De când locuiesc oamenii în case?
De când locuiesc oamenii în case? La această întrebare nu se poate răspunde decât indirect. Cele mai vechi locuințe descoperite până în prezent sunt 21 de colibe care aveau vetre sau gropi în care erau dispuse pietre, care serveau drept vatră. În imediata apropiere a acestor colibe s-au descoperit și găuri săpate în pământ, care provin de la țărușii utilizați pentru împrejmuire.
Inventatorul și pisica
Inspirat de faptul că ochii pisicilor reflectă lumina, englezul Percy Shaw a inventat în 1934 marcaje rutiere din sticlă și cauciuc, care reflectă farurile mașinilor. Invenția a sporit siguranța rutieră și l-a îmbogățit pe Shaw!
sursa: Richard Wood (coord), Mari invenții, trad.: Graal Soft, București, Litera Internațional, 2008
Cine a inventat sandwich-ul?
Pe 3 noiembrie 1718 s-a născut John Montague, conte de Sandwich, cel ce a inventat sandwich-ul (m. 1792). Contele era un pasionat cartofor, adică un om ce căzuse în patima jocului de cărţi. Şi-atât de prins era de joc încât nu îşi întrerupea partidele nici măcar să mănânce. Aşa că, în timp ce juca, mânca repede câte o bucată de carne pusă între două felii subţiri de pâine. De fapt, sandviciul de astăzi !
Din istoria scrierii. Spații între cuvinte
Astăzi ne este greu să ne imaginăm, dar în scrierea timpurie nu existau spații între cuvinte. În cărțile cerneluite de scribi, cuvintele curgeau unul după altul fără nicio întrerupere pe rânduri sau pe fiecare pagină, în ceea ce astăzi denumim scriptura continua.
Lipsa de separație dintre cuvinte reflecta originile vorbite ale limbii. Atunci când vorbim, nu inserăm pauze între toate cuvintele – lungi înșiruiri de silabe ni se scurg fără întrerupere de pe buze. Nicicând nu le-ar fi trecut prin minte primilor scriitori să pună spații goale între cuvinte. Ei doar transcriau vorbirea, scriind ceea ce urechile le spuneau să scrie. (Astăzi, atunci când încep să scrie, și copiii mici lipesc cuvintele. La fel ca primii scriitori, ei scriu ceea ce aud.)
Scribii nu erau foarte atenți nici la ordinea cuvintelor în frază. În limba vorbită, sensul fusese aproape întotdeauna transmis mai ales prin inflexiune, modul de accentuare a silabelor de către vorbitor, și acea tradiție orală a continuat să guverneze scrisul. În interpretarea scrierii din cărțile Evului Mediu timpuriu, cititorii nu ar fi putut să utilizeze ordinea cuvintelor ca pe un semnal de semnificație. Regulile nu fuseseră încă inventate.
Lipsa separării cuvintelor, combinată cu absența convențiilor privind ordinea cuvintelor, făceau să apese asupra cititorilor din vechime o „suprapovară cognitivă”, explică Paul Saenger în Space between Words, o istorie a cărții întocmită de scribi. Ochii cititorilor trebuiau să se miște cu încetineală și șovăielnic peste rândurile textului, oprindu-se frecvent și întorcându-se adesea la începutul unei fraze, în timp ce mințile lor se sforțau să priceapă unde se termina un cuvânt și unde începea unul nou și ce rol juca fiecare cuvânt în sensul frazei. Lectura semăna cu dezlegarea unui puzzle.
Lentă și cognitiv intensă, analiza textului făcea lectura cărților foarte laborioasă. Era și motivul pentru care nimeni nu citea pe tăcute. Rostirea silabelor era decisivă pentru descifrarea scrierii. Acele constrângeri, ce ar părea intolerabile astăzi, nu contau prea mult într-o cultură încă înrădăcinată în oralitate. Continuă citirea →
Povestea lui Gutenberg
Cândva prin anul 1445, un aurar german pe nume Johannes Gutenberg a plecat de la Strasbourg, unde locuise mai mulți ani, și a urmat cursul Rinului înapoi spre orașul său de baștină, Mainz. Purta cu el un secret – unul mare. Timp de cel puțin zece ani, lucrase în taină la câteva invenții care, credea el, combinate ar sta la baza unui cu totul nou gen de afacere cu cărți. El a văzut o oportunitate de automatizare a producției de cărți și a altor lucrări scrise, înlocuind venerabilul scrib cu o foarte modernă mașină de tipărit.
După ce a obținut două împrumuturi considerabile de la Johann Fust, un vecin înstărit, Gutenberg a deschis un atelier la Mainz, a cumpărat ceva unelte și materiale și s-a pus pe treabă. Folosind priceperea lui de prelucrare a metalelor, el a creat niște mulaje mici și reglabile, pentru a turna literele alfabetului de înălțime uniformă, însă de lățime variabilă, dintr-un aliaj de metale topite. Literele turnate sau caracterele mobile puteau fi aranjate rapid într-o pagină de text pentru a fi pusă la presă și, când treaba era gata, scoase din tiparniță și aranjate pentru o nouă pagină.
Ce invenție a fost numită „pianul literar”?
Carlos Glidden și Christopher Sholes și-au numit mașina de scris „pianul literar”. În 1873, compania Remington Fire Arms a început să o producă și în 1876 aceasta a fost expusă la Expoziția Centenară în S.U.A.
Istoria Jocurilor Olimpice
Olimpiade. Întreceri sportive de importanţă fundamentală în istoria, religia şi mitologia greacă, care se desfăşurau o dată la patru ani în câmpia Olimpia, în nord-vestul Peloponesului (regiunea Elidei), loc de cult închinat din vremuri străvechi lui Zeus Olimpianul. Jocurile olimpice au avut loc cu regularitate, conform indiciilor furnizate de istoricul Timaios, începând cu anul 776 î.Hr., dată convenţional acceptată a primei olimpiade; importanţa lor a devenit enormă în întreaga Grecie, nu numai pentru că jocurile, panelenice, s-au evidenţiat într-o măsură mult mai mare decât toate celelalte competiţii panelenice, ci şi datorită convenţiei adoptate de istoriografia elenistică de a data evenimentele istoriei greceşti făcând referire la numerotarea olimpiadelor.
La jocurile olimpice participau atleţi proveniţi din toate cetăţile Greciei, care – sub protecţia lui Zeus, zeul suprem, mai presus de luptele continue ce opuneau una alteia cetăţile greceşti -, beneficiind de armistiţiul sacru stipulat pentru toată durata întrecerilor, puteau ajunge nevătămaţi la locul competiţiei din centrele aflate în luptă, transferând astfel rivalităţile din planul militar în cel atletic.
Inventarea scrisului. Sumer
În Sumer, în antichitate, agricultorii trebuiau să dea o parte a recoltei lor de cereale templului, iar slujitorii templului trebuiau să ştie dacă fiecare agricultor a dat partea sa. Se pare că scrisul s-a dezvoltat ca o modalitate de a înregistra aceste informaţii.
sursa: Marea istorie ilustrată a lumii, Ed. Aquilla ’93
Din istoria cosmeticii (partea a doua)
O dată cu înaintarea evului mediu, entuziasmul pentru cosmetică a cunoscut o perioadă de scădere. Una din cauze a fost, fără îndoială, aspra condamnare a cosmeticii – ca şi a oricăror altor manifestări ale vanităţii – de către autorităţile bisericeşti. Dacă Tertulian, de pildă, era sincer convins că pomezile şi vopselile pentru faţă erau inventate de diavol, Clement Alexandrinul arăta, la rândul său, că vopseaua pusă pe faţa unei femei dovedeşte că ea nu este cu sufletul curat (de altfel, acelaşi autor a condamnat cu vehemenţă şi „feminizarea” bărbaţilor care-şi tundeau sau îşi rădeau barba, „acest semn distinctiv al virtuţii masculine”.
Din istoria cosmeticii
Folosirea produselor şi a mijloacelor de întreţinere şi înfrumuseţare a aspectului exterior al individului este în zilele noastre aşa de integrată în viaţa cotidiană atât a femeilor, cât şi a bărbaţilor, aşa de la sine înţeleasă, aşa de în firea lucrurilor, încât o pledoarie, astăzi, în favoarea cosmeticii este cu totul inutilă. Cosmeticele se folosesc pe scară largă, nu mai este nevoie de niciun îndemn pentru aceasta. Nu este însă de prisos să vedem care a fost drumul parcurs de cosmetică din cele mai vechi timpuri şi până la noi, ce datorăm înaintaşilor noştri în materie de cosmetică. Vom constata că le datorăm, dacă nu totul, oricum, enorm de mult: cosmetica din zilele noastre pare o variantă adusă la zi a celei din antichitate.
O istorie a vopselei
Din motive religioase ori porniri artistice, omul preistoric a început de timpuriu să folosească substanţe colorante. La sfârşitul musterianului, el folosea pentru picturile murale fier oligist, ocru de fier şi de mangan, iar pentru negru, grafit şi cărbune de lemn. Acestea erau măcinate în pietre concave şi amestecate cu substanţe grase pe o piatră plată. Mai târziu, aceşti pigmenţi au fost utilizaţi pentru decorarea obiectelor de lut. În sfârşit, omul a observat că vopselele grase protejau obiectele contra acţiunii degradante a intemperiilor.
O istorie a alfabetului
Alfabet – cuvânt de origine grecească, venit de la denumirea primelor două litere ale alfabetului grec, alfa şi beta. Desemnează modul de scriere bazat pe transcrierea aceloraşi foneme (sunete articulate) prin aceleaşi semne. În sens larg, modurile de scriere nu sunt numai alfabete, ci şi pictograme, scrieri silabice, hieroglife, cuneiforme, glife ş.a.
Originea comunicaţiilor
Asemenea multor triburi africane din prezent, omul primitiv comunica la început lovind butuci şi trunchiuri goale de copaci cu beţe, apoi şi-a diversificat numărul de sunete emise construindu-şi tobe din piei de animale. Precizia şi diversitatea sunetelor, obţinute prin folosirea unor tobe de dimensiuni şi forme diferite, i-au permis să conceapă modele complicate, prin intermediul cărora să transmită mesaje de pace şi război, idei şi sentimente.
La rândul lor, tobele au prefaţat instrumentele de suflat, ca de exemplu fluierele de trestie sau din oase şi coarnele de berbeci sculptate. Aceste artefacte su fost găsite în multe zone din Africa şi Eurasia, în regiuni ce reprezentau habitatele timpurii ale omului.
Semnalele cu fum reprezentau de asemenea o metodă de comunicare primitivă frecvent folosită. Deşi mulţi dintre noi avem tendinţa să asociem micii norişori albi de fum cu amerindienii din preriile vestice, această metodă de comunicare a fost utilizată de chinezii, egiptenii, asirienii şi grecii din antichitate.
Noaptea, când fumul nu putea fi observat, se recurgea la semnale luminoase. Potrivit legendei, regina Clitemnestra ar fi aflat în anul 1804 î.Hr. despre căderea Troiei şi de revenirea soţului său la palatul din Argos printr-un şir de flăcări semnalizatoare întins de-a lungul a 800 de km, având nouă puncte de legătură amplasate pe vârfurile celor mai înalţi munţi. Aflarea rapidă a veştilor i-a permis Clitemnestrei şi amantului său, Egist, să pună la cale asasinarea regelui Agamemnon.
Istoria chibritului
Azi pare greu de crezut, dar, până în secolul al XIX-lea, singurele mijloace de aprindere a focului de către om erau scânteile produse de un amnar şi cremene (prin ciocnirea a două corpuri dure) sau mult mai vechiul procedeu de frecare rapidă şi îndelungată a doua lemne uscate.
În forma lor empirică, primele chibrituri, „chibriturile chimice”, apar în jurul anului 1805, în Anglia. Capetele beţişoarelor erau înmuiate în topitură de sulf, apoi acoperite cu un amestec de zahăr şi clorat de potasiu. Când trebuiau aprinse, beţişoarele erau introduse într-o sticluţă, unde se atingeau de o bucată de azbest îmbibată în acid sulfuric. Aceste chibrituri au început a fi produse pe scară industrială în anul 1812. Cu toate ca ofereau o alternativă la aprinderea focului, prezentau doua inconveniente serioase: dificila şi periculoasa manipulare a recipientului de sticlă cu acid sulfuric, şi, în plus, posibilitatea de a se produce o explozie din cauza bioxidului de clor ce lua naştere din reacţie. Reprezentând totuşi un progres, aceste chibrituri au fost fabricate până pe la 1845.
Istoria Farului din Alexandria
Cadrul înconjurător. Insula Pharos ce mărginea golful vechiului oraş Alexandria, fondat de Alexandru cel Mare în anul 331 î.Hr. Lungă de circa 3 km, insula era legată de port printr-un dig de 1,3 km lungime.
Autori, iniţiatori. Arhitectul grec Sostratos din Cnidos la porunca suveranului Ptolemaios II Philadelphos (283-246 î.Hr.) care, din raţiuni economice, dorea să se amenajeze un mare port maritim la Alexandria.
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente