrase în taină la câteva invenții care, credea el, combinate ar sta la baza unui cu totul nou gen de afacere cu cărți. El a văzut o oportunitate de automatizare a producției de cărți și a altor lucrări scrise, înlocuind venerabilul scrib cu o foarte modernă mașină de tipărit.

După ce a obținut două împrumuturi considerabile de la Johann Fust, un vecin înstărit, Gutenberg a deschis un atelier la Mainz, a cumpărat ceva unelte și materiale și s-a pus pe treabă. Folosind priceperea lui de prelucrare a metalelor, el a creat niște mulaje mici și reglabile, pentru a turna literele alfabetului de înălțime uniformă, însă de lățime variabilă, dintr-un aliaj de metale topite. Literele turnate sau caracterele mobile puteau fi aranjate rapid într-o pagină de text pentru a fi pusă la presă și, când treaba era gata, scoase din tiparniță și aranjate pentru o nouă pagină.

Continuă citirea →

Ce invenție a fost numită „pianul literar”?

masina de scrisCarlos Glidden și Christopher Sholes și-au numit mașina de scris „pianul literar”. În 1873, compania Remington Fire Arms a început să o producă și în 1876 aceasta a fost expusă la Expoziția Centenară în S.U.A.

Continuă citirea →

Istoria Jocurilor Olimpice

ancient-olympicsOlimpiade. Întreceri sportive de importanţă fundamentală în istoria, religia şi mitologia greacă, care se desfăşurau o dată la patru ani în câmpia Olimpia, în nord-vestul Peloponesului (regiunea Elidei), loc de cult închinat din vremuri străvechi lui Zeus Olimpianul. Jocurile olimpice au avut loc cu regularitate, conform indiciilor furnizate de istoricul Timaios, începând cu anul 776 î.Hr., dată convenţional acceptată a primei olimpiade; importanţa lor a devenit enormă în întreaga Grecie, nu numai pentru că jocurile, panelenice, s-au evidenţiat într-o măsură mult mai mare decât toate celelalte competiţii panelenice, ci şi datorită convenţiei adoptate de istoriografia elenistică de a data evenimentele istoriei greceşti făcând referire la numerotarea olimpiadelor.

La jocurile olimpice participau atleţi proveniţi din toate cetăţile Greciei, care – sub protecţia lui Zeus, zeul suprem, mai presus de luptele continue ce opuneau una alteia cetăţile greceşti -, beneficiind de armistiţiul sacru stipulat pentru toată durata întrecerilor, puteau ajunge nevătămaţi la locul competiţiei din centrele aflate în luptă, transferând astfel rivalităţile din planul militar în cel atletic.

Continuă citirea →

Inventarea scrisului. Sumer

aparitia scrisului

În Sumer, în antichitate, agricultorii trebuiau să dea o parte a recoltei lor de cereale templului, iar slujitorii templului trebuiau să ştie dacă fiecare agricultor a dat partea sa. Se pare că scrisul s-a dezvoltat ca o modalitate de a înregistra aceste informaţii.

sursa: Marea istorie ilustrată a lumii, Ed. Aquilla ’93

Din istoria cosmeticii (partea a doua)

cosmetica machiaj

O dată cu înaintarea evului mediu, entuziasmul pentru cosmetică a cunoscut o perioadă de scădere. Una din cauze a fost, fără îndoială, aspra condamnare a cosmeticii – ca şi a oricăror altor manifestări ale vanităţii – de către autorităţile bisericeşti. Dacă Tertulian, de pildă, era sincer convins că pomezile şi vopselile pentru faţă erau inventate de diavol, Clement Alexandrinul arăta, la rândul său, că vopseaua pusă pe faţa unei femei dovedeşte că ea nu este cu sufletul curat (de altfel, acelaşi autor a condamnat cu vehemenţă şi „feminizarea” bărbaţilor care-şi tundeau sau îşi rădeau barba, „acest semn distinctiv al virtuţii masculine”.

Continuă citirea →

Din istoria cosmeticii

cosmetica

Folosirea produselor şi a mijloacelor de întreţinere şi înfrumuseţare a aspectului exterior al individului este în zilele noastre aşa de integrată în viaţa cotidiană atât a femeilor, cât şi a bărbaţilor, aşa de la sine înţeleasă, aşa de în firea lucrurilor, încât o pledoarie, astăzi, în favoarea cosmeticii este cu totul inutilă. Cosmeticele se folosesc pe scară largă, nu mai este nevoie de niciun îndemn pentru aceasta. Nu este însă de prisos să vedem care a fost drumul parcurs de cosmetică din cele mai vechi timpuri şi până la noi, ce datorăm înaintaşilor noştri în materie de cosmetică. Vom constata că le datorăm, dacă nu totul, oricum, enorm de mult: cosmetica din zilele noastre pare o variantă adusă la zi a celei din antichitate.

Continuă citirea →

O istorie a vopselei

Din motive religioase ori porniri artistice, omul preistoric a început de timpuriu să folosească substanţe colorante. La sfârşitul musterianului, el folosea pentru picturile murale fier oligist, ocru de fier şi de mangan, iar pentru negru, grafit şi cărbune de lemn. Acestea erau măcinate în pietre concave şi amestecate cu substanţe grase pe o piatră plată. Mai târziu, aceşti pigmenţi au fost utilizaţi pentru decorarea obiectelor de lut. În sfârşit, omul a observat că vopselele grase protejau obiectele contra acţiunii degradante a intemperiilor.

Continuă citirea →

O istorie a alfabetului

Alfabet – cunvânt de origine grecească, venit de la denumirea primelor două litere ale alfabetului grec, alfa şi beta. Desemnează modul de scriere bazat pe transcrierea aceloraşi foneme (sunete articulate) prin aceleaşi semne. În sens larg, modurile de scriere nu sunt numai alfabete, ci şi pictograme, scrieri silabice, hieroglife, cuneiforme, glife ş.a.

Continuă citirea →

Originea comunicaţiilor

Asemenea multor triburi africane din prezent, omul primitiv comunica la început lovind butuci şi trunchiuri goale de copaci cu beţe, apoi şi-a diversificat numărul de sunete emise construindu-şi tobe din piei de animale. Precizia şi diversitatea sunetelor, obţinute prin folosirea unor tobe de dimensiuni şi forme diferite, i-au permis să conceapă modele complicate, prin intermediul cărora să transmită mesaje de pace şi război, idei şi sentimente.

La rândul lor, tobele au prefaţat instrumentele de suflat, ca de exemplu fluierele de trestie sau din oase şi coarnele de berbeci sculptate. Aceste artefacte su fost găsite în multe zone din Africa şi Eurasia, în regiuni ce reprezentau habitatele timpurii ale omului.

Semnalele cu fum reprezentau de asemenea o metodă de comunicare primitivă frecvent folosită. Deşi mulţi dintre noi avem tendinţa să asociem micii norişori albi de fum cu amerindienii din preriile vestice, această metodă de comunicare a fost utilizată de chinezii, egiptenii, asirienii şi grecii din antichitate.

Noaptea, când fumul nu putea fi observat, se recurgea la semnale luminoase. Potrivit legendei, regina Clitemnestra ar fi aflat în anul 1804 î.Hr. despre căderea Troiei şi de revenirea soţului său la palatul din Argos printr-un şir de flăcări semnalizatoare întins de-a lungul a 800 de km, având nouă puncte de legătură amplasate pe vârfurile celor mai înalţi munţi. Aflarea rapidă a veştilor i-a permis Clitemnestrei şi amantului său, Egist, să pună la cale asasinarea regelui Agamemnon.

Istoria chibritului

Azi pare greu de crezut, dar, până în secolul al XIX-lea, singurele mijloace de aprindere a focului de către om erau scânteile produse de un amnar şi cremene (prin ciocnirea a două corpuri dure) sau mult mai vechiul procedeu de frecare rapidă şi îndelungată a doua lemne uscate.

În forma lor empirică, primele chibrituri, „chibriturile chimice”, apar în jurul anului 1805, în Anglia. Capetele beţişoarelor erau înmuiate în topitură de sulf, apoi acoperite cu un amestec de zahăr şi clorat de potasiu. Când trebuiau aprinse, beţişoarele erau introduse într-o sticluţă, unde se atingeau de o bucată de azbest îmbibată în acid sulfuric. Aceste chibrituri au început a fi produse pe scară industrială în anul 1812. Cu toate ca ofereau o alternativă la aprinderea focului, prezentau doua inconveniente serioase: dificila şi periculoasa manipulare a recipientului de sticlă cu acid sulfuric, şi, în plus, posibilitatea de a se produce o explozie din cauza bioxidului de clor ce lua naştere din reacţie. Reprezentând totuşi un progres, aceste chibrituri au fost fabricate până pe la 1845.

Continuă citirea →

Istoria Farului din Alexandria

Cadrul înconjurător.  Insula Pharos ce mărginea golful vechiului oraş Alexandria, fondat de Alexandru cel Mare în anul 331 î.Hr. Lungă de circa 3 km, insula era legată de port printr-un  dig de 1,3 km lungime.

Autori, iniţiatori. Arhitectul grec Sostratos din Cnidos la porunca suveranului Ptolemaios II Philadelphos (283-246 î.Hr.) care, din raţiuni economice, dorea să se amenajeze un mare port maritim la Alexandria.

Continuă citirea →

Istoria armelor si armamentelor – a doua parte

Introducerea prafului de puşcă

Un salt de calitate excepţional în dezvoltarea armamentului a avut loc atunci când în Europa, datorită unei cunoaşteri avansate a tehnicii de topire a metalelor, a apărut ideea unei folosiri diferite a prafului de puşcă (amestec de nitrat de potasiu, carbon şi sulf, inventat în China în sec. I, dar obţinut în Europa doar în sec. XIV), care nu mai este substanţa explozivă de lansat cu catapulta, ci combustibil pentru mortier pentru a arunca proiecte  împotriva grupurilor înarmate şi a fortificaţiilor. Apariţia primelor bombarde, tot în sec. XIV, şi a altor tipuri de arme de foc, transportabile sau nu, a dat naştere unei revoluţii ample şi pline de consecinţe în domeniul războiului şi al politicii.

Armatele de cavaleri cu armuri şi arme albe, legate de seniorii feudali, au apus fără drept de apel; numai monarhiile statelor naţionale, pe punctul de a se naşte, puteau să ţină piept unei poveri financiare reprezentate de folosirea armelor de foc, organizând eficient structurile militare legate de noul tip de armament. Nu este întâmplător faptul că numele regelui Gustav II Adolf al Suediei, angajat în Războiul de treizeci de ani (1618-1648) a rămas legat atât de progresele tehnice importante în cadrul artileriei, cât şi de introducerea unor sisteme organice de comandă şi control al trupelor armate prin aceste noi instrumente de război.

Şi dominaţia pe care Europa sec. XVI a început să o dobândească ulterior pe arii tot mai vaste ale globului trebuie corelată, cel puţin parţial, cu prezenţa armelor de foc din arsenalele sale. Prin inventarea corăbiei (noul tip de navă de război, înarmată cu zeci de tunuri, dispuse pe cele două laturi ale ambarcaţiunii) în sec. XVI olandezii au revoluţionat şi războiul pe mare, până atunci legat de lupta corp la corp.

Cursa înarmărilor în sec. XIX-XX

Progresele înregistrate de cercetarea tehnologică în sec. XIX (inventarea sistemelor de ochire, cartuşelor şi sistemului de reîncărcare pentru armament portabil şi tunuri, a afeturilor pentru artilerie; dezvoltarea armelor cu repetiţie şi automate) au făcut să crească eficienţa armamentului într-o măsură de neconceput cu câteva decenii înainte şi au constituit condiţia importantă a unei agresive politici de putere pentru naţiunile europene şi SUA. Legătura tehnică necesară şi avantajoasă economic care s-a instaurat între marea industrie şi producţia militară a alimentat la rândul său cursa înarmărilor, punând la dispoziţia comunităţilor politice un potenţial distructiv tot mai vast şi inovator.

Primul război mondial a cunoscut folosirea, deloc marginală, pe câmpul de luptă a unor noi arme: chimice, avioane, submarine şi tancuri. Enormele pierderi umane din timpul conflictului i-au convins pe unii oameni politici să-şi pună în mod serios problema unui control al armelor.

În cursul celui de-al doilea război mondial, armele experimentate în conflictul precedent au jucat un rol hotărâtor: a fost cazul tancurilor, încadrate în unităţi blindate şi al aviaţiei, care s-a dovedit hotărâtoare nu numai în luptele terestre, ci şi în cele navale, încât a dus la apariţia unui nou tip de navă de război: portavionul.

După război, efectul combinat al descoperirii fisiunii nucleare (care a dus la producerea celor bombe atomice care au explodat la Hiroshima şi Nagasaki) şi al confruntării politice şi ideologice dintre cele două superputeri, sovietică şi americană, a determinat o nouă fază de accelerare a cursei înarmărilor.

La începutul anilor ’50 şi-a făcut apariţia bomba H sau cu hidrogen, de sute de ori mai puternică decât primele bombe atomice. Rachetele (deja folosite de germani cu focoase convenţionale în timpul celui de-al doilea război mondial) au fost dotate cu focoase nucleare şi destinate să acopere distanţe intercontinentale.

Posibilitatea de folosire a armelor nucleare numai în cazul unui război total, a determinat o puternică relansare a armamentelor tradiţionale, şi acestea tot mai sofisticate. Între ani ’80 şi ’90 prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa şi dispariţia URSS, implicând sfârşitul opoziţiei bipolare, au eliminat, cel puţin teoretic, premisele echilibrului de teroare nucleară. Faptul acesta nu influenţează dezvoltarea armelor convenţionale, obiect al unui comerţ foarte înfloritor dintre ţările industrializate şi ţările din lumea a treia.

Istoria armelor si armamentelor – prima parte

Armele în epoca primitivă

În cele mai vechi timpuri, producerea de arme – care coincideau adesea cu instrumentele de muncă, utilizate atât pentru vânarea animalelor, cât şi pentru operaţiile de atac şi apărare faţă de alte fiinţe umane – a mers în pas cu diferite stadii de dezvoltare a capacităţii de a prelucra mai întâi materialele disponibile (oase, pietre, lemn) apoi metalele (arama, bronzul, fierul). S-a trecut de la măciuca primitivă la unelte de piatră şi de la pumnale de silex la arme de atac de calitate superioară, precum pumnale metalice cu lama lată, triunghiulară, săbii cu cele mai variate forme, săgeţi cu vârfuri metalice întărite. Producerea de arme cu părţi de metal a dus la diversificarea armamentului de apărare, precum scuturile şi platoşele (la început din lemn şi piele).

Inovaţiile din marile imperii ale antichităţii

Interacţiunea dintre mijloace şi modalităţi de război şi comunitatea umană organizată apare în mod evident în dezvoltarea armelor şi armamentului în cadrul marilor imperii din antichitate; acolo unde exista un suveran sau o elită cu surse financiare importante şi o influenţă socială pe măsură, se înregistrează o evoluţie a armelor şi a tehnicii de război. Este cazul carelor de război mesopotamiene, egiptene, miceniene şi chineze din epoca Shang (mileniul II î. Hr.), prin care s-a încercat să se combine raza de acţiune a armelor de azvârlire cu protejarea luptătorului şi rapiditatea însăşi a mijloacelor de transport, creând posibilitatea de înfrângere a unui duşman constrâns să acţioneze pe jos şi numai într-o confruntare de aproape.

Un caz diferit este acela privind preponderenţa elementului de infanterie în civilizaţia greacă postmiceniană, cu falangele de hopliţi (şiruri strânse de războinici pedeştri cu lănci lungi, săbii şi scuturi) lansate de oraşele-state greceşti şi de Alexandru cel Mare şi care se dovedesc în stare să distrugă cavaleria de temut a perşilor: egalitatea cetăţenilor în oraşele-state a avut un corspondent în planul armamentului, o creştere a importanţei politice şi a ponderii militare a infanteriei faţă de cavalerie – armă tipică a oligarhiei nobiliare.

Continuă citirea →

Originile ceasului (partea a doua)

Galilei a observat că un pendul de o anumită lungime pare a oscila pe arcul său de cerc într-o perioadă constantă de timp. Mulţi ani mai târziu, Galilei i-a cerut fiului său să facă un ceas care să folosească pendulul ca regulator, dorind astfel să îmbunătăţească precizia ceasurilor ce funcţionau numai pe baza de greutăţi.

Dar ceasul respectiv a devenit practic abia în 1656, datorită lui Christiaan Huygens. Un pendul simplu nu are perioade de oscilaţie identice. De aceea, pentru a soluţiona problema, Huygens a modificat pendulul, realizând astfel prima pendulă cunoscută. Aceasta era de fapt un fel de orologiu în miniatură bun pentru a fi montat în turnuri, cu o precizie suficientă pentru a indica minutele.

Cam în aceeaşi perioadă, Robert Hooke a facut experimente cu arcuri. Descoperirile lui au condus la realizarea unor ceasuri ce utilizau ca organ de acţionare arcul în locul greutăţilor, ceasul devenind astfel un aparat portabil. Prin secolul XVIII ceasurile care marcau secundele erau deja la îndemâna tuturor.

Treptat, ceasurile mecanice au devenit tot mai precise, dar cu anumite limite. După cel de-al doilea război mondial, oamenii de ştiinţă au început să-şi concentreze atenţia la alte mijloace de măsurare a timpului. Ceasurile atomice utilizează atomii care vibrează de milioane de ori pe secundă. Până şi ieftinele ceasuri de mână cu cipuri pe bază de siliciu au sute sau mii de vibraţii fără eroare pe secundă. Ca urmare, astăzi s-a ajuns la măsurarea unor intervale de timp incredibil de mici. Chiar şi computerul personal utilizează un regulator de timp care poate lucra în domeniul cuprins între 4000 şi 20.000 de cicluri pe secundă. Fără o măsurare atât de exacta a timpului, computerele n-ar fi capabile să opereze cu viteza şi eficienţa dorite.

sursa: Allexander Hellemans, Bryan Bunch – Istoria descoperirilor ştiinţifice, Trad: Diana Constantinescu, Ed. Orizonturi, Bucureşti, pag.142

Originile ceasului (partea intai)

In sistemele antice de masurare a timpului, ziua si noaptea erau egale, atribuindu-i-se fiecareia cate 12 ore. Metoda era convenabila din moment ce „aparatele” de masura erau cadranele solare utilizate in China, in forma lor primitiva, inca din anul 2600 i.Hr. Deoarece de la sezon la sezon lungimea zilei si noptii variaza, tot asa varia si perioada de timp corespunzatoare unei ore chinezesti. La aparitia orologiilor cu apa, cam 1000 de ani mai tarziu, conflictul intre cele doua forme de masura a devenit evident.

Orologiul cu apa functioneaza prin scurgerea continua, in cantitate constanta, printr-un orificiu, a apei aflate intr-un rezervor. Cantitatea de apa dintr-un alt rezervor este utilizata pentru a actiona un indicator oarecare – cel mai simplu arata nivelul apei din rezervor. Din moment ce curgerea apei este aproape uniforma, indicatorul are o miscare similara pe suprafata gradata a rezervorului, permitand citirea orelor. Dar cum lungimea orelor se schimba de la sezon la sezon, practic pentru fiecare luna era necesar un alt orologiu cu apa.

Anticii au rezolvat problema pe diverse cai, cum ar fi realizarea unei alte suprafete gradate pentru fiecare luna in parte. In felul acesta, indicatiile orologiului cu apa erau aproape in pas cu cele ale cadranului solar, care a ramas in uz paralel cu noua inventie. Mai tarziu, in loc de a modifica orologiile cu apa pentru a le adapta sezoanelor, s-a recurs la construirea unor cadrane solare care sa indice orele de aceeasi lungime pe tot parcursul anului.

In secolul VIII, chinezii au inceput sa modernizeze orologiile cu apa, adaptandu-le clichete primitive. Clichetul este o parghie articulata la un capat si profilata la celalalt, care permite unei roti sa se roteasca numai pana la un anumit punct, in care o blocheaza. Astfel, miscarea continua a fost inlocuita de „tic-tac”-uri discrete.

Pe la inceputul secolului XIV, europenii aveau notiune de clichet, care era folosit pentru a frana caderea unei greutati atasata cu o franghie sau un lant. Ceasurile mecanicecu clichet si greutati au fost treptat perfectionate si montate in turnuri pe tot cuprinsul Europei.


sursa: Alexander Hellemans, Brian Bunch – Istoria descoperirilor stiintifice, Trad: Diana Constantinescu, Editura Orizonturi, Bucuresti, pag. 65